13,923 citiri

Comentarii asupra modificării noului Cod de procedură civilă prin Legea nr. 310/2018. Între dorința de funcționalitate și tendința de restaurație

I. INTRODUCERE

Modificarea noului Cod de procedură civilă prin Legea nr. 310/2018 poartă amprenta modului ȋn care aspectele novatoare ale acestuia, exprimate ȋncă ȋn tezele prealabile[1], au fost ȋnțelese sau acceptate de autoritatea judecătorescă, dar și de Curtea Constituțională.

În ceea ce privește autoritatea judecătorească, trebuie să recunoaștem că ȋn cea mai mare parte, exceptând unele excese ȋn aplicarea art. 200, instanțele judecătorești au avut o preocupare constantă ȋn ȋnțelegerea noului Cod de procedură civilă, iar Înalta Curte de Casație și Justiție a jucat un rol important ȋn asigurarea unității jurisprudențiale, inclusiv prin mecanismul, nou introdus, al pronunțării unor hotărâri prealabile asupra unor chestiuni de drept. Totuși, nu trebuie omis faptul că sistemul judiciar a respins, sub argumentul absenței resurselor materiale, aplicarea dispozițiilor relative la cercetarea procesului ȋn camera de consiliu. Acestea aveau rolul de a schimba tipologia ședinței de judecată și a pune capăt unor inerții perpetuate sub pavăza simbolisticii legate de ședința publică. Asociată cu realitatea schimbării fundamentului raporturilor dintre judecător și avocat din magistrat – auxiliar ȋn magistrat – partener, cercetarea procesului ȋn camera de consiliu avea potențialul de a eficientiza procesul civil, a accelera mersul acestuia, dar și de spori gradul de acceptabilitate a soluției. În plus, Înalta Curte de Casație și Justiție nu s-a ȋmpăcat niciodată cu rolul de instanță cu plenitudine de competență ȋn soluționarea recursurilor[2], ȋncercând ieșirea din acest rol mai ȋntâi pe cale indirectă (prin solicitarea măririi pragului de admisibilitate a recursurilor de la 200.000 la 1.000.000 lei), iar ulterior, chiar ȋn mod direct (Decizia nr. 18/2018 a I.C.C.J.), deși acest rol era cel care ȋi garanta, cel puțin ideologic, pretențiile legitime de a judeca numai ȋn legalitate iar nu ȋn fond.

În ceea ce privește Curtea Constituțională, ȋnceputul raporturilor acesteia cu noul Cod de procedură civilă au părut a fi mai puțin ostile decât cele cu noua legislație penală. Cu toate acestea, au existat excepții de neconstituționalitate admise. Unele dintre soluțiile Curții Constituționale sunt juste, așa cum este cazul celei prin care s-a decis că dispoziţiile art. 142 alin. (1) teza întâi şi ale art. 145 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în măsura în care motivul de bănuială legitimă nu se raportează la calitatea de parte a curţii de apel în raza căreia funcţionează instanţa învestită cu judecarea litigiului ori celei prin care s-a stabilit că sintagma „pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul” din cuprinsul dispozițiilor art. 509 alin. (1) este neconstituțională cu referire la motivul de revizuire prevăzut la pct. 11 din cuprinsul acestora. Cu toate acestea, din păcate, o privire generală asupra unora dintre hotărâri conduce la concluzia că pretinsa neconstituționalitate, de obicei forțat cuprinsă argumentativ ȋn concepte largi și mult volatilizate de instanța de control constituțional, precum accesul la justiție, neclaritatea și nepredictibilitatea normei ori egalitatea ȋn fața legii, ascunde ȋn realitate o neȋnțelegere sau neacceptare a instituțiilor noului Cod de procedură civilă. Astfel, procesul de constituționalizare a fost adeseori un proces de reacție față de formule procedurale nou introduse[3].

Inițiativa legislativă finalizată prin adoptarea Legii nr. 310/2018 a avut drept scop punerea ȋn acord a unora dintre dispozițiile noului Cod de procedură civilă cu deciziile Curții Constituționale pronunțate până ȋn anul 2018. Ulterior, au fost acceptate și propuneri care aveau la bază dorința de eficientizare a unor instituții de drept procesual civil, cum ar fi cele referitoare la regimul căilor de atac ȋmpotriva ȋncheierii de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție, extinderea posibilității ȋnlocuirii pronunțării hotărârii ȋn ședință publică cu punerea acesteia la dispoziția publicului prin mijlocirea grefei, extinderea regulilor de la art. 457 și ȋn ceea ce privește greșita indicare ȋn hotărârea judecătorească a termenului de exercitare a căii de atac, extinderea motivelor de revizuire pentru hotărâri contrare etc.

Din păcate, dincolo de aceste modificări care au efectul de a spori funcționalitatea instituțiilor noului Cod de procedură civilă, Legea nr. 310/2018 a preluat și multe dintre tendințele de rezistență la unele soluții de reformare a procesului civil, ȋntemeiate pe o pretinsă neadaptare a acestor soluții la condițiile concrete, ȋn special economice, ale sistemului nostru judiciar. Aceste tendințe, așa cum am arătat, s-au făcut simțite ȋncă de la intrarea ȋn vigoare a noului Cod de procedură civilă și s-au materializat ȋn amânarea succesivă a dispozițiilor privind cercetarea procesului ȋn camera de consiliu și a celor privind pregătirea dosarului de apel sau, după caz, de recurs de către instanţa a cărei hotărâre a fost atacată. Nu este clar dacă reținerea de la aplicarea lor este legată de condițiile economice ori de inerțiile sistemului judiciar. Prin Legea nr. 310/2018 s-a consfințit că dispozițiile amânate până acum nu vor intra ȋn vigoare, fiind abrogate. În plus, s-a abandonat regula conform căreia Înalta Curte de Casație și Justiție este instanță cu plenitudine de competență ȋn judecarea recursurilor, revenindu-se la sistemul vechiului Cod ȋn care curțile de apel judecă majoritatea recursurilor. Revenirea, posibil justificată de aspecte ce țin de resursele existente la nivelul sistemului judiciar, reprezintă un regres considerabil și ȋnregistrează o ȋndepărtare de la soluțiile legislative existente ȋn țările europene, unde rolul de instanță de casare revine ȋn principal, instanței supreme. S-a renunțat și la procedura filtrului, reglementată de noul Cod de procedură civilă ȋn cazul recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție. Este drept că ȋn urma unei neinspirate decizii a Curții Constituționale prin care s-a amputat posibilitatea respingerii recursului ca ”vădit nefondat” ȋn chiar procedura de filtru, aceasta din urmă nu și-a manifestat utilitatea practică, dar soluția corectă era punerea ȋn acord a dispozițiilor legale cu principiile constituționale și păstrarea acestora, cu posibilitatea de a le face mai funcționale, iar ȋn niciun caz abrogarea lor[4]. Filtrul la o instanță supremă este necesar și cunoscut, ȋn diferite forme, ȋn mai toate sistemele de drept eficiente sub aspectul procesului civil.

În ceea ce privește aplicarea ȋn timp a prevederilor care modifică Codul de procedură civilă, acestea se aplică numai proceselor și executărilor ȋncepute după intrarea ȋn vigoare a Legii nr. 310/2018, potrivit regulilor de aplicare ȋn timp a normelor de procedură prevăzute de art. 24-27 NCPC. Numai dispozițiile care modifică regulile privind administrarea probei prin depozițiile martorilor se aplică și proceselor ȋn curs, potrivit art. 26 alin. 2 NCPC.

Asupra aplicării ȋn timp a modificărilor aduse Legii nr. 2/2013 vom face o analiză separată ȋn cuprinsul articolului.

În continuare vom analiza principalele modificări legislative, menționând totodată că un studiu mai amplu va fi abordat ȋn curând.

II. PARTICIPANȚII LA PROCESUL CIVIL

1. Incompatibilitatea absolută

Prin modificarea adusă de pct. 2 din Legea nr. 310/2018 se aduce o completare a cazurilor de incompatibilitate reglementate la art. 41 alin. 1 NCPC prin care s-a dorit a se înlătura o practică diferită în ceea ce priveşte semnificaţia conceptului de „hotărâre prin care s-a soluţionat cauza”.

Astfel, art. 41 alin. 1 NCPC, ȋn forma inițială, prevedea că judecătorul care a pronunţat o încheiere interlocutorie sau o hotărâre prin care s-a soluţionat cauza nu poate judeca aceeaşi pricină în apel, recurs, contestaţie în anulare sau revizuire şi nici după trimiterea spre rejudecare. Prin prisma acestui text legal, atât în practica judecătorească, cât şi în doctrina s-au conturat două accepţiuni diferite cu privire la ȋnțelesul sintagmei „hotărâre care soluţionează cauza”.

Într-o primă opinie, s-a susţinut că nu ar fi incompatibil judecătorul care s-a pronunţat în temeiul unei excepţii procesuale, atunci când instanţa de control judiciar a anulat sau casat hotărârea, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare, dacă la instanţa de trimitere nu mai trebuie discutată şi soluţionată excepţia respectivă, aceasta fiind rezolvată de instanța superioară și se impune cu caracter obligatoriu instanței de trimitere[5]. Soluţia propusă şi adoptată, cel puţin în parte, de practica judiciară, este compatibilă şi cu art. 111 alin. 8 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti[6] care prevede că toate cauzele trimise spre rejudecare se repartizează completului iniţial învestit, deşi acelaşi text regulamentar precizează că dispoziţiile art. 110[7] se aplică în mod corespunzător în situaţia existenţei unui caz de incompatibilitate.

Într-o a doua opinie, s-a motivat că expresia „hotărârea prin care s-a soluţionat cauza” nu face distincție după cum judecata a avut sau nu ȋn vedere fondul. În consecinţă, în aplicarea acestui text legal nu trebuie realizată nici o diferenţă între hotărârea care a soluţionat cauza pe fond sau ȋn temeiul unei excepții procesuale, deoarece fundamentul incompatibilităţii constă în dorinţa de a nu-l pune pe judecător în situaţia de a reveni asupra soluţiei sale, adică să asigure o imparţialitate cât mai profundă[8].

În contextul legislativ actual, prin pct. 2 din Legea nr. 310/2018, legiuitorul modifică art. 41 alin. 1 NCPC în sensul că judecătorul care a pronunţat o încheiere interlocutorie sau o hotărâre prin care s-a soluţionat cauza nu poate judeca aceeaşi pricină în apel, recurs, contestaţie în anulare sau revizuire şi nici după trimiterea spre rejudecare, cu excepţia cazului în care este chemat să se pronunţe asupra altor chestiuni decât cele dezlegate de instanţa de apel sau, după caz, de recurs. Se poate observa că această modificare legislativă este, de fapt, o completare a textului iniţial care circumstanţiază cazul de incompatibilitate absolută. Astfel, deşi a pronunţat o soluţie în cauză, judecătorul nu devine incompatibil după trimiterea spre rejudecare, în cazul în care este chemat să se pronunţe asupra altor chestiuni decât cele dezlegate de instanţa de apel sau, după caz, de recurs, precizare care vine să confirme, cel puţin în parte, prima opinie prezentată.

Aşadar, dacă judecătorul care s-a pronunţat în temeiul unei excepţii procesuale, iar instanţa de control judiciar a anulat sau casat hotărârea, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare, nu este incompatibil să soluţioneze cauza deoarece acesta va dezlega „alte chestiuni decât cele dezlegate de instanţa de control judiciar”. Deşi noua formă a textului legal menţine expresia „hotărâre prin care a soluţionat cauza”, opinăm că prin completarea adusă, sensul acestei expresii ar trebui reconfigurat urmând a se avea în vedere hotărâri prin care s-a soluţionat cauza pe fond.

Având ȋn vedere că intervenția legislativă prezintă un caracter neinspirat sub aspectul redactării, apreciem că se impun următoarele lămuriri:

a) ȋn pofida unei concluzii ce s-ar putea trage din interpretarea ad literam a textului legal, este cert că există caz de incompatibilitate atunci când se dispune trimiterea spre rejudecare ca urmare a faptului că judecata ȋn primă instanță a avut loc fără citarea legală a unei părți sau fără participarea unei persoane care se impunea a fi citată din oficiu; ȋn aceste cazuri, chiar dacă este chemat să se pronunţe asupra altor chestiuni decât cele dezlegate de instanţa de apel, judecătorul de la instanța căreia i se retrimite cauza este incompatibil absolut, deoarece ar urma să se pronunțe și asupra a ceea ce chiar el a decis anterior; ȋn acest caz, ȋn calea de atac de reformare nu s-a tranșat problema inițial rezolvată prin hotărârea atacată de o manieră care să se impună cu caracter obligatoriu judecătorului care a pronunțat această hotărâre. Dimpotrivă, cauza este trimisă pentru a se rejudeca de instanța inferioară cu respectarea procedurii de citare însă rejudecarea va avea loc sub toate aspectele, inclusiv cele asupra cărora judecătorul deja s-a pronunțat prin hotărârea desființată în calea de atac. Prin urmare, sintagma ”cu excepţia cazului în care este chemat să se pronunţe asupra altor chestiuni decât cele dezlegate de instanţa de apel sau, după caz, de recurs” ar trebui interpretată în sensul că judecătorul care a pronunţat o hotărâre prin care s-a soluţionat cauza nu este incompatibil să judece aceeaşi pricină după trimiterea spre rejudecare atunci când este chemat să se pronunţe asupra altor chestiuni decât cele dezlegate prin hotărârea desființată în calea de atac și asupra cărora s-a pronunțat instanţa de apel sau, după caz, de recurs;

b) există incompatibilitate absolută și atunci când instanța de recurs casează hotărârea pentru un caz de nulitate, pentru nemotivare lato sensu sau pentru alt motiv care conduce la reluarea ȋn fața instanței de trimitere a dezbaterilor asupra chestiunilor (excepții sau fond) asupra cărora aceasta deja s-a pronunțat ȋn ciclul procesual anterior;

c) completarea ”cu excepţia cazului în care este chemat să se pronunţe asupra altor chestiuni decât cele dezlegate de instanţa de apel sau, după caz, de recurs” vizează numai al doilea caz de imcompatibilitate prevăzut la art. 41 alin. 1, adică cel referitor la trimiterea spre rejudecare. Nu este avută ȋn vedere prima ipoteză, respectiv cea a judecării ȋn calea de atac, aceasta rămânând fără circumstanției și limitări.

2. Reprezentarea convenţională a părţilor în procesul civil prin mandatar avocat

Curtea Constituţională a statuat că dispoziţiile din Codul de procedură civilă cuprinse în art. 13 alin. (2) teza a II-a, art. 83 alin. (3), art. 84 alin. 2, precum şi în art. 486 alin. (3), cu referire la menţiunile care decurg din obligativitatea formulării şi susţinerii cererii de recurs de către persoanele fizice[9] sau juridice[10], prin avocat, sunt neconstituţionale.

Curtea Constituţională a stabilit că reprezentarea obligatorie prin avocat în faza recursului nu este constituţională[11], regulă aplicabilă corespunzător şi în cazul contestaţiei în anulare şi a revizuirii.

Hotărârile Curții Constituționale, chiar dacă nu întodeauna la adăpost de orice critică[12], sunt obligatorii.

Pe de ală parte, nici legiuitorul nu a dat dovadă de prea multă imaginație și a realizat punerea ȋn acord a textului cu deciziile Curții Constituționale prin modificarea art. 13 alin. 2 NCPC ȋn sensul eliminării tezei care prevedea că în recurs, cererile şi concluziile părţilor nu pot fi formulate şi susţinute decât prin avocat sau, după caz, consilier juridic, cu excepţia situaţiei în care partea sau mandatarul acesteia, soţ ori rudă până la gradul al doilea inclusiv, este licenţiată în drept)[13]. Corelativ, a fost modificat art. 80 alin. 5 NCPC (fiind eliminată trimiterea la art. 83 alin. 3 şi art. 84 alin. 2 NCPC), respectiv art. 83 şi 84 NCPC (fiind înlăturate acele dispoziţii legale care aveau legătură cu obligativitatea reprezentării prin avocat, în recurs sau, după caz, în contestaţie în anulare sau revizuire).

Din analiza modificărilor aduse reprezentării convenţionale a părţilor, prin mandatar avocat, se poate concluziona că, în procesul civil, că nu mai există un caz de reprezentare obligatorie prin avocat, sub o eventuală sancţiune procedurală (nulitate) aplicabilă actului de procedură în cauză.

O dată cu eliminarea reprezentării obligatorii prin avocat în anumite etape ale procesului civil, prin art. II din Legea nr. 310/2018 a fost abrogat şi art. 131 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă[14]. Soluţia este justificată de faptul că reglementarea ȋntr-o formă diferită, ȋn recurs, a acordării ajutorului judiciar ȋn forma suportării onorariului de avocat, avea la bază tocmai obligativitatea reprezentării prin recurs ȋn această fază procesuală[15].

Prin aceasta se consfințește faptul că admiterea excepțiilor de neconstituționalitate a reprezentat un ”dar otrăvit” făcut ideii de acces la justiție. Speranța exercițiului unui drept lipsit de limitări se va izbi cel mai adesea de realitatea că partea, lipsită de pregătire juridică calificată, nu va identifica corect aspectele de legalitate și ȋși vedea calea de atac respinsă ca inadmisibilă, ca nefondată ori chiar anulată pentru neîncadrarea criticilor în motivele de recurs prevăzute de lege, făcând loc deziluziei și sentimentului de frustrare.

3. Regimul juridic al ȋncheierii de admitere în principiu în cazul cererilor de intervenţie voluntară sau forţată. Procedură de judecată. Căile de atac

Unul dintre motivele care au stat la baza revizuirii legislaţiei procesual civile a fost şi intenţia legiuitorului de a înlătura, din ordinea normativă, acele situaţii care au încurajat exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale, cu consecinţe negative în planul soluţionării cauzei într-un termen optim şi previzibil.

Sub acest aspect, legiuitorul a reconfigurat regimul juridic al încheierii de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie voluntară, dar aplicabil deopotrivă și ȋn cazul formelor de intervenție forțată (art. 68-77 NCPC).

