1,085 citiri

Habemus taxa pe lăcomie. Lăcomia cui?

Radu RIZOIUAnunțată cu mare pompă în chiar Postul Crăciunului, taxa pe lăcomie a reprezentat o victorie de imagine a inițiatorilor. Creștinismul a inclus lăcomia în lista păcatelor, iar o perioadă atât de încărcată de spiritualitate precum Sărbătoarea Crăciunului reprezenta un moment excelent pentru a lansa o cruciadă contra acestui păcat. Faptul că anunțul a fost gândit ca o acțiune de imagine mai degrabă decât una fiscală se vede și din faptul că măsura anunțată pe 21 decembrie nu a apărut în paginile Monitorului Oficial (adică nu a existat în plan juridic) decât în data de 28 decembrie. A dispărut astfel, în textul oficial, referirea la „lăcomie” care nu mai avea sens în zilele în care tot românul se dedă cu o plăcere prea puțin spirituală consumului (de carne de porc).

Taxa a rămas, însă. Numele său este mult mai prozaic: „taxa pe active financiare”. I-a dispărut cu totul apelul la inima publicului, a rămas un termen fără „cârlig”. Pare că și ambiția taxei s-a mai domolit. Pragul de relevanță al ROBOR de la care ea intră în acțiune a crescut (puțin), iar procentul de taxare a fost plafonat. Totul intră în logica lui „așteaptă-te la ce e mai rău ca apoi să te poți bucura că nu s-a ajuns chiar acolo”.

Dar nu despre aceste exerciții de PR vreau să spun câte ceva, ci despre unele mecanisme economice ascunse în spatele acestei taxe. Din punct de vedere politic, Guvernul a „jucat la două capete”: oferă satisfacție populației prin persecutarea băncilor și se asigură și că dobândește o pârghie de control a dobânzilor bancare. Cine se poate opune? Băncile oricum sunt vândute unor străini… Banii din taxă vor veni la bugetul nostru național și vor fi folosiți pentru popor. Să le luăm pe rând.

Justificarea oferită chiar de inițiator privește chiar interesul consumatorului: „având în vedere că majorarea dobânzilor ROBOR la 3 luni și ROBOR la 6 luni afectează segmentul de populație care a utilizat această formă de finanțare”. Adică: după ce am luptat să convingem populația și băncile să se împrumute în lei, observăm acum că nici moneda națională nu este un paradis al debitorilor. Banca Națională a României a făcut tot ce a putut pentru a inversa structura monedei de creditare (pentru populație) și a reușit să ducă valoarea creditelor în lei să fie de aproape de 3 ori mai mare decât cea a creditelor în valută, după ce acum zece ani proporția era inversă. Așadar, „segmentul” pe care îl țintește Guvernul reprezintă trei sferturi din totalul creditelor populației. Băncile (străine) au ezitat să folosească leul ca monedă de referință, pentru că finanțările lor sunt în monede străine și, deci, astfel își asumau ele riscul de curs de schimb valutar. Dar au acceptat și astfel au rezolvat una dintre marile probleme care țin în continuare instanțele de judecată sub presiune: conversia. Este interesant de observat că multe bănci au lansat în ultimii ani programe largi de conversie a unor credite „istorice” din valută în lei tocmai pentru a veni în sprijinul clienților.

Deci, băncile au făcut ceea ce li s-a spus de către Guvern: nu mai dați credite în valută! asumați-vă voi riscul valutar! Care le este răsplata? Aha, acum plătiți o taxă! Lăcomia presupune să îți dorești mai multe posesiuni (lumești) decât ar fi rezonabil să gestionezi. Lăcomia are un sens special în cadrul capitalismului, pentru că însăși premisa funcționării sale are în vedere realizarea de profit. Dacă punem semnul egalității între profit și lăcomie, atunci logica guvernamentală este impecabilă: băncile fac profit, deci sunt lacome; noi avem deficit, deci este justificat să le luăm lor banii ca să-i folosim (într-un scop mai bun). Problema este că, ezitant în 1990 (când am ale calea privatizării întreprinderilor de stat), formal în 1991 (când am scris în constituție că „Economia României este o economie de piață”) și în 2003 (când am adăugat că ea se bazează pe „libera inițiativă și concurență”), am ales un model de dezvoltare economică de tip capitalist. Încă nu s-a pus problema modificării Constituției pe acest aspect…

