Măsurile asigurătorii în procesul penal (I)


Dan Lupascu1. Aspecte preliminare

Măsurile asigurătorii în procesul penal au generat numeroase discuţii cu privire reglementarea şi aplicabilitatea acestora. Prin prezentarea şi analiza legislaţiei în materie, completată de deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție şi ale Curţii Constituţionale a României doresc să abordez punctele nevralgice ale textelor care reglementează instituirea măsurilor asigurătorii în procesul penal.

Primele controverse se nasc chiar din analiza textelor de lege care normează condiţiile generale de luare a măsurilor asigurătorii, care urmează a fi analizate mai jos. Importanţa acestor norme este una majoră, datorită impactului avut asupra dreptului fundamental de proprietate, recunoscut de art. 1 protocol 1 Convenţia europeană a drepturilor omului şi art. 44 Constituţie.

2. Sediul materiei

Codul de procedură penală reglementează problematica măsurilor asigurătorii în Partea generală, Titlul V, Capitolul III, art. 249–254.

3. Noțiune

Măsurile asigurătorii sunt măsuri procesuale de constrângere reală[1], care constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile aparținând persoanelor prevăzute de lege, prin instituirea unui sechestru asupra bunurilor respective.

După cum rezultă chiar din denumirea dată prin lege, prin raportare la acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal, aceste măsuri procesuale au doar o funcționalitate asigurătorie și nu reparatorie[2].

Totodată, ele sunt măsuri procesuale cu caracter real, menite să garanteze executarea pedepsei amenzii sau a cheltuielilor de judecată ori a confiscării speciale/confiscării extinse.

Indisponibilizarea bunurilor ce formează obiectul măsurii asigurătorii împiedică persoana față de care s-a aplicat această măsură să înstrăineze sau să greveze bunurile vizate, prevenind astfel și riscul unei eventuale insolvabilități.

4. Categoriile de măsuri asigurătorii

Din examinarea dispozițiilor art. 252–254 C. pr. pen., rezultă că există trei categorii distincte de măsuri asigurătorii, respectiv: 1) sechestrul propriu – zis; 2) notarea ipotecară; 3) poprirea. Doctrina face vorbire despre măsura asigurătorie a sechestrului penal prevăzut la art. 252 C. pr. pen., cea a inscripţiei ipotecare reglementată la art. 253 alin. (4) C. pr. pen şi poprirea menţionată legislativ la art. 254 C. pr. pen[3].

Cu deplină îndreptățire s-a subliniat în doctrina juridică[4] că notarea ipotecară și poprirea reprezintă forme speciale ale sechestrului.

Așa fiind, sunt în dezacord cu opinia doctrinară conform căreia legislaţia procesual penală reglementează numai sechestrul asigurător, notarea ipotecară şi poprirea fiind doar modalităţi de aducere la îndeplinire ale acestei măsuri[5].

5. Condițiile generale de luare a măsurilor asigurătorii

Sub titulatura de mai sus, art. 249 C. pr. pen. reglementează atât condițiile generale de luare a măsurilor asigurătorii, cât și unele aspecte ce țin de procedura instituirii acestor măsuri.

Lecturând dispoziţiile menţionate, o primă chestiune care suscită interes se coagulează sub forma a două întrebări: cine poate lua măsura asigurătorie și, implicit, în ce fază procesuală/stadiu al acesteia poate fi luată măsura respectivă?

Pentru faza de urmărire penală, legea arată că măsura asigurătorie poate fi luată de procuror, prin ordonanță. Așadar, măsura asigurătorie poate fi luată doar pe parcursul urmăririi penale, nu și la finalizarea acesteia, prin emiterea rechizitoriului. Că este așa rezultă fără echivoc din art. 330 C. pr. pen., care prevede că rechizitoriul poate să cuprindă și “propunerea de luare, menținere, revocare sau de înlocuire (…) a unei măsuri asigurătorii.“(s.n.)

Procurorul acționează din oficiu sau la cererea părții civile. Se cuvine însă a fi făcută precizarea că, pentru a se putea vorbi despre acest drept pentru cel care solicită să fie despăgubit, trebuie să fim în prezența unei constituiri legale de parte civilă, în sensul art. 20 C. pr. pen..

O atare cerere formulată de persoana vătămată nu poate justifica luarea măsurii asigurătorii, câtă vreme nu au fost formulate pretenții civile, în discuție fiind și condiția existenței unui interes actual.

Este de subliniat că doar din momentul în care prezumtivul făptuitor al unei infracțiuni a dobândit calitatea de suspect este posibilă luarea măsurii asigurătorii, iar nu din momentul începerii in rem a urmăririi penale.

În plus, deși în acest cadru, în principiu, nu se analizează fondul acuzației penale, consider că nu se poate face abstracție despre natura acelei acuzații. Spre exemplu, dacă s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale doar pentru infracțiunea de spălare de bani, fără să se rețină vreo infracțiune primară, ordonanța respectivă poate fi considerată nelegală, ceea ce împietează luarea măsurii asigurătorii.

Mai sunt abilitați să ia măsura asigurătorie judecătorul de cameră preliminară și instanța de judecată, din oficiu, la cererea procurorului sau a părții civile.

Cum atât procedura de cameră preliminară, cât și cea de judecată parcurg etape distincte, apare întrebarea: măsura asigurătorie poate fi luată și în căile de atac specifice acelor proceduri? Răspunsul îl oferă art. 2501 C. pr. pen., în sensul că poate fi luată această măsură doar de către instanța de apel, nu și de către completul format din judecători de cameră preliminară, care soluționează contestația în această procedură ori de instanța învestită cu o cale extraordinară de atac (contestație în anulare, revizuire, recurs în casație). Referitor la acest din urmă aspect, semnalez totuși că, în cazul redeschiderii procesului penal în cazul judecării în lipsă a persoanei condamnate – calificată de Codul de procedură penală drept cale extraordinară de atac – art. 469 alin. (9) C. pr. pen. prevede că, odată cu admiterea cererii de redeschidere a procesului penal, instanța, din oficiu sau la cererea procurorului, poate lua anumite măsuri, inclusiv măsuri asigurătorii.