Până la adoptarea Legii nr. 310/2018, art. 64 alin. 2 şi 3 NCPC prevedea, pe de o parte că, încheierea de admitere în principiu nu se poate ataca decât odată cu fondul, iar pe de altă parte că încheierea de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie poate fi atacată în termen de 5 zile, care curge de la pronunţare pentru partea prezentă, respectiv de la comunicare pentru partea lipsă. Calea de atac este numai apelul, dacă încheierea a fost dată în prima instanţă, respectiv numai recursul la instanţa ierarhic superioară, în cazul în care încheierea a fost pronunţată în apel. În fine, cu privire la regulile de procedură aplicabile judecării acestor căi de atac, se statua că dosarul se înaintează, în copie certificată pentru conformitate cu originalul, instanţei competente să soluţioneze calea de atac în 24 de ore de la expirarea termenului, întâmpinarea nu este obligatorie, apelul sau, după caz, recursul se judecă în termen de cel mult 10 zile de la înregistrare, iar judecarea cererii principale se suspendă până la soluţionarea căii de atac exercitate împotriva încheierii de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie. Tocmai această ultimă teză referitoare la suspendarea obligatorie a judecăţii cererii iniţiale, în cazul formulării căi de atac, a creat premisele unei exercitări cu rea-credinţă a dreptului procesual, practica judiciară înregistrând cazuri de deturnare a dreptului de formula o cerere de intervenţie, de la scopul pentru care a fost edictat. Avem în vedere acele situaţii în care se formulau, în mod repetat, în cadrul aceluiaşi dosar, cereri de intervenţie (forţată sau voluntară) inadmisibile tocmai pentru a fi respinse ca atare, cu consecinţa formulării apelului/recursului şi obţinerea, cu rea-credinţă, a unei suspendări obligatorii a judecării cererii iniţiale. Procedându-se într-o asemenea manieră se putea obţine o tergiversare a judecării procesului, fără ca judecătorul cauzei să aibă la îndemână o sancţiune în plan procesual pentru a se evita suspendarea obligatorie de judecării litigiului[16].

Pornind de la aceste realităţi legislative şi de practică judiciară, legiuitorul a reconfigurat regimul încheierii din procedura de admitere în principiu, în sensul că art. 64 alin. 3 NCPC prevede, după modificare, că încheierea nu se poate ataca decât odată cu fondul. Deci, indiferent de soluţia dată în procedura de încuviinţare în principiu (admiterea în principiu ori respingerea ca inadmisibilă a cererii de intervenţie), încheierea aferentă se va putea ataca numai o dată cu fondul.

Corelativ, legiuitorul a prevăzut şi soluţia de urmat în cazul în care instanţa de control judiciar va aprecia că soluţia de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie a fost nelegală: în cazul admiterii căii de atac exercitate împotriva încheierii prin care instanţa a respins ca inadmisibilă cererea de intervenţie, hotărârea pronunţată este desfiinţată de drept, iar cauza se va rejudeca de instanţa în faţa căreia s-a formulat cererea de intervenţie de la momentul discutării admisibilităţii în principiu a acesteia.

Cu privire la noua formă a art. 64 alin. 4 NCPC considerăm util, la acest moment, să analizăm câteva ipoteze posibile de aplicare a acestui text legal care ar putea determina o practică neunitară, cu luarea în considerare şi a formei perfectibile şi parţial neclară a noului text legal:

a) Așa cum s-a reținut și sub imperiul vechiului Cod de procedură civilă, apelul ȋmpotriva ȋncheierii de respingere ca inadmisibilă a intervenției voluntare se poate exercita numai de către terțul intervenient (sau titularul cererii de intervenție forțată) și numai cu privire la soluția dată asupra cererii de intervenție, acesta neputând face critici asupra hotărârii prin care a fost soluționată cauza[17].

b) Revenirea la sistemului existent ȋn vechiul Cod de procedură civilă, caracterizat prin atacarea odată cu fondul a ȋncheierii de respingere ca inadmisibilă a cerereii de intervenție, presupune că nu va exista cale de atac de reformare ȋmpotriva ȋncheierii atunci când hotărârea finală este definitivă. Prin urmare, se șterg beneficiile oferite de noul Cod, care permitea atacarea separată a ȋncheierii, inclusiv ȋn situația ȋn care hotărârea finală era definitivă[18].

c) În cazul în care, în mod greşit, cererea de intervenţia a fost respinsă ca inadmisibilă, la rejudecarea cauzei după trimitere judecătorul care a judecat cauza ȋn primă instanță este incompatibil.

d) Soluţia de „desfiinţare de drept” a hotărârii pronunţate şi trimiterea spre rejudecare nu este circumstanţiată în textul legal, pe cale de consecinţă s-ar putea interpreta că se aplică la orice formă de intervenţie voluntară (principală sau accesorie). Soluția legiuitorului nu este oportună în cazul cererii de intervenţie accesorie, având în vedere că această formă de intervenţie voluntară are natura unei simple apărări în sprijinul unei părţile litigante (art. 61 alin. 3 NCPC). Unica rațiune a trimiterii spre rejudecare, este aceea că ȋn caz contrar părțile ar fi private de un grad de jurisdicție. Or, această rațiune se regăsește numai ȋn cazul intervenției voluntare principale și firește, ȋn cazul cererilor de intervenție forțată, dar nu și ȋn cazul intervenției accesorii care presupune o simplă apărare, iar nu o pretenție. În legătură cu intervenția accesorie, legiuitorul nu a fost interesat de asigurarea unui dublu grad de juridicție din moment ce a acceptat ca aceasta să poată fi făcută direct ȋn căile de atac, inclusiv cele extraordinare. Desigur, noua formă a textului nu distinge ȋntre aceste ipoteze ceea ce ar putea conduce la ideea că ceea ce a determinat soluția legislativă a fost ideea ”reașezării” terțului ȋn drepturile procesuale de la care a fost privat ȋn mod nelegal de prima instanță. Ar fi recomandabilă totuşi o interpretare restrictivă a textului legal, urmând ca trimiterea la prima instanță să nu se producă atunci când instanţa de apel constată că intervenţia accesorie a fost greşit respinsă ca inadmisibilă de către prima instanţă. În acest caz, ar urma a hotărârea primei instanţe să fie anulată printr-o hotărâre intermediară şi să fie rejudecat fondul în apel, care este o cale de atac devolutivă, asigurând aşadar posibilităţi plenare de apărare pentru terţul ,,admis” în proces în această fază procesuală. Cu toate acestea, în cazul în care chiar instanţa de apel a respins ca inadmisibilă intervenţia accesorie ori recursul este exercitat într-o materie în care dreptul de apel este suprimat (precum contenciosul administrativ), instanţa de recurs ar urma să caseze cu trimitere spre rejudecare la instanţa de fond imediat anterioară, pentru că în caz contrar intervenientul accesoriu ar fi privat de posibilitatea de a formula apărări pe chestiuni de fapt.

e) Apreciem că apelul formulat de intervenientul accesoriu, având ca obiect respingerea ca inadmisibilă a cererii de intervenție, ar trebui respins ca lipsit de interes atunci când tinde la desființarea hotărârii, în cazul în care aceasta este favorabilă părții pe care o sprijină[19];

f) O altă problemă legată de aceleaşi art. 64 alin. 4 NCPC se va regăsi în posibilitatea adoptării unei asemenea soluţii de trimiteri spre rejudecare, respectiv în aplicarea/inaplicarea unor reguli din materia căilor de atac. Se poate observa că art. 64 alin. 4 NCPC, aşa cum este consacrat de Legea nr. 310/2018, reglementează, de fapt, o soluţie posibilă, în calea de atac, respectiv o soluţie de desfiinţare cu trimitere spre rejudecare. Într-un asemenea cadrul se va pune întrebarea dacă art. 64 alin. 4 NCPC se completează cu textele legale din materia căilor de atac sau este un text special care derogă de la regulile generale. Avem în vedere dispoziţiile art. 480 alin. 3 NCPC care prevede că în cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie, în cazul în care părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare; trimiterea spre rejudecare poate fi dispusă o singură dată în cursul procesului. Cu alte cuvinte, trimiterea spre rejudecare se va putea face numai dacă părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare (în caz contrar urmând a se pronunţa o soluţie de desfiinţare cu reţinere).

Pornind de la aceste dispoziţii legale, ar putea fi adoptate două soluţii: (i) art. 64 alin. 4 NCPC, fiind un text special, se va completa cu dreptul comun, în materie de apel, deci şi cu art. 480 alin. 3 NCPC, caz în care soluţia de desfiinţare şi trimitere spre rejudecare ar putea fi pronunţată numai dacă părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare; (ii) art. 64 alin. 4 NCPC este un text special, de sine-stătător, care derogă în întregime de la art. 480 alin. 3 NCPC, sens în care voinţa părţilor, exprimată expres, numai are nici o relevanţă în planul trimiterii/netrimiterii spre rejudecare. În ceea ce ne priveşte, opinăm către a doua variantă posibilă, legiuitorul venind cu o soluţie specială în ceea ce priveşte cazul respingerii ca inadmisibile a cererii de intervenţei. Dacă s-ar fi dorit să se facă completarea cu textul de la apel, considerăm că ar fi fost necesară o trimitere în acest sens în cuprinsul art. 64 alin. 4 NCPC, sens în care s-ar fi menţionat că art. 480 alin. 3 NCPC se aplică în mod corespunzător. În plus, indicarea exactă a faptului că rejudecarea se reia la ”instanța ȋn fața căreia s-a formulat cererea de intervenție” și ”de la momentul discutării admisibilităţii în principiu a acesteia (intervenției – nn.) conduce la concluzia că legiuitorul a avut ȋn vedere trimiterea spre rejudecare ca unică soluție posibilă. Dacă ar fi permis ca reluarea judecății să se facă de la neregularitatea săvârșită, dar direct la instanța de apel, ar fi trebuit sa prevadă ȋn mod expres, așa cum a făcut ȋn art. 480 alin. 5.

III. COMPETENȚA INSTANȚELOR

1. Competența materială funcțională.

Cele mai spectaculoase modificări aduse prin Legea nr. 310/2018 se referă la competența funcțională a tribunalelor și curților de apel.

Reamintim în acest context că, potrivit înțelesului corect al sintagmei ”competență funcțională”, aceasta desemnează felul atribuțiilor instanței prin raportare la stadiul procesual, respectiv de a judeca în primă instanță, în apel sau în recurs[20]. Competența specializată, prin raportare la natura pricinii, poartă denumirea de ”competență materială procesuală”, iar nu de ”competență funcțională” (potrivit uzului încetățenit, dar inexact al practicii). De altfel, notăm că terminologia corectă a fost adoptată în mod repetat în jurisprudența recentă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu ocazia soluționării recursului în interesul legii[21].

Astfel, în materia competenței funcționale, în forma inițială a Codului, revenea Înaltei Curți de Casație și Justiție misiunea de a examina, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile (art. 483 alin. 3 NCPC), această normă relevând concepția legiuitorului Codului, de a restaura competența originară a Înaltei Curți de Casație și Justiție de a soluționa recursuri, realizându-și astfel misiunea constituțională de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către restul instanțelor (art. 126 alin. 3 din Constituție)[22].

Dimpotrivă, competența funcțională a curților de apel și a tribunalelor de a soluționa recursuri era una de excepție, prin raportare la prevederile art. 95 pct. 3 și art. 96 pct. 3 NCPC, fiind vorba despre recursurile din materia incidentelor procedurale (art. 483 alin. 4 NCPC) și de cele din materia contenciosului administrativ și fiscal, în care s-a păstrat soluția judecării recursului de către instanța ierarhic superioară celei de fond.

Desigur, această concepție a Codului a fost mereu subminată și contestată[23], inițial prin promovarea unor excepții foarte largi de la dreptul de recurs – este poate de interes istoric să amintim că pragul valoric prevăzut inițial de Cod pentru admisibilitatea recursului a fost unul rezonabil, de 100.000 lei (credem că un astfel de prag ar fi trecut testul timpului și nu ar fi generat un diagnostic de neconstituționalitate), pentru ca apoi să fie mărit de 10 ori, succesiv prin Legea nr. 76/2012 și Legea nr. 2/2013. Or, după cum se cunoaște, prin decizia nr. 369/2017, Curtea Constituțională a declarat neconstituțional pragul valoric de 1.000.000 lei în materia recursului și, în raport de considerentele deciziei, criteriul valoric a fost eliminat pe viitor în această materie[24].

Valul de recursuri declarat împotriva deciziilor date de tribunale în apel (ale căror hotărâri ar fi urmat să fie definitive în concepția Codului) a generat problema de a ști cui revine competența soluționării acestor recursuri, Înaltei Curți, ca instanță cu plenitudine de competență funcțională în materia acestei căi de atac, ori instanței ierarhic superioare? Printr-o jurisprudență constantă, consacrată în cele din urmă și prin decizia în interesul legii nr. 18/1.10.2018, instanța supremă a statuat că revine curților de apel competența funcțională de a judeca recursurile declarate împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în apel. Această decizie, care produce efecte în cauzele anterioare Legii nr. 310/2018, este desigur obligatorie, controversa jurisprudențială fiind rezolvată pentru viitor (art. 517 alin. 4 NCPC).

Notăm (pe scurt – față de scopul prezentului studiu) că este neconvingătoare analogia făcută de Înalta Curte cu dispozițiile art. 483 alin. 4 NCPC, pentru a deduce competența curților de apel pentru a soluționa recursuri împotriva deciziilor date de tribunale în apel. Prevederea de la art. 483 alin. 4 este ea însăși o normă de excepție, de vreme ce statuează că numai în cazurile anume prevăzute de lege recursul va fi soluționat de instanța ierarhic superioară. Ca atare, analogia mai convingătoare ar fi fost cu art. 483 alin. 3 și cu art. 97 pct. 1 NCPC, competența Înaltei Curți în materie fiind în acord cu concepția originară a Codului și cu misiunea constituțională a acestei instanțe. Totodată, nu se poate reține un veritabil principiu al organizării judiciare, potrivit căruia căile de atac de reformare se judecă de către instanța (imediat) ierarhic superioară. Nu doar că un atare principiu nu este prevăzut de niciun text de lege, ba chiar dimpotrivă, în procedura penală, curțile de apel sunt instanțe de apel pentru sentințele pronunțate deopotrivă de judecătorii și tribunale. Ca atare, pretinsul principiu al judecării căilor de atac de către instanţa imediat superioară este chiar contrazis de textele în vigoare la data adoptării deciziei amintite.

Așadar, raționamentul Înaltei Curți rămâne criticabil, în pofida raţiunilor de ordin pragmatic care au determinat soluția, constând în dorința de a evita supraaglomerarea instanței supreme. Considerăm însă că a sosit timpul ca problemele reale ale acestei instanțe – îndeosebi lipsa unui sediu adecvat, cu săli de şedinţă, birouri şi spaţii de depozitare suficiente – să fie rezolvate, fără a se mai recurge la paliative precum interpretări mai mult sau mai puțin forțate, de natură să diminueze competența legală a Înaltei Curți.

Soluția reținută prin decizia în interesul legii nr. 18/1.10.2018 este consacrată legal prin modificările aduse de Legea nr. 310/2018 articolelor 95–97, precum și art. 483 alin. 3 NCPC. Din nefericire, modificările aduse acestui ultim text escamotează sistemul recursului în casație, care este indisolubil legat de competența (cel puțin de drept comun a) instanței supreme de a soluționa recursuri, creând o jurisprudență unitară prin orientarea constantă spre anumite interpretări care se impun, treptat, și instanțelor de fond, spectrul casării hotărârilor contrare și autoritatea instanței supreme fiind suficient pentru a determina această unificare[25].

Or, apare cu evidență că acest scop nu mai poate fi atins, în măsura în care, pentru recursurile declarate împotriva numeroaselor decizii date de tribunale în apel și care nu sunt sustrase dreptului la recurs – în principal, în cererile evaluabile în bani de până la 200.000 lei inclusiv – este prevăzută, de lege lata, competența celor 15 curți de apel. Practic, art. 95 pct. 3 și art. 96 pct. 3 NCPC, în noua lor formulare, preiau în esență fostele art. 2 pct. 3 și art. 3 pct. 3 C. pr. civ 1865, componenta puternic restaurativă a noii legi fiind și de această dată evidentă.

2. Competența materială procesuală

O altă modificare privește competența materială a judecătoriei, substanțial lărgită în ceea ce privește unele cereri.

Este vorba, în principal, despre cererile în materie de uzucapiune și moștenire, date în competența judecătoriei indiferent de valoarea obiectului cererii, în paralel cu abrogarea art. 105 NCPC (text care privea modalitatea de determinare a valorii obiectului cererii în materie succesorală).

În ceea ce privește uzucapiunea, credem că opțiunea legiuitorului este justă, fiind în concordanță cu specificul probatoriu al acestor cereri, care reclamă efectuarea unor expertize și audierea de martori, aspecte care pledează pentru o proximitate a instanței competente față de împrejurările concrete ale litigiului. Totodată, noua regulă este în concordanță cu competența specială a judecătoriei, de a soluționa cererile de înscriere în cartea funciară a drepturilor reale imobiliare dobândite în temeiul uzucapiunii (art. 1051 NCPC). Această din urmă procedură se aplică însă doar uzucapiunilor începute sub imperiul Noului Cod Civil și guvernate de acest din urmă Cod, după cum a decis instanța supremă prin decizia în interesul legii nr. 19/5.10.2015.

Ca atare, în practică se formulează cereri de drept comun, întemeiate pe dispozițiile vechiului Cod civil în materie de uzucapiune, cereri supuse criteriului valoric pentru toate procesele începute anterior Legii nr. 310/2018 [art. 25 alin. 2, art. 94 pct. 1 lit. k), art. 104 NCPC]. Dimpotrivă, în cazul proceselor începute sub imperiul legii noi, competența aparține judecătoriei, indiferent de valoare, potrivit art. 94 pct.1 lit. j2) NCPC. Ca atare, în mod binevenit, în cazul acestor din urmă procese, regula de competenţă este unificată, indiferent de regulile de drept substanţial aplicabile litigiului.

Mai problematică ni se pare atribuirea în competența judecătoriei a tuturor cererilor în materie de moștenire, indiferent de valoare (și, adăugăm noi, de complexitate), după cum rezultă din art. 94 pct.1 lit. j3) NCPC. Soluția este neîndoielnic pragmatică, fiind de natură să pună capăt controverselor referitoare la competența de soluționare a unor cereri în materie de moștenire, precum reducțiunea liberalităților excesive ori anularea liberalităților, alăturate partajului[26].

