4,118 citiri

Curtea Constituțională și principiul supremației dreptului (Rule of Law). De la garantarea supremației Constituției la denaturarea și rescrierea acesteia: Tempus regit processum

Marian NICOLAEMotto: Power tends to corrupt; absolute power corrupts absolutely
(Lord Acton)

Sumar:
1. Preliminarii
2. Tempus regit processum
3. Problema aplicării în timp a deciziilor Curții Constituționale de constatare a neconstituționalității legii de procedură civilă
4. În loc de concluzii: Lex temporis civilis processus este legea în vigoare la data începerii procesului. Deciziile Curții Constituționale au putere numai pentru viitor

I. PRELIMINARII

1. Datele problemei

Procesul judiciar este o activitate complexă care presupune o suită de acte de procedură ce se desfășoară în timp în vederea unui anumit rezultat: pronunțarea unei hotărâri de admitere sau respingere ori, după caz, executarea, în tot sau în parte, a unui titlu executoriu.

Timpul, respectiv o anumită durată, este de esența oricărui proces civil sau de altă natură.

De aici și problema determinării legii de procedură aplicabile acestei activități juridice complexe.

Ratione temporis, trei sisteme (și soluții) sunt, teoretic, posibile, și anume[1]:
– legea în vigoare la data pornirii procesului (principiul unității procesului; Prinzip der Prozesseinheit);
– legea în vigoare la data demarării etapei sau stadiului procesual aferent (principiul fazelor și stadiilor procesuale; Prinzip der Prozessabschnitte);
– legea în vigoare la data săvârșirii actului de procedură (principiul izolării actelor de procedură; Prinzip der Isolierung der einzelnen Prozessacte).

În materie procesual civilă[2], Vechiul Cod de procedură civilă a adoptat ultimul sistem, în timp ce Noul Cod de procedură civilă pe cel de-al doilea.

Pe de altă parte, în cazul în care o lege de procedură civilă este, din diverse motive, constatată ca nefiind constituțională, decizia Curții Constituționale sau altei instanțe constituționale care este general-obligatorie produce oare efecte ex tunc, de la data intrării în vigoare a legii contrare Constituției, este de imediată aplicare, în sensul că este aplicabilă și proceselor în curs (causæ pendentes) sau, dimpotrivă, produce efecte numai ex nunc, respectiv de la data publicării în Monitorul Oficial al României.

Și, în acest caz, sunt mai multe sisteme (și soluții) posibile, și anume[3]:
– Decizia se aplică numai pentru viitor, adică numai proceselor viitoare (causæ futuræ);
– Decizia se aplică nu numai pentru viitor, proceselor viitoare, ci și proceselor în curs (causæ pendentes);
– Decizia se aplică și pentru trecut, adică și proceselor definitiv judecate (causæ finitæ) și proceselor în curs (causæ pendentes), ci și cauzelor viitoare (causæ futuræ);
– Decizia se aplică numai pentru viitor, dar pentru motive grave de interes public, se poate aplica și pentru trecut, fie numai proceselor în curs, fie și proceselor definitiv judecate, în funcție de aprecierea și în limitele stabilite de instanța constituțională.

Constituția României adoptă primul sistem, statuând că deciziile Curții Constituționale prin care se constată, în tot sau în parte, neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe produc efecte, i.e.au putere numai pentru viitor” (s.n., M.N.).

Ce înseamnă însă sintagma (deciziile) „au putere numai pentru viitor”? Numai pentru procesele viitoare (causæ futuræ)? Sau și pentru procesele în curs de soluționare (causæ pendentes)?

În alți termeni, viitorul este viitorul pur și simplu? Sau include și prezentul?

În opinia Curții Constituționale, după cum o dovedește practica sa recentă, din ce în ce mai categorică (dar nu înseamnă că și legală, i.e. constituțională), prin „viitor”, i.e. prin efecte viitoare ale deciziilor pronunțate de instanța constituțională trebuie să se înțeleagă, cel puțin în ceea ce privește normele de procedură, și producerea de efecte asupra situațiilor în curs, adică asupra proceselor în curs, neterminate (causæ pendentes), în sensul că decizia prin care s-a constatat neconstituționalitatea este de imediată și generală (universală) aplicare, atât în cazul proceselor în curs, cât și în cazul proceselor viitoare, indiferent de data începerii (declanșării) acestora, cu excepția, se pare, a proceselor terminate (causæ finitæ).

Dacă aceasta este practica instanței constituționale, este ea o practică constituțională, i.e. este ea o practică legală, în acord cu prevederile constituționale și, în strânsă legătură cu aceasta, este ea obligatorie pentru instanțele judecătorești?

În caz afirmativ, cum se corelează, în această situație, prevederile NCPC, spre exemplu, cu aplicarea imediată (și generală, universală) a deciziilor Curții Constituționale asupra proceselor în curs, astfel încât efectele acestor decizii să nu fie, în realitate, retroactive?

În caz negativ, cum ar trebui corelate dispozițiile NCPC, spre exemplu, cu aplicarea pro futuro a deciziilor Curții Constituționale, respectându-se principiul neretroactivității legii civile noi?

Sintetizând:

1o Care este legea ce guvernează procesul civil în caz de succesiune a unor legi de procedură care reglementează, în mod diferit, organizarea judiciară, competența jurisdicțională sau însăși procedura de judecată (în primă instanță, în căile de atac, în faza de executare silită)?

2o Care este legea ce guvernează procesul civil în cazul în care o lege de procedură ce reglementează organizarea judiciară, competența jurisdicțională sau însăși procedura de judecată (în primă instanță, în căile de atac, în faza de executare silită) este, în tot sau în parte, constatată (nu declarată) ca nefiind constituțională?

3o Cine determină legea de procedură (lato sensu) aplicabilă în cele două cazuri? Instanța judecătorească, în ambele cazuri, sau, dimpotrivă, numai instanța judecătorească în primul caz, și Curtea Constituțională, în cel de-al doilea caz?

Constituția și legea procesual civilă oferă, formal, răspunsuri la toate aceste întrebări, dar aceste răspunsuri nu sunt unanim acceptate, fiind în primul rând respinse de Curtea Constituțională, dar nici doctrina și practica judiciară, se pare, nu le împărtășește în totalitate.

Iată de ce în continuare vom încerca să răspundem succesiv la aceste trei întrebări fundamentale, cercetând, aici, doar eficacitatea temporală a deciziilor Curții Constituționale, iar nu și chestiunea obligativității erga omnes a considerentelor pe care nu se sprijină dispozitivul acestora (așa-numitele rationes decidendi), luând în discuție (sau mai degrabă plecând de la) unele decizii recente ale Curții Constituționale care, în mod manifest, sunt declarate de aplicație imediată (rectius generală, universală) și proceselor în curs.

Cât privește obligativitatea considerentelor Curții Constituționale în ceea ce privește eficacitatea în timp a deciziilor sale, ca și necesitatea respectării lor de către instanțele judecătorești, în principal, inclusiv de către Înalta Curte de Casație și Justiție, aceste chestiuni au făcut deja obiectul unor analize în literatura de specialitate, iar soluția care a fost deja furnizată, în sensul că aceste considerente fiind străine de controlul efectiv al Curții Constituționale nu au și nu pot să aibă caracter obligatoriu, deoarece ele, pe de-o parte, adaugă sau chiar sunt contra legem, iar pe de altă parte, nu explicitează în nici un fel dispozitivul, astfel încât nu pot fi considerate obligatorii pentru instanțele judecătorești (și nu numai)[4] ni se pare nu numai corectă, ci și pe deplin lămurită, motiv pentru care este, realmente, inutil să mai stăruim asupra lor.

2. Plan

După cum am precizat deja, prezentul studiu este destinat analizei raportului dintre tempus regit processum și problema aplicării în timp a deciziilor Curții Constituționale, în caz de constatare a neconstituționalității legilor de procedură civilă. În acest scop, vom evoca mai întâi lex temporis processus, în lumina dispozițiilor de drept intertemporal în vigoare, prevăzute de Noul Cod de procedură civilă (partea a II-a), iar apoi, vom discuta problema, la prima vedere aparent spinoasă, a aplicării în timp a deciziilor Curții Constituționale (partea a III-a), pentru ca în final să tragem și scurte concluzii, încercând să răspundem la întrebările de mai sus (partea a IV).