Tot în legătură cu instituția camerei preliminare, față de obiectul acestei proceduri – astfel cum este configurat de dispozițiile art. 342 C. pr. pen. – se pune problema etapei în care pot fi luate asemenea măsuri. Mai exact, de vreme ce judecătorul de cameră preliminară verifică (pe lângă competență) legalitatea sesizării instanței, a administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, putând să dispună soluțiile prev. de art. 345 alin. (3) și art. 346 alin. (3) C. pr. pen., socot că este necesară corelarea dispozițiilor art. 249 alin. (1) C. pr. pen., cu cele menționate mai sus. Concluzia ce se poate desprinde este aceea că, judecătorul de cameră preliminară doar în ipoteza în care validează urmărirea penală și dispune începerea judecății poate lua și măsuri asigurătorii, iar nu în faza incipientă a procedurii ori dacă a dispus restituirea cauzei la parchet. Aceasta deoarece judecătorul de cameră preliminară trebuie să echilibreze – sub auspiciile art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului – interesul inculpatului privind verificările impuse de art. 342 alin. (1) C. pr. pen. şi respectării dreptului său de proprietate, pe de o parte, şi, pe de altă parte, interesul părţilor civile privind garantarea recuperării prejudiciului, în contextul contestării legalităţii sesizării instanţei, a efectuării actelor de urmărire penală și a administrării probelor.

În ipoteza în care a dispus restituirea cauzei la parchet, instituirea unor măsuri asiguratorii apare ca fiind disproporţională, întrucât exercitarea unui atribut fundamental al dreptului de proprietate al inculpatului (dispoziţia) ar fi grav şi iremediabil vătămat.

Art. 249 alin. (6) teza a II – a C. pr. pen. prevede că măsurile asigurătorii luate din oficiu de organele judiciare, cum ar fi procuror, judecător de cameră preliminară sau instanța de judecată pot folosi și părții civile. Așadar, chiar dacă partea civilă nu a solicitat instituirea măsurii, dacă aceasta a fost luată din oficiu, îi poate profita.

A doua chestiune vizează actul procesual prin care se dispune luarea măsurii asigurătorii.

Procurorul poate lua măsura asigurătorie prin ordonanță, act care trebuie să cuprindă mențiunile prevăzute de art. 286 alin. (2) C. pr. pen., deci inclusiv motivele de fapt și de drept care fundamentează măsura procesuală. Așadar, deși art. 249 alin. (1) C. pr. pen. nu o spune expres, este vorba despre o ordonanță motivată. Referitor la acest aspect, în practica judiciară[6] s-a decis că “Motivarea în fapt și în drept a ordonanței trebuie să fie suficient de explicită pentru a se evita orice suspiciune cu privire la caracterul arbitrar al actului sau al măsurii dispuse și pentru a putea permite un control efectiv pe cale ierarhică, fie de judecătorul de drepturi și libertăți sau de cel de cameră preliminară. Sancțiunea nerespectării dispozițiilor legale referitoare la conținutul ordonanței poate atrage incidența nulității relative, în condițiile art. 282 Cod procedură penală.“[7].

Cerința motivării ordonanței nu este condiționată de împrejurarea că luarea măsurii asigurătorii este facultativă sau obligatorie.

Instanța se pronunță, potrivit textului de lege antereferit, prin încheiere motivată. Art. 2501 din același cod reia ideea că actul prin care se pronunță instanța de judecată este încheiere, supus unui regim special în privința controlului judiciar. Cu toate acestea, cu ocazia rezolvării acțiunii civile, instanța de judecată examinează – în conformitate cu dispozițiile art. 397 alin. (2) C. pr. pen. – necesitatea luării măsurilor asigurătorii privind reparațiile civile, dacă asemenea măsuri nu au fost luate anterior. Evident că, în această ipoteză instanța se va pronunța prin sentință, conform art. 370 alin. (1) din același cod.

Conchizând pe acest aspect, constat că în cursul judecării fondului măsurile asigurătorii pot fi luate fie pe calea unei încheieri date pe parcursul judecății, fie la final, prin sentință. În acest din urmă caz, subliniez că legea procesuală se referă expres doar la posibilitatea luării măsurilor asigurătorii pentru repararea pagubei produse prin infracțiune, nu și pentru confiscare, garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare. Cu toate acestea, art. 404 C. pr. pen., reglementând conținutul dispozitivului hotărârii penale, în alin. (4) lit. c) face vorbire despre “măsurile asigurătorii“, în general.

La judecata în apel, măsurile asigurătorii pot fi luate doar pe parcursul judecății, prin încheiere, nu și la final, prin decizie, întrucât durata acestora nu poate depăși momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorești.

O a treia chestiune privește situațiile care pot justifica luarea măsurii asigurătorii.

Din această perspectivă, legea prevede că măsura poate fi luată pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale/extinse ori care pot servi pentru garantarea executării amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracțiune.

S-a susținut că “Pentru instituirea sechestrului asigurător nu este necesar ca suspectul sau inculpatul să pregătească ori să realizeze manopere sau activități din care să rezulte că ar intenționa ascunderea bunurilor sale. Măsura poate fi dispusă în toate cazurile în care s-a produs un prejudiciu sau legea impune confiscarea specială sau extinsă .“[8].