Pe de altă parte, ea este criticabilă din perspectiva faptului că valoarea masei succesorale poate fi, în unele cazuri, foarte mare, iar cererile subsumate litigiului succesoral pot fi unele foarte complexe. În astfel de litigii, rațiunea legii, de a stabili competența de drept comun în primă instanță în favoarea tribunalului (art. 95 pct. 1 NCPC), cu excepția celor de mică și medie valoare [art. 94 pct. 1 lit. k) NCPC] ar fi impus aplicarea, în continuare, a criteriului valoric. Ar fi fost dimpotrivă mai corect să se asigure simetria normelor de competenţă în această materie prin restabilirea criteriului valoric inclusiv în cazul partajului. Mai mult, inconvenientul este amplificat de împrejurarea că în această materie, nu există drept la recurs, conform art. 483 alin. 2 NCPC, ceea ce înseamnă că întreaga materie a moştenirilor va fi judecată de tribunale în apel, ca instanţe de ultim grad.

Totodată, din perspectiva tehnicii legislative, era de preferat ca art. 105 NCPC să nu fie pur şi simplu abrogat, ci înlocuit cu altă normă privitoare la determinarea valorii obiectului cererii, în cazurile în care aceasta prezintă relevanţă. Spre exemplu, în continuarea art. 104, legiuitorul ar fi putut să reglementeze ipoteza în care valoarea impozabilă se dovedeşte a fi vădit derizorie, stabilind astfel congruenţa dintre dispoziţiile Codului şi cele ale art. 31 alin.3 teza a II-a din OUG nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.

Subliniem însă că noul text se aplică doar litigiilor începute după intrarea sa în vigoare (art. 25 alin. 2 NCPC). În ce privește litigiile succesorale începute anterior, acestora li se aplică în continuare criteriul valoric, în raport de art. 105 NCPC și de distincțiile propuse în doctrină.

Dispoziţiile art. 94 pct.1 lit. j3) NCPC dau în competenţa judecătoriei şi cererile din materia fondului funciar, acest text având meritul de a clarifica controversele anterioare, care au determinat conflicte de competenţă între judecătorii şi tribunale în ce priveşte această categorie de cereri[27].

Totodată, prin modificările aduse art. 94 pct. 1 lit. b) NCPC s-a clarificat faptul că intră în competenţa judecătoriei numai cererile referitoare la înregistrările de stare civilă date în competenţa instanţelor judecătoreşti, în general, adăugirea având desigur un caracter pur declarativ, întrucât aceasta era interpretarea corectă şi anterior.

În fine, prin modificările aduse art. 129 alin. 2 pct. 2 NCPC s-a consacrat legislativ opinia, majoritară în doctrină[28], potrivit căreia necompetenţa este de ordine publică în cazul încălcării tuturor normelor de competenţă materială, atât atunci când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad, cât şi atunci când procesul este de competenţa unei alte secţii sau altui complet specializat.

Aşadar, modificarea legislativă are doar un caracter declarativ, aceeaşi soluţie fiind valabilă şi pentru reglementarea anterioară.

Această soluţie a fost de altfel reţinută foarte recent şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 17/18.09.2018. În mod interesant, instanţa supremă s-a raportat, pentru determinarea intenţiei originare reale a legiuitorului, şi la modificarea legislativă iminentă la data deciziei (actuala Lege nr. 310/2018), ca argument suplimentar faţă de celelalte motive pentru care s-a statuat că şi competenţa materială procesuală (specializată) este de ordine publică.

Astfel, după cum în mod judicios a reţinut instanţa supremă, ”specializarea instanţelor/secţiilor şi judecătorilor nu este o chestiune de ordine privată, ci una ce ţine de organizarea şi administrarea justiţiei. Nu poate fi primită interpretarea potrivit căreia competenţa specializată este reglementată de norme de ordine privată, întrucât acestea din urmă ocrotesc intereselor părţilor. Or, nu poate fi lăsat la latitudinea părţilor ca, spre exemplu, o instanţă civilă să soluţioneze un litigiu în materie penală sau să anuleze un act administrativ. În plus, a permite convenţia părţilor asupra jurisdicţiei competente sub aspectul specializării ar însemna ca, indirect, să fie afectat principiul legalităţii căilor de atac şi să fie încălcate normele imperative de procedură specifice materiei respective, ştiut fiind că, în funcţie de jurisdicţia specializată, există diferenţe importante în ceea ce priveşte căile de atac, termenele în care pot fi formulate, procedura de judecată, taxele judiciare de timbru datorate.”

3. Competența facultativă

În cazul competenţei facultative, prin decizia nr. 290/26.04.2018[29], Curtea Constituţională a statuat că sintagma “de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea” din cuprinsul art. 127 alin. (1) din Codul de procedură civilă, precum şi sintagma “care îşi desfăşoară activitatea la instanţa competentă să judece cauza” din cuprinsul art. 127 alin. (2) din Codul de procedură civilă sunt neconstituţionale. Totodată, s-a decis că dispoziţiile art. 127 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în măsura în care privesc şi instanţa de judecată în calitate de parte reclamantă/pârâtă.

În esenţă, instanţa constituţională a reţinut că dispoziţiile referitoare la competenţa facultativă, preluate de legiuitor din dreptul francez, sunt menite să asigure într-o manieră eficientă şi suplă imparţialitatea obiectivă a instanţelor, fără a mai pune justiţiabilul în situaţia de a cere strămutarea. Ca atare, afirmă Curtea Constituţională, ar fi neconstituţională limitarea sferei acestei instituţii juridice la ipoteza în care judecătorul îşi desfăşoară activitatea la instanţa competentă să judece în primă instanţă[30], iar nu şi la o instanţă superioară acesteia din urmă. În fine, în ceea ce priveşte alin. 2, Curtea a reţinut că prevederile art. 127 alin. 1 şi 2 NCPC trebuie să fie aplicabile şi în ipoteza în care instanţa de judecată, iar nu doar judecătorul care activează în cadrul acesteia este parte în litigiu.

Nu ne propunem să criticăm decizia instanţei constituţionale, ci ne limităm să observăm că procedura de judecată este stabilită de legiuitor (art. 125 alin. 2 din Constituţie), care trebuie, desigur, să observe regulile şi principiile constituţionale, însă nu credem că decurgea direct din Constituţie necesitatea introducerii acestei instituţii cu caracter de noutate din Noul Cod. Anterior, cum s-a arătat cu altă ocazie[31], finalitatea, atinsă în prezent mai eficient şi mai suplu prin competenţa facultativă, era obținută prin instituţia strămutării. Aşadar, în realitate Curtea Constituţională a criticat o omisiune de reglementare şi a modificat, ca un veritabil legiuitor pozitiv, textul de lege supus controlului de constituţionalitate, deşi art. 2 alin. 3 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale prevede că aceasta se pronunţă doar asupra înţelesului contrar Constituţiei al textului de lege controlat, fără a putea însă modifica ori completa prevederea supusă controlului. Or, este real că modificarea unui text de lege prin decizii ale Curţii Constituţionale a devenit o realitate curentă, însă ne simţim datori să punctăm că prezenta decizie are în vedere considerente de oportunitate legislativă (şi care nu sunt eronate pe fond), iar nu de veritabilă constituţionalitate[32].

Legiuitorul, acţionând într-o manieră loială din punct de vedere constituţional, a tras concluziile care se impun, modificând art. 127 după cum urmează:

(1) Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cauză de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea.

(2) În cazul cererii introduse împotriva unui judecător care ar fi de competenţa instanţei la care acesta îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, reclamantul poate sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii.

(2^1) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în ipoteza în care o instanţă de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz.

(3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în cazul procurorilor, asistenţilor judiciari şi grefierilor.

Noutatea rezidă, în primul rând, în extinderea sferei de aplicare a textului şi la ipoteza în care parte în dosar este instanţa de judecată (nu parchetul de pe lângă aceasta) are calitatea de reclamant sau de pârât într-un dosar aflat în competenţa sa ori a unei instanţe inferioare din circumscripţia sa.

În al doilea rând, a operat extinderea sferei de aplicare a textului şi la ipoteza în care judecătorul (sau, după caz, celelalte persoane la care se referă alin. 3 îşi desfăşoară activitatea la o instanţă superioară celei competente să judece în primă instanţă, şi aceasta fără să conteze dacă respectiva instanţă superioară ar fi sau nu competentă funcţional să soluţioneze eventuale căi de atac de reformare declarate în cauză, întrucât textul nu distinge.

Această interpretare ridică însă problema de a şti dacă textul se aplică şi atunci când judecătorul parte în proces îşi desfăşoară activitatea la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Un răspuns afirmativ ar face ca art. 127 să fie întotdeauna aplicabil, indiferent unde în ţară ar fi situată prima instanţă competentă, de vreme ce toate instanţele române se află ,,în circumscripţia” instanţei supreme[33]. În acest caz însă, simpla ”translatareˮ a cazului în raza unei curți de apel învecinate nu rezolvă problema la care își propună să răspundă art. 127, respectiv eliminarea oricărei suspiciuni de interferență ”localăˮ din partea personalului judiciar sau instanței care este parte în proces. Ca atare, apreciem că art. 127 nu se aplică în cazul judecătorilor de la ÎCCJ (şi, în mod corespunzător, în cazul celorlalte persoane desemnate de alin. 3, care funcţionează în cadrul acestei instanţe, respectiv al parchetului de pe lângă aceasta), ci numai în cazul personalului care îşi desfăşoară activitatea la judecătorii, tribunale şi curţi de apel.

Se asigură însă imparţialitatea obiectivă a instanţei, în cazul în care calea de atac într-un dosar în care însăşi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori un judecător al acesteia ajunge chiar la instanţa supremă pentru a fi judecat, spre exemplu, în recurs? În ce ne priveşte, nu avem îndoieli în imparţialitatea judecătorilor instanţei supreme într-o asemenea ipoteză, de vreme ce, în cazul judecătorului, acesta nu participă la judecarea propriei cauze, iar în celălalt caz, nu se poate pune semnul egalităţii între instituţia ca atare, parte în dosar, şi judecătorii chemaţi să judece dosarul. Judecătorul nu este un simplu ,,angajat” al unei autorităţi publice, ci este chemat să judece în deplină independenţă, inclusiv faţă de instanţa, în sens organizaţional, în care îşi desfăşoară activitatea. De altfel, în trecut au existat numeroase litigii, mai ales de muncă, în care pârât era chiar instanţa la care îşi desfăşurau activitatea completele competente să judece pricina şi nu au existat temeiuri pentru a considera că judecătorii cauzei nu sunt pe deplin independenţi şi imparţiali.

4. Strămutarea

În materia strămutării, modificările aduse art. 142 alin. 1 privesc, în esenţă, teza a III-a, nou introdusă (”În cazul cererilor de strămutare întemeiate pe motivul de bănuială legitimă vizând calitatea părţii de judecător la o instanţă din circumscripţia curţii de apel competente, precum şi a celor vizând calitatea de parte a unei instanţe din circumscripţia aceleiaşi curţi, competenţa de soluţionare revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.”) ca urmare a jurisprudenţei Curţii Constituţionale.

Astfel, prin decizia nr. 558/16.10.2014[34], Curtea a statuat că ”dispoziţiile art. 142 alin. (1) teza întâi şi ale art. 145 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în măsura în care motivul de bănuială legitimă nu se raportează la calitatea de judecător la curtea de apel a uneia dintre părţi”, iar prin decizia nr. 169/24.03.2016[35] s-a statuat că ”dispoziţiile art. 142 alin. (1) teza întâi şi ale art. 145 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în măsura în care motivul de bănuială legitimă nu se raportează la calitatea de parte a curţii de apel în raza căreia funcţionează instanţa învestită cu judecarea litigiului.” Textul nou introdus reglementează expres competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în aceste ipoteze, complinind lacuna legislativă apărută în urma adoptării celor două decizii menţionate.

Prin Legea nr. 310/2008 a fost modificat şi art. 144 alin. 2 NCPC, în sensul de a clarifica faptul că incidentul procedural este soluţionat prin intermediul unei încheieri. A fost menţinută soluţia potrivit căreia încheierea se dă fără motivare şi este definitivă. În ce ne priveşte, considerăm justă soluţia potrivit căreia încheierea este definitivă, calea de atac a recursului – preconizată într-o formă iniţială a proiectului de modificare – fiind inutilă în cadrul unui remediu lăsat la aprecierea instanţei de strămutare şi totodată ineficace în condiţiile lipsei unei motivări care să permită controlul de legalitate. În ce priveşte soluţia nemotivării, justificată prin supleţea şi urgenţa incidentului procedural, ca şi prin marja de apreciere recunoscută instanţei de strămutare, considerăm că o scurtă motivare ar fi fost o soluţie judicioasă[36] şi nu ar fi periclitat cele două deziderate anterior menţionate.

5. Excepția de necompetență

Unele noutăţi privesc şi regimul de verificare a competenţei şi de invocare a excepţiei de necompetenţă materială ori teritorială de ordine publică, respectiv a excepţiei de necompetenţă teritorială relativă, atunci când întâmpinarea nu este obligatorie (art. 130 alin. 2 şi 3 şi art. 131 NCPC).

Spre deosebire de forma anterioară a art. 131 alin. 2 NCPC, care impunea punerea în discuţia părţilor şi verificarea competenţei la primul termen la care părţile sunt legal citate, acelaşi text, în forma sa modificată, face referire la ”primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate şi pot pune concluzii”, formulare care aminteşte, fără îndoială, de ”prima zi de înfăţişare”, reglementată de fostul art. 134 C. pr. civ. 1865.

De altfel, în doctrina anterioară noii modificări legislative s-a subliniat că din referirea legiuitorului la primul termen la care părţile sunt legal citate rezultă că, prioritar chiar verificării şi stabilirii competenţei, instanţa trebuie să asigure cadrul procesual necesar pentru exerciţiul corespunzător al dreptului la apărare şi la dezbateri contradictorii, având aşadar prioritate toate problemele referitoare la citare şi cele conexe citării, precum capacitatea procesuală de exerciţiu ori incidenţa unei eventuale imunităţi de jurisdicţie[37].

Aşadar, credem că noua formulare trebuie înţeleasă că, în mod excepţional, verificarea competenţei şi, în mod corespunzător, invocarea excepţiei de necompetenţă poate avea loc şi la termenul imediat următor termenului la care părţile au fost legal citate, dacă la primul termen s-au ivit incidente procedurale care au făcut imposibilă dezbaterea asupra competenţeie.g., lipsa de apărare ori imposibilitatea de prezentare a uneia dintre părţi, dacă sunt îndeplinite condiţiile amânării pentru acest motiv, reglementate de art. 222 NCPC, sau orice alt motiv care împiedică în mod absolut dezbaterea asupra competenţei la acest termen – e.g,, completul de judecată declară că se abţine, cu consecinţa suspendării judecăţii, ori invocă excepţia nelegalei sale compuneri sau greşita repartizare a dosarului, cu consecinţa transpunerii la alt complet. Este firesc ca, în aceste condiţii, verificarea competenţei să aibă loc la termenul imediat următor, iar părţile să nu fie decăzute din dreptul de a invoca excepţiile pe care le pot invoca la primul termen la care părţile sunt legal citate.

Aşadar, considerăm că modificarea nu trebuie interpretată ca o diluare a conceptului de prim termen la care părţile sunt legal citate, nici ca o reintroducere a fostei primei zile de înfăţişare, cu toate ambiguităţile şi dificultăţile de determinare a acesteia în unele cazuri, ci doar ca o consacrare a posibilităţii (preexistente) de prorogare a verificării competenţei (prorogare care ar trebui expres consemnată în cuprinsul încheierii de la primul termen), în mod excepţional, în acele cazuri care împiedică dezbaterea asupra acestei probleme la primul termen.

IV. CITAREA ŞI COMUNICAREA ACTELOR DE PROCEDURĂ

1. Citarea și comunicarea actelor de procedură.

În materia citării și a comunicării actelor de procedură de către instanța de judecată în cursul procesului civil, prin Legea nr. 310/2018 au fost aduse modificări care privesc, pe de o parte, modalitatea de comunicare a citațiilor și a altor acte de procedură prin poștă și, pe de altă parte, comunicarea prin intermediul altor mijloace care asigură transmiterea textului și confirmarea primirii acestuia.

În ceea ce privește comunicarea prin poștă a citațiilor și a actelor de procedură, modificarea privește tipul de corespondență care va fi utilizat de către instanță, și anume scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, în cazul în care se apelează la această modalitate de comunicare, subsidiară ca, de altfel, toate modalitățile de comunicare, față de comunicarea prin agenții procedurali sau prin alți salariați ai instanței.

Dacă această modificare a art. 154 alin. (4) nu este una de substanță, în schimb, prin modificarea alin. (6) a aceluiași articol și prin alin. (61) introdus prin Legea nr. 310/2018 se prevede o cu totul altă soluție în ceea ce privește comunicarea prin intermediul poștei electronice și, mai ales, în privința confirmării comunicării prin telefax, poștă electronică sau alte mijloace care asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia[38].

Astfel, după intrarea în vigoare a legii nr. 310/2018, art. 154 alin. (6) NCPC are următorul conținut: ”comunicarea citațiilor și a altor acte de procedură se poate face de grefa instanței și prin telefax, poștă electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia, dacă partea a indicat instanței datele corespunzătoare în acest scop. Comunicarea actelor de procedură va fi însoțită de semnătura electronică extinsă a instanței care va înlocui ștampila instanței și semnătura grefierului de ședință din mențiunile obligatorii ale citației. Fiecare instanță va avea o singură semnătură electronică extinsă pentru citații și acte de procedură.” iar alin. (61) al aceluiași articol se prevede că ”citațiile și celelalte acte de procedură menționate la alin. (6) se consideră comunicate la momentul la care au primit mesaj din partea sistemului folosit că au ajuns la destinatar potrivit datelor furnizate de acesta.”