II. TEMPUS REGIT PROCESSUM

3. Precizări prealabile

Spre deosebire de Vechiul Cod de procedură civilă din 1865 care a consacrat principiul tempus regit actum (sistemul izolării actelor de procedură)[5], Noul Cod de procedură civilă a adoptat sistemul intermediar, de drept intertemporal, stabilind că procesul civil cognițional și cel execuțional sunt ratione temporis guvernate de o singură lege: legea în vigoare la data începerii procesului.

4. Sedes materiæ

Aplicarea în timp a legii de procedură civilă este reglementată, în mod expres, de Noul Cod de procedură civilă prin dispoziții legale de principiu, în termenii următori:

– art. 24 (Legea aplicabilă proceselor noi): „Dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare” (s.n.);

– art. 25 (Legea aplicabilă proceselor în curs): „(1) Procesele în curs de judecată, precum și executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi.
(2) Procesele în curs de judecată la data schimbării competenței instanțelor legal învestite vor continua să fie judecate de acele instanțe, potrivit legii sub care au început. În caz de trimitere spre rejudecare, dispozițiile legale privitoare la competență în vigoare la data când a început procesul, rămân aplicabile.
(3) În cazul în care instanţa învestită este desființată, dosarele se vor trimite din oficiu instanței competente potrivit legii noi. Dispozițiile alin. (1) rămân aplicabile.” (s.n.);

– art. 26 (Legea aplicabilă mijloacelor de probă): „(1) Condiţiile de admisibilitate și puterea doveditoare a probelor preconstituite și a prezumțiilor legale sunt guvernate de legea în vigoare la data producerii faptelor juridice care fac obiectul probațiunii.
(2) Administrarea probelor se face potrivit legii în vigoare la data administrării lor.” (s.n.).

– art. 27 (Legea aplicabilă hotărârilor): „Hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul [sau executarea silită – n.n., M.N.).” (s.n.).

5. Justificare

În caz de succesiune în timp a legilor de procedură civilă (și nu numai), care trebuie să fie oare factorul (criteriul sau elementul) decisiv în alegerea legii aplicabile proceselor noi sau în curs? Data introducerii cererii de chemare în judecată, data pronunțării hotărârii de primă instanță ori data pronunțării instanței de control judiciar sau, in fine, data pronunțării instanței de recurs?

Oricare dintre aceste date, în afara cererii introductive de instanță, este, după cum s-a observat, arbitrară, generatoare de dificile probleme, greu de rezolvat, dar și aleatorie în ceea ce privește soarta procesului. Și, deci, nici una dintre aceste date n-ar trebui reținută! Noul Cod de procedură civilă, spre deosebire de Noul Cod de procedură penală, a optat pentru data pornirii procesului civil. Și, credem, nu fără temei!

Într-adevăr[6]:

Întâi, unitatea procesului, dată de unitatea și interdependența actelor[7] și fazelor procesuale, precum și de scopul acestora – tranșarea definitivă a unui litigiu și realizarea silită a drepturilor consfințite prin titlul executoriu – reclamă și o unitate de reglementare care să guverneze procesul în ansamblul său de la început și până la sfârșit. În această ordine de idei, având în vedere că procesul este o înlănțuire de acte interdependente pare rațional, simplu, practic și conform previziunilor[8] părților ca în determinarea legii aplicabile să fie decisiv primul act de procedură – cererea introductivă de instanță – iar nu data judecății, care este un element variabil și, deci, imprevizibil, neputând fi cunoscut de la început.

Apoi, ca și contractul, procesul civil este un act de previziune[9], de planificare, de care legiuitorul trebuie să țină seama în cât mai mare măsură. Căci părțile, cunoscând înainte de a porni procedura ori, cel puțin la data declanșării ei (reclamantul) sau, după caz, din momentul comunicării cererii introductive de instanță (pârâtul) regulile de procedură în vigoare la această dată, le iau, în mod firesc, în calcul și sunt, astfel, în măsură să aprecieze, ca orice om diligent, derularea și toate implicațiile unui proces, respectiv durata rezonabilă a procedurilor, care sunt jurisdicțiile competente, condițiile de administrare a probatoriilor, căile de atac deschise pentru controlul actelor instanței sau ale executorului judecătoresc, modalitățile de punere în executare silită etc. și, în funcție de toate aceste elemente, să estimeze și costurile, dar și riscurile acestor proceduri. Or, o lege nouă care ar modifica judecata proceselor sau executărilor în curs distruge aceste previziuni, iar reclamantul sau, după caz, pârâtul, dacă le-ar fi cunoscut sau, după caz, dacă ar fi pornit procesul sub imperiul noii legi, ar fi putut hotărî altfel, ori ar fi putut adopta o altă strategie sau ar fi pregătit altfel susținerile, apărările și incidentele procedurale, în așa fel încât fiecare dintre ei să-și poată maximiza șansele de a câștiga litigiul.

În al treilea rând, lentoarea procedurilor – una dintre tarele majore ale justiției din toate timpurile – ar fi agravată de aplicarea legii noi procedurilor în curs, iar dezideratul soluționării proceselor sau realizării executărilor silite într-un termen optim și previzibil, care este unul dintre principiile fundamentale ale noii proceduri civile[10], universal recunoscut, ar fi dacă nu imposibil, dificil de realizat. Fie că se modifică competența, fie că se dispune refacerea unor acte de procedură, fie că se introduc noi căi de atac, aplicarea legii noi situațiilor în curs ar trena soluționarea acestora, sporind costurile procesuale și afectând, uneori, grav interesele părților, precum și bunul mers al justiției.

În al patrulea rând, aplicarea legii în vigoare la data începerii procesului previne ingerința legiuitorului în procesele în curs, afectând într-o formă sau alta soarta acestora și punând în discuție respectarea principiului separației puterilor în stat, una din cheile de boltă ale principiului Rule of Law.

În al cincilea rând, aplicarea legii în vigoare la data începerii procesului respectă pe deplin principiul constituțional al neretroactivității legii noi, Într-adevăr:

– Dacă toate procesele cogniționale sunt supuse legii în vigoare la data pornirii lor înseamnă că pe data înregistrării unei cereri de chemare în judecată – act de procedură individual și concret – toate efectele ei juridice actuale și viitoare, sunt, în mod automat, fixate și cunoscute: instanța competentă, compunerea instanței de judecată, regulile de procedură aplicabile, căi de atac ordinare și extraordinare etc. Or, a reveni asupra unora dintre aceste efecte, în temeiul unei legi noi, modificând, de pildă, compunerea instanței, condițiile de validitate a unor acte de procedură etc. ori suprimând ori adăugând noi căi de atac, înseamnă a reveni asupra efectelor deja produse ale cererii de chemare în judecată, ceea ce nu se poate fără retroactivitate, fie ea și parțială, a legii noi;

– Dacă toate executările silite sunt supuse legii în vigoare la data începerii executării silite, înseamnă că pe data înregistrării unei cereri de executare silite – act de procedură individual și concret –, toate efectele ei juridice actuale și viitoare sunt, în mod automat, fixate și cunoscute: instanța de executare competență, executorul judecătoresc competent, formele și procedura de executare, incidentele de executare posibile, căi de atac (contestația la executare și apelul) etc. Or, a reveni asupra unora din aceste efecte, în temeiul unei legi noi înseamnă a reveni asupra înseși efectelor juridice ale cererii de executare silită, iar, acest lucru nu se poate fără retroactivitate, fie ea și parțială, a legii noi.

În sfârșit, dar nu și în ultimul rând, uneori, din cauza deosebirii nete între legea veche și legea nouă, aplicarea imediată a acesteia din urmă procedurilor în curs poate conduce la blocaje juridice practic insurmontabile, cum s-a întâmplat în Franța cu reforma procedurilor civile de executare silită, operată prin Legea nr. 91-650 din 9 iulie 1991 și Decretul nr. 92-755 din 31 iulie 1991[11].

Pentru toate aceste motive, și conștient de faptul că principiul constituțional al neretroactivității legii noi este grav afectat de aplicarea legii noi unor procese în curs, legiuitorul din 2010 a optat pentru o soluție radicală, renunțând la concepția, devenită tradițională în dreptul român, conform căreia legea de procedură este de imediată aplicare și a adoptat, dimpotrivă, un alt principiu de drept intertemporal în cazul succesiunii legilor de procedură civilă: principiul tempus regit processum (R. Caponi): procesul civil, atât cognițional, cât și execuțional, este guvernat de o lege unică: legea în vigoare la data începerii lui.