Deși redactarea textului de lege nu este cea mai potrivită (fiind discutabilă din perspectiva lipsei de claritate), nu împărtășesc punctul de vedere prezentat mai sus, pentru argumentele arătate în continuare.

Astfel, în primul rând, chiar dacă, potrivit jurisprudenţei Curții de la Strasbourg, sechestrul nu constituie o judecată asupra unei acuzaţii în materie penală, în sensul art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului[9], fiind o măsură de indisponibilizare a bunurilor, el (sechestrul) trebuie să îndeplinească standardele prevăzute de art. 1 din Protocolul 1 la Convenția europeană a drepturilor omului. În mod deosebit, interesează cerința proporționalității limitării dreptului de proprietate. De menționat că, potrivit art. 53 din legea noastră fundamentală, exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, printre altele, pentru apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor, desfășurarea instrucției penale etc. Această restrângere poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică, iar măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată fără discriminări și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății.

În al doilea rând, chiar dacă, prin raportare la persoana suspectului sau inculpatului, premisa este existența unor probe (nefiind suficiente doar indiciile, fie și temeinice) din care rezultă cel puțin bănuiala rezonabilă că a comis fapta pentru care s-a început urmărirea penală, persoana respectivă este prezumată de lege ca fiind nevinovată. Sub aspect civil, operează prezumția de bună-credință în exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor, conform art. 14 C. civ. Reflexul în plan procesual rezidă în răsturnarea sarcinii probei, ceea ce înseamnă că acela care invocă reaua-credință trebuie să producă dovezi în acest sens. Avem în vedere organul judiciar sau, după caz, partea civilă.

În al treilea rând, ordonanța sau hotărârea prin care se instituie măsura asigurătorie trebuie să arate motivele de fapt și de drept care justifică această dispoziție, inclusiv prin raportare la scopul măsurii, astfel cum rezultă din art. 249 alin. (1) C. pr. pen..

Așadar, în absența unor elemente concrete, organul judiciar nu poate prezuma intenția desfășurării de către proprietarul/posesorul bunurilor a acțiunilor indicate limitativ de art. 249 alin. (1) C. pr. pen. și nu poate institui această măsură. Altminteri s-ar ajunge la o tratare diferențiată a suspecților sau inculpaților, ceea ce înseamnă arbitrariu judiciar.

A patra chestiune se referă la bunurile care pot fi indisponibilizate, prin instituirea sechestrului asigurător. Din această perspectivă, art. 249 C. pr. pen. face vorbire despre “indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile.“ (s.n.)

Utilizarea articolului nehotărât “unor“, trecută sub tăcere în opinii doctrinare sau soluții jurisprudențiale, nu poate fi lipsită de semnificație.

În primul rând, din conținutul semantic al acestui cuvânt rezultă o limitare prin raportare la un întreg. În cazul nostru întregul este constituit din toate bunurile mobile și imobile ale celui supus măsurii asigurătorii.

Sub acest aspect, art. 249 alin. (2) C. pr. pen., folosind conjuncția cu funcție disjunctivă “sau” induce, fără vreo justificare, variante alternative, spre deosebire de art. 952 Cod procedură civilă, care vorbește despre “indisponibilizarea bunurilor mobile sau/și imobile urmăribile ale debitorului.“(s.n.)

Prin urmare, nu toate bunurile celui supus măsurii asigurătorii pot fi sechestrate. O primă excludere o face chiar art. 249 alin. (8) C. pr. pen., care prevede că: “Nu pot fi sechestrate bunuri care aparțin unei autorități sau instituții publice ori unei alte persoane de drept public și nici bunurile exceptate de lege.“

Această din urmă categorie este configurată prin dispozițiile Codului de procedură civilă, care, în art. 727–729 prevăd bunurile mobile care nu se pot urmări, sub sancțiunea nulității de drept.

Astfel, art. 727 prevede că: “Nu sunt supuse urmăririi silite:
a) bunurile de uz personal sau casnic indispensabile traiului debitorului şi familiei sale şi obiectele de cult, dacă nu sunt mai multe de acelaşi fel;
b) obiectele indispensabile persoanelor cu handicap şi cele destinate îngrijirii bolnavilor;
c) alimentele necesare debitorului şi familiei sale pe timp de 3 luni, iar dacă debitorul se ocupă exclusiv cu agricultura, alimentele necesare până la noua recoltă, animalele destinate obţinerii mijloacelor de subzistenţă şi furajele necesare pentru aceste animale până la noua recoltă;
d) combustibilul necesar debitorului şi familiei sale socotit pentru 3 luni de iarnă;
e) scrisorile, fotografiile şi tablourile personale sau de familie şi altele asemenea;
f) bunurile declarate neurmăribile în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege”.

Art. 728 din același cod, sub titulatura “Bunurile destinate exercitării ocupaţiei sau profesiei debitorului”, prevede următoarele: “(1) Bunurile mobile care fac obiectul unei diviziuni a patrimoniului afectate exerciţiului unei profesii autorizate nu pot fi urmărite decât de către creditorii ale căror creanţe s-au născut în legătură cu exercitarea profesiei respective. Dacă bunurile nu sunt afectate unui patrimoniu profesional individual, însă servesc la exercitarea ocupaţiei sau profesiei debitorului persoană fizică, pot fi supuse urmăririi silite numai dacă nu există alte bunuri urmăribile şi numai pentru obligaţii de întreţinere sau alte creanţe privilegiate asupra mobilelor.

(2) Dacă debitorul se ocupă cu agricultura, nu vor fi urmărite, în măsura necesară continuării lucrărilor în agricultură, inventarul agricol, inclusiv animalele de muncă, furajele pentru aceste animale şi seminţele pentru cultura pământului, în afară de cazul în care asupra acestor bunuri există un drept real de garanţie sau un privilegiu pentru garantarea creanţei”.