Așadar, se observă că, deși se păstrează posibilitatea comunicării citațiilor prin telefax, poștă electronică sau alte mijloace care asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia, cu respectarea aceleiași condiții ca partea să fi indicat instanței datele corespunzătoare în acest scop, totuși în privința confirmării primirii actului transmis prin aceste mijloace s-a renunțat la soluția legislativă anterioară potrivit cu care în vederea confirmării, instanţa, odată cu actul de procedură, comunica un formular care conţinea: denumirea instanţei, data comunicării, numele grefierului care asigura comunicarea şi indicarea actelor comunicate; formularul trebuind să fie completat de către destinatar cu data primirii, numele în clar şi semnătura persoanei însărcinate cu primirea corespondenţei şi să fie expediat instanţei prin telefax, poştă electronică sau prin alte mijloace.În prezent, modalitatea prin care se consideră că citațiile și celelalte acte de procedură au fost comunicate prin prin telefax, poștă electronică sau alte mijloace care asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia este aceea a primirii de către instanță a mesajului de confirmare a primirii de către sistemul folosit (de instanță) că au ajuns la destinatar. De asemenea, este introdusă o altă soluție în ceea ce privește data la care citațiile sau actele de procedură se consideră comunicate. Astfel, această dată nu mai este cea la care destinatarul specifică data primirii, ci cea rezultată din mesajul de confirmare a primirii actului de către destinatar, mesaj emis de sistemul concret utilizat de instanță, după caz, telefax, poștă electronică etc.

Prin urmare, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018 dovada comunicării, inclusiv a datei acesteia, prin prin telefax, poștă electronică sau alte mijloace care asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia se va face prin mesajul transmis din partea sistemului tehnic folosit de instanță că au ajuns la destinatar potrivit datelor furnizate de acesta, dovadă care va trebui să fie atașată la dosarul cauzei prin grija grefei instanței. De altfel, în acest sens, art. 163 alin. (111), introdus prin legea 310/2018, prevede că ”atunci când comunicarea actelor s-a realizat potrivit prevederilor art. 154 alin. (6) mesajul de comunicare către destinatar primit de la sistem constituie dovada de comunicare. Acesta se va lista și se va atașa la dosarul cauzei.”, iar art. 165 pct. 3 NCPC modificat prin Legea nr. 310/2018 dispune că ”în cazul citării sau comunicării altui act de procedură efectuate potrivit prevederilor art. 154 alin. (6), procedura se socotește îndeplinită la data arătată pe copia imprimată a expedierii, certificată de grefierul care a făcut transmisiunea.”

Considerăm că această dovadă ar putea face obiectul contestării, în cazul ȋn care se invocă lipsa primirii actului de procedură transmis prin telefax, poștă electronică sau alte mijloace care asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia, în acest caz nefiind necesară înscrierea în fals (grefierul nu certifică ajungerea la destinatar, ci numai transmiterea și faptul că a imprimat dovada expedierii), însă dovada eventualelor erori tehnice care au generat neregularitatea respectivă se va putea face numai cu probe adecvate, respectiv expertiză tehnică de specialitate.

Rezultă că, deși noua reglementare a făcut mai funcțională procedura de comunicare, a creat condițiile unei contestabilități nespecifice și inoportune ȋntr-un domeniu ȋn care domina stabilitatea (determinată de certitudinea confirmării prin semnătură a primirii). Tocmai din acest motiv, nu recomandăm utilizarea acestei modalități pentru comunicarea hotărârii judecătorești, iar ȋn cazul citării, dacă partea nu se prezintă, să se manifeste suficientă diligență pentru asigurarea informării părții, inlusiv prin amânarea cauzei și repetarea procedurii de citare, ȋn spiritul jurisprudenței CEDO ȋn materie[39].

Legat de comunicarea actelor de procedură prin poștă electronică mai trebuie subliniat că este introdusă obligativitatea ca transmiterea să fie însoțită de semnătura electronică extinsă a instanței care va înlocui ștampila instanței și semnătura grefierului de ședință din mențiunile obligatorii ale citației.

2. Actele de procedură depuse de părți prin fax sau email

Așa cum este cunoscut, sub imperiul reglementării anterioare Legii nr. 310/2018, deși părților le era recunoscută posibilitatea transmiterii către instanță a actelor de procedură prin fax sau poștă electronică, totuși în privința datei la care aceste acte se considerau a fi depuse la instanță s-a apreciat[40] că aceasta era cea la care actele fuseseră înregistrate la instanță, iar nu data transmiterii efectuate prin poștă electronică sau fax. Opinia doctrinară menționată, susținută în contextul în care art. 183 NCPC nu făcea referire și la trimiterile prin fax sau poștă electronică a fost confirmată de Înalta Curte de Casație și Justiție[41] care a statuat cu putere obligatorie că ” în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 182 şi art. 183 NCPC, actul de procedură transmis prin fax sau poştă electronică, în ultima zi a termenului care se socoteşte pe zile, după ora la care activitatea încetează la instanţă, nu este socotit a fi depus în termen.” De asemenea, Curtea Constituțională a constatat conformitatea art. 182 alin. (2) și a art. 183 NCPC cu principiile constituționale referitoare la egalitatea în fața legii și la accesul liber la justiție[42].

Prin Legea nr. 310/2018, legiuitorul a renunțat la această soluție legislativă modificând art. 183 după cum urmează: ”(1) actul de procedură, depus înăuntrul termenului prevăzut de lege prin scrisoare recomandată la oficiul poștal sau depus la un serviciu de curierat rapid ori la un serviciu specializat de comunicare ori trimis prin fax sau email, este socotit a fi făcut în termen. […] (3) În cazurile prevăzute la alin. (1) și (2), recipisa oficiului poștal, precum și înregistrarea ori atestarea făcută, după caz, de serviciul de curierat rapid, de serviciul specializat de comunicare, de unitatea militară sau de administrația locului de deținere, pe actul depus, precum si mențiunea datei și orei primirii faxului sau a email-ului, astfel cum acestea sunt atestate de către calculatorul sau faxul de primire al instanței servesc ca dovadă a datei depunerii actului de către partea interesată.”

Soluția legiuitorului de a conferi comunicărilor făcute de parte prin mijloace moderne aceleași beneficii sub aspectul termenului ca și ȋn cazul cazurilor tradiționale – poștă și curierat rapid – este lăudabilă și ȋn spiritul noului Cod de procedură civilă. Cu toate acestea, facem câteva precizări, sperăm utile pentru practicieni:

a) Dovada transmiterii actului de procedură se află ȋn posesia instanței iar nu a părții, deoarece este reprezentată de mențiunea datei și orei primirii faxului sau a email-ului, astfel cum acestea sunt atestate de către calculatorul sau faxul de primire al instanței ; prin urmare, orice disfuncționalitate tehnică de natură a genera o diferență de timp ȋntre momentul expedierii și momentul receptării comunicării (nu ne propunem să inventariem acum cauzele de ordin tehnic, dar nu putem exclude existența acestora) joacă ȋn defavoarea expeditorului;

b) Textul vizează numai câștigarea termenelor procedurale, iar nu și a termenului de prescripție extinctivă a dreptului material la acțiune ori de decădere de drept substanțial, ȋn privința acestora fiind aplicabil art.2556 NCC și care, chiar ȋn varianta modificată prin art. 205 ind. 2 din Legea nr. 71/2011, se referă numai la scrisoarea recomandată predată la oficiul poștal sau telegrafic ori la un serviciu de curierat rapid sau la un serviciu specializat ȋn comunicare, ȋnființate potrivit legii (evident, o necorelare ce a scăpat leguitorului)[43].

c) În cazul transmiterii prin fax sau email a cererilor de exercitare a căilor de atac, apreciem că părțile rămân obligate ca, ulterior, să depună pe de o parte, originalul cererii transmise prin mijloacele tehnice menționate, întrucât semnătura părții trebuie să existe în original pe exemplarul aflat la dosarul cauzei, iar pe de altă parte numărul de exemplare necesar pentru comunicare, deoarece dispozițiile art. 149 alin. 4 C. proc. civ. nu se aplică în cazul cererilor de exercitare a căilor de atac, pentru aceleași rațiuni pentru care nu se aplică nici în cazul cererii de chemare în judecată[44].

V. CEREREA DE CHEMARE ÎN JUDECATĂ

1. Procedura de verificare și regularizare a cererii de chemare ȋn judecată

Chiar dacă procedura regularizării cererii de chemare în judecată nu a reprezentat o noutate absolută, ea existând și în reglementarea anterioară noului Cod de procedură civilă (art. 1141 C. proc. civ. 1865), impactul acesteia a fost sporit considerabil prin posibilitatea anulării cererii ȋncă din această etapă, dacă reclamantul nu efectuează, ȋn termenul prevăzut de lege, completările sau modificările dispuse de instanță.

Practic, procedura de verificare și regularizare a cererii de chemare în judecată a suferit două modificări:

1. 200 alin. (4) a fost modificat prin restrângerea cazurilor care pot genera aplicarea sancțiunii anulării cererii ȋn această etapă, precum și prin eliminarea sintagmei „dată în cameră de consiliu”;

2. introducerea unui nou alineat (41) la art. 200, având scopul de a elimina abuzurile create prin aplicarea uneori irațională a sancțiunii nulității ȋn cazurile ȋn care reclamantul nu se afla ȋn culpă.

A fost eliminată din sfera sancțiunii anulării cererii ȋn chiar procedura de regularizare, indicarea motivelor de drept [lit. d)]. În mod asemănător s-a procedat și ȋn privința neindicării probatoriului de care reclamantul înțelege să se folosească în dovedirea pretențiilor sale [lit. e)]. Explicația este diferită pentru fiecare dintre acestea.

Prin intervenția sa ȋn acest domeniu sensibil, în care au fost constatate anumite excese din partea instanțelor, legiuitorul a dorit să pună capăt controverselor legate de sfera elementelor ale căror vicii pot atrage nulitatea ȋncă ȋn faza regularizării. Concepția legiuitorului pare să fie una intermediară, deoarece nu a suprapus complet domeniul nulității de la art. 200 cu cel al nulităților exprese (esențiale) reglementate de art. 196, primul rămânând ȋn continuare mai extins (ex: art. 196 prevede nulitatea expresă numai pentru lipsa obiectului ȋn timp ce ȋn temeiul art. 200 se poate anula cererea ȋn proedura regularizării și pentru neindiarea valorii obiectului sau pentru refuzul de a identifica obiectul, atunci când legea o cere). Legiuitorul a abdicat ȋnsă, de la viziunea inițială conform căreia sanțiunea de la art. 200 vizează toate elementele obligatorii de la art. 194-197, cu excepția desemnării reprezentantului comun (art. 202 alin. 3).

În privința neindicării motivelor de drept, eliminarea acesteia din sfera elementelor ce atrag nulitatea ȋn proceduera de regularizare ȋși găsește explicația ȋn concepția legiuitorului conform căreia numai motivarea ȋn fapt este esențială, iar nu și motivarea ȋn drept, aceasta din urmă putând face obiectul calificării date de instanță, care ȋnsă nu poate avea loc fără o dezbatere ȋn condiții de contradictorialitate. Aceste argumente au stat la baza opiniilor exprimate și ȋn doctrină ȋn sensul neaplicării sancțiunii nulității ȋn etapa regularizării pentru neindicarea motivelor de drept [45]. Soluția nu are ȋn vedere situația pârâtului, care ȋn lipsa unei calificări ȋn drept, asumată de reclamant, va fi obligat să ȋși ”construiască” apărarea, exprimată ȋn ȋntâmpinare, pe baza propriei calificări a faptelor prezentate de reclamant. Din aceste motive, ȋn pofida faptului că printre componentele principiului rolului activ al judecătorului, consacrat de art. 22 NCPC, se află și atributul de a stabili calificarea juridică exactă a actelor și faptelor deduse judecății, după ce în prealabil a pus în discuția părților acest aspect [art. 22 alin. (4)], apreciem că este foarte dificil să admitem că cererea de chemare în judecată să nu aibă indicat temeiul legal. Așa cum s-a arătat[46] este de nepermis neindicarea motivelor de drept din cuprinsul cererii de chemare în judecată, chiar dacă, în condiții de contradictorialitate, instanța, după ce va lua concluziile părților, va putea eventual să recalifice actele și faptele deduse judecății.

În legătură cu această modificare trebuie ȋnsă menționat că neindicarea motivelor de drept poate atrage, ȋn continuare nulitatea cererii de chemare ȋn judecată, dar nulitatea este virtuală, proba vătămării revenind celui care o invocă și va opera numai ȋn etapa cercetării procesului iar nu ȋn faza de regularizare. Totodată, credem că nulitatea va interveni doar excepţional, când pretenţiile formulate şi motivele de fapt invocate sunt insuficient de precise şi nu permit instanţei să-şi exercite prerogativa calificării juridice, reglementată imperativ de art. 22 alin. 1 şi 4 NCPC.

În privința înlăturării sancțiunii nulității ȋn procedura de regularizare ȋn caz de neindicare a probelor, explicația constă ȋn aceea că legiuitorul a apreciat că această omisiune atrage o altă sancțiune, respectiv cea a decăderii din dreptul de a propune probe. In plus, aspectele legate de neindicarea probelor au generat dificultăți ȋn aplicarea procedurii de regularizare[47].

Cu toate acestea, dacă pornim de la premisa că factorul declanșator al unei proceduri judiciare este reclamantul, este cât se poate de logic ca prin cererea de chemare în judecată să comunice pârâtului și probele pe care își întemeiază pretențiile[48]. Această modificare trebuie corelată ȋnsă cu faptul că art. 204 alin. 1 NCPC nu permite reclamantului să indice la primul termen dovezile, ci numai să completeze (”noi dovezi”) probatoriul propus prin cererea de chemare ȋn judecată, astfel că factorul sancționator, chiar dacă nu este dirimant, păstrează un caracter energic.

Voinţa legiuitorului, de a excepta indicarea motivelor de drept şi a probelor din sfera motivelor care pot atrage anularea în procedura de regularizare nu poate fi eludată prin aplicarea subsidiară a sancţiunii suspendării. Art. 242 NCPC ar fi un temei juridic impropriu pentru un atare procedeu, în condiţiile în care, spre deosebire de fostul art. 1551 C.pr.civ. 1865, se referă doar la neîndeplinirea obligaţiilor stabilite pe parcursul judecăţii, iar nu la primirea cererii. De aceea, în principiu, neindicarea probelor atrage decăderea, iar neindicarea motivelor de drept poate fi complinită pe calea calificării juridice de către instanţă.

În privința eliminării sintagmei „dată în camera de consiliu” apreciem că modificarea are la baza corelarea cu noua forma a art. 402 care, așa cum vom arăta, nu mai prevede obligația pronunțării hotărârii ȋn ședință publică, astfel că nici excepția de la această regula nu s-ar mai justifica. Din păcate, legiuitorul de acum a fost ȋn eroare deoarece expresia ”dată ȋn camera de consiliu” desemna locul judecății, iar nu locul pronunțării[49]. Aceasta nu ȋnseamnă ȋnsă, că de acum, judecata va avea loc ȋn ședință publică. Procedura de regularizare este, prin definiție, o procedură necontencioasă[50], care se soluționează în cameră de consiliu, și prin care se urmărește stabilirea corectă a cadrului procesual, fără a se urmări dezlegarea vreunei chestiuni litigioase și stabilirea vreunui drept potrivnic în contradictoriu cu pârâtul, mai ales că acesta nici măcar nu știe că a fost chemat în judecată, pentru simplul motiv că încă nu i s-a comunicat cererea de chemare în judecată. Prin urmare, considerăm că prin eliminarea din textul normei legale sus menționate, a sintagmei „dată în cameră de consiliu” s-a dorit numai suprimarea unei mențiuni pe care legiuitorul o considera inutilă față de noua configurație a aducerii hotărârii la cunoștința publicului. Este evident, că prin modificarea art. 200 alin. (4) NCPC, legiuitorul a dorit doar eliminarea de la sancțiunea anulării cererii a neîndeplinirii de către reclamant a obligațiilor prevăzute în art. 194 lit. d) și e) NCPC, fără a avea vreo intenție să modifice regulile de judecată ale procedurii de regularizare. De altfel, din interpretarea globală a art. 200 NCPC, nu există un argument logic pentru ca regularizarea să fie scindată, pe de o parte aplicarea sancțiunii anulării cererii să se facă în ședință publică, iar pe de altă parte soluționarea cererii de reexaminare să se facă în cameră de consiliu, potrivit dispozițiilor art. 200 alin. (7) NCPC[51].

În concluzie, apreciem că independent de eliminarea sintagmei „dată în cameră de consiliu” din cuprinsul alin. (4) al art. 200, încheierea prin care se va anula, atunci când este cazul, cererea de chemare în judecată, se va judeca în cameră de consiliu[52].

A doua modificare a art. 200 NCPC constă în introducerea unui nou alineat, alin. (41), potrivit căruia: „reclamantului nu i se poate cere să completeze sau să modifice cererea de chemare în judecată cu date sau informații de care acesta nu dispune personal și pentru obținerea cărora este necesară intervenția instanței”.

Apreciem ca benefică această clarificare a îndatoririlor pe care le are reclamantul în procedura de regularizare, în sensul că nu i se va putea imputa vreo culpă în situațiile în care acesta nu se află în posesia unor date sau informații solicitate de instanță, și pentru obținerea cărora se impune intervenția acesteia.

În pofida acestei completări, nu trebuie interpretat în sensul că, dacă pentru obținerea informațiilor solicitate de instanță se impune totuși efectuarea de demersuri de către reclamant, noua dispoziție legală l-ar exonera pe acesta de îndeplinirea obligațiilor prevăzute de lege. Sensul acestei reglementări este că reclamantul va fi pus la adăpostul unei eventuale aplicări excesive sau chiar abuzive de către instanță a sancțiunii prevăzute de art. 200 alin. (3) și (4) NCPC[53]. Reclamantul nu este exonerat de obligația furnizării acelor date sau informații pe care chiar dacă nu le deține personal, le poate obține fără intervenția instanței, ȋn baza unor dispoziții legale (ex: extrasul de carte funciară, datele referitoare la societăți ȋnregistrate la registrul comerțului; ȋn general, date existente ȋn registre publice ȋn legătură cu care există posibilitatea obținerii de informații de către orice persoană). Evident, nu excludem că ȋn practică se ivesc și situații ȋn care o anumită autoritate sau instituție refuză ȋn mod nejustificat eliberarea unei informații sau unui ȋnscris, cu toate că legea o obligă ȋn acest sens (invocând cel mai adesea, norme secundare de genul ordine, regulamente interne etc.). În acest situații, pe care le dorim excepționale, reclamantul trebuie să facă dovada că a depus diligențe pentru a obține informațiile respective pentru a fi la adăpost de aplicarea sanțiunii nulității.