6. Ce înseamnă principiul tempus regit processum?

Din dispozițiile legale amintite, principiul tempus regit processum înseamnă, în principal, următoarele:

1o legea în vigoare la data începerii procesului determină instanța competentă, chiar și în caz de trimitere spre rejudecare;

2o legea în vigoare la data începerii procesului determină compunerea instanței de judecată (în primă instanță, dar și în căile de atac);

3o legea în vigoare la data începerii procesului determină și normele de procedură (principiile și regulile) pe care instanța și părțile trebuie să le urmeze în judecarea litigiului, inclusiv eventuale proceduri prealabile de soluționare a litigiului și alte incidente procedurale ivite în derularea acestuia, și nu în ultimul rând regulile privind condițiile de admisibilitate și puterea doveditoare a probelor nepreconstituite;

4o legea în vigoare la data începerii procesului determină și căile de atac, motivele și termenele de exercitare a acestora.

Fac excepție regulile privind admisibilitatea și puterea doveditoare a mijloacelor de probă preconstituite, inclusiv prezumțiile legale, supuse legii în vigoare la data producerii sau, după caz, a săvârșirii faptelor juridice care fac obiectul probațiunii, precum și regulile de administrare a probelor, supuse legii în vigoare la data administrării lor (art. 26 NCPC).

De asemenea, în caz de desființare a unei instanțe, dosarele se vor trimite din oficiu instanței competente potrivit legii noi [art. 25 alin. (3) NCPC].

 7. Concluzii

În concluzie, în ceea ce privește legea procesuală nouă, se poate spune că aceasta nu se aplică, în principiu, decât proceselor și executărilor silite noi, întrucât tempus regit processum este legea în vigoare la data pornirii procesului, iar nu lex superveniens.

Sau, în termeni vechi, dar elocvenți, întrucât este vorba de un drept, o adevărată situație câștigată, la data pornirii procesului, legea nouă de procedură nu mai poate atinge o astfel de situație câștigată, fără a fi retroactivă și, deci, neconstituțională, chiar dacă o astfel de lege ar fi, pentru una dintre părți cel puțin, mai favorabilă ori ar fi declarată de legiuitorul ordinar ca fiind aplicabilă proceselor civile în curs (și, de ce nu, celor definitiv soluționate).

III. PROBLEMA APLICĂRII ÎN TIMP A DECIZIILOR CURȚII CONSTITUȚIONALE

A. PREVEDERILE ART. 147 DIN CONSTITUȚIA ROMÂNIEI

8. Precizări prealabile

Este de principiu că, de lege lata, în sistemul constituțional actual deciziile Curții Constituționale prin care se constată constituționalitatea, în tot sau în parte, a unei legi sau ordonanțe a Guvernului sunt general obligatorii, însă în ceea ce privește efectele temporale ale acestora produc efecte numai pentru viitor, iar nu și pentru trecut.

Aceste efecte sunt expres prevăzute de art. 147 alin. (4) din Constituție, însă în optica instanței constituționale deciziile trebuie aplicate imediat nu numai pro futuro, ci și factis pendentibus, ceea ce ridică problema dacă aplicarea acestor decizii și situațiilor în curs se poate face fără efect retroactiv?!

Iată de ce după înfățișarea și examinarea, pe scurt, a dispozițiilor constituționale (infra, nr. 9), vom arăta, apelând la practica sa recentă în materie de aplicare a timp a legilor de procedură civilă, concepția Curții Constituționale privind aplicarea în timp a deciziilor de constatare a neconstituționalității în materia procedurii civile (infra, nr. 11), spre a putea face un examen critic al acesteia în deplină cunoștință de cauză (infra, nr. 13).

9. Sedes materiæ

a. Precizări prealabile

Constituția României, spre deosebire de alte legi fundamentale, prevede că deciziile Curții Constituționale de constatare a neconstituționalității, în tot sau în parte, a unor legi sau ordonanțe în vigoare sunt general-obligatorii și produc efecte numai pentru viitor, iar nu și pentru trecut (b), pentru a nu bulversa raporturile juridice și a asigura securitatea juridică, precum și așteptările legitime ale persoanelor fizice și juridice interesate (c).

b. Prevederile art. 147 alin. (1) și (4) din Constituție

Potrivit art. 147 alin. (1) și (4) din Constituția revizuită:

„(1) Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

[…]

(4) Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.” (s.n., M. N.).

c. Analiză

Textul constituțional citat este o simplă, dar necesară aplicație a art. 15 alin. (2) din Constituție („Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile”), deoarece nulitatea produce, în principiu, efecte ex tunc, iar nu doar ex nunc, astfel că, în lipsa art. 147 alin. (1) și (4), deciziile Curții Constituționale ar fi putut fi interpretate că produc efecte și pentru trecut, de vreme ce este vorba de un caz de neconstituționalitate, deci nevalabilitate a legii atacate, iar nu de modificare sau abrogare a unei legi socotite ca fiind valide, deci, constituționale.

Din dispozițiile constituționale citate rezultă următoarele:

– în primul rând, deciziile Curții Constituționale de constatare a neconstituționalității unei legi sau ordonanțe (ori regulament parlamentar) sunt general-obligatorii, iar nu facultative sau de recomandare;

– apoi, ele nu au efect retroactiv, ci numai pentru viitor;

– în al treilea rând, efectul imediat al acestor decizii nu este anularea, abrogarea sau încetarea forței normative a dispozițiilor legale sau asimilate acestora, ci suspendarea de plin drept a acestora pe data publicării în Monitorul Oficial al României a deciziei prin care s-a constatat neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe (ori regulament parlamentar);

– în al patrulea rând, pe data suspendării de plin drept a deciziei, Parlamentul sau Guvernul (prin proiect de lege sau, eventual, prin ordonanță de urgență) trebuie să pună de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției în termen de 45 de zile;

in fine, în al cincilea rând, dacă Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu se conformează și nu pun de acord în termen de 45 de zile prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, aceste prevederi își încetează efectele juridice, adică nu mai au forță juridică obligatorie.

Prin urmare, efectele imediate ale deciziilor Curții Constituționale nu sunt nici de constatare a nulității (sau anulare), nici de abrogare ex tunc ori pro futuro, ci constau doar în suspendarea de plin drept a prevederilor neconstituționale din legi sau ordonanțe (ori regulamente parlamentare), iar numai în cazul în care Parlamentul sau Guvernul nu pun de acord aceste prevederi constatate neconstituționale cu dispozițiile Constituției ele își încetează efectele juridice la 45 zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale.

Aceasta înseamnă că dacă survine o lege sau ordonanță în termen de 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale prin care sunt puse de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, atunci se vor aplica dispozițiile legale sau cele cu putere de lege (asimilate legii), iar cele modificate sau, după caz, abrogate își vor înceta efectele pro futuro[12], ca orice lege obișnuită.

În schimb, dacă în termen de 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale nu se adoptă o lege sau, după caz, o ordonanță a Guvernului (ori regulament al Camerei) având ca obiect punerea de acord a prevederilor neconstituționale cu dispozițiile Constituției, aceste prevederi își încetează ipso iure efectele juridice, nemaiavând nicio forță juridică obligatorie.

Toate aceste efecte juridice se produc ipso iure, în baza dispozițiilor art. 147 alin. (1) teza I sau teza a II-a din Constituție, iar nu în baza deciziei Curții Constituționale, care nu poate modifica și nici înlătura aceste dispoziții legale, prevăzând, spre ex., că se vor aplica anumite dispoziții legale sau anumite prevederi cuprinse în decizia prin care s-a constatat neconstituționalitatea prevederilor atacate ori, după caz, să amâne ori să condiționeze încetarea aplicabilității normelor neconstituționale.

Aceasta, întrucât Curtea Constituțională nu este legiuitor, ci doar un „cenzor” al constituționalității legilor și ordonanțelor, i.e., așa cum plastic și sugestiv se spune, un „legiuitor negativ”, iar Constituția nu prevede și posibilitatea ca instanța constituțională să moduleze aplicarea în timp a deciziilor sale, cum se admite în alte sisteme.

Într-adevăr, după cum se știe, în dreptul comparat, aplicarea în timp a efectelor deciziilor de constatare sau declarare a neconstituționalității s-au cristalizat nu mai puțin de 3 sisteme[13]:

1o sisteme legislative în care efectele deciziilor de neconstituționalitate produc efecte ex tunc (Germania, Italia etc.);

2o sisteme legislative în care efectele deciziilor de neconstituționalitate produc efecte ex nunc (Elveția, Polonia, Turcia etc.);

3o sisteme legislative mixte în care efectele deciziilor de neconstituționale produc efecte ex tunc sau ex nunc, însă instanța constituționala poate modula aplicarea deciziilor pentru a nu afecta, în mod grav, securitatea juridică a părților și așteptările lor legitime, după caz (Austria, Franța, Portugalia, Spania etc.).