În cuvintele lui Gordon Gekko (personaj interpretat magistral de Michael Douglas în filmul Wall Street al lui Oliver Stone din 1987): „Greed is good!”. Iată cum capitalismul răstoarnă păcatul creștin și îl transformă într-o virtute. Max Weber (în celebra sa Etică protestantă și spiritul capitalismului de la începutul secolului XX) spunea că profitul (și acumularea de bogății) este justificată în măsura în care nu este destinat risipei. Așadar, lăcomia ca păcat în capitalism ar fi doar profitul risipit, adică (surpriză!) consumul. Măsurile luate la nivel global după criza din 2007-2009 au făcut ca băncile să fie obligate să își limiteze lăcomia și să își adapteze profiturile la un profil de prudență care să le permită funcționarea pe termen lung. Regula este: poți face profit numai în măsura în care pui bani de-o parte pentru a te asigura că poți acoperi pierderi viitoare, chiar și în cazul unor situații neprevăzute. Altfel spus, profitul devine justificabil din punct de vedere etic, el neexistând (ca profit pe care acționarii îl pot „consuma”) decât după ce s-au economisit suficienți bani.

Guvernul anterior a fost extrem de critic la adresa profiturilor bancare, mai ales prin prisma faptului că nu înțelegea cum nu poate colecta muți bani tocmai de la cei care lucrează cu banii. Discuțiile din toamna lui 2017 s-au „răcit” când Fiscul a văzut că băncile nu înregistrează profituri spectaculoase. Cântecul de lebădă al acelui Guvern a fost să afirme printre dinți că băncile își ascund profiturile reale. Ce nu a vrut să se înțeleagă este că băncile sunt obligate (cel puțin după Basel III) să pună o mare parte din câștiguri de-o parte și să nu le distribuie ca profit… Guvernul (aflat mereu în deficit bugetar) nu poate înțelege cum este cu banii păstrați de la un an la altul. (Ne amintim cu toții ce frenezie apare în fiecare instituție publică în decembrie când trebuie cheltuiți toți banii alocați de la buget, pentru că altfel „se pierd”.)

Actualul Guvern a învățat din greșelile trecutului. Nu se mai complică să impoziteze profitul băncilor, ci vizează o gâscă mult mai grasă: activele financiare. Cum băncile sunt instituții eminamente financiare, activele lor financiare reprezintă cam toată averea lor. Este vorba (simplificând) despre toate creditele acordate de bănci și care sunt încă „în derulare”. În paranteză fie spus, deși „vinovatul de serviciu este ROBOR”, taxa vizează toate activele financiare ale băncilor, deci și creditele acordate în valută, precum și creditele acordate companiilor. Aici se vede poate, cel mai bine, principala problemă pe care această taxă o relevă, problemă care nu are nimic de a face cu băncile sau cu lăcomia. Administrația recunoaște că este incapabilă să urmărească fluxurile financiare pe care vrea să le taxeze. Argumentul că activele financiare nu se pot „ascunde” de către corporațiile multinaționale este, de fapt, o recunoaștere a incapacității statului de a supraveghea economia. Și aici este marea problemă: pentru a funcționa, un stat are nevoie de o administrație, de o „birocrație” care să fie educată, antrenată și specializată, într-un cuvânt, de o administrație eficientă.

În materie fiscală, o administrație eficientă ar trebui să poată vedea în timp real toate fluxurile financiare din economie, iar aceste date să fie procesate automat. În acest fel, orice disfuncționalități ar putea fi sesizate imediat, de către o persoană care a fost pregătită profesional în acest sens. Problema este că oricine ar putea vedea problemele (chiar dacă este nevoie de oameni antrenați pentru a găsi și soluțiile optime), ceea ce ar reduce spre eliminare posibilitatea de a „închide ochii” în zonele unde nu trebuie să vedem problemele. Așadar, de ce să mai încercăm să înțelegem cum funcționează o bancă? Este mult mai simplu să punem o taxă pe o cifră pe care banca oricum o raportează și să nu ne mai punem atâtea probleme cum se va repercuta această măsură în sistem.