Pentru a concluziona cu privire la modificările aduse art. 200 NCPC, trebuie înțeleasă rațiunea pentru care în noul Cod de procedură civilă procedura de regularizare a cererii de chemare în judecată a fost astfel reglementată.

Astfel, prin această procedură se urmărește disciplinarea părților din proces, cu aplicarea practică a principiului consacrat de art. 6 NCPC privind procesul echitabil și judecarea acestuia într-un termen optim și previzibil, fără însă a se afecta substanța dreptului dedus judecății, ținând cont de faptul că o eventuală anulare a cererii de chemare în judecată este supusă controlului judiciar prin cererea de reexaminare, potrivit dispozițiilor art. 200 alin. (5)-(7) NCPC.

Distinct de cele anterior menționate, precizăm că și Curtea Constituțională a constatat că[54] procedura regularizării cererii introductive are rolul de a degreva instanțele de judecată de cereri incomplete, fiind de natură a pregăti judecata sub toate aspectele sale. Prin această procedură se realizează și o protecție a pârâtului, căruia i se comunică o cerere de chemare în judecată completă față de care va putea formula apărări prin întâmpinare. Spre deosebire de reglementarea art. 200 din actualul Cod de procedură civilă, vechea reglementare, din Codul de procedură civilă din 1865, presupunea, în vederea remedierii cererilor incomplete, acordarea de noi termene, care, de cele mai multe ori, conduceau la prelungirea procesului, afectându-se astfel termenul optim și previzibil. Totodată, atrăgea angajarea de noi cheltuieli atât ale părților, cât și din partea instanței.

De altfel, mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția presupun și instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, legiuitorul, în virtutea rolului său constituțional consacrat de art. 126 alin. (2) și art. 129 din Legea fundamentală, putând stabili prin lege procedura de judecată. Aceste prevederi constituționale dau expresie principiului consacrat și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care, de exemplu, prin Hotărârea din 16 decembrie 1992, pronunțată în Cauza Hadjianastassiou împotriva Greciei, paragraful 33, a stabilit că „statele contractante se bucură de o mare libertate în alegerea mijloacelor proprii care să permită sistemului judiciar să respecte imperativele articolului 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale”[55].

2. Fixarea primului termen de judecată

Un element de noutate introdus prin Legea nr. 310/2018 constă în eliminarea obligativității formulării răspunsului la întâmpinare [art. 201 alin. (2) și (3) NCPC]. Prin aceasta nu trebuie înțeles că a dispărut actul de procedură intitulat răspuns la întâmpinare, reclamantul având în continuare dreptul de a-l formula, însă nu și obligația. De altfel, în forma inițială a noului Codului de procedură civilă, acest act de procedură care era obligatoriu, nu atrăgea după sine, în caz de neîndeplinire a obligației de depunere, aplicarea vreunei sancțiuni, iar în mod frecvent, în practică, prin formularea răspunsului la întâmpinare, reclamantul nu făcea altceva decât să reia argumentația pretențiilor expuse deja prin cererea de chemare în judecată[56].

În opinia noastră, modificarea adusă în această materie nu va îngrădi sub nicio formă dreptul la apărare al reclamantului, consacrat de art. 13 NCPC, pentru că în eventualitatea în care reclamantul apreciază că trebuie să formuleze răspuns la întâmpinare, nimic nu îl împiedică să o facă, urmând ca acesta să fie depus la dosarul cauzei, de unde pârâtul va putea să ia la cunoștință până la primul termen de judecată.

Precizăm că termenul în care se poate formula răspunsul la întâmpinare nu s-a eliminat sau modificat, rămânând în continuare tot de 10 zile de la data comunicării întâmpinării. Termenul este ȋn continuare imperativ, iar nu de recomandare, numai că efectele sancțiunii decăderii nu prezintă un impact semnificativ, de vreme ce relamantul va putea invoca eventualele excepții relative ȋn legătură cu ȋntâmpinarea pârâtului (ex: excepția tardivității ȋntâmpinării) și la primul termen la care părțile sunt legal citate.

Ceea ce s-a adus într-adevăr nou prin eliminarea obligativității răspunsului la întâmpinare este fixarea primului termen de judecată. În acest sens, noua formă a art. 201 NCPC a redus, destul de considerabil, fixarea acestui termen, în sensul că judecătorul va fixa primul termen de judecată, în termen de 3 zile, care începe să curgă fie de la data depunerii întâmpinării, fie de la data expirării termenului de depunere a întâmpinării[57].

VI. CERCETAREA PROCESULUI

1. Eliminarea regulii (neaplicate) privind cercetarea procesului ȋn camera de consiliu

Pe lângă modificările foarte importante în materia competenței, apreciem că o altă modificare a Codului de procedură civilă, cel puțin la fel de importantă, constă în eliminarea, ca regulă generală, a camerei de consiliu din etapa cercetării procesului, atingând astfel elementele de coerență conceptuală ale noului Cod.

Potrivit noului Cod de procedură civilă, cercetarea procesului în primă instanță avea loc în camera de consiliu. Prin art. XII din Legea nr. 2/2013 s-a stabilit că dispozițiile din noul Cod privind cercetarea procesului și, după caz, dezbaterea fondului în camera de consiliu se aplică proceselor pornite începând cu 01.01.2016. În procesele pornite în perioada 15.02.2013 – 31.12.2015 cercetarea și dezbaterea fondului se desfășoară în ședință publică, dacă legea nu prevede altfel. Ulterior, prin voința legiuitorului, s-a decis prorogarea acestor termene până la 01.01.2019[58]. Prin urmare, dispozițiile privind cercetarea procesului în camera de consiliu nu au intrat vreodată în vigoare.

Independent de faptul că logica refuzului de transpunere în practică a acestei etape procesuale s-a datorat unor rațiuni de ordin administrativ, motivată de lipsa unei bugetări corespunzătoare, achiziția de bunuri și servicii, precum și realizarea infrastructurii necesare, este posibil ca instituțiile din sistemul judiciar care aveau competența realizării acestui obiectiv să fi apreciat că amânarea intrării în vigoare a acestor dispoziții legale și a nu ȋși are sens cât timp nu există o dorință reală de aplicare. Prin urmare, au propus eliminarea acestora în totalitate.

Totuși, regula cercetării procesului ȋn camera de consiliu susținea indirect celeritatea derularii acestuia, precum și creșterea gradului de profesionalism al participanților la proces. De aceea, pentru cercetarea procesului în cameră de consiliul, judecătorul fixa termene scurte, chiar de la o zi la alta, potrivit dispozițiior art. 241 alin. (1) NCPC. Acum, această normă legală este golită de conținut, pentru că prin desfășurarea cercetării procesului în ședință publică, va fi practic imposibil să se acorde termene scurte, chiar de la o zi la alta, din moment ce instanțele acordă termene ȋn ședință publică, iar planificarea ședințelor publice nu are ȋn vedere regula menționată.

Constatăm că, din păcate, îndoiala exprimată de profesorul Viorel Mihai Ciobanu (președintele comisiei de elaborare a noului Cod de procedură civilă) că autoritățile judiciare chiar vor duce la îndeplinire crearea infrastructurii necesare pentru cercetarea în camera de consiliu a tuturor proceselor, s-a dovedit ȋntemeiată[59].

Corelativ eliminării dispozițiilor privind cercetarea procesului în cameră de consiliu, au fost modificate următoarele texte legale: art. 213 a fost reformulat integral și redus la două alineate (din nefericire, legiuitorul a lăsat cu totul fără reglementare chestiunea persoanelor care au acces în camera de consiliu, în cazul judecăţilor care se desfăşoară în acest mod, iar ”inovaţia” este nejustificată, de vreme ce judecata în camera de consiliu este regula în procedura necontencioasă şi este prevăzută în continuare în numeroase incidente procedurale şi proceduri speciale; în aceste cazuri, ar urma să se aplice prin analogie art. 213 alin. 2, în noua sa redactare); art. 240 a fost, de asemenea, reformulat, în prezent având un singur alineat; art. 244 a fost integral reformulat, în concordanță cu noua soluție legislativă, fiind în prezent redus la doar două alineate; iar în alin. (1) al art. 261 s-a actualizat locul de administrare a probelor prin înlocuirea sintagmei „cameră de consiliu” cu cea de „ședință publică”.

În pofida faptului că prin Legea nr. 310/2018 s-a eliminat regula potrivit căreia etapa cercetării procesului se desfășoară în cameră de consiliu, există, în continuare, cazuri speciale ȋn care atât cercetarea procesului, cât și dezbaterile au loc fără prezența publicului[60]. Astfel de cazuri sunt cele prevăzute de art. 213 alin. (1) NCPC, respectiv cele în care cercetarea procesului și dezbaterea fondului în ședință publică ar aduce atingere moralității, ordinii publice, intereselor minorilor, vieții private a părților ori intereselor justiției. În aceste cazuri, instanța poate dispune la cerere sau din oficiu, judecarea fără prezența publicului. Pe lângă cazurile sus-menționate, mai sunt alte prevederi speciale care impun judecarea în cameră de consiliu [e.g. sechestrul asigurător – art. 954 alin. (2) NCPC; asigurarea de dovezi (ancheta in futurum) – art. 360 alin. (4) NCPC; procedura necontencioasă judiciară – art. 532 alin. (1) NCPC; procedura privind cererile cu valoare redusă – art. 1.030 alin. (1) NCPC; procedura de evacuare – art. 1042 alin. (2) NCPC; cauțiunea judiciară – art. 1.062 alin. (1) NCPC etc.][61].

Cu toate că, atât cercetarea procesului cât și dezbaterile vor avea loc, de regulă, ȋn ședință publică, cele două etape rămân ȋn continuare distincte, demarcate de ȋncheierea prin care se se declară terminarea cercetării procesului. Au fost păstrate prevederile care permit fixarea unui termen distinct pentru dezbaterile pe fond numai că aceasta nu se poate face din oficiu sau la cererea părților. În acest ultim caz, s-a apreciat[62] că instanța trebuie să manifeste flexibilitate și să acorde părților, în funcție de circumstanțele cauzei, posibilitatea concretă de apărare, dându-se astfel substanță unor principii fundamentale ale procesului civil român, respectiv contradictorialitate, drept la apărare și proces echitabil. Acordarea unui termen distinct este recomandabilă îndeosebi atunci când la ultimul termen în cadrul etapei cercetării procesului a fost administrat un probatoriu semnificativ ori atunci când dezbaterile poartă asupra unor probleme de drept de o complexitate sporită (şi, spre exemplu, instanţa însăşi pune în vedere părţilor ce aspecte doreşte a fi abordate cu precădere, în exercitarea prerogativelor conferite de art. 14 alin. 4–6 NCPC).

În ceea ce privește a doua modificare a art. 244 se referă la alin. (2) potrivit căruia a fost eliminată obligativitatea depunerii la dosar a notelor scrise privind susținerile lor pe fondul cauzei, atunci când dezbaterile au loc la un alt termen decât cel la care s-a încheiat cercetarea procesului. Firește că prin eliminarea unei astfel de obligații, nu trebuie interpretat că, atunci când părțile consideră necesar, nu vor putea depune note scrise.

2. Notele grefierului. Înregistrarea ședințelor de judecată

O altă modificare apărută în etapa cercetării procesului constă în schimbarea regulilor privind notele de ședință întocmite de grefier, precum și a înregistrării ședințelor de judecată, astfel cum acestea sunt reglementate in cuprinsul art. 231 NCPC.

În primul rând, s-a eliminat condiția vizării notelor de ședință de către președintele completului de judecată, având în vedere că ședințele, în mod obligatoriu, se înregistrează audio.

În al doilea rând, alin. (4) al art. 231 a fost reformulat prin eliminarea opțiunii părților din proces de contestare și, în mod corelativ, de modificare sau completare a notelor de ședință întocmite de grefier.

Logica acestei modificări rezidă în faptul că dacă ședințele de judecată sunt înregistrate audio, atunci când părțile constată că grefierul nu a menționat corect anumite aspecte evocate în timpul ședinței, au la dispoziție mijlocul procedural reglementat de art. 442 alin. (1) NCPC privind procedura îndreptării erorii materiale a încheierii de ședință, eliminându-se astfel o procedură care nu făcea altceva decât să dubleze norma generală prevăzută de art. 442 NCPC.

În al treilea rând, a fost regândit alin. (5) al art. 231 în sensul că instanța va elibera, la cerere, părților, o copie electronică a înregistrării ședinței de judecată, pe cheltuiala lor, în ceea ce privește propria cauză, iar procurorului, pentru cauza în care participă. Se observă ca din reformularea și completarea alin. (5), se subliniază rolul procurorului în economia procesului civil, fiind asimilat părților.

3. Probe

În materia probelor, o modificare care va afecta și procesele ȋn curs, o reprezintă cea referitoare la schimbarea procedurii de administrare a probei prin depozițiile martorilor. Schimbarea constă, ȋn principal, ȋn consemnarea directă, literal, a declarației martorului, fără intermedierea președintelui. Probabil s-a dorit eliminarea unor posibile ȋndepărtări de la sensul cuvintelor rostite de martor, mai ales atunci când partea interesată nu ar avea prezența de spirit necesară pentru a indica acest lucru cu ocazia consemnării.

Așa cum am arătat, aceasta modificare, precum și cea de la art. 321, se aplică și proceselor ȋn curs, pentru probele ce se vor administra după intrarea ȋn vigoare a legii, indiferent de momentul ȋncuviințarii acestora (art. 26 alin. 2).

Cu titlu informativ, învederăm că o normă similară, inclusă în cadrul unei iniţiative legislative având ca obiect modificarea Noului Cod de procedură penală, a fost declarată neconstituţională[63] şi ne întrebăm dacă şi textul inclus în Noul Cod de procedură civilă va avea aceeaşi soartă. În tot cazul, credem că ar fi oportun fie ca depoziţia martorului să fie înregistrată audio-video şi suportul tehnic de stocare să constituie, ca atare, mijlocul de probă, ceea ce ar atenua şi anumite inconveniente ale reaprecierii probei testimoniale de către instanţa superioară de fond, fie ca judecătorul să rezume, ca în precedent, declaraţia martorului şi să-i dea o formă mai concisă şi inteligibilă, părţile şi martorul însuşi putând desigur contesta, ca şi anterior, maniera concretă de dictare şi consemnare a declaraţiei martorului.

VII. HOTĂRÂREA JUDECĂTOREASCĂ

1. Complet de divergenţă

Recenta modificare a Codului de procedură civilă vizează, printre altele, şi un aspect referitor la constituirea completului de divergenţă, respectiv la judecătorul ce urmează a intra în acest complet. În acest sens, art. 398 alin. 3 NCPC, în forma anterioară, stabilea că în cazul în care majoritatea nu poate fi realizată, procesul se judecă în complet de divergenţă, constituit prin includerea în completul iniţial şi a preşedintelui instanţei sau a vicepreşedintelui, a preşedintelui de secţie ori a unui judecător desemnat de preşedinte.

Acest text legal era parţial diferit faţă de art. 111 alin. 9 din Regulamentul instanţelor judecătoreşti care prevede că acest completul de divergenţă se constituie prin includerea în completul de judecată a preşedintelui sau a vicepreşedintelui instanţei, a preşedintelui de secţie ori a judecătorului din planificarea de permanenţă.

Pentru a mai bună corelare între cele două texte şi înlăturarea oricăror aplicări diferite a acestei reguli speciale de constituire, Legea nr. 310/2018 modifică alin. 3 din art. 398 NCPC în sensul că în cazul în care majoritatea nu poate fi realizată, procesul se judecă în complet de divergenţă, constituit prin includerea în completul iniţial şi a unui judecător din planificarea de permanenţă. Se poate sesiza faptul că şi această nouă formă a textului legal nu are o suprapunere completă cu art. 111 alin. 9 din Regulamentul instanţelor judecătoreşti. În acest context, opinăm că urmează a se aplica cu prioritate dispoziţia din lege[64], sens în care în completul de divergenţă urmează a intra exclusiv judecătorul din planificarea de permananţă şi nu preşedintele sau a vicepreşedintele instanţei ori a preşedintele de secţie.

Soluția legislativă are deficitul de a introduce ȋn noul Cod de procedură civilă o terminologie de natura regulamentului de ordine interioară – ,,judecător din planificarea de permanență” – nespecifică unor reglementări fundamentale. Probabil formularea ”judecător desemnat potrivit regulilor de organizare judiciară” ar fi fost de preferat.

2. Pronunţarea hotărârii

În lumina Noului Cod de procedură civilă (forma în vigoare anterioară Legii nr. 310/2018), pronunţarea hotărârii judecătoreşti putea urma două căi legale: (i) ca regulă, în şedinţă publică, la locul unde s-au desfăşurat dezbaterile, de către preşedinte sau de către un judecător, membru al completului de judecată, care citea minuta, indicând şi calea de atac ce poate fi folosită împotriva hotărârii (art. 402 NCPC) şi (ii) ca excepţie, în cazul în care se amâna pronunţarea, preşedintele, odată cu anunţarea termenului la care a fost amânată pronunţarea, putea stabili că pronunţarea hotărârii se va face prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei (art. 396 alin. 2 NCPC).

Din coroborarea celor două texte legale rezulta că ori de câte ori nu se amâna pronunţarea, aceasta era obligatoriu se să facă în şedinţă publică, iar în caz de amânare a pronunţării se renunţa la regulă, numai dacă judecătorul stabilea aceasta. Desigur, acest moment al pronunţării şi implicit modalitatea de pronunţare este important deoarece din acest moment vom avea efectiv o hotărâre cu toate efectele legate de acest act jurisdicţional[65].

Modalitatea de pronunţare (în şedinţă publică sau prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei) se va regăsi formal în dispozitivul hotărârii conform art. 425 alin. 3 NCPC. În cazul în care aceste aspecte formale nu sunt respectate, considerăm că hotărârea judecătorească în cauză poate fi desfiinţată având în vedere incidenţa cazului de nulitate necondiţionată în temeiul art. 176 pct. 6 NCPC (cerinţe legale extrinseci actului de procedură).