Spre ex., în Italia, deși art. 136 alin. 1 din Constituție dispune, in terminis, că norma din lege sau din actul cu putere de lege, declarată neconstituțională, «cessa din avere efficacia [non applicabilità – n.n., M.N.] dal giorno successivo alla pubblicazione della decisione» face să se înțeleagă că sentința declarativă de neconstituționalitate ar avea efecte abrogative, totuși, având în vedere și prevederile art. 30 alin. 3 din legea nr. 87/1953 («le norme dichiarate incostituzionali non possono avere applicazione dal giorno succesivo alla pubblicazione della decisione»), în practică, și mai ales în doctrină, se admite că, în realitate, o astfel de sentință produce efecte retroactive, cu mențiunea că, exercitând un rol activ, cu adevărat pretorian, Curtea Constituțională a adoptat diverse tehnici de evitare a retroactivității, declarând intangibile hotărârile judecătorești definitive (care au intrat în puterea de lucru judecat), amânarea în timp a efectelor deciziei pentru a permite legislatorului să intervină, inclusiv recurgând la formularea de recomandări sau chiar de veritabile injoncțiuni adresate legiuitorului pentru a ieși din pasivitate și a pune de acord normele declarate neconstituționale cu statuările instanței constituționale și prevederile Constituției.

Tot astfel, în Portugalia, art. 282 alin. 4 prevede în mod expres că judecătorul constituțional poate să limiteze efectele retroactive ale deciziilor sale atunci când o reclamă «securitatea dreptului, rațiuni de echitate ori de interes public de excepțională relevanță».

În același sens, în Austria, art. 140 par. 5 din Constituție prevede că declararea de neconstituționalitate dobândește eficacitate din ziua publicării, „dacă Curtea de justiție constituțională nu stabilește un termen. Acest termen nu poate să fie mai lung de 18 luni.” Iată, deci, o normă ad hoc care conferă Curții Constituționale puterea de a dispune, în limite determinate, asupra efectelor în timp ale deciziilor pe care le pronunță.

Chiar și în Germania, Tribunalul Constituțional în baza unei legi din 1970, poate să pronunțe, în afara unei sentințe de nulitate, și sentințe de pură incompatibilitate, care blochează aplicabilitatea legii incompatibile până la intervenția legiuitorului.

Modularea în timp a efectelor deciziilor de neconstituționalitate este expres prevăzută în unele constituții sau legi constituționale. Astfel, în Franța, urmare a reformei constituționale din 2010, efectele deciziilor Consiliului Constituțional – pronunțate în QPC («question prioritaire de constitutionnalité») – produc efecte ex nunc, în principiu, în baza art. 62: «Une disposition déclarée inconstitutionnelle sur le fondement de l’article 61-1 est abrogé à compter de la publication de décision du Conseil Constitutionnel ou d’une date ultérieur fixé par cette décision. Le Conseil constitutionnel détermine les conditions et limites dans lesquelles les effets que la disposition a produits sont susceptibles d’être remis en cause. Les décisions du Conseil constitutionnel ne sont susceptibles d’aucun recours. Elles s’imposent aux pouvoirs publics et à toutes les autorités administratives et juridictionnelles.» (s.n., M. N.)[14].

Sistemul românesc este, așadar, cel mai rigid, ceea ce poate explica practicile recente ale Curții Constituționale de a-l „flexibiliza”, modificând însă, fără nicio bază constituțională și, a fortiori, legală, prevederile constituționale mai sus citate [art. 147 alin. (1) și (4)].

Într-adevăr, simplul statut de „legislator negativ” nu pare să-i convină Curții Constituționale care după cum vom arăta imediat își arogă puteri (supra)legislative stabilind cum să legifereze legiuitorul însuși și, în caz contrar, determinând chiar data (de) când și cum trebuie să se aplice deciziile de constatare a neconstituționalității.

B. POZIȚIA CURȚII CONSTITUȚIONALE

1) În materia normelor de procedură art. 147 alin. (4) din Constituție este de imediată aplicare aplicându-se și proceselor în curs

10. „Evoluția” Curții Constituționale de la postura de „legislator negativ” și garant al supremației Constituției la cea de „legislator pozitiv” și „super curte de justiție”

 Inițial, în multe decizii de neconstituționalitate, pronunțate în materia procedurii civile (și nu numai), Curtea Constituțională, în deplin acord cu rolul său de „legislator negativ”, nu a hotărât nimic în privința efectelor aplicării în timp a deciziilor pronunțate[15], dar prinzând curaj, profitând din plin de slăbiciunea și lipsa de reacție a legiuitorului, pe de-o parte, și toleranța puterii judecătorești, pe de altă parte, și sedusă de mirajul „activismul judiciar” practicat de alte instanțe constituționale sau internaționale, precum CEDO ori CJUE, în ultimii ani se ocupă din ce în ce mai mult și de aplicarea în timp a deciziilor pe care le pronunță, dând indicații obligatorii în acest sens nu numai legiuitorului, dar și instanțelor judecătorești.

Vom exemplifica acest „activism” cu unele cazuri recente care prin consecințele lor practice au bulversat practica instanțelor judecătorești, punând și pe legiuitor într-o situație deloc comodă, chiar ingrată.

 11. Din cazuistica legiferantă a Curții Constituționale

a. Decizia nr. 895/2015 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 641 și a art. 666 din Codul de procedură civilă[16]

Prin această decizie, admițându-se excepția de neconstituționalitate și constatându-se că prevederile art. 666 NCPC care stabileau că încuviințarea executării silite este de competența executorului judecătoresc, iar nu a instanței de executare sunt neconstituționale, instanța constituțională statuează și în privința consecințelor juridice ale Dec. nr. 895/2015 și, implicit, ale neconstituționalității acestui text de lege, dispunând următoarele (par. 28):

Cu privire la efectele pe care urmează a le produce prezenta decizie, Curtea constată că, pe perioada de activitate a unui act normativ, acesta se bucură de prezumția de constituționalitate, astfel încât nu se va aplica în privința procedurilor de executare silită încuviințate până la data publicării sale, aplicându-se, în schimb, în privința contestațiilor la executare formulate împotriva încheierii de încuviințare a executării silite date de executorul judecătoresc aflate pe rolul instanțelor judecătorești la data publicării prezentei decizii, precum și în cele în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate până la data sus-menționată.”[17]

Deci, în optica instanței constituționale și fără nicio motivare, dar făcând, se pare, aplicația principiului tempus regit actum, Dec. nr. 895/2015 trebuie aplicată nu numai proceselor execuționale viitoare, ci și împotriva contestațiilor de executare formulate împotriva încheierilor de încuviințare a executării silite date de executorul judecătoresc, în curs de soluționare la data publicării deciziei și indiferent dacă a fost sau nu invocată, ca temei al contestației la executare, neconstituționalitatea dispozițiilor art. 666 NCPC.

b. Decizia nr. 369/2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a sintagmei „precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv” cuprinse în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă[18]

Și prin această decizie, prin care a constat că sintagma „precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv” cuprinse în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă” este neconstituțională, Curtea Constituțională merge mai departe și statuează asupra consecințelor juridice ale acestei Dec. nr. 369/2017, dispunând și cum trebuie interpretate prevederile legale controlate (par. 32):

„În final, Curtea constată că, efect al constatării neconstituționalității sintagmei «precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv», cuprinse în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, în condițiile prorogării de la aplicare, până la 1 ianuarie 2019, a dispozițiilor art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, este acela că, de la data publicării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, urmează a se aplica prevederile art. XVIII alin. (2) în sensul că sunt supuse recursului toate hotărârile pronunțate, după publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, în cererile evaluabile în bani, mai puțin cele exceptate după criteriul materiei, prevăzute expres în tezele cuprinse de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.”[19]

De data aceasta, Curtea Constituțională leagă, în mod cert[20], efectele în timp ale acestei decizii de data pronunțării hotărârii, respectiv după cum hotărârile susceptibile de recurs, ca efect al constatării neconstituționalității, au fost pronunțate înainte sau după publicarea Dec. nr. 369/2017, fără a motiva nici acum o astfel de soluție, în raport cu prevederile art. 147 alin. (4) din Constituție și art. 27 NCPC.

