1,546 citiri

De ce ne spune Constituția că avem o ”autoritate judecătorească”, de ce cred judecătorii noștri că aparțin ”puterii judecătorești”?

Valentin CONSTANTINUn judecător român, probabil ca și mulți alți colegi ai săi din state care posedă sisteme de tip civil law, poate activa o viață întreagă în sistemul său judiciar fără să producă nici măcar un singur act care să reprezinte o manifestare a puterii în stat sau, cu alte cuvinte, există judecători în activitate cărora nu le va fi imputabilă niciodată o ingerință în sfera de competență a legislativului sau a executivului.

Pentru a reprezenta o putere în stat, trebuie să contezi în mecanismul de echilibrare al puterilor împreună cu executivul (cea mai importantă putere în statul modern) și legislativul (cea mai saturată simbolic), sau cu un organ special creat pentru echilibrare, Curtea Constituțională.

Mai concret, dacă nu ai activat în contenciosul administrativ și astfel nu ai suspendat sau anulat vreun act administrativ sau un act asimilat și nici măcar nu ai neutralizat într-un caz dat o normă legislativă, cu justificarea că este contrară Convenției Europene a Drepturilor Omului, atunci fără îndoială nu ai exercitat puterea în stat, pentru că doar acestea ar fi fost ocaziile să o fi exercitat. Fie pentru că nu ai fost antrenat pentru asta, fie pentru că poate ai fost antrenat greșit, fie, pur și simplu, pentru că lucrezi într-o instanță în care ”se înfăptuiește justiția”, așa cum se exprimă ușor stîngaci Constituția la articolul 124 alin. (1). În schimb, exerciți, probabil cu dedicație și talent, un serviciu public adresat persoanelor fizice și juridice.

A veghea ca toate proprietățile funciare să fie riguros grănițuite, ca toate succesiunile să fie predate conform așteptărilor legitime, ca abuzul de drept și frauda la lege să fie eradicate în circumscripția ta, ca infractorii să fie pedepsiți proporțional și cît mai mulți dintre ei să-și ”internalizeze” sentințele de condamnare, toate acestea nu au în mod clar nici o legătură cu puterea judecătorească, indică, în schimb, prezența serviciului public.

Însă faptul că tu ca judecător simți că ai totuși o putere, se datorează percepției utilizării frecvente a termenului putere în sensul obișnuit, sens care nu are legătură cu sensul tehnic pe care îl posedă termenul putere în Constituție. În Constituție, puterea este putere politică, iar puterea pe care o simți tu, puterea de a putea modela destinele oamenilor, se numește în mod precis putere relațională. În general, este puterea de a determina, de exemplu, o persoană să facă ceea ce nu ar dori să facă în absența relației de putere. Relația cu tine, contactul cu ”convingerea ta intimă”, în anumite circumstanțe, poate salva libertatea cuiva sau poate plasa pe cineva în servitute.

De ce aceste adevăruri extrem de simple nu sînt exprimate în mod clar? Pe de-o parte, pentru că dreptul nostru constituțional reprezintă ceva atît de nesigur încît nu este de mirare că nouă persoane exercită o custodie a Constituției care nu este doar permanentă, ci este, pentru standardele lumii civilizate, neobișnuit de activă. Pe de altă parte, doctrina juridică la noi este un nesecat izvor de exemple de ”corectitudine politică”.

Nu cred că părinții transplantatori ai Constituției României au avut ceva special în minte atunci cînd au numit Capitolul VI Autoritatea judecătorească. Au preluat sintagma așa cum fusese ea introdusă în Constituția franceză din 1958. Deși, citind specialiștii autohtoni ai putea crede orice: că sintagma autoritate judecătorească  a fost creată la elaborarea tezelor pentru Constituție[1] sau că formula autoritate judecătorească este o eroare de redactare a Constituției[2], printre altele, deci se cuvine să o trecem cu vederea. O singură profesoară de drept constituțional deconspiră pedigree-ul francez al autorității judecătorești autohtone[3].