Având în vedere caracterul pronunţat formal al soluţiei actuale din Codul de procedură civilă şi pentru evitarea unei eventuale nulităţi necondiţionte generate tocmai de nerespectarea acestei cerinţe legale extrinseci, legiuitorul, prin modificarea art. 402 NCPC, a pus la dispoziţia şi alegerea judecătorului două soluţii alternative: hotărârea se poate pronunţa în şedinţă publică, la locul unde s-au desfăşurat dezbaterile, de către preşedinte sau de către un judecător, membru al completului de judecată, care va citi minuta, indicând şi calea de atac ce poate fi folosită împotriva hotărârii sau se poate pronunţa prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei. Menţionăm faptul că modificarea vizează numai art. 402 NCPC, nu şi art. 396 alin. 2 NCPC, text care urmează a se aplica în consecinţă. Pe de altă parte, noua soluţie legislativă vine în concordanţă şi regulile instituite în Regulamentul de ordine interioară a instanţelor care, aşa cum sunt reglementate, nu par a da prioritate pronunţării în şedinţă publică[66].

3. Redactarea hotărârii judecătoreşti

O primă modificare cu privire la redactarea hotărârii judecătoreşti vizează persoana ce urmează a motiva, art. 426 alin. 1 NCPC venind, în forma nouă, cu o completare. Astfel, potrivit Noului Cod de procedură civilă nemodificat, hotărârea judecătorească urma să fie motivată de judecătorul care a soluţionat pricina, iar când în compunerea completului de judecată intrau şi asistenţi judiciari, preşedintele putea desemna pe unul dintre aceştia să redacteze hotărârea. În urma modificării intervenite prin Legea nr. 310/2018, art. 426 alin. 1 NCPC permite preşedintelui să desemneze pentru redactare, atunci când este cazul, pe lângă asistenţii judiciari , şi magistraţi-asistenţi, desigur atunci când în compunerea instanţei, potrivit legii, vor intra şi aceştia.

În privinţa asistenţilor judiciari, art. 40 alin. 3 din Regulamantul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti preia regula din cod în sensul că atunci când în compunerea completului de judecată intră şi asistenţi judiciari, preşedintele completului îl va putea desemna pe unul dintre aceştia să redacteze hotărârea. În ceea ce priveşte magistraţii-asistenţi, posibilitatea acestora de a redacta hotărârea rezultă din art. 131 alin. 5[67] din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti şi art. 71[68] din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.

În concluzie, se poate afirma că modificarea adusă art. 426 alin. 1 NCPC este justificată de realitatea impusă de procesele pentru care legea prevede că participă şi asistenţii-judiciari sau magistraţii-asistenţi.

Tot cu privire la redactarea hotărârii, legiuitorul a înţeles să aducă modificări care vizează termenul de motivare a hotărârii judecătoreşti. Astfel, art. 426 alin. 5 NCPC în forma nemodificată prevede că hotărârea se va redacta şi se va semna în cel mult 30 de zile de la pronunţare. Textul viza un singur termen (de 30 de zile) care curge de la pronunţare, termen de drept comun care se aplica ori de câte ori legea nu prevedea altfel. În ceea ce priveşte natura juridică a acestui termen, acesta are caracter relativ[69] iar nerespectarea acestuia nu este sancţionată de lege cu nulitatea hotărârii, însă poate atrage sancţionarea disciplinară[70] a judecătorului în cauză.

În forma modificată de Legea nr. 310/2018, art. 426 alin. 5 NCPC prevede că hotărârea se redactează şi semnează în termen de cel mult 30 de zile de la data pronunţării urmând ca în cazuri temeinic motivate, acest termen să fie prelungit cu câte 30 de zile, de cel mult două ori; opinia separată a judecătorului rămas în minoritate, precum şi, când este cazul, opinia concurentă se redactează şi se semnează în acelaşi termen.

Cu privire la caracterul acestui termen, opinăm că acesta este în continuare un termen legal, relativ, iar nerespectarea acestuia nu este prevăzută de lege cu nulitatea hotârârii, ci poate determina sancţionarea disciplinară a judecătorului însărcinat cu redactarea hotărârii.

Termenul propriu-zis de motivare este de 30 de zile, termen care poate fi prelungit numai în cazuri „temeinic justificate”. Din punct de procedural considerăm că judecătorul nu trebuie să formalizeze/motiveze acele cazuri temeinic justificate în vreun act de procedură/referat, proces-verbal, etc., însă probarea cazului temeinic justificat va trebui făcută în cazul unui eventual control disciplinar sau evaluare profesională a judecătorului respectiv. În cazul în care nu se va dovedi incidenţa cazului temeinic motivat, depăşirea termenului de 30 de zile va atrage sancţionarea disciplinară a judecătorului.

Prelungirea termenului de redactare, pentru existenţa unor cazuri temeinic justificate se poate face cu 30 de zile, de cel mult două ori. În concluzie, legea instituie un termen maxim de redactare de 90 de zile, iar nerespectarea acestui termen va atrage sancţionarea disciplinară a judecătorului, indiferent de motivul de prelungire a termenului maxim de 90 de zile, sancţionare care va avea drept temei art. 99 lit. r[71] din Legea nr. 303/2004 care instituie, printre altele, abatere disciplinară neredactarea sau nesemnarea hotărârilor judecătoreşti sau a actelor judiciare ale procurorului, din motive imputabile, în termenele prevăzute de lege. Desigur, culpa constituie în continuare o condiţie pentru aplicarea sancţiunii disciplinare, dar aceasta ar putea fi prezumată, în logica noii reglementări, în cazul depăşirii termenului maxim de 90 de zile. Apreciem însă că prezumţia este relativă şi poate fi răsturnată prin dovedirea unor împrejurări excepţionale care l-au împiedicat pe judecătorul redactor să respecte chiar şi acest termen extins.

În fine, cu privire la oportunitatea şi aplicarea concretă a reglementării referitoare la termenul de redactare a hotărârii învederăm următoarele:

a) interpretarea şi aplicarea dispoziţiei referitoare la cazuri „temeinic justificate”, în această materie, urmează a fi stabilită atât de organele cu atribuţii în materie disciplinară (Inspecţia Judiciară, Secţia de judecători a CSM), cât şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (în cazul în care speţe în materie disciplinară, pe această problematică, ajung să fie soluţionate, în calea de atac, la instanţa supremă);

b) instituirea unui termen maxim de 90 de zile de redactare poate părea o soluţie rezonabilă şi justifificată în cazul instanţelor/judecătorilor cu un grad de încărcare mai mic de dosare, dar poate fi dificil de respectat în ipoteza instanţelor judecătoreşti/judecătorilor cu un grad mare de încărcare.

4. Completarea hotărârii judecătoreşti. Termen

Legea nr. 310/2018 aduce o modificare în ceea ce priveşte termenul legal imperativ de formulare a unei cereri de completare a hotărârii judecătoreşti, acoperindu-se şi o ipoteza pe care vechea reglementare nu o prevedea şi care putea genera astfel, practică neunitară în această materie. În conformitate cu art. 444 alin. 1 NCPC în forma nemodificată, se putea formula cerere de completare în termen de 15 zile de la pronunţare în cazul hotărârilor date în căile extraordinare de atac sau în fond după casarea cu reţinere. Textul legal nu reglementa ȋnsă, situaţia hotărârilor definitive pronunţate în apel sau în recurs (atunci când nu se pronunţă o casare cu reţinere – spre exemplu atunci când se respinge recursul, dar instanța omite să se pronunțe asupra cheltuielilor de judecată)[72]. Pornind de la această necesitate de reglementare, legiuitorul a prevăzut, în art. 444 alin. 1 teza finală NCPC că în cazul hotărârilor date în căile extraordinare de atac sau în fond după casarea cu reţinere, în termen de 15 zile de la pronunţare, iar în cazul hotărârilor definitive pronunţate în apel sau în recurs (mai puțin atunci când se dispune casarea cu reținere), completarea acestora se poate cere în termen de 15 zile de la comunicare. Astfel, reglementarea acoperă şi acele ipoteze posibile, dar neacoperite de fostul art. 444 NCPC.

Trebuie totuşi observat că textul modificat conţine o contradicţie logică intrinsecă, de vreme ce se referă, în general, la hotărârile date în căile extraordinare de atac (printre care se numără şi recursul), caz în care termenul ar fi de 15 zile de la pronunţare, dar şi în mod specific la hotărârile date în apel sau recurs, caz în care termenul este de 15 zile de la comunicare. Mai mult, legiuitorul a preluat fără temei o diferenţiere specifică vechiului Cod de procedură civilă, anterioară anului 2010, când hotărârile irevocabile nu se comunicau. Or, în prezent, toate hotărârile, chiar definitive, sunt supuse comunicării. Apreciem aşadar, de lege lata, că în cazul recursului primează reglementarea specifică pentru această cale de atac, urmând a se putea solicita completarea în termen de 15 zile de la comunicare, iar de lege ferenda, că termenul de 15 zile de la comunicare ar trebui generalizat pentru toate căile de atac, ordinară şi extraordinare, precum şi pentru hotărârile date în fond după casarea cu reţinere.

VIII. CÃILE DE ATAC

1. Legalitatea căii de atac

Prin completarea art. 457 alin. 2 s-a dorit extinderea principiului conform căruia partea nu poate fi sancționată din moment ce a respectat mențiunile cu privire la calea de atac, cuprinse ȋn hotărârea judecătorească, chiar dacă acestea sunt greșite ȋn raport cu prevederile legale. Forma inițial a textului viza numai indicarea greșită a căii de atac iar acum este avută ȋn vedere și indicarea greșită a termenului de exercitare a căii de atac. Prin aceasta se ȋnțelege indicarea greșită a termenului sau a momentului de la care acesta ȋncepe să curgă (de la pronunțare, de la comunicare etc.)

Intervenția legiuitorului a fost necesară deoarece, ȋn tăcerea legii, instanțele au dezvoltat o jurisprudență neunitară, fiind ȋntâlnite soluții asemănătoare prezentei modificări, dar și altele ȋn care se solicita formularea unei cereri de repunere ȋn termen și chiar unele ȋn care nici măcar repunerea ȋn termen nu era acceptată.

Soluția legiuitorului este corectă, ȋnsă terminologia folosită, deși sugestivă, nu are acuratețe. Deși vorbește de o repunere ȋn termen din oficiu, prin natura sa norma se apropie de un caz special de ȋnlăturare a sancțiunii decăderii, pe care instanța este obligată să ȋl constate din oficiu[73]. Indiferent cum vom califica această figură juridică, este clar că pentru a obține aplicarea dispozițiilor art. 457 alin. 2 teza II, partea nu trebuie să formuleze o cerere și nici să dovedească motive temeinice.

Dispozițiile art. 457 alin. 2 teza II se aplică și ȋncheierilor instanței deoarece și acestea sunt hotărâri, ȋn sensul art. 424 alin. 5 NCPC (ex: legea prevede atacarea separată a unei ȋncheieri, dar instanța menționează că aceasta se atacă odată cu fondul deoarece și ȋn acest caz mențiunea legată de atacarea odată cu fondul intră ȋn datele necesare determinării momentului de la care ȋncepe să curgă termenul prevăzut pentru exercițiul căii de atac).

Dispozițiile de favoare ale art. 457 alin. 2 teza II nu se aplică ȋn situații precum:
– instanța nu a indicat deloc termenul de exercitare a căii de atac;
– ȋn cazul căilor extraodinare de atac de retractare;
– ȋn cazul completării hotărârii judecătorești;
– ȋn cazul ȋncheierilor date de executorul judecătoresc, deoarece ȋmpotriva acestora nu se formulează vreo cale de atac de reformare, ci contestația la executare, care iese din domeniul de aplicare al art. 457 NCPC[74].

2. Apelul

În ceea ce privește calea de atac a apelului, modificările nu sunt de substanță, acestea decurgând, ȋn principal, din renunțarea la soluția legislativă privind pregătirea dosarului la instanța care a pronunțat hotărârea. Practic, au fost preluate ȋn Codul de procedură civilă dispozițiile tranzitorii cuprinse ȋn Legea nr.2/2013 (art. XV-XVI).

Din păcate, nu s-a profitat de acest moment pentru a se clarifica regimul sancțiunii ce intervine ȋn cazul ȋn care, ȋn procedura de verificare, apelantul nu dă curs ȋn termen de 10 zile, solicitărilor cuprinse ȋn adresa privind ȋnlăturarea lipsurilor cererii de apel. Textul legal prevede și acum, preluând o inexactitate a Legii nr.2/2013, că ,,după primirea dosarului sau, când este cazul, după regularizarea cererii de apel potrivit alin. (2), completul va dispune comunicarea cererii de apel, precum şi a motivelor de apel intimatului”. A contrario dacă nu se regularizează cererea de apel, potrivit procedurii prevăzute la alin.2 nu se dispune comunicarea cererii de apel și a motivelor către intimat. Si atunci ce ar urma să se ȋntâmple? O primă soluție ar fi aceea că cererea de apel se anulează, prin aplicarea art. 200 alin. 3-8, ȋn temeiul art. 482 NCPC. Aceasta, chiar dacă ȋși găsește susținere ȋn textele legale, nu a fost acceptată ȋnsă de practica judiciară. Este de ȋnțeles, deoarece anularea cererii de apel produce asupra dreptului subiectiv efecte (indirecte) mult mai energice decât anularea unei cereri de chemare ȋn judecată, astfel ȋncât s-ar putea argumenta că dispozițiile art. 200 alin. 3-8 NCPC sunt potrivnice spiritului reglementării apelului. O a doua soluție ce ar putea fi acoperită legal este ca ȋn cazul ȋn care apelantul nu dă curs adresei de regularizare, cererea de apel să nu se comunice intimatului, intervenind o ȋntrerupere a judecății, care reprezintă premisa unei eventuale perimări a apelului. Soluția nu este oportună, deoarece aplicarea acesteia ar putea să conducă la abuzuri de partea unor apelanți mai tentați să ȋntrerupă judecata decât să obțină o soluție prin judecarea apelului. In plus, ar fi lipsită de eficiență atunci când sunt mai multe apeluri formulate și care, potrivit regulilor imperative, urmează a fi judecate ȋmpreună. În fine, cea mai practică soluție este aceea ca indiferent de conformarea față de adresa de regularizare, să se dispună comunicarea apelului către intimat, iar nulitatea să se discute ȋn contradictoriu la primul termen ȋn apel cu procedură completă. Cu toate acestea, față de faptul că termenul de 10 zile este unul legal imperativ, neconformarea față de adresa de regularizare atrage decăderea din dreptul de a mai rectifica viciile semnalate ȋn cuprinsul acesteia. Apelantul va putea să ȋși susțină poziția, eventual justificând caracterul eronat al adresei de regularizare, dar nu va putea complini viciile, cu excepția firește, a taxei judiciare de timbru și a lipsei semnăturii, care au regimul stabilit ȋn art. 470 alin. 3 teza II. Această concepție corespunde art. 177 alin. 2 NCPC, care prevede că nulitatea nu poate fi acoperită atunci când ȋnlăturarea cauzei acesteia trebuia făcută ȋntr-un termen și a intervenit decăderea.

3. Recursul

În materia recursului, noua lege aduce modificări ȋn ceea ce privește obiectul, competența, soluțiile pe care le poate pronunța instanța de recurs și așa cum deja am arătat, elimină procedura filtrului, specifică Inaltei Curți de Casație și Justiție.

3.1. Obiectul recursului

Sub aspetul obiectului, legiuitorul a păstrat concepția conform căreia litigiile care intră ȋn competența de primă instanță a judecătoriei, ȋn baza criteriului naturii litigiului, cunosc numai calea de atac a apelului. În plus, a adăugat noi categorii de litigii ȋn care recursul este exclus: cererile pronunţate în materia protecţiei consumatorilor, a asigurărilor , cele ce decurg din aplicarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite.

În privința cererilor pronunțate ȋn materia protecției consumatorilor, textul are ȋn vedere numai acele cereri care sunt ȋntemeiate pe legislația specifică protecției consumatorilor iar nu și cererile formulate de un consumatori ȋmpotriva profesioniștilor, atunci când aceastea ar fi ȋntemeiate pe dreptul comun[75]. De asemenea, este vorba despre cereri formulate de consumator, ȋn mod individual, precum și despre cele formulate de asociațiile pentru protecția consumatorilor sau de Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor.

În privința cererilor decurgând din aplicarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, legiuitorul a utilizat o formulare cuprinzătoare incluzând deopotrivă contestațiile formulate de creditor ȋn temeiul art. 7 cât și cererile formulate de debitor având ca obiect pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate stingerea obligațiilor născute din contractul de credit ipotecar și transmiterea dreptului de proprietate către creditor[76].

Totuși, legiuitorul a exclus din sfera excepțiilor de la calea de atac a recursului cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare. În mod incidental, facem precizarea că prin modificările aduse Legii nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, a fost extinsă sfera răspunderii pentru eroare judiciară[77]. De asemenea, pentru cererile formulate de persoana vătămată contra statutului, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, competența revine tribunalului (indiferent de valoare) de la domiciliul reclamantului[78]. Pentru acțiunea ȋn regres, formulată de stat, prin Ministerul Finanțelor Publice, ȋmpotriva judecătorului sau procurorului, competența revine, ȋn primă instanță, curții de apel (secția civilă) de la domiciliul pârâtului. Impotriva hotărârii se va putea exercita numai recursul (nu există drept de apel) la Inalta Curte de Casație și Justiție[79].

Tot ȋn ceea ce privește obiectul recursului, este și modificarea art. XVIII alin. 2 din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă. Reglementarea, deși dă expresie unor considerente greșite și fără caracter decisiv cuprinse ȋn decizia nr.369/2017 a Curții Constituționale[80], precum și a considerentelor din controlul a priori de constituționalitate concretizat ȋn decizia nr.454/2018 a Curții Constituționale[81], este ea ȋnsăși deficitară și vădit neconstituțională, după cum vom arăta.

Este consfințită, deși nu era nevoie, teza conform căreia pragul valoric care excludea calea de atac a recursului este pe deplin aplicabilă pentru hotărârile pronunțate până ȋn data de 19 iulie 2017. În această privința legea este inutilă deoarece opinia general acceptată este ȋn sensul că ȋn privința acestei categorii de hotărâri căile de atac sunt cele prevăzute de legea de la momentul ȋnceperii procesului.