c. Decizia nr. 454/2018 referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 37 [cu referire la art. 402 din Codul de procedură civilă] și pct. 59 [cu referire la art. 497 din Codul de procedură civilă], precum și art. III pct. 3 [cu referire la art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013] și pct. 4 [cu referire la art. XVIII1 din Legea nr. 2/2013] din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative[21]

Urmând politica, se pare, programată, de subminare a atribuțiilor constituționale ale Înaltei Curți privind asigurarea interpretării și aplicării unitare a legilor și, pe cale de consecință, de subordonare a acesteia, Curtea Constituțională, cu unanimitate de voturi (sic!), constatând neconstituționalitatea art. III pct. 3 [cu referire la art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013] din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, apreciază, în esență, că acest text, inter alia, nesocotește par. 32 al Dec. nr. 369/2017 (par. 57):

„[…] textul, astfel cum este redactat, nu ține cont de situaţia hotărârilor pronunțate între data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, respectiv 20 iulie 2017, și data intrării în vigoare a legii supuse controlului de constituționalitate. Prin această decizie, Curtea a stabilit că, efect al constatării neconstituționalității sintagmei «precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv», cuprinse în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, în condiţiile prorogării de la aplicare, până la 1 ianuarie 2019, a dispozițiilor art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, este acela că, de la data publicării acestei decizii în Monitorul Oficial al României, urmează a se aplica prevederile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 în sensul că sunt supuse recursului toate hotărârile pronunțate, după publicarea acestei decizii în Monitorul Oficial al României, în cererile evaluabile în bani, mai puțin cele exceptate după criteriul materiei, prevăzute expres în tezele cuprinse de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.”[22]

Această soluție se impune, deoarece „criteriul ce trebuie luat în seamă și care ține de esența art.15 alin. (2) din Constituţie raportat la aplicarea în timp a reglementărilor referitoare la căile de atac este data pronunțării hotărârii judecătoreşti” (Dec. nr. 454/2018, par. 59), iar „art. 147 alin. (4) din Constituţie este, în privinţa normelor procedurale, de imediată aplicare, având caracter sancţionatoriu” (ibidem, par. 61), Dec. nr. 369/2017 fiind obligatorie nu numai pentru legiuitor, ci și pentru Înalta Curte de Casație și Justiție care nu poate condiționa aplicarea Deciziei Curții Constituționale de pornirea procesului civil după publicarea acesteia (Dec. nr. 52 din 18 iunie 2018, nepublicată), în baza unui text infraconstituțional, precum art. 27 NCPC, și nesocotind efectele general-obligatorii ale acestei decizii, Curtea Constituțională fiind singura autoritate competentă să interpreteze propriile decizii, iar nu și alte instituții ale statului, fără ca acesta să ducă la „o știrbire a competenței sale exclusive în materie” (ibidem, par. 62). Or, „într-un stat de drept toate autoritățile publice, atât în aplicarea, cât şi în interpretarea normelor infraconstituţionale, trebuie să respecte deciziile Curții Constituționale din moment ce acestea materializează şi explicitează exigențele Constituției.” (ibidem, par. 63).

2) Apreciere critică. Curtea Constituțională ignoră efectele prevederilor art. 24-27 NCPC și interpretează abuziv prevederile art. 147 alin. (4) din Constituție

12. Argumentația Curții Constituționale

În esență, potrivit instanței constituționale, efectele aplicării în timp ale deciziilor de constatare a neconstituționalității sunt reglementate de art. 147 alin. (4) care, în privința normelor de procedură, sunt de imediată aplicare (Dec. nr. 454/2018, par. 61). În consecință, cum neconstituționalitatea este o sancțiune de ordin constituțional acesta se aplică atât situațiilor pendinte, cât și celor ce se vor naște în viitor.

Art. 27 NCPC, ca și art. 24-26 din același cod, constituie o normă de procedură de natură legală şi nu poate restrânge sfera de aplicare a art. 147 alin. (4) din Constituţie. Acceptarea unei asemenea teze ar echivala cu prevalența unei norme legale față de una de rang constituțional şi s-ar înfrânge în mod indirect efectul imediat şi general obligatoriu al deciziei Curții Constituționale. Or, într-un stat de drept toate autoritățile publice, atât în aplicarea, cât şi în interpretarea normelor infraconstituţionale, trebuie să respecte deciziile Curții Constituționale din moment ce acestea materializează și explicitează exigențele Constituției (Dec. nr. 454/2018, par. 63).

Spre ex., zice instanța constituțională, invocând și o teză de mult revolută – cea potrivit căreia hotărârea judecătorească are inter partes valoarea unui contract încheiat în momentul pronunțării ei”[23] – în materia căilor de atac, Dec. nr. 369/2017 este de imediată aplicare, în sensul că toate hotărârile pronunțate după publicarea acestei decizii sunt recurabile, chiar dacă procesele au început înainte de publicarea acestei decizii, și la acea dată nu erau recurabile, fiind de principiu că „indiferent de data începerii procesului, hotărârile să fie supuse căilor de atac existente la momentul pronunțării lor, aceasta din urmă teză fiind singura de ordin constituțional” (Dec. nr. 454/2018, par. 64).

Așadar, în materia căilor de atac, potrivit Constituției, hotărârea judecătorească este supusă căilor de atac în vigoare la data pronunțării ei, iar nu la o dată anterioară, cum prevede art. 27 NCPC, sau posterioară acesteia.

13. Apreciere critică. Curtea Constituțională ignoră efectele prevederilor art. 24-27 NCPC și interpretează abuziv prevederile art. 147 alin. (4) din Constituție

a. Precizări prealabile

Practica „inovatoare” (a se citi „deformatoare”) a instanței constituționale în sensul aplicării deciziilor de constatare a neconstituționalității unei legi de procedură și proceselor în curs, a fost primită, în general, cu destule rezerve și chiar cu critici îndreptățite, de vreme ce ignoră, cu nonșalanță, existența și, mai ales, consecințele principiului tempus regit processum, și interpretează, abuziv, prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie (b).

b. Apreciere critică

Referindu-ne, aici, doar la exemplele de mai sus (nr. 11), în literatura de specialitate noua practică a Curții Constituționale în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituție a fost supusă unui examen critic atent și foarte sever, dar fără vreun ecou printre „judecătorii legilor (i giudici delle leggi)”.

Astfel, în ceea ce privește Dec. nr. 895/2015, aceasta a fost aspru criticată, inclusiv sub aspectul efectelor în timp ale acesteia[24], arătându-se, în esență, că, pe de-o parte, considerentele cuprinse în par. 28, praecit (supra, nr. 11 a), nu sunt decisive în explicarea dispozitivului, care vizează numai aspectul de compatibilitate a art. 666 C.pr.civ. cu dispozițiile constituționale, astfel încât ele nu pot fi obligatorii pentru instanțele de executare, pe de-o parte, iar pe de altă parte, ele sunt contradictorii, lipsite de claritate, iar aplicarea lor presupune interpretări suplimentare din partea instanțelor de executare, nesocotind prevederile art. 147 alin. (4) din Constituția României, potrivit cărora deciziile de constatare a neconstituționalității au putere numai pentru viitor[25].

Și Dec. nr. 369/2017 (par. 32), præcit. (supra, nr. 11 b) care a suprimat „pragului (criteriului) valoric” în privința admisibilității unei căi de atac (dar și a gradului ori formei, naturii de juridicizare unor acte sau fapte ori situații), generând o vie dezbatere în rândul practicienilor și teoreticienilor dreptului[26], a fost criticată, inclusiv, în privința efectelor sale în timp, de unii reputați autori, ca fiind tributară, în mod evident, vechii concepții privind aplicarea în timp a legii de procedură civilă, contravenind atât dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituție și art. 24-27 NCPC[27], fiind însă apărată de alți autori, sub motivul – eronat – că în cazul deciziilor Curții Constituționale prin care se declară (sic!) neconstituționalitatea unei norme de procedură civilă nu pot fi aplicate dispozițiile art. 27 NCPC, ci numai prevederile art. 147 din Constituție[28].