Fără a intre în detalii, voi face o scurtă analiză și a celui de-al doilea „capăt”: controlul nivelului ROBOR. Guvernul declară că este îngrijorat de nivelul „inexplicabil” al acestui indice și își dorește să îl „țină sub control”. Problema este că ROBOR este stabilit de piață. Băncile se împrumută (și) între ele. Atunci când își dau împrumuturi, băncile nu se tratează mult diferit decât pe alți clienți. Adică, nu dau împrumuturi fără a încerca să facă profit. Atunci când „afacerea” ta este să lucrezi cu bani, profitul înseamnă să primești mai mulți bani decât ai dat. Zicala „timpul înseamnă bani” este luată de către bancheri la modul literal. Problema este că banul de azi nu este egal cu banul de mâine. Diferența este dată de micul drăcușor numit inflație. Dacă azi cumperi cu 1 leu 100 g de pâine și peste un an cu același leu cumperi doar 90 g înseamnă că leul de azi este mai valoros decât cel de la anul. Inflația este un element sine qua non al economiei de piață (post-belice). Japonia a cunoscut mai mult de un deceniu de probleme economice severe din cauza lipsei de inflație. Din acest motiv, economiile dezvoltate se feresc de deflație (și chiar de stagflație). Pe de altă parte, nici o inflație prea mare nu este bună, pentru că descurajează economisirea.

Oricum ar fi, băncile vor avea mereu grijă să considere inflația ca un fapt de viață și să se asigure că ea nu le afectează câștigul financiar. Simplificând, dacă inflația este de 1% pe an, dobânda pe care ele o vor cere va fi mai mare (să zicem, 1,5%). În acest fel, banca se asigură că la sfârșitul anului are șansa să aibă profit, pentru că banii primiți vor reprezenta o valoare mai mare decât cei dați și vor acoperi și devalorizarea produsă prin inflație. Guvernul înțelege foarte bine acest calcul. În aceeași ordonanță eclectică, atunci când vorbește despre plata unor sume restante pentru anumite categorii de funcționari, Guvernul admite că trebuie să plătească pentru amânarea (eșalonarea) plății. Și plătește nu numai dobândă, ci și se asigură că „indexează” sumele cu indicele prețurilor de consum, adică exact că acoperă inflația. Dobânda pe care Guvernul o plătește este întotdeauna „peste” inflație…

În aceste condiții cum își propune Guvernul să țină sub control ROBOR? Oare băncile vor accepta să scadă nivelul ROBOR sub cel al inflației (adică să își asume de plano o pierdere)? Depinde de costul de oportunitate. Dacă astfel vor evita plata unei taxe extrem de oneroase, este posibil să accepte o pierdere mai mică. Sau, vor putea să manipuleze ele însele indicele ROBOR prin acordarea de împrumuturi încrucișate la rate mici de dobândă (fără a înregistra pierderi pentru că dobânda activă se va compensa cu dobânda pasivă). Dar cel mai probabil, băncile vor fi iar mârșave și vor transfera costul acestei taxe către clienți. Este cel mai simplu (și rațional) mod în care piețele se ajustează unor factor exogeni – prin prețuri. Majoritatea contractelor de credit conțin clauze prin care părțile pot modifica prețul (dobânda) în cazul intervenirii unor taxe suplimentare impuse de stat. Guvernul câștigă din nou, pentru că băncile vor fi de vină, iar oamenii vor alerga din nou la Guvern pentru a cere soluții salvatoare. În toate situațiile, Guvernul primește banii de care are nevoie pentru acoperirea deficitului, bani pe care apoi îi va injecta în economie sub forma majorărilor salariale, care vor determina creșterea inflației, care va duce la creșterea ROBOR, care va mări taxa pe lăcomie și ciclul va continua ca orice cerc vicios care se respectă.

Deci: a cui lăcomie este taxată?

Av. conf. univ. dr. Radu Rizoiu
Facultatea de Drept, Universitatea din București
RIZOIU & ASOCIAŢII