Referindu-se la limitele urmăririi veniturilor băneşti, art. 729 Cod procedură civilă prevede că: “(1) Salariile şi alte venituri periodice, pensiile acordate în cadrul asigurărilor sociale, precum şi alte sume ce se plătesc periodic debitorului şi sunt destinate asigurării mijloacelor de existenţă ale acestuia pot fi urmărite:

a) până la jumătate din venitul lunar net, pentru sumele datorate cu titlu de obligaţie de întreţinere sau alocaţie pentru copii;

b) până la o treime din venitul lunar net, pentru orice alte datorii.

(2) Dacă sunt mai multe urmăriri asupra aceleiaşi sume, urmărirea nu poate depăşi jumătate din venitul lunar net al debitorului, indiferent de natura creanţelor, în afară de cazul în care legea prevede altfel.

(3) Veniturile din muncă sau orice alte sume ce se plătesc periodic debitorului şi sunt destinate asigurării mijloacelor de existenţă ale acestuia, în cazul în care sunt mai mici decât cuantumul salariului minim net pe economie, pot fi urmărite numai asupra părţii ce depăşeşte jumătate din acest cuantum.

(4) Ajutoarele pentru incapacitate temporară de muncă, compensaţia acordată salariaţilor în caz de desfacere a contractului individual de muncă pe baza oricăror dispoziţii legale, precum şi sumele cuvenite şomerilor, potrivit legii, nu pot fi urmărite decât pentru sume datorate cu titlu de obligaţie de întreţinere şi despăgubiri pentru repararea daunelor cauzate prin moarte sau prin vătămări corporale, dacă legea nu dispune altfel.

(5) Urmărirea drepturilor prevăzute la alin. (4) se va putea face în limita a jumătate din cuantumul acestora.

(6) Sumele reţinute potrivit prevederilor alin. (1) – (4) se eliberează sau se distribuie potrivit art. 864 şi următoarele.

(7) Alocaţiile de stat şi indemnizaţiile pentru copii, ajutoarele pentru îngrijirea copilului bolnav, ajutoarele de maternitate, cele acordate în caz de deces, bursele de studii acordate de stat, diurnele, precum şi orice alte asemenea indemnizaţii cu destinaţie specială, stabilite potrivit legii, nu pot fi urmărite pentru niciun fel de datorii”.

În privința imobilelor, art. 813 Cod procedură civilă prevede că “Nu sunt supuse urmăririi silite imobilele declarate neurmăribile în cazurile și condițiile prevăzute de lege.“

O a doua precizare se referă la instituirea măsurii asigurătorii în vederea confiscării speciale sau a confiscării extinse, situații în care, în principiu, nu orice bun poate fi sechestrat, ci doar acelea care au legătură cu activitatea infracțională, în sensul dispozițiilor art. 112 și art. 1121 Cod penal.

În fine, pentru repararea pagubei produse prin infracțiune și pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua măsuri asigurătorii până la concurența valorii probabile a acestora (deci nu asupra tuturor bunurilor).

Așa fiind, mă aflu în dezacord cu opinia[10] potrivit căreia: “Întrucât în cazul infracțiunilor grave este de dorit ca sechestrul să fie instituit cât mai devreme în cursul urmăririi penale, pentru a împiedica suspectul să înstrăineze bunurile sau beneficiul infracțiunii, cu mult înainte de a putea fi evaluate întinderea activității infracționale și a prejudiciului sau produsului faptelor, organele judiciare au posibilitatea să instituie sechestru asigurător pe toate bunurile suspectului sau inculpatului, precum și pe bunurile altor persoane despre care se cunoaște că provin din infracțiune, iar ulterior, fie din oficiu, fie la cererea suspectului, sechestru judiciar (sic) poate fi restrâns pe măsură ce ancheta avansează.“

Totodată, apreciez că este greșită interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, care, prin decizia nr. 19/2017[11] a admis recursul în interesul legii, statuând că: “Atunci când se instituie măsuri asigurătorii în procesul penal nu este necesar să se indice sau să se dovedească ori să se individualizeze bunurile asupra cărora se înfiinţează măsura asigurătorie.“

Din considerentele acestei decizii mai rezultă că sechestrul se poate institui atât asupra bunurilor prezente, cât și asupra bunurilor viitoare (care fie nu există încă, fie există, însă în patrimoniul unor terţi), fiind o problemă de executare individualizarea și evaluarea bunurilor.

Această decizie se fundamentează, în esență, pe argumentele prezentate în continuare, pe care le combatem după cum urmează:

1)”Nicio dispoziţie din Codul de procedură penală ori din Codul de procedură civilă nu susţine necesitatea identificării prealabile a bunurilor în procedura sechestrului asigurător. Dimpotrivă, legea generală referitoare la sechestru, art. 954 din Codul de procedură civilă, vorbeşte explicit despre lipsa obligaţiei de a fi individualizate bunurile asupra cărora se solicită să se înfiinţeze sechestrul. Soluţia se impune în toate situaţiile, indiferent dacă legea prevede că luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie sau prevede că instituirea acestora este lăsată la latitudinea judecătorului ori procurorului, fiind susţinută şi de doctrina[12] din materia procesual civilă reclamate de către creditor etc.” [13]

Soluția Codului de procedură civilă este cuprinsă, după cum reține chiar instanța supremă, în “legea generală“, de la care derogă C. de pr. pen., ce reprezintă “legea specială“ ale cărei dispoziții, ce prezintă interes pentru problema dezbătută, au o altă accepție decât cea decelată de instanța supremă.