In fine, cât privește implicațiile Dec. nr. 454/2018 (par. 57 sqq.), præcit. (supra, nr. 11 c) asupra proceselor în curs de judecată s-a apreciat, de asemenea, că revendicând, în pofida dispozițiilor art. 126 alin. (1) și (3), respectiv art. 147 din Constituie, și rolul de a stabili ea însăși modul concret de aplicare în timp a deciziilor sale, Curtea Constituțională „nu face altceva decât să se substituie instanței supreme în rolul acesteia de a stabili interpretarea unitară cu privire la efectele produse asupra unor raporturi juridice concrete de încetarea unei norme juridice[29]. Or, „a recunoaște un asemenea drept instanței de control constituțional ar presupune să acceptăm că aceasta poate emite veritabile norme tranzitorii, ceea ce o îndepărtează de rolul de legiuitor negativ și îi conferă atribuții (este drept limitate) specifice legiuitorului pozitiv[30], ceea ce de lege lata nu e cu putință.

În ceea ne privește, subscriem, fără rezerve, acestor critici, observând înainte de toate că, în loc să se limiteze la atribuția de a verifica compatibilitatea dintre prevederilor legale și dispozițiile Constituției, prin exces de putere, Curtea Constituțională stabilește și aplicarea în timp a deciziilor sale, și, mai grav decât atât, o face violând prevederile art. 147 alin. (2) din Constituție, precum și principiul constituțional al neretroactivității legii noi, consacrat de art. 15 alin. (2) din legea fundamentală și în raport cu care art. 147 alin. (4) nu este decât o simplă aplicație, e drept, iată, acum, utilă, iar nu superfluă.

Pe scurt:

Art. 147 alin. (4) din Constituție se aplică pentru viitor, iar nu și pentru prezent și, desigur, nici pentru trecut;

Art. 24-27 NCPC, chiar dacă sunt cuprinse într-o lege infraconstituțională, sunt texte cu valoare constituțională, care trebuie respectate inclusiv de către Curtea Constituțională.

Într-adevăr:

Aceasta, întrucât, în primul rând, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție, în deplin acord cu principiul neretroactivității legii noi, consacrat de art. 15 alin. (2) din legea fundamentală, decizia are „putere numai pentru viitor”, deci nu și pentru prezent, respectiv pentru procesele în curs (causæ pendentes), și cu atât mai mult pentru trecut, afectând procesele terminate (causæ finitæ),

Deci, respectarea principiului neretroactivității legii noi este obligatorie nu numai pentru Parlament, care punând de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției nu poate să afecteze, în tot sau în parte, situațiile trecute sau în curs [art. 15 alin. (2) din Constituție], dar și pentru Curtea Constituțională, de vreme ce chiar art. 147 alin. (4) prevede efectele temporale ale deciziei de constare a neconstituționalității unei legi sau ordonanțe, și, implicit, îi interzice instanței constituționale să le încalce.

Or, dacă, așa cum excelent s-a remarcat, legiuitorul – în speță, Parlamentul, organul reprezentativ suprem al poporului român și singura autoritate legiuitoare a țării (art. 61 din Constituție) – nu poate reveni asupra acestor efecte, fără retroactivitate, cum poate s-o facă Curtea Constituțională – simplă autoritate (instituție) politico-jurisdicțională și anexă a Parlamentului –, în lipsa unei text constituțional care să admită retroactivitatea deciziei de constatare a neconstituționalității?!

Afirmația Curții Constituționale în sensul că art. 147 alin. (4) din Constituție „este, în privința normelor de procedură, de imediată aplicare” (Dec. nr. 454, par. 61) este una pur gratuită, nedemonstrată și vădit arbitrară și pare să introducă o discriminare inadmisibilă și, deci, inacceptabilă, între normele de drept substanțial și cele drept procesual, acolo unde însuși legiuitorul constituant n-o face. Neavând nici un suport logic și juridic, această aserțiune este nulă și neavenită!

În realitate, textul art. 147 alin. (4) din Constituție, cum am văzut (supra, nr. 8) nu se ocupă deloc de aplicarea în timp a normelor de procedură ori a celor substanțiale controlate și constatate ca nefiind neconstituționale, și cu atât mai mult de „sancționarea” autorităților publice implicate în procesul de „implementare” a deciziei de neconstituționalitate, aspecte care sunt deja reglementate la alin. (1) al aceluiași articol, ci de efectele obligatorii ale deciziei în raport cu autoritățile publice, în principal, în speță cu Parlamentul sau Guvernul – care trebuie să pună de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției în termen de 45 de zile de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial al României – și, bineînțeles, cu înșiși destinatarii prevederilor neconstituționale care nu mai sunt ținuți să se conformeze acestora, dar numai în ceea ce privește activitatea lor juridică viitoare, iar nu și în ceea ce privește activitatea deja consumată ori efectele viitoare ale acesteia.

Instanțele judecătorești, la rândul lor, înzestrate cu puterea de a înfăptui justiția (art. 126 din Constituție), nu pot să refuze aplicarea dispozițiilor legale neconstituționale unor situații trecute ori, după caz, unor situații în curs, ci numai aplicarea lor în cazul actelor, faptelor și situațiilor juridice viitoare, încheiate, produse sau născute după publicarea deciziei, deoarece aceste dispoziții sunt, de la această dată, de plin drept suspendate, iar dacă nu sunt puse de acord cu dispozițiile constituționale în termen de 45 de zile, își încetează eficacitate, nemaiavând nicio forță juridică normativă.

Apoi, chiar potrivit legii sale de organizare și funcționare – art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu mod. ult. – Curtea Constituțională „se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.” (s.n., M.N.), ceea ce înseamnă, de asemenea, în deplină concordanță cu statutul său de „legiuitor negativ”, că însăși propria lege de organizare și funcționare îi interzice, în mod expres, să moduleze eficacitatea temporală a deciziilor de neconstituționalitate, o astfel de „modulare” reprezentând o „modificare” a acțiunii în timp a normelor neconstituționale. Căci – ne întrebăm – cum poate instanța constituțională să „dispună” – printr-un considerent, de altfel, nedecizoriu (sic!) – , fără a legifera și fără a nesocoti această interdicție expresă, că, spre ex., „sunt supuse recursului toate hotărârile pronunțate, după publicarea deciziei în Monitorul Oficial al României, în cererile evaluabile în bani, mai puțin cele exceptate după criteriul materiei, prevăzute expres în tezele cuprinse de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013” (Dec. nr. 367/2017, par. 31, præcit. [supra, nr. 11 b]) ?! – s.n., M.N.

În al treilea rând, deși NCPC a fost adoptat încă din 2010, intrând în vigoare abia la 15 februarie 2013, pentru instanța constituțională prevederile art. 24-27 C.pr.civ. privind aplicarea în timp a legii de procedură civilă – prevederi, culmea, cu valoare constituțională, deoarece interesează producția normativă legislativă (sub aspectul acțiunii în timp a legilor) – sunt, iată, în anul de grație 2018, necunoscute sau, mai grav, ignorate cu nonșalanță, sub pretextul caracterul lor infraconstituțional ori a faptului că art. 27 NCPC este, în orice caz, inaplicabil în raport cu teza „de ordin constituțional (sic!)” potrivit căreia, fără nicio excepție, hotărârile judecătorești sunt și rămân supuse căilor de atac existente la momentul pronunțării lor, când, în realitate, textul constituțional spune cu totul altceva și anume că „împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii (sic!!)” (art. 129) – s.n., M.N.

IV. ÎN LOC DE CONCLUZII: LEX TEMPORIS CIVILIS PROCESSUS ESTE LEGEA ÎN VIGOARE LA DATA ÎNCEPERII PROCESULUI. DECIZIILE CURȚII CONSTITUȚIONALE AU PUTERE NUMAI PENTRU VIITOR

14. Supremația Constituției și respectarea legilor nu sunt oare obligatorii și pentru Curtea Constituțională?!

Pe baza observațiilor și analizei de mai sus putem trage și câteva scurte concluzii și anume:

Întâi, lex temporis processus este legea în vigoare la data începerii procesului cognițional sau execuțional, după caz. În consecință, lex nova processualis se aplică numai proceselor începute după intrarea sa în vigoare, iar nu și proceselor deja începute și în curs la data intrării în vigoare a legii noi.

Apoi, decizia prin care s-ar constata neconstituționalitatea, în tot sau în parte, a unei legi de procedură se aplică numai pentru viitor (causæ futuræ), iar nu și proceselor în curs (causæ pendentes) și, a fortiori, proceselor terminate (causæ finitæ)

O altă soluție înseamnă, pentru motivele deja evocate, retroactivitatea, în tot sau în parte, a legii noi sau, după caz, retroactivitatea, în tot sau în parte, a deciziei de constatare a neconstituționalității, ceea ce în sistemul constituțional român nu este admis, cel puțin de lege lata, și, având în vedere abuzurile de interpretare ale Curții Constituționale, și refuzul acesteia a de a nu supune niciunui control, plasându-se deasupra tuturor puterilor statului, n-ar trebui admis nici de lege ferenda.