Pentru hotărârile pronunțate ȋncepând cu data de 20 iulie 2017, se recunoaște excluderea pragului valoric ca și criteriu de limitare a dreptului la recurs. În această privință, legea este neconstituțională și generatoare de practică judiciară neunitară. În primul rând, legea reglementează o cale de atac ȋmpotriva unor hotărâri care prin ipoteză, au fost pronunțaate anterior intrării ei ȋn vigoare. Aceasta, potrivit chiar opiniei Curții Constituționale, exprimată ȋn decizia nr.377/2017[82], reprezintă o lege retroactivă, contrară art.15 din Constituția României. Desigur, ȋnțelegem că legiuitorul nu a dorit să reglementeze un nou drept de recurs, ci a dorit să arate că ȋn opinia sa acest recurs a existat ȋncă de la momentul 20 iulie 2017, dând astfel expresie tezelor exprimate de Curtea Constituțională ȋn deciziile amintite anterior. Aceasta ȋnseamnă că legiuitorul nu a dorit să reglementeze, ci a dorit numai să confirme prin lege o teză promovată de jurisdicția de control constituțional, adică ne aflăm ȋn fața unei veritabile legi interpretative. Or, legea interpretativă ar trebui să producă efecte numai pentru viitor. Aceasta ȋnseamnă că ȋn interpretarea dată chiar de Curtea Constituțională a ceea ce ȋnseamnă aplicare ȋn timp a legii, legea nouă nu ar trebui să atingă hotărârile pronunțate anterior. Prin urmare, legea ar trebui să se aplice numai hotărârilor pronunțate după intrare ei ȋn vigoare. In realitate, dacă legiuitorul dorea să dea expresie tezelor cuprinse ȋn deciziile Curții Constituționale trebuia să facă cel mai ușor lucru și cel cel mai greu deopotrivă – să se abțină de la a reglementa aspectul impactului deciziei nr.369/2017 asupra hotărârilor judecătorești pronunțate după publicarea acesteia ! Curtea Constituțională nu avea nevoie de intervenția legiuitorului pentru a-și impune propriile hotărâri, iar intervenind legiuitorul nu a asigurat aplicarea deciziilor Curții, ci a legiferat retroactiv.

Nerezolvând nimic, leguitorul a reușit ȋnsă, să genereze o sursă de noi probleme ! Ce se ȋntâmplă cu hotărârile pronunțate ȋncepând cu data de 20 iulie 2017 ȋmpotriva cărora nu s-a delarat recurs (pentru că de exemplu, părțile au dat cu bună credință curs deciziei nr.52/2018 Înaltei Curți de Casație și Justiție) sau recursul declarat a fost respins ca inadmisibil[83] ? În legătură cu acestea s-ar putea interpreta că legea a creat un drept la recurs? Dacă ne raportăm strict la textul legii, da, se poate susține aceasta ! În realitate ȋnsă, o astfel de teză este exclusă deoarece este vădit contrară principipiilor constituționale relative la neretroactivitatea legii civile.

3.2. Competența ȋn soluționarea recursurilor

În privința competenței, cea mai importantă modificare este aceea a eliminării regulii potrivit căreia Înalta Curte de Casație și Justiție are plenitudine de competență ȋn soluționarea recursurilor. Competența ȋn privința soluționării recursurilor revine instanței ierarhic superioare, din treaptă ȋn treaptă. Şi sub acest aspect reglementarea este inutilă deoarece ea nu face altceva decât să dea expresie modului ȋn care instanța supremă a lămurit deja, este drept ȋn mod incorect apreciem noi, problema competenței funcționale ȋn judecarea recursurilor[84].

Odată cu această reglementare rămân lipsite de relevanță juridică formulările de genul ,,cu recurs la instanța ierarhic superioară”, care desemnau o derogare de la regula potrivit căreia recursurile erau ȋn competența instanței supreme (ex: art.132 alin.4; art. 406 alin. 6 teza I; art. 410 teza I; art. 421 alin.2 teza I).

3.3. Soluțiile pe care le poate pronunța instanța de recurs

O modificare de substanță care poate afecta activitatea instanței supreme o reprezintă cea referitoare la soluțiile pe care le poate pronunța aceasta ȋn soluționarea recursurilor.

Este drept că ȋn urma sistemului introdus de noul Cod de procedură civilă, caracterizat prin aceea că, ȋn caz de admitere a recursului unica soluție este trimiterea spre rejudecare (cu excepțiile asupra cărora nu insistăm acum), se simțea o anumită artificialitate ȋn cazul unor trimiteri spre rejudecare, atunci când rezolvarea cauzei depindea ȋn mod exclusiv de chestiunea de drept dezlegată de instanța supremă ȋn admiterea recursului, situația de fapt fiind necontestată sau de deplin lămurită. Au fost opinii consistente ȋn sensul amendării sistemului rigid al trimiterii spre rejudecare cu soluția casării cu reținere ȋn anumite cazuri ȋn care situația de fapt era pe deplin stabilită. Totuși, modul ȋn care legiuitorul a ȋnțeles să intervină ȋn această privință are atât un caracter superficial, cât și unul periculos pentru funcționalitatea instanței supreme.

În esență, leguitorul nu a intervenit asupra situațiilor ȋn care instanța supremă, admițând recursul, casează cu trimitere, ci a extins regula existentă ȋn cazul tribunalelor și curților de apel, conform căreia se poate casa cu trimitere o singură dată ȋn cursul procesului. Desigur, această regulă, aplicată necorelat cu rolul funcțional pe care ȋl joacă Înalta Curte de Casație și Justiție ȋn procesul civil, ar putea să conducă, ȋn unele cazuri, la judecata pentru ȋntâia dată, ȋn fond, direct la instanța supremă. Tocmai din acest motiv dispoziția trebuie corelată cu rolul rezervat instanței supreme de noul Cod de procedură civilă ȋn arhitetura procesului civil. Or, sub acest aspect, filosofia noii legislații a fost aceea de a rezerva Înaltei Curți de Casație și Justiție rolul de instanță ca să analizeze numai ȋn legalitate iar nu și sub aspectul temeiniciei. Această teză nu a fost abandonată de actualul leguitor, ȋn pofida altor tendințe de ,,recuperare” a vechilor reguli, fapt dovedit și prin faptul că nu a intervenit ȋn privința motivelor de recurs, care rămân ȋn eminamente de drept pur. Prin urmare, regula casării cu trimitere o singură dată ar trebui ȋnțeleasă ca operantă numai ȋn acele cazuri ȋn care judecând cauza după casare, Înalta Curte de Casație și Justiție nu este obligată să recurgă la o reanalizare a situației de fapt prin completarea probatoriului sau prin recalificarea faptelor.

4. Contestația ȋn anulare

În privința contestației ȋn anulare, prin modificartea art. 503 alin. 3, s-a extins cazul motivul de la pct.3 la hotărârile pronunțate ȋn apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs. Prin urmare, contestația ȋn anulare este deschisă de acum și pentru cazul ȋn care instanța de apel, respingând sau admițând numai ȋn parte apelul, a omis să cercetareze vreunul dintre motivele de apel. Ne referim, firește, numai la hotărâri date ȋn apel care, potrivit legii, nu sunt supuse recursului.

Nu punem la ȋndoială buna intenție a leguitorului și probabil că abordarea acestei modificări a avut la bază principii de echitate și asemănarea (mai curând aparentă) cu omisiunea pronunțării asupra unui motiv de recurs. Cu toate acestea, reglementarea este profund deficitară și va genera, după cum vom arăta, mari dificultăți ȋn practica judiciară.

Nu ȋntâmplător noul Cod de procedură civilă a omis de la aplicarea motivului de la art. 503 alin.2 pct.3 hotărârile date ȋn apel. În cazul recursului, există, sub sancțiunea nulității, obligația de a indica ȋn mod distinct motivele de recurs, aspect ce facilitează identificarea acestora. În plus, motivele de recurs, fiind prevăzute ȋn mod limitativ de lege și având susținere numai ȋn aspecte de legalitate (de procedură sau de drept material), prin natura lor, sunt mai ușor de distins și separate unele de altele. Nu același lucru se poate spune despre motivele de apel, care pe lângă criticile de procedură (ușor identificabile), reprezintă de multe ori un amestec greu separabil de reinterpretări ale probelor, recalificări juridice ale faptelor precum și interpretări ale normelor de drept material aplicabile.

Nu putem acum anticipa multitudinea de situații ce se vor ivi ȋn practică ȋn aplicarea acestui motiv de contestație ȋn anulare, introdus cu generozitate, dar și cu o anumită naivitate care nu ar trebui să caracterizeze legiuitorul.

Câteva probleme pot fi ȋnsă cu ușurință anticipate, altele vor forma obiectul unor analize ulteriora, după ,,așezarea” textului:

a) nu intră ȋn discuție situația ȋn care apelul nu conține critici, ci se rezumă la reluarea susținerilor formulate ȋn primă instanță; ȋn acest caz, efectul apelului este total devolutiv, dar din punct de vedere juridic situația este identică cu cea a nemotivării deoarece instanța va analiza cauza ȋn fond pe baza celor susținute ȋn fața primei instanțe; ȋmprejurarea că aceasta este reluată, exclusiv sub aspect fizic, ȋn cererea de apel, nu conferă o altă dimensiune calitativă a demersului;

b) motivul de apel omis trebuie să fi fost formulat ȋn termen; dacă este invocat peste termen un motiv de apel de ordine publică, instanța este obligată să se pronunțe asupra acestuia; dacă ȋnsă, instanța se pronunță ȋn sensul că examinând motivul, apreciază că nu este de ordine publică și că este tardiv formulat, calea contestației ȋn anulare este ȋnchisă, deoarece altfel ar ȋnsemna să provocam o veritabilă reformare a hotărârii;

c) trebuie distins ȋntre motive și diferitele argumente care susțin un anumit motiv; contestația ȋn anulare vizează numai omisiunea analizării unui motiv iar nu și situația ȋn are instanța nu a oferit răspuns la diferitele argumente care susțin un anumit motiv; de asemenea, apreciem că motivul omis trebuie să fie unul dezvoltat, având o consistență proprie de ordin factual și juridic, astfel încât neanalizarea acestuia echivalează cu o încălcare a dreptului la un proces echitabil, care impune și analizarea motivelor și apărărilor esențiale ale părților și reținerea sau înlăturarea lor motivată, fie și succint (art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 425 alin. 1 lit. b) NCPC);

d) contestația ȋn anulare nu vizează omisiunea pronunțării asupra unor excepții, chiar de ordine publică, altfel posibil de invocat și direct ȋn apel;

e) motivul de contestație ȋn anulare nu este aplicabil ȋn cazul ȋn care instanța, admițând apelul, schimbă ȋn parte sentința, dar omite analizarea unei cereri sau capăt de cerere; ȋn acest caz este deschisă calea completării hotărârii;

f) motivul de contestație ȋn anulare nu este aplicabil atunci când motivul pretins omis este ȋn raport de cauzalitate subsecventă cu un alt motiv analizat și respins de instanță; ȋn acest caz, instanța nu a omis analizarea motivului, ci a apreciat că nu se mai justifică analiza acestuia dată fiind legătura cu un motiv respins;

g) este lipsită de interes contestația ȋn anulare, atunci când instanța a omis analizarea unui motiv, dar acesta motiv conducea la soluția dispusă de instanță (ex: de admitere ȋn parte), motivul omis vizând partea admisă de instanță.

5. Revizuirea

În ceea ce privește revizuirea, este firească și obligatorie punerea ȋn acord a art. 509 alin. 2 cu decizia nr. 866/2015 a Curții Constituționale[85]. A fost extinsă exceptarea de la regula conform căreia revizuirea are ca obiect numai hotărâri care evocă fondul și pentru motivul de la pct.11.

O altă modificare ȋn materia revizuirii constă ȋn extinderea motivului privitor la existența unor hotărâri potrivnice ȋn sensul că acesta vizează și ȋncălcarea autorității de lucru judecat sub aspectul efectului pozitiv al acesteia și care se concretizează ȋn nesocotirea considerentelor prin care s-a tranșat o chestiune litigioasă.

De această dată, modificarea are la bază teze juridice susținute ȋn doctrina atât anterioară cât și contemporană noului Cod de procedură civilă.

Într-o opinie s-a arătat că revizuirea pentru hotărâri potrivnice, la fel ca și ȋn vechiul Cod de procedură civilă[86], vizează numai contrarietatea existentă la nivelul dispozitivelor celor două hotărâri, sancționând numai ȋncălcarea efectului negativ al autorității de lucru judecat[87].

Potrivit unei alte opinii, se susținea admisibilitatea revizuirii și ȋn cazul ȋn care ȋncălcarea autorității de lucru judecat se manifestă numai la nivel considerentelor celor două hotărâri, adică ȋn cazul nerespectării efectului pozitiv al autorității de lucru judecat[88].

În prezent legiuitorul, ȋmbrățișând această din urmă opinie, a recunoscut-o indirect, prin indicarea soluției pe care instanța de revizuire o va pronunța ȋn situația ȋncălcării efectului pozitiv al autorității de lucru judecat – ,,va anula cea din urmă hotărâre și, după caz, va trimite cauza spre rejudecare” (art. 513 alin. 4).

Soluția este incontestabil, ȋn armonie cu reglemetarea autorității de lucru judecat ȋn noul Cod de procedură civilă.

Extinderea protecției prin revizuirea hotărârilor și ȋn privința efectului pozitiv al autorității de lucru judecat este, ȋn principiu, ȋn favoarea asigurării coerenței și credibilității justiției.

Cu toate acestea, apreciem că există un potențial semnificativ de insecuritate juridică ȋn soluția legislativă aleasă, motiv pentru care am și ezitat ȋn acceptarea acesteia ȋn perioada anterioară.

Identificarea efectului negativ al autorității de lucru judecat este relativ facilă deoarece: se cantonează la nivelul dispozitivului (mult mai scurt și cu o tehnică de redactare mai standardizată decât considerentele); prezintă tripla identitate de părți, obiect și cauză, elemente ȋn legătură cu care există o bogată doctrină și jurisprudență, consolidate ȋn decenii de aplicare; se invocă pe calea excepției, fiind dificil ca instanța, ȋn prezența acesteia, să omită să se pronunțe.

În schimb, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat nu prezintă aceleași repere bine și ȋn timp conturate deoarece: este identificat la nivelul considerentelor, ceea ce ȋi conferă prin ipoteză un caracter mai subtil; presupune distincția ȋntre considerentele pe care se sprijină dispozitivul și cele supraabundente sau indiferente; nu prezintă tripla identitate de părți, obiect și cauză, ci numai o identitate de părți, dublată de o legătură cu soluționrea celui din urmă litigiu iar noțiunea de ,,legătură” este nedefinită și fluctuantă; mijlocul procedural prin care se invocă este apărarea de fond iar nu excepția procesuală; or, apărarea de fond poate fi disimultă ȋn diferite moduri de expunere, nu toate ușor de identificat pentru judecător, de unde și riscul de a se susține ulterior ca a fost invocată fără a fi analizată.

Există pericolul ca generozitatea legiuitiorului să aibă un efect secundar, reprezentat de un val de revizuiri bazate pe o greșită ȋnțelegere a limitelor efectului pozitiv al autorității de lucru judecat. Nu putem evalua acum dacă modificarea va face mai mult bine sau mai mult rău justiției, dar apreciem asupra unor repere pe care le considerăm esențiale ȋn aplicarea noilor dispoziții:

a) hotărârea supusă revizuirii (cea din urmă) să fie pronunțată ȋntr-un litigiu ȋnceput după intrarea ȋn vigoare a Legii nr.310/2018;

b) considerentele contrare să fie indispensabile pentru soluția pronunțată; nu este vorba de considerente cu caracter complementar, care vin să consolideze construcția juridică care stă la baza soluției adoptate;

c) considerentele a căror autoritate este nesocotită să tranșeze o chestiune litigioasă;

d) ȋn al doilea litigiu trebuie să nu se fi invocat apărarea constând ȋn autoritatea de lucru judecat a considerentelor din prima cauză sau fiind invocată, instanța a omis să o analizeze; ȋn caz contrar, s-ar ȋncălca autoritatea de lucru judecat a hotărârii a cărei revizuire se solicită; or, revizuirea nu este o cale de reformare pentru a se proceda la un control judiciar al acestei din urmă hotărâri;

e) ȋn caz de admitere a cererii de revizuire, se va proceda la anularea celei din urmă hotărâri și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța care a pronunțat respectiva hotărâre; ȋn acest caz, hotărârea dată asupra revizuirii va putea fi atacată cu recurs iar ȋn mod logic, judecata asupra recursului va ȋntârzia reluarea judecății la instanța competentă.

În fine, o altă problemă care demonstrează limitele intervenției legislative este reprezentată de necorelarea extinderii motivului de revizuire pentru contrarietate de hotărâri prin includerea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat cu dispozițiile care reglementează termenul de revizuire pentru acest motiv, acestea din urmă rămânând nemodificate. Potrivit art. 511 alin. 1 pct. 8 NCPC (nemodificat), pentru motivul contrarietății de hotărâri, termenul de revizuire curge de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri. Această dispoziție era logică cât timp revizuirea pentru hotărâri potrivnice viza numai situația contrarietății la nivelul dispozitivelor hotărârilor judecătorești[89], dar este nepotrivită, constrângătoare și vădit inechitabilă atuni când vorbim de efectul pozitiv al autorității de lucru judecat. Încălcarea acestuia din urmă poate fi detectată, ȋn principal, prin analiza considerentelor celei din urmă hotărâri. Or, dacă cea din urmă hotărâre este definitivă ȋncă de la pronunțare (ex: se schimbă soluția ca urmare a admiterii apelului și nu este prevăzută calea recursului), este de ȋnțeles că atunci când ȋncepe să curgă termenul de revizuire nu sunt cunoscute considerentele. Prin urmare, partea intersată ar trebui să intuiască ȋncălcarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat ȋn cadrul unor considerente care nu ȋi sunt ȋncă cunoscute sau mai mult, nici nu au fost ȋncă redactate. În acest caz, ar trebui interpretat ca termenul nu ȋncepe să curgă ȋnainte de comunicarea hotărârii definitive, dar o intervenție a leguitorului ar fi fost necesară.

IX. ASIGURAREA UNEI PRACTICI UNITARE

Potrivit art. 517 alin.11 NCPC, ,,Cauzele similare aflate pe rolul instanțelor la data sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, în care soluționarea acestora depinde de dezlegarea problemelor de drept ce fac obiectul recursului în interesul legii, pot fi suspendate până la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, conform alin. (4).”