2) „Modificarea procedurii de luare a măsurii sechestrului asigurător şi introducerea unei condiţii suplimentare (ca bunurile să existe şi să fie indicate de cel care solicită luarea măsurii) nu sunt susţinute nici de necesitatea corelării Codului de procedură penală cu Constituţia României (art. 53 din Constituţia României, republicată) şi nici de regulile procesului echitabil”[14].

Discuția nu poartă asupra „modificării procedurii” și „introducerii unei condiții suplimentare”, ci asupra condițiilor generale de luare a măsurilor asigurătorii, astfel cum sunt configurate prin dispozițiile art. 249 Cod procedură penală. Organul judiciar este obligat să interpreteze și să aplice aceste norme în litera și spiritul lor. Eventuala coliziune cu normele constituționale poate fi valorificată prin mecanismul instituit de art. 29 din Legea nr. 47/1992.

3) ”Cum scopul instituirii acestor măsuri, menţionat de art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, este unul de interes social general, rezultă că unde textul de lege nu distinge, nici instanţele nu trebuie să distingă (ubi lex non distinguere, nec nos distinguere debemus), fiind pe deplin justificată includerea atât a bunurilor prezente, cât şi a bunurilor viitoare (care fie nu există încă, fie există, însă în patrimoniul unor terţi) sub imperiul măsurilor asigurătorii instituite”[15].

Regula de interpretare enunțată se aplică în toate situațiile, nu doar atunci când norma juridică ocrotește un interes general. Contrar celor reținute mai sus, legea procesuală distinge prin aceea că, pe de o parte, face vorbire despre sechestru asupra „unor bunuri“ despre care se deduce că trebuie să existe, din referirile limitative menţionate anterior, iar pe de altă parte, doar la art. 254, cu trimitere la sumele de bani, se permite instituirea unui sechestru asupra bunurilor viitoare, în modalitatea popririi.

Referitor la această din urmă chestiune se consideră eronat că ar fi vorba tot despre bunuri prezente, anume respectivele creanțe, ignorându-se faptul că în cazul unor creanțe cu executare succesivă vizând plata unor sume de bani există două categorii juridice distincte: a) dreptul de creanță, în cazul sumei care nu a ajuns la scadență; b) dreptul de proprietate pentru suma scadentă, încasată. Sub această din urmă înfățișare bunul este viitor.

Cum pe bună dreptate a arătat procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin adresa depusă în dosarul instanței supreme privind recursul în interesul legii menționat mai sus, “cerinţa existenţei bunurilor asupra cărora se instituie măsurile asigurătorii în patrimoniul persoanei vizate de aceste măsuri trebuie privită diferit, în funcţie de natura măsurii asigurătorii dispuse: bunurile mobile şi imobile ce fac obiectul sechestrului asigurător trebuie să existe, la momentul dispunerii măsurii, în patrimoniul suspectului sau inculpatului, respectiv al părţii responsabile civilmente, în timp ce măsura popririi asigurătorii poate viza atât sume de bani existente, cât şi sume de bani viitoare” [16] .

4) ”În realitate, existenţa sau inexistenţa bunurilor în patrimoniul suspectului, inculpatului, altor persoane sau persoanei responsabile civilmente nu interesează faza instituirii măsurilor asigurătorii, ci priveşte faza procesuală următoare, aceea a executării dispoziţiilor instanţei privind luarea unor asemenea măsuri, aspect care rezultă din prevederile art. 250-254 din Codul de procedură penală. Concret, din analiza dispoziţiilor art. 249, 251 şi 252 din Codul de procedură penală rezultă că dispoziţia de luare a măsurii asigurătorii este atributul procurorului, judecătorului de cameră preliminară sau instanţei de judecată şi reprezintă o fază procesuală distinctă de aducerea sa la îndeplinire.

Acest lucru rezultă din interpretarea art. 253, 254 şi 255 din Codul de procedură penală, potrivit cărora identificarea şi evaluarea bunurilor supuse măsurilor asigurătorii se realizează în cadrul executării măsurii dispuse, de către organul competent să aducă la îndeplinire dispoziţia organului de urmărire penală sau a judecătorului de cameră preliminară ori a instanţei de judecată, după caz”[17].

Evident că există două faze distincte, realizate de organe diferite: luarea măsurii şi aducerea la îndeplinire a măsurii. Aceasta din urmă – denumită faza de executare – are conținutul stabilit de art. 252 și urm. C. pr. pen.. Ea debutează cu “identificarea și evaluarea bunurilor sechestrate.“

Termenul “identificare“ înseamnă, potrivit DEX, “stabilirea identității unei persoane sau unui lucru; stabilirea unui raport de identitate între două lucruri, obiecte etc.“

El este diferit de “individualizare”, care înseamnă “a determina un lucru prin caracterele sale individuale.”

În opinia mea, din interpretarea coroborată a dispozițiilor de mai sus rezultă că procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată individualizează și, după caz, estimează valoarea bunurilor cu ocazia instituirii sechestrului asigurător, iar organele de cercetare penală sau alte organe competente identifică bunurile respective (adică stabilesc dacă sunt cele menționate în ordonanță, încheiere sau sentință) și le evaluează, putând recurge, dacă este cazul, la evaluatori sau experți.

O bogată jurisprudență a Curţii Constituţionale referitoare la excepţiile de neconstituţionalitate ridicate în materie, cât şi a instanţelor de judecată[18] statuează că măsura asigurătorie, indiferent de organul judiciar care o instituie, trebuie motivată, fiind necesar să se arate, în cuprinsul actului prin care se dispune (ordonanţă sau încheiere), îndeplinirea condiţiilor legale privind necesitatea dispunerii măsurii şi, de asemenea, întinderea prejudiciului sau a valorii necesare pentru care se solicită sechestrul şi valoarea care urmează a fi garantată în acest fel.