In fine, determinarea in concreto a lex temporis processus, atât în caz de lex superveniens, cât și în caz de constatare a neconstituționalității unei legi sau ordonanțe care conține norme de procedură civilă (lato sensu), este atributul suveran al instanței judecătorești, iar nicidecum al instanței constituționale, deoarece justiția se înfăptuiește numai de către instanțele judecătorești (art. 126 din Constituție), iar nicidecum de un organ sau instanță „politico-jurisdicțional(ă)” (I. Muraru; I. Deleanu) – nicidecum judiciară –, precum Curtea Constituțională.

De aceea, ne întrebăm – se pare retoric – dacă în România, cum spune art. 1 alin. (5) din Constituție, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este general-obligatorie? Sau este, uneori, facultativă ?!

Aceasta, întrucât „într-un stat de drept (sic!) – cum zice instanța constituțională (Dec. nr. 681/2016, par. 21) – , astfel cum este proclamată România în art. 1 alin. (3) din Constituție, autoritățile publice nu se bucură de nicio autonomie în raport cu dreptul, Constituția stabilind în art. 16 alin. (2) că nimeni nu este mai presus de lege, iar în art. 1 alin. (5) că respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este general-obligatorie” (s.n., M. N.).

Nu știm dacă printre „autoritățile publice” la care se referă în acest frumos și limpede considerent instanța constituțională s-a inclus ori auto-exclus, iar în caz afirmativ, la ce sancțiune – constituțională, extraconstituțională, supraconstituțională etc. – am putea să recurgem pentru a obliga Curtea Constituțională să respecte ea însăși principiul supremației dreptului (Rule of Law)?!

