1,070 citiri

Seducția robei, reflecții despre vocație (III). Raţionamentul, sofismul şi alte fantezii

ESSENTIALS-Lucian-SauleanuMotto: „Logica unei teorii trebuie să pornească de la o coerenţă internă…”
Albert Enstein

Am demonstrat, cred, până la acest moment, în primele două eseuri din această serie, că profesia de avocat este una de vocaţie, pasională, şi poate fi exercitată şi desăvârşită de aceia care au un talent nativ pentru asta. Pentru ceilalţi, putem spera că ar putea dovedi hărnicia de a profesa corect şi în respectul legislaţiei statutare, chiar dacă unei asemenea prestaţii îi va lipsi mereu acea sclipire rarisimă care face diferenţa dintre elită şi breaslă sau corp profesional.

De când sunt prins şi eu în toată această nebunie a conţinutului semantic postmodern, a construcţiilor şi soluţiilor europene, a problemelor interne ale avocaţilor, de când am frisonul disoluţiei organizaţiilor noastre, de când mă preocupă grija că am putea deveni inutili şi indezirabili în faţa construcţiilor corporatiste, de când apar dezertări capitaliste de la principiile organizării proprii, încep să văd mai limpede.

La orice nivel politic, intern sau european, este nevoie de elită juridică, altfel vom avea o lume în care nimeni nu mai ştie exact ce spune, vom fi pasibili de a fi manipulaţi în mod prostesc, aruncaţi înainte şi îndărăt, fără a mai înţelege care este drumul drept al legii, al justiţiei, al dreptăţii… (vezi, etimologia: termenul drept derivă din lat. „dirito”, ceea ce se traduce exact prin expresia „drum drept, cale sigură”).

Nu sunt anti-european, nu am fantezii bicisnice, nu cred că am fi intrat în „rândul lumii” civilizate altfel decât prin aderare. Îngrijorătoare este, în schimb, „sălbăticia super-civilizaţiei” şi „i-logica” acesteia. Să facem, mereu, apel la memorie: acum mai bine de un deceniu – şi asta e doar„o clipă” din perspectiva istoriei, Papa Ioan Paul al II-lea a avertizat întreaga Europă despre acest pericol. Mai aude cineva o „voce” lucidă, conştientă şi responsabilă, o voce a raţiunii şi credinţei care poate cântări greutatea fiecărui cuvânt? Îmi rămâne să sper, doar, că da!

Am putea reînvăţa să avem coerenţa sublimă a logicii, ar putea fi o soluţie. Iar eu sunt convins, aşa cum am şi afirmat, că am putea merge înainte cu o privire reverenţioasă aruncată trecutului, măcar în modalitatea unor „poveşti”. Iată:

Mai ieri, când eram foarte tânăr şi student, profesorii noştri nu predau doar teoria dreptului, ci şi metoda de a învăţa. (Îi voi ajunge vreodată în dimensiunea intelectuală? Nu ştiu asta, dar voi încerca!)

Era ca o poruncă oferită în glumă: „peripatetizaţi”! Explicată pe o cale scurtă, peripatetica este metoda aristotelică de a forma omul, în şcoală, astfel încât principiile şi regulile gândirii să i se impregneze reflexiv şi definitiv în celula nervoasă, ca o a doua natură, iar tehnica silogismului se asimila unor grupări de vocale intonate într-o unică şi inedită muzicalitate. Este modul eficient şi sigur de a antrena memoria, ceea ce este vital dacă ne dorim oameni formaţi, nu doar informaţi.

Şi astfel, în sesiune, când ne puneam cu toţii la treabă şi incepea fenomenul de asimilare a materiei, arătam ca nebunii: umblam şi recitam prin Universitate, ca fluturii prinşi în mirajul lunii mai. Aş zâmbi ca în faţa unei amintiri frumoase dacă aş mai vedea aşa ceva, dar mi-ar plăcea mult să am asemenea „nebuni” la cursurile mele şi printre studenţii mei, chiar dacă sunt nebuni cu maşină de lux şi ultimul model de laptop…

Mereu ni se amintea că abia după o bună disciplină a gândirii, asimilată cu efort de lungă durată, după practică şi experienţe profesionale dureroase, poate cineva să aibă ”intuiţie juridică”, să poată pretinde a şti ce înseamnă regula „da mihi facta, dabo tibi jus” [1].