Instanța constituțională a subliniat că dispunerea măsurilor asigurătorii şi instituirea sechestrului asigurător se fac pe baza valorilor implicate în cauză – valoarea prejudiciului sau a sumelor probabile ce trebuie confiscate, bonitatea suspectului sau a inculpatului, valoarea patrimoniului de care acesta dispune[19]. Este evident că aceste operațiuni se raportează la bunurile aflate în patrimoniul persoanei respective la momentul dispunerii măsurii.

În sprijinul opiniei potrivit căreia, exceptând poprirea, nu pot fi instituite măsuri asigurătorii asupra bunurilor viitoare invoc și dispozițiile art. 253 alin. (4) și (5) Cprocedură penală privitoare la măsurile de publicitate. Atât notarea ipotecară asupra bunului imobil, cât și înscrierea ipotecară asupra bunului mobil vizează, în chip firesc, doar bunurile prezente.

Cât privește apartenența bunurilor, art. 249 alin. (3)–(5) C. pr. pen. stabilește soluții diferite, în raport de ipoteza avută în vedere.

Astfel:

a) pentru garantarea executării pedepsei amenzii pot fi sechestrate doar bunurile suspectului sau inculpatului; Este vorba doar despre amenda penală, nu și amenda judiciară, aceasta din urmă nefiind o pedeapsă, în sensul legii penale.

b) pentru măsura de siguranță constând în confiscarea specială sau confiscarea extinsă pot fi sechestrate bunurile suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate; De remarcat că această dispoziție legală nu se referă și la situația în care bunul se află la detentorul precar (locatar, comodatar, depozitar etc.). Totodată, se impune sublinierea că, în anumite cazuri, bunurile nu pot fi confiscate, ceea ce împiedică și luarea măsurii asigurătorii. Spre pildă, bunurile folosite sau destinate a fi folosite la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală ori cele folosite, imediat după săvârșirea faptei, pentru a asigura scăparea făptuitorului sau păstrarea folosului ori a produsului obținut, dacă nu aparțin infractorului, ci unei persoane care nu a cunoscut scopul folosirii lor, nu pot fi confiscate, potrivit art. 112 alin. (3) Cod penal. Aceeași situație există în cazul faptelor săvârșite prin presă cu privire la bunurile care au fost folosite sau destinate a fi folosite la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală. În context, menționez și decizia nr. 18/2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite[20] (Soluționând un recurs în interesul legii, instanța supremă a decis că: “Măsura de siguranţă a confiscării speciale a mijlocului de transport se va dispune, în temeiul art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, raportat la art. 118 lit. b) teza I din Codul penal, numai în cazul în care se dovedeşte că acesta a servit efectiv la realizarea laturii obiective a uneia dintre modalităţile normative ale infracţiunilor prevăzute de 2-10 din Legea nr. 143/2000, precum şi în cazul în care se dovedeşte că mijlocul de transport a fost fabricat, pregătit ori adaptat în scopul realizării laturii obiective a acestor infracţiuni. “Deși a fost pronunțată sub imperiul vechii reglementări, cum dispozițiile avute în vedere au același conținut, se păstrează valoarea de principiu a acestei decizii), precum și decizia nr. 23/2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept[21] (Prin care s-a stabilit că: “În interpretarea dispoziţiilor art. 33 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor şi art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale în ipoteza concursului de infracţiuni dintre infracţiunea de evaziune fiscală şi infracţiunea de spălare a banilor nu se impune luarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale a sumelor de bani ce au făcut obiectul infracţiunii de spălare a banilor şi care provin din săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală concomitent cu obligarea inculpaţilor la plata sumelor reprezentând obligaţii fiscale datorate statului ca urmare a săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală.”

c) pentru repararea pagubei produse prin infracțiune și pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare pot fi sechestrate bunurile suspectului sau inculpatului și ale persoanei responsabile civilmente, până la concurența valorii probabile a acestora. În legătură cu această prevedere legală (cuprinsă în art. 249 alin. (5) Cod procedură penală), constat, în primul rând, că se face vorbire despre “repararea pagubei “, fără să se precizeze natura acesteia. Cum legea nu distinge, rezultă că este avut în vedere atât prejudiciul material, cât și cel moral, conform art. 19 alin. (5) Cod procedură penală. După cum am arătat mai sus, instituirea măsurii asigurătorii presupune o constituire legală de parte civilă, în sensul art. 20 din același cod, când acționează principiul disponibilității. Dacă persoana vătămată nu are capacitate de exercițiu sau are capacitate de exercițiu restrânsă, iar acțiunea civilă nu este exercitată de reprezentantul sau, după caz, ocrotitorul legal, procurorul poate exercita această acțiune, situație în care opinez că sunt aplicabile prevederile privitoare la necesitatea indicării, în ordonanța prin care se dispune exercitarea din oficiu a acțiunii civile, a naturii și întinderii prezumtivului prejudiciu, a motivelor și a probelor pe care acestea se întemeiază. Când este vorba despre despăgubiri pentru prejudiciul moral, în absența unor criterii legale de determinare a acestuia, organele judiciare trebuie să facă aprecieri rezonabile, plecând de la jurisprudența în materie. În al doilea rând, arăt că textul de lege folosește conjuncția “și”, ceea ce obligă la luarea măsurii asigurătorii atât asupra bunurilor suspectului sau inculpatului, cât și ale persoanei chemate să răspundă pentru și împreună cu aceasta, potrivit legii civile. Chiar în această ipoteză, condițiile generale pentru instituirea măsurii asigurătorii cred că trebuie verificate prin raportare la fiecare persoană – fizică sau juridică – în parte, indiferent de calitatea procesuală. Spre exemplu, este posibil ca doar suspectul sau inculpatul să fi inițiat acțiuni de genul celor prevăzute la art. 249 alin. (1) Cod procedură penală (ascudere, distrugere etc), nu și partea responsabilă civilmente. Pe de altă parte, dacă sechestrul luat asupra bunurilor suspectului sau inculpatului acoperă integral despăgubirile părții civile ori cuantumul cheltuielilor judiciare, nu mai există vreo justificare pentru luarea măsurii și față de partea responsabilă civilmente. În plus, pot exista situații în care, deși inculpatul este condamnat pentru săvârșirea infracțiunii, partea responsabilă să fie obligată singură la repararea prejudiciului. Am în vedere decizia nr. 1/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii[22], prin care s-a stabilit că: “În cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, societatea de asigurare are calitate de parte responsabilă civilmente și are obligația de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracțiune, în limitele stabilite în contractul de asigurare și prin dispozițiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă.“ Evident că, într-o atare situație, nu se justifică sechestrarea bunurilor suspectului sau inculpatului, decât, eventual, pentru partea ce depășește suma ce urmează a fi plătită de asigurător. În al treilea rând, Codul de procedură penală folosește sintagma “persoanei responsabile civilmente “, pe care nu o definește, de unde concluzia că ar fi posibilă indisponibilizarea bunurilor unei persoane fizice sau persoane juridice chiar dacă nu s-a cerut introducerea sa în proces ca parte responsabilă civilmente sau mai înainte de această introducere. Dispoziția este, în mod evident, neconstituțională, fie doar prin raportare la prevederile art. 1 alin. (5) din legea noastră fundamentală.