Poate ne va spune cândva chiar instanța constituțională…


[1] V., în acest sens, M. Nicolae, Comentariu general (art. 24-28), în „Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat” (coord. Viorel Mihai Ciobanu, Marian Nicolae), vol. I (Art. 1-526), ed. a II-a, revizuită și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2016, pp. 100-102.
[2] În materie procesual penală, atât vechiul, cât și noul Cod de procedură penală consacră principiul tradițional tempus regit actum, ignorând problema retroactivității legii penale noi proceselor în curs și, prin aceasta, a violării art. 15 alin. (2) din Constituție. Din motive obiective, cercetarea noastră este limitată numai la legea aplicabilă procesului civil, astfel încât chestiunea aplicării în timp a deciziilor Curții Constituționale în materia proceselor penale nu va fi aici abordată. Cu toate acestea, concluziile acestui studiu sunt valabile, mutatis mutandis, și în materie procesual penală, ținând seama însă de principiul tempus regit actum, iar nu tempus regit processum.
[3] Cf. R. Oriani, Effetti della dichiarazione d’incostituzionalità di norme processuali (art. 297 e 305 cod. proc. civ.), în Rivista di diritto processuale 1979, p. 419 sqq.
[4] V., pentru amănunte, V. M. Ciobanu, Tr. C. Briciu, Analiza O.U.G. nr. 1/2016, în lumina Deciziei Curții Constituționale nr. 895/2015 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 666 C.pr.civ., în RRES nr. 1/2016, pp. 34-36, (ultima accesare: 16 octombrie 2018).
[5] V. art. 725 C.pr.civ. 1865 (astfel cum a fost amendat, în 2000, prin OUG nr. 138/2000):
Dispozițiile legii noi de procedură se aplică, din momentul intrării ei în vigoare, și proceselor în curs de judecată începute sub legea veche, precum şi executărilor silite începute sub acea lege.
Procesele în curs de judecată la data schimbării competenței instanțelor legal învestite vor continua să fie judecate de acele instanțe. În caz de casare cu trimitere spre rejudecare, dispozițiile legii noi privitoare la competență sunt pe deplin aplicabile.
În cazul în care instanţa este desființată, dosarele se vor trimite din oficiu instanței competente potrivit legii noi de procedură.
Hotărârile pronunțate înainte de intrarea în vigoare a legii noi rămân supuse căilor de atac și termenelor prevăzute de legea sub care au fost pronunțate.
Actul de procedură îndeplinit înainte de intrarea în vigoare a legii noi rămâne supus dispozițiilor vechii legi. În cazul în care acest act de procedură ar putea fi anulat potrivit legii vechi, el nu va fi menținut, chiar dacă potrivit legii noi ar fi valabil” (s.n.).
Cu privire la analiza acestui text, v., de ex., V. M. Ciobanu, G. Boroi, M. Nicolae, Modificările aduse Codului de procedură civilă prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 138/2000 ((), în Dreptul nr. 2/2001, pp. 24-25. V. și I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, Ed. C.H. Beck, București, 2007, pp. 13-17; M. Tăbârcă, Gh. Buta, Codul de procedură civilă comentat și adnotat cu legislația, jurisprudența și doctrină, Ed. Universul Juridic, București, 2007, pp. 1620-1627; Cl.C. Dinu, Normele de procedură civilă, Ed. Universul Juridic, București, 2009, pp. 111-160; idem, Acțiunea normelor de procedură civilă în  timp, în AA.VV., Liber amicorum Nicolae Popa, Ed. Hamangiu, București, 2009, pp. 73-84.
[6] V., în acest sens, M. Nicolae, Comentariu sub art. 24, ), în „Noul Cod de procedură civilă…” (coord. Viorel Mihai Ciobanu, Marian Nicolae), vol. I, cit. supra [nota 1], p. 111 sqq.
[7] Orice proces civil, ca activitate complexă, este o înlănțuire de acte succesive și interdependente subordonate unui scop final – hotărârea instanței de judecată sau încheierea executorului judecătoresc de închidere a executării silite. V., în acest sens, J. Héron, Principes du droit transitoire, Dalloz, Paris, 1996, p. 148.
[8] După cum excelent s-a remarcat în doctrină, respectarea previziunilor părților trebuie să intereseze pe legiuitor nu numai în cazul legilor de fond, dar și a legilor de procedură, însă, din păcate, nici legiuitorul, nici măcar jurisprudența nu sunt, în general, preocupate de necesitatea respectării previziunii părților litigante. V., în acest sens, J. Héron, Principes du droit transitoire, cit. supra [nota precedentă], pp. 150-151.
[9] Previziunea procesuală diferă însă de previziunea contractuală, deoarece, pe de o parte, efectele actelor de procedură sunt prevăzute de lege, iar pe de altă parte, fiecare act în parte se înscrie în derularea de ansamblu a procedurii și nu are sens decât în raport de acesta. V., în acest sens, J. Héron, Principes du droit transitoire, cit. supra [nota 7], pp. 149-150.
[10] V. art. 6 NCPC referitor la dreptul la un proces echitabil, în termen optim și previzibil.
[11] V., pentru amănunte, J. Héron, Principes du droit transitoire, cit. supra [nota 7], pp. 151-152.
[12] O discuție aparte, nu facilă, dau loc legile penale și contravenționale (nu procesual penale ori procesual contravenționale) a căror neconstituționalitate trebuie oare să opereze și ex tunc, în baza art. 15 alin. (2) teza a doua din Constituție (principiul mitior lex) ?! Curtea Constituțională pare să răspundă afirmativ (v. CC, Comunicatul din 25 octombrie 2018 referitor la excepția de neconstituționalitate a art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală și art. 4 din Codul penal), însă, chestiunea nu este deloc ușoară, deoarece legea sau dispoziția legală cu caracter penal constatată drept neconstituțională putea fi una aplicabilă nu doar unor facta futura, ci și unor facta præterita sau facta pendentia (dacă era mai blândă decât lex prior, i.e. lex vetus), astfel încât problema retroactivității efectelor neconstituționalități nu poate fi tranșată unilateral, printr-o soluție de principiu, ci de la caz la caz, iar acest lucru nu poate fi gestionat de către instanța constituțională, fără a se substitui puterii judecătorești, chiar dacă și-ar dori din răsputeri acest lucru.
[13] V., pe larg, X. Magnon, La modulation des effets dans le temps des décisions du juge constitutionnel, în Annuaire international de justice constitutionnelle 27-2011, p. 557 sqq., disponibil aici (ultima consultare: 16 octombrie 2018); AA.VV., Corte Costituzionale, Le tipologie decisorie della Corte Costituzionale attraverso gli scritti della dottrina (a cura di Danilo Diaco), Quaderno processuale del Servizio Studi, 2016, în special p. 397 sqq.; AA.VV., Corte Costituzione, Problematiche finanziarie nella modulazione nel temp delle pronunce di incostituzionalità (a cura di Paolo Passglia), Servizio Studi Area di diritto comparato, 2017. Cf. Bianca Selejan-Guțan, Excepția de neconstituționalitate, ed. 2, Ed. C.H. Beck, București, 2010, p. 259 sqq.
[14] V. si art. 61-1: «Lorsque, à l’occasion d’une instance en cours devant une juridiction, il est soutenu qu’une disposition législative porte atteinte aux droits et libertés que la Constitution garantit, le Conseil constitutionnel peut être saisi de cette question sur renvoi du Conseil d’ État ou de la Cour de cassation qui se prononce dans un délai déterminé. Une loi organique détermine les conditions d’application du présent article.». Pentru amănunte v. AA.VV., Excepția de neconstituționalitate în România și în Franța (coord. Elena Simina Tănăsescu), Ed. Universul Juridic, București, 2013.
[15] Exempli gratia, după intrarea în vigoare a NCPC (15 februarie 2013), v. CC, Dec. nr. 348/2014, publ. în M. Of. nr. din 2014, cu un comentariu critic de V.M. Ciobanu, Tr.C. Briciu, Gh.-L. Zidaru, Consecințele declarării neconstituționalității art. 650 alin. 1 din NCPC, (ultima consultare: 22 octombrie 2018). Cf., pentru situația vechiului Cod de procedură civilă, V.M. Ciobanu, Curtea Constituțională – garant al supremației Constituției, putere legiuitoare sau expert parlamentar?, în RRDP nr. 3/2009, p. 94 sqq.
[16] Publicată în M. Of. nr. 84 din 4 februarie 2016.
[17] Dec. nr. 895/2015, par. 28.
[18] Publ. în M. Of. nr. 582 din 20 iulie 2017.
[19] Dec. nr. 369/2017, par. 32-34.
[20] Cf. Decizia nr. 377/2017 referitoare la obiecția de neconstituționalitate a prevederilor Legii privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 95/2016 pentru prorogarea unor termene, precum și pentru instituirea unor măsuri necesare pregătirii punerii în aplicare a unor dispoziții din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publ. în M. Of. nr. 586 din 21 iulie 2017 (par. 82, 85, 86).
[21] Publ. în M. Of. nr. 836 din 1 octombrie 2018.
[22] Dec. nr. 454/2018, par. 57.
[23] Dec. Curții Constituționale nr. 377/2017, par. 82: „Curtea, în jurisprudența sa, a statuat că „legile de procedură sunt, în principiu, de imediată aplicare. Referitor însă la hotărârea judecătorească, de peste un secol, constant s-a decis în doctrină și jurisprudență că ea este supusă condițiilor de fond și de formă stabilite de legea sub imperiul căreia a fost pronunțată, fără ca legea nouă să aibă vreo înrâurire asupra ei, deoarece ea este socotită, față de părțile care au participat în proces, că are valoarea unui contract încheiat în momentul pronunțării ei. Așa fiind, și dreptul relativ la exercitarea căilor de atac rămâne fixat de legea în vigoare în momentul pronunțării, deoarece admisibilitatea unei căi de atac constituie o calitate inerentă a hotărârii și în aceste condiţii nici o cale de atac nouă nu poate rezulta dintr-o lege posterioară, după cum nici o cale de atac existentă contra unei hotărâri nu poate fi desființată fără retroactivitate de către o lege posterioară” [Decizia nr. 9 din 7 martie 1994, publicată în M. Of. nr.326 din 25 noiembrie 1994]. În sensul că teza naturii contractuale a hotărârii judecătorești este demult revolută, hotărârea judecătorească neputând fi calificată un simplu „contract judiciar”al părților, astfel încât Dec. nr. 1/1994 și, mutatis mutandis, Dec. nr. 377/2017 este, indiscutabil, criticabilă (și inacceptabilă în această privință), v. și I. Deleanu, Adnotări la unele decizii ale Curții Constituționale, în RDP nr. 1-2/1997, p. 98.
[24] V. particulariter, V. M. Ciobanu Tr. C. Briciu, Analiza O.U.G. nr. 1/2016 …, cit. supra [nota 4], p. 27 sqq.
[25] V. M. Ciobanu Tr. C. Briciu, Analiza O.U.G. nr. 1/2016 …, cit. supra [nota 4], pp 35-41. În opinia reputaților autorilor, instanțele pot aplica direct art. 147 alin. (4) din Constituția României, iar nu par. 28 din Dec. nr. 895/2015, iar „o justă aplicare a acestora impune ca decizia Curții Constituționale în ceea ce privește neconstituționalitatea art. 666 C.pr.civ. să conducă la invalidarea executărilor începute înainte de data publicării deciziei numai în următoarele 4 condiții cumulative (ibidem, p. 41): 1) împotriva executării s-a formulat contestație la executare, iar obiectul acesteia îl formează (și) anularea încheierii de încuviințare a executării silite; 2) contestația la executare să fie formulată în termen și să fie admisibilă în raport cu dispozițiile art. 713 alin. (3) C.pr.civ.; 3) temeiul juridic al cererii de anulare a încheierii de încuviințare a executării îl constituie caracterul neconstituțional al dispozițiilor art. 666 C.pr.civ.; 4) excepția de neconstituționalitate a fost declarată admisibilă de instanța de judecată învestită cu soluționarea contestației la executare, prin încheiere.
[26] V. ex multis: Tr. C. Briciu (coord.), Cl.-C. Dinu, Mirela Stancu, Gh.-L. Zidaru, Analiza deciziei Curții Constituționale nr. 369/2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a sintagmei „precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv”. Sfârșitul epocii „pragului valoric” și speranțele într-o Curte de Casație unificatoare a jurisprudenței, (ultima consultare: 25 iulie 2017). Contra Claudia Roșu, Considerații pe marginea Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale referitoare la excepția de neconstituționalitate a sintagmei „precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv”, cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, în Dreptul nr. 12/2007, p. 43 sqq. V. și I. Leș, Curtea Constituțională și noul Cod de procedură civilă, în AA.VV., In honorem Dan Chirică. Între dogmatica dreptului și rațiunea practică, Ed. Hamangiu, București, 2018, p. 519 sqq.
[27] În acest sens, Tr.C. Briciu, Cl-C. Dinu, Gh.-L. Zidaru, Analiza deciziei Curții Constituționale nr. 369/2017…, cit. supra [nota precedentă], par. V B, lit. a), c).
[28] În acest sens, G. Boroi, Mirela Stancu, Drept procesual civil, ed. 4, Ed. Hamangiu, București, 2017, pp. 719-720. În opinia reputaților autori chiar dacă declararea neconstituționalității produce efecte similare cu abrogarea, totuși condițiile în care se produc efectele declarării neconstituționalității și cele ale abrogării unei norme de procedură sunt reglementate prin norme speciale distincte. Se susține că art. 27 NCPC reglementează exclusiv condițiile aplicării în timp a normei de procedură atunci când intervin anumite evenimente legislative, respectiv modificarea, completarea sau abrogarea, declararea neconstituționalității unei norme juridice nefiind un atare eveniment. Condițiile în care își produc efectele deciziile Curții Constituționale de declarare a neconstituționalității unei legi sunt prevăzute de art. 147 din Constituție. În realitate, art. 27 NCPC nu distinge între evenimentele legislative succesive care pot crea un conflict de legi de procedură în timp, iar art. 147 alin. (4), fiind o aplicație a art. 15 alin. (2) din Constituție prevede, in terminis, că deciziile de constatare a neconstituționalității au putere numai pentru viitor, iar nu pentru prezent și nici pentru trecut.
[29] Tr.C. Briciu, Implicațiile Deciziei nr. 454/2018 a Curții Constituționale asupra proceselor în curs de judecată, (ultima consultare: 29 octombrie 2018).
[30] Ibidem.


Prof. univ. dr. Marian Nicolae
Facultatea de Drept, Universitatea din București

* Prezentul studiu reprezintă intervenția autorului la Conferința Internațională „Codul de procedură civilă român: văzut din interior – văzut din exterior”, Palatul Facultății de Drept, Universitatea din București, 1-3 noiembrie 2018, cu tema: „Tempus regit processum și problema aplicării în timp a deciziilor Curții Constituționale”.