Regretatul profesor şi penalist Octavian Loghin interoga metodic fiecare student la examenul oral şi, dacă avea cea mai mică bănuială că ai învăţat pe de rost, orbeşte, te chema în sesiunea următoare. Calm, afirma: „dacă doriţi să profesaţi vreodată bine, trebuie să învăţaţi atât de logic, încât să deduceţi conţinutul infracţiunii şi intenţia legiuitorului…”

În materie civilă, „obligaţiile” (sau, în varianta lipsită de jargon: Teoria generală a Obligaţiilor) constituiau proba de foc, întrucât reprezintă baza gândirii juridice civile din toate timpurile, urmate de „succesiuni”, în ordinea importanţei şi aplicabilităţii la nivel social. Aceste materii reprezintă moştenirea dreptului roman asimilat în spaţiul românesc prin indelungi avataruri şi modificări. În teoriile şi doctrina acestor două materii, se regăseşte logica aristotelică şi construcţia rafinată a jurisconsulţilor romani. Personal, nu cunosc vreun jurist, chiar profesor cu stagiu şi vechime, care să cunoască integral acest domeniu. Dificultatea nu vine din teorie, ci din versatilitatea realităţii şi a raporturilor sociale, mereu dinamice.

Dar dreptul nu se schimbă, oamenii şi lumea, da.

Afirm în cunoştinţă de cauză că este un „infern” pentru orice student la drept să înveţe logică, să invoce construcţia ei, să asume tipologiile de construcţii argumentative, demonstrative şi retorice. Legile gândirii corecte dau ameţeli, regulile persuasiunii- dureri de dinţi (n.a.: persuasiunea nu este manipulare!)

Şi aproape în fiecare an de studiu, o luam de la capăt, dar învăţam să iubim „chinul” gândirii. Parea amuzantul „mi-ţi-li-ni-vi-li” al lui Ion Creangă. Şi, cu toate acestea, ne-au rămas în minte reguli categorice şi de nenlăturat, ca, de exemplu: „termenii dintr-o concluzie dedusă nu pot avea alt înţeles decât acela aşezat în premisă…”, sau „dintr-o situaţie particulară nu se poate concluziona universal…”

Şi înveţi, înveţi, apoi afli că nu există decât şase posibilităţi ale gândirii valide, şase grupuri silogistice, încerci să le găseşti în doctrina civilă sau penală… Bine ar fi, indiferent de cum arată realitatea, ca studenţii mei şi tineretul, în general, să-şi verifice validitatea gândirii, temeinicia mesajului, să construiască discurs ştiinţific, deoarece, doar astfel, nu se creează „eroare ilicită” (expresie aristotelică).

Acest tip de eroare este vizibil pentru cei cu experienţa mea, şi constă, în principal, în a pune concluziile înaintea premiselor; o vedem în rechizitorii – cu predilecţie, în „motivările” (considerentele) hotărârilor judecătoreşti, în memoriile şi concluziile scrise ale unor colegi de-ai noştri. Şi pentru că nu doresc să fiu doar un teoretician, citez, fără a indica nume sau dosar: „atitudinea infracţională a învinuitului aduce atingere fundamentelor democraţiei…”

Vă invit pe dumneavoastră, lectorii, să observaţi „defectul de logică” din această asertaţie…

Toţi profesioniştii de elită, buni, remarcabili, cunosc şi aplică regula logică simplă: actul de justiţie este în mod implicit o „demonstraţie”. Vinovăţia, culpa, ilicitul civil, dolul, eroarea, trebuie dovedite în construcţii logice impecabile. Generalizarea prin „sofism”, prin aproximare logică după categorii discursive care provin din medii nejuridice, ne pune în pericol pe toţi.

Aşadar, dacă putem rămâne cu mintea întreagă în aceste vremuri, am avea marele avantaj de a vedea fisurile din proiectele şi tendinţele lumii moderne şi ne-ar putea oferi soluţia simplă de a ne poziţiona corect în raport cu organismele Uniunii Europene. Nu este imposibil, dar – În preajma Crăciunului – ar trebui să ne păstrăm inima bună şi bucuria. Răul ar putea fi doar în inchipuirea noastră, deşi este acolo, la pândă…


[1] Pentru cei curioşi şi interesaţi, domnul profesor Oancea face demonstraţii de măestrie a „logicii” interioare a dreptului roman).


Av. prof. univ. dr. Ioan Chelaru
Decanul Baroului Neamț