Din examinarea dispozițiilor de mai sus rezultă că singura ipoteză în care pot fi sechestrate și bunuri aflate în proprietatea sau posesia altor persoane este aceea a confiscării (speciale sau extinse).

În toate celelalte cazuri bunurile trebuie să aparțină suspectului sau inculpatului, adică să fie în proprietatea sau posesia acestuia.

În situația bunurilor aflate în coproprietate (în devălmășie sau pe cote-părți), apreciez că nu poate fi confiscată decât cota parte ce revine suspectului sau inculpatului din bunul respectiv.

De altfel, potrivit art. 918 alin. (1) lit. c) C. civ. este detentor precar “fiecare coproprietar, în proporție cu cotele – părți ce revin celorlalți coproprietari.“

Așa fiind, consider criticabile unele soluții din practica judiciară[23] prin care s-a statuat: “(…) câtă vreme textul alin. (5) al art. 249 Cod procedură penală nu impune, explicit, condiţia ca bunul respectiv să fie proprietatea exclusivă a suspectului sau inculpatului, apărarea dreptului de proprietate a codevălmaşului inocent urmează a se realiza într-un alt cadru procesual – civil, iar nu penal. Judecătorul de drepturi şi libertăţi constată, de altfel, că nicio dispoziţie din materia măsurilor asigurătorii nu exceptează de la aplicarea acestor măsuri bunurile proprietate codevălmaşă a soţilor, întrucât acolo unde legiuitorul a înţeles să instituie vreo excepţie a făcut-o în mod expres” și că: “(…) Nicio dispoziţie din materia măsurilor asigurătorii nu exceptează de la aplicarea acestora bunurile proprietate comună, întrucât acolo unde legiuitorul a înţeles să excepteze de la dispunerea unor asemenea măsuri de constrângere reală a făcut-o în mod expres. (…) Existenţa proprietăţii comune asupra bunurilor imobile urmărite constituie numai un impediment temporar în realizarea executării silite, care nu contravine naturii juridice a măsurilor asigurătorii, împărţirea bunurilor aflate în devălmăşie constituind o problemă de executare”.

Or, legea impune, în mod expres, condiția ca bunul să aparțină suspectului sau inculpatului, aceasta fiind o condiție pentru luarea măsurii asigurătorii, nu doar pentru executarea acesteia, conform dispozițiilor legale analizate.

Așadar, în afara excluderilor la care face referire art. 249 alin. (8) C. pr. pen. – bunuri care aparțin unei autorități sau instituții publice ori unei alte persoane de drept public, precum și bunurile exceptate de lege – în cazul bunurilor aflate în devălmășie sau în proprietate comună pe cote părți condiția de mai sus se raportează doar la partea ce i se cuvine suspectului sau inculpatului.

Dacă sub imperiul Codului familiei nu se cunoștea ab initio cota fiecărui soț în privința bunurilor comune aflate în devălmășie (în practică plecându-se de la prezumția – neconsacrată legislativ – contribuției egale), în prezent art. 357 lin. (2) teza finală C. civ., referindu-se la regimul comunității legale, instituie prezumția relativă potrivit căreia soții au avut o contribuție egală.

Situația poate fi diferită dacă se aplică regimul comunității convenționale, iar la separația de bunuri, inclusiv în varianta participării la achiziții este exclusă existența bunurilor comune în devălmășie, putând exista însă bunuri comune pe cote părți ale soților.

De remarcat că, potrivit Codului civil, regula este existența datoriilor proprii, iar cele comune sunt expres și limitativ prevăzute.

Dintre cele patru categorii de datorii comune, singura situație în care ar putea fi instituit sechestru asupra bunurilor comune ale soților, în considerarea caracterului acestei obligații, ar fi aceea prevăzută la art. 351 lit. d) Cod civil, respectiv “repararea prejudiciului cauzat prin însușirea, de către unul dintre soți, a bunurilor aparținând unui terț, în măsura în care, prin aceasta, au sporit bunurile comune ale soților.”

Întrunirea cerințelor impuse de art. 249 alin. (1) Cod procedură penală nu conduce automat la luarea măsurii asigurătorii, organul judiciar competent având un drept de apreciere în acest sens.