Franța, ultima țară fondatoare a Consiliului Europei care a acceptat jurisdicția Curții de la Strasbourg și țara care a introdus abia recent excepția de neconstituționalitate în sistemul său juridic, nu poate fi o sursă de inspirație dacă ți-ai propus să-ți ameliorezi dreptul public. Totuși, profesorii francezi sînt mai tranșanți în calificarea conceptului de autoritate judecătorească. Au explicat că refuzul local de a recunoaște o putere judecătorească ”și-a găsit rațiunea într-o profundă neîncredere în puterilor publice din Franța visàvis de o justiție liberă” [4].Sau, au arătat că articolul 64 din Constituția Franței, care l-a instituit pe Președintele Republicii garant al autorității judiciare, este un text incongruent, pentru că ”îl proclamă pe lup garant al securității turmei”[5]. În fine, o explicație și mai precisă: ”(…) constituanții au vrut să marcheze neîncrederea lor față de instituirea unei puteri judecătorești calchiate pe model american, care să conducă la un control de constituționalitate prin instanțe de drept comun”[6].

Acestea sînt observații ale unei doctrine oneste, care nu escamotează probleme dificile sau stînjenitoare.

Părinții noștri transplantatori care importaseră și marfă de calitate (de exemplu, articolul 20 din Constituție), au preluat și acest concept, dacă nu obsolet, în orice caz în curs de devalorizare. Legea de organizare judecătorească a ținut să repare ce mai putea fi reparat. Din prima propoziție transformă autoritatea în putere.

Puterea judecătorească în România este un amestec de practică judiciară și statut. Singurii judecători care posedă statutul de putere în stat, exercitînd competențe de control asupra actelor executivului, sînt judecătorii din formațiunile de contencios-administrativ și fiscal. Ei reprezintă, funcțional, elita autorității judecătorești. Ceilalți judecători pot exercita ad-hoc puterea judecătorească atunci cînd aplică Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Atunci pot declara inaplicabile norme legislative, acte sau practici administrative contrare Convenției Europene. Controlul legislației impus de Convenție este diferit de controlul constituționalității, iar acțiunea judecătorilor este protejată și se legitimează prin regula lex superior, adică se bazează pe prioritatea tratatelor asupra legislației ordinare.

Așadar, puterea judecătorească există în România. Însă nu există ca o calitate pură a sistemului judecătoresc. Există în forme variabile, uneori ca putere de iure, iar alteori de facto.

Rămîne o întrebare: judecătorii care au sentimentul că aparțin puterii judecătorești, reprezintă majoritatea actorilor din sistem sau reprezintă o minoritate? În lipsa unor cercetări empirice serioase, putem lăsa întrebarea învăluită în mister.

Scopul acestui text a fost unul cît se poate de modest. A fost acela de a indica cum poate un judecător să se aventureze de pe teritoriul ferm al ”autorității judecătorești” pe teritoriul mai nesigur, dar infinit mai interesant, al ”puterii judecătorești”.


[1] V. Viorel Mihai Ciobanu – Comentariu la art. 124 în Constituția României – Comentarii pe articole, CH Beck, 2008, p. 1217.
[2] V. Marius Bălan –Drept constituțional și instituții politice, Vol. I, Hamangiu, 2015, pp. 96-99.
[3] V. Bianca Selejan-Guțan – Drept constituțional și instituții politice, ed. 3, vol. II, Hamangiu, 2016, p. 228.
[4] V. Vlad Constantinesco, Stéphane Piérre-Caps, Droit constitutionnel, 4ͤ éd., PUF, 2009, p. 467.
[5] V. La Constitutionintroduite et commentée par Guy Carcassonne, onzième éd, Editions du Seuil, 2013, p. 308.
[6] V. Louis Favoreu et alii, Droit constitutionnel, Dalloz, 12ͤ  éd., 2009, p. 625.


Prof. univ. dr. Valentin Constantin