Anumite dispoziții legale se abat de la această regulă, stabilind obligativitatea luării măsurilor asigurătorii.

Mai precis, este vorba despre următoarele situații:
1) când persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă (art. 249 alin. (7) Cod procedură penală);
2) în cazul săvârșirii infracţiunilor de evaziune fiscală (art. 11 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale) ;
3) în cazul săvârșirii infracțiunilor de spălare a banilor sau de finanțare a terorismului (art.32 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului);
4) în cazul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de Legea nr. 78/2000 (art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie).

În toate aceste cazuri, deși luarea măsurii asigurătorii nu mai este facultativă, consider că trebuie îndeplinite condițiile impuse de art. 249 Cod procedură penală, organul judiciar fiind ținut să respecte inclusiv exigenţele de proporţionalitate a ingerinţei statului în raport cu scopul urmărit prin dispunerea măsurii.

Prin urmare, dispozițiile speciale trebuie raportate la cele generale, care constituie dreptul comun în materie.

De altfel, cu privire la prima situație dintre cele prezentate mai sus, alin. (7) al art. 249 Cod procedură penală face trimitere la alin. (1) din același articol.

6. Concluzii

Materia măsurilor asigurătorii prezintă numeroase neajunsuri de reglementare, ceea ce generează interpretări diferite și soluții contradictorii. O reglementare lipsită de claritate nu este permisă într-o procedură cu un asemenea impact asupra dreptului de proprietate. Deşi la momentul actual se discută despre transpunerea directivelor europene din materia spălării banilor şi a confiscării produselor infracţiunii[24], nu este permisă ingerinţa asupra dreptului de proprietatea al unei persoane prin norme lipsite de concizie, care conduc la situaţii inechitabile. Chiar dacă scopul măsurilor asigurătorii este unul patrimonial, impactul acestora constituie un punct de emergenţă care, în cazul persoanei juridice, ar putea afecta întreaga activitate, ducând la sfârşitul juridic al acesteia.

[1] A se vedea Gr. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, Ed. Hamangiu, București, 2007, p. 469.
[2] În acest sens I. Neagu, M. Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea generală, Ed. Universul juridic, București, 2014, p. 655.
[3] T. C. Briciu, A.-R. Trandafir (Ilie), Incidența dispozițiilor Noului Cod de procedură civilă sau ale Codului de procedură fiscală în materia măsurilor asigurătorii luate în procesul penal. Concursul între măsurile asigurătorii luate în procesul penal și titlurile executorii, 14 iulie 2014, publicat pe site-ul JURIDICE.ro .
[4] A se vedea I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., p. 654.
[5] N. Volonciu, A.S. Uzlău (coord.), Codul de procedură penală comentat, ed. a III-a, Ed. Hamangiu, București, 2017, p. 653.
[6] Încheierea din 06.10.2017, pronunțată de Tribunalul București – Secția I-a penală, în dosarul nr. 36071/3/2017.
[7] A se vedea M. Udroiu, Drept procesual penal, Ed. CH Beck, Ediția a 4-a, 2017, p. 6.
[8] C. M. Chiriță – Noul Cod de procedură penală, comentat, Colectiv de autori, coordonat de Nicolae Volonciu și Andreea Simona Uzlău, Ed. Hamangiu, 2014, p.569.
[9] A se vedea Cauza Dogmoch versus Germania, 8 septembrie 2006, 26315/03.
[10] C. M. Chiriță, op. cit., p.568-569.
[11] Decizia nr. 19/2017 publicată în M. Of. nr. 953 din 4 decembrie 2017.
[12] V. M. Ciobanu, M. Nicolae coord., Noul Cod de procedură civilă comentat şi adnotat Vol. II – Art. 527 – 1134, p. 1.270.
[13]Punctul 6 din decizia nr. 19/2017 publicată în M. Of. nr. 953 din 4 decembrie 2017.
[14] Idem.
[15] Ibidem.
[16] Adresa nr. 1.785/C/1.938/III-5/2017.
[17] Punctul 6 din decizia nr. 19/2017 publicată în M. Of. nr. 953 din 4 decembrie 2017.
[18] Curtea de Apel Cluj, Secţia Penală, încheierea nr. 1 din data de 25.01.2018, nepublicată, în „Cazuri obligatorii de luare a măsurilor asigurătorii prevăzute de legi speciale. Analiza caracterului obligatoriu prin raportare la cadrul normativ general din Codul de procedură penală”, 12 februarie 2018, disponibil aici; Încheiere din data de 06.10.2017, Tribunalul Bucureşti, Secţia Penală – nepublicată.
[19] A se vedea Decizia nr. 10 din 14 ianuarie 2016, publicată în M. Of. nr. 248 din 4 aprilie 2016; Decizia nr. 320 din 17 mai 2016, publicată în M. Of. nr. 636 din 18 august 2016.
[20] Decizia nr. 18/2005 publicată în M.Of. nr. 285 din 29 martie 2006.
[21] Decizia nr. 23/2017 publicată în M.Of. nr. 878 din 8 noiembrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept
[22] Decizia nr. 1/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M.Of. nr. 258 din 6 aprilie 2016.
[23] A se vedea, spre exemplu – – Încheierea nr. 394 din data de 11 mai 2016, pronunţată în Dosarul nr. 1.757/1/2016 și Încheierea nr. 166 din data de 29 februarie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 958/1/2016 de către Înalta Curte de Casație și Justiție – Judecătorul de drepturi și libertăți, www.scj.ro.
[24] Directiva nr. 2014/42/UE privind înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor săvârșite în Uniunea Europeană.

Prof. univ. dr. avocat Dan Lupașcu

*Prezentul articol va fi publicat în Revista română de drept penal al afacerilor nr. 1/2019.