Această normă transpune în materia recursului în interesul legii soluţia reţinută de art. 520 alin.4 NCPC cu privire la sesizarea pentru dezlegarea unei chestiuni de drept. Într-adevăr, nu există nicio raţiune pentru a distinge între cele două mecanisme de unificare a jurisprudenţei, în ambele cazuri fiind indicat să se pună la dispoziţia instanţei care judecă un proces în care se ridică problema de drept care urmează a fi dezlegată posibilitatea de a suspenda judecata şi de a aştepta dezlegarea respectivei probleme de drept.

De vreme ce suspendarea are loc în interesul bunei administrări a justiţiei, iar nu în interesul părţilor, este just ca în această ipoteză repunerea pe rol să aibă loc din oficiu, prin analogie cu ipoteza expres reglementată de art. 415 pct. 3 NCPC (,,judecata cauzei suspendate se reia din oficiu, din oficiu, în cazurile prevăzute la art. 412 alin. (1) pct. 7, după pronunțarea hotărârii de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, respectiv în cazurile prevăzute de art. 520 alin. (2) și (4), după pronunțarea hotărârii de către Înalta Curte de Casație și Justiție”), întrucât raţiunile sunt identice şi în cazul recursului în interesul legii. Din păcate, stabilind această regulă pe deplin judicioasă şi care, după noi, trebuie reţinută şi sub imperiul vechii reglementări, legiuitorul ,,a uitat” că prin aceeaşi lege (!) a reglementat un nou caz de suspendare facultativă, în cuprinsul art. 517 alin. 11 NCPC, ceea ce din păcate este un exemplu regretabil de legiferare neglijentă, alături de multe altele.

În pofida acestei scăpări[90], urmează a se reţine că, ori de câte ori suspendarea nu a avut loc până la soluţionarea unui alt litigiu concret, ci până la pronunţarea unei hotărâri prealabile de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, a unei hotărâri prealabile ori decizii în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, repunerea pe rol urmează a fi dispusă din oficiu, iar nu (doar) la cererea părţii, perimarea fiind în acest caz exclusă, întrucât nu se poate imputa părţii o pasivitate (art. 416 alin. 3 NCPC). De vreme ce instanţa a simţit nevoia dezlegării respective pentru a putea judeca, tot instanţa este datoare să urmărească pronunţarea acelei dezlegări, indiferent dacă hotărârea prealabilă a fost sau nu solicitată în cauza respectivă; de altfel, recursul în interesul legii nici nu are legătură cu dosarele aflate pe rol, ci numai cu hotărârile definitive prin care s-au dat soluţii divergente aceleiaşi probleme de drept.

O altă modificare priveşte extinderea efectelor obligatorii ale deciziilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, atât în interesul legii (art. 517 alin. 4), cât şi pentru dezlegarea în prealabil a unei chestiuni de drept (art. 521 alin. 3). Legea prevede, în ambele cazuri, că dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, partea I, fiind suprimată precizarea ”pentru instanţe”. Aşadar, dezlegarea dată problemei de drept este obligatorie erga omnes, iar nu doar pentru instanţe.

Într-adevăr, ar fi contradictoriu ca dezlegarea dată problemelor de drept să fie obligatorie pentru instanţele care judecă litigiile dintre diferitele subiecte de drept, dar nu şi pentru respectivele subiecte de drept, deşi în realitate acestea trebuie la rândul lor să se conformeze prescripţiilor legii, astfel cum acestea au fost interpretate cu putere obligatorie de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a cărei misiune constituţională este tocmai asigurarea unei jurisprudenţe unitare (art. 125 alin. 3 NCPC), pentru siguranţa şi predictibilitatea circuitului civil.

Interpretarea şi aplicarea legii nu interesează însă doar instanţele, ci şi autorităţile publice – fiind de neconceput, bunăoară, ca acestea să ignore pur şi simplu dezlegarea dată de Înalta Curte unei probleme de drept şi să continue o conduită contrară acelei dezlegări, sub pretextul că acea dezlegare nu-i este opozabilă şi nu o obligă cu nimic – şi toate subiectele de drept[91].

Subliniem totodată că la data de 1.01.2019 a ieșit din vigoare Legea nr 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Codului de procedură civilă.

Ca atare, completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept se compune din 9 judecători, potrivit art. XIX din această lege, doar în cazul proceselor începute până la 01.12.2018 inclusiv, indiferent de data sesizării Înaltei Curți pentru pronunțarea hotărârii prealabile, sesizarea fiind o chestiune prejudicială, iar nu un proces de sine stătător. Dimpotrivă, în cazul proceselor începute după 01.01.2019, completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept va fi compus, după caz, conform prevederilor art. 520 alin. 6, respectiv alin.8 NCPC.

X. EXECUTAREA SILITĂ

Legea nr. 310/2018 a adus modificări și anumitor dispoziții cuprinse în Cartea a V – a ”Despre executarea silită”. Mai precis, trei articole sunt modificate, parțial, prin legea menționată în materia executării silite și anume art. 666 alin. (8), art. 713 alin. (2) și art. 906 alin. (4) C. proc. civ.

Deși, din fericire puține la număr, modificările aduse de legea nr. 310/2018 în materia executării silite vizează instituții juridice importante ale acestei etape a procesului civil și, astfel cum se va vedea în cele ce urmează, soluțiile legislative adotate actualmente nu sunt din cele mai fericite.

Modificarea art. 666 C. proc. civ. constă în abrogarea alin. (8) al acestuia cu consecința suprimării includerii formulei executorii în încheierea prin care instanța de executare încuviințează executarea silită.

Din păcate, soluția nu este cea mai fericită. Desigur, față de condițiile și mai ales, modalitatea de aplicare a formulei executorii sub imperiul Codului de procedură civilă în forma în vigoare înainte de intrarea în vigoare a legii nr. 310/2018, la prima vedere, soluția adoptată prin legea nr. 310/2018, pare să se justifice, întrucât aplicarea formulei executorii pe încheierea prin care se încuviințează executarea silită lipsește de orice utilitate această formalitate.

În realitate, formula executorie nu trebuia abolită, ci ar fi trebuit să fie modificată dispoziția legală cu privire la locul aplicării acesteia. Astfel, în acord cu soluția că încuviințarea executării silite și învestirea cu formula executorie trebuie să facă obiectul unei singure proceduri la debutul fazei de executare silită și anume procedura de încuviințare a executării silite, apreciem totuși că formula executorie este o formalitate importantă în etapa executării silite care însă își are locul, astfel cum a fost dintotdeauna cazul, pe însuși înscrisul care are putere executorie potrivit legii. Acest înscris, prin aplicarea formulei executorii, devine înscrisul, în principiu, singurul, care reprezintă titlul executoriu propriu-zis (deci, nu în sensul de înscris care potrivit legii are forță executorie astfel încât poate constitui temeiul unei executării silite) pe baza căruia creditorul urmăritor să poată cere, iar executorul să procedeze la efectuarea actelor de executare[92].

Art. 713 alin. (2) C. proc. civ. a suferit modificarea cea mai importantă din perspectiva impactului asupra drepturilor procedurale ale justițiabililor, care, din păcate nu va fi întodeauna unul pozitiv.

Astfel, prin Legea nr. 310/2018 art. 713 alin. (2) C. proc. civ. a dobândit următorul conținut „(2) [î]n cazul în care executarea silită se face în temeiul unui alt titlu executoriu decât o hotărâre judecătorească, se pot invoca în contestația la executare și motive de fapt sau de drept privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu, numai dacă legea nu prevede în legătură cu acel titlu executoriu o cale procesuală pentru desființarea lui, inclusiv o acțiune de drept comun.”

Modificarea adusă prin Legea nr. 310/2018 este reprezentată de suprimarea condiției ca pentru valorificarea apărărilor de fond în cadrul contestației la executare să nu existe o cale procesuală speficică pentru desființarea lui adăugarea la finalul articolului a sintagmei ”inclusiv o acțiune de drept comun”.

Această simplă adăugare a acestei sintagme are drept consecință, faptul că în cazul în care executarea silită se face în temeiul unui titlu executoriu care nu este o hotărâre judecătorească (sau arbitrală)[93], partea interesată, în mod concret debitorul, nu mai poate invoca apărări de fond în cadrul contestației la executare constând în cauze de nulitate ale actului juridic constatat prin înscrisul care constituie titlu executoriu, fiind obligat să inițieze, pentru valorificarea acestor motive, o acțiune în anulare de drept comun cu toate consecințele în ceea ce privește instanța competentă material și teritorial, taxa judiciară de timbru, procedura de judecată, regimul juridic al hotărârii pronunțate etc.

În acest context reamintim că, în cazul introducerii unei acțiuni principale pe cale separată potrivit dreptului comun sunt aplicabile prevederile art. 638 alin. (2) C. proc. civ., astfel încât instanța sesizată cu acțiunea având ca obiect desființarea titlului executoriu reprezentat de un înscris altul decât o hotărâre judecătorească sau arbitrală, va putea dispune suspendarea executării silite cu aplicarea corespunzătoare a art. 719 C. proc. civ.

În finalul acestor scurte considerații privind modificările aduse art. 713 alin. (2) C. proc. civ. trebuie subliniat faptul că, în cazul în care se invocă alte apărări de fond care nu privesc desființarea actului juridic constatat prin înscrisul care constituie titlu executoriu, cum ar fi de exemplu, plata, compensația legală, prescripția dreptului material la acțiune sau a celui de a cere executarea silită etc., acestea vor putea fi invocate în fața instanței de executare prin intermediul contestației la executare propriu-zise[94] chiar și după intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018, întrucât aceste apărări de fond privesc cauze de stingere a obligației constatate prin titlul executoriu reprezentat de un înscris altul decât o hotărâre judecătorească sau arbitrală, iar nu desființarea acestuia.

Ultima modificare în materia executării silite privește alin. (4) al articolului 906 C. proc. civ., articol care reglementează condițiile în care debitorul unei obligații de a face sau a nu face care implică faptul personal al debitorului, obligație constatată printr-un titlul executoriu poate fi constrâns la executarea în natură a unei astfel de obligații prin impunerea plății unor penalități.

În mod concret modificarea art. 906 alin. (4) NCPC privește înlăturarea caracterului definitiv al încheierii de fixare a penalităților și consacrarea posibilității pentru creditorul urmăritor de a solicita fixarea sumei definitive cu titlu de penalități de întârziere după trecerea fiecărui termen de 3 luni în care debitorul nu își execută obligația prevăzută în titlu executoriu, până la stingerea ei completă.

Această modificare survine în contextul în care, sesizată fiind cu dezlegarea acestei chestiuni de drept, sub imperiul art. 906 alin. (4) C. proc. civ. în forma în vigoare anterior completării aduse prin Legea nr. 310/2018 acestui text de lege, Înalta Curte de Casație și Justiție a decis cu putere obligatorie că în interpretarea și aplicarea dispozițiilor menționate nu este admisibilă formularea mai multor cereri de fixare a sumei definitive datorate de debitor cu titlu de penalități, iar unul din argumentele principale reținute în motivarea sa de instanța supremă a fost că ”pentru creditor, legiuitorul nu a oferit un mijloc procedural pentru corelativa majorare a sumei deja stabilite, încheierea fiind, pentru acesta, definitivă și executorie potrivit art. 906 alin. (4) și (6) din Codul de procedură civilă, (…).”

Urmărind să exprime, în acest context jurisprudențial, intenția sa de a permite creditorului să solicite succesiv aplicarea de penalități debitorului unei obligații de face sau a nu face care presupune faptul său personal, în cazul neexecutării din partea acestuia, legiuitorul a trebuit să intervină pentru a înlătura impedimentul reținut de Înalta Curte la posibilitatea creditorului de a formula succesiv, în temeiul art. 906 alin. (4), cereri de aplicare de penalități debitorului care nu își îndeplinește obligația.

Instituirea posibilității pentru creditor a reiterării unori cereri ulterioare de aplicare de penalități debitorului, la fiecare 3 luni, dacă acesta nu execută obligația de a face sau a nu face ce presupune faptul său personal, ridică problema de la ce moment vor curge aceste noi termene. Într-adevăr, teza intâi a alin. (4) al art. 906 NCPC nu se poate aplica în cazul cererilor ulterioare ale creditorului de aplicare de penalități debitorului formulate după fiecare trei luni dacă acesta nu își îndeplinește obligația, deoarece acest text de lege stabilește ca punct de pornire pentru (primul) termen de 3 luni data comunicării (către debitor) a încheierii de aplicare a penalității. Or, o nouă încheiere de aplicare de penalități care să se comunice debitorului nu mai există. În ceea ce ne privește, apreciem că termenul ulterior de 3 luni la care se referă teza a II–a a art. 906 alin. (4) va curge de la data comunicării către debitor a ȋncheierii de stabilire a sumei definitive ce i se cuvine creditorului, încheiere vizată de teza I a aceluiași text de lege. Desigur, termenul de ,,sumă definitivă” (folosită ȋn actualul context ȋn art. 904 alin. 4) este neadecvat ȋn condițiile ȋn care penalitățile se pot solicita ȋn mod succesiv.

XI. CONCLUZII

În pofida faptului că pe lângă reflectarea deciziilor Curții Constituționale, intenția legiuitorului a fost aceea de a răspunde unor solicitări venite din zona practicienilor dreptului ȋn sensul de a oferi un plus de funcționalitate procesului civil, Legea nr.310/2018 reprezintă un regres considerabil pentru justiția română prin renunțarea la unele dintre tezele formatoare cuprinse ȋn noul Cod de procedură civilă.

După această lege se poate afirma că nu ne aflăm ȋn fața unui veritabil nou Cod de procedură civilă ci a vechiului Cod , cu semnificative amenajări[95].


[1] Hotărârea Guvernului nr. 1527/2007 pentru aprobarea Tezelor prealabile ale proiectului Codului de procedură civilă, publicată ȋn M.Of. al României nr. 889/27.12.2007.
[2] A se vedea, ȋn legătură cu această temă, ȋncă ȋnainte de intrarea ȋn vigoare a noului Cod de procedură civilă, V. M. Ciobanu, Rolul recursului civil si modificarile propuse de Ministerul Justitiei in vederea pregatirii intrarii in vigoare a Noului Cod de procedura civila. Sunt ele in litera si spiritul Constitutiei?, disponibil pe www.juridice.ro, la data de 01.11.2012.
[3] În legătură cu deciziile Curții Constituționale o parte dintre autori, singuri sau ȋn alte formule de coautorat, au făcut analize ample, amintind aici și pe cele ale profesului Viorel Mihai Ciobanu, la care am achiesat ȋn totalitate: V. M. Ciobanu, Avocatul Poporului, Curtea Constituţională, Consiliul Superior al Magistraturii, Ministerul Justiţiei şi Noul Cod de procedură civilă, disponibil pe www.juridice.ro, la data de 13.02.2014; V. M. Ciobanu, Tr. C. Briciu, C. C. Dinu, Consecinţele declarării neconstituţionalităţii art. 650 alin. 1 din NCPC, disponibil pe www.juridice.ro, la data de 25.07.2014; V. M. Ciobanu, Fl. A. Baias, G. Boroi, Tr. C. Briciu, C. C. Dinu, Gh. L. Zidaru, Punctul de vedere al Facultății de Drept a Universității din București cu privire la neconstituționalitatea dispozițiilor NCPC privind obligativitatea asistenței juridice în recurs, disponibil pe www.juridice.ro, la data de 27.06.2014.
[4] Tr.C.Briciu, Prefața, Codul de procedură civilă, Ed.C.H. Beck, București, 2019.
[5] G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, ed. a 4-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti 2017, p. 71; opinia este susţinută şi de o parte a practicii judiciare, chiar dacă a fost pronunţată sub auspiciile vechiului Cod de procedură civilă – CSJ, s. cont. adm., dec. nr.158/1994; ICCJ, secţ. Civ. şi de propr. int., dec. nr. 3202/21.04.2005, în Dreptul nr. 5/2006, p. 277 ; în acelaşi sens, M. Tăbârcă, Noul Cod de procedură civilă comentat şi adnotat, ed. a II-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti 2016, p. 199; I. Leş, Noul Cod de procedură civilă, Comentariu pe articole, Ed. CH Beck, Bucureşti 2013, p. 73 – autorul citat menţionează că incompatibilitatea vizează numai pe acei judecători care au soluţionat fondul pricinii.
[6] Aprobat prin Hotararea C.S.M. nr. 1375/17.12.2015, publicata in Monitorul Oficial Partea I, nr. 970/28.12.2015 şi modificat prin Hotărârea C.S.M. nr. 141/07.02.2017, publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr. 130/20.02.2017.
[7] Text care se referă la incidentele procedurale referitoare la incompatibilitate, recuzare sau abţinere.
[8] V.M.Ciobanu, nota 1, Noul Cod de procedură civilă comentat şi adnotat (coord. V. M. Ciobanu, M. Nicolae), ed. a II-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti 2016, p. 199.
[9] Decizia nr. 462/2014 (M. Of. nr. 775 din 24 octombrie 2014).
[10] Decizia nr. 485/2015 (M. Of. nr. 539 din 20 iulie 2015).
[11] Curtea a reţinut că măsura reprezentării şi asistării prin avocat în etapa procesuală a recursului nu este proporţională cu scopul urmărit de legiuitor, avantajul public fiind nesemnificativ în raport cu gradul de afectare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale individului consacrate de art. 21 şi art. 24 din Constituţie. Curtea a învederat faptul că îi revine legiuitorului sarcina ca, în temeiul art. 147 alin. (1) din Constituţie, să pună de acord cu Legea fundamentală şi cu prezenta decizie întreaga reglementare procesuală civilă a recursului, având în vedere că dispoziţiile legale criticate din Codul de procedură civilă referitoare la obligativitatea persoanelor fizice de a fi asistate şi, după caz, reprezentate, sub sancţiunea nulităţii, numai de către un avocat la redactarea cererii şi a motivelor de recurs, precum şi în exercitarea şi susţinerea acestuia sunt contrare accesului liber la justiţie şi dreptului la apărare; Curtea a reţinut că dispoziţiile de lege criticate contravin art. 21 din Constituţie privind accesul liber la justiţie şi art. 24 din Legea fundamentală privind dreptul la apărare, deoarece instituirea obligativităţii reprezentării convenţionale în recurs este excesivă faţă de scopul legitim urmărit, conducând la imposibilitatea exercitării căii de atac a recursului prevăzute de lege.
[12] A se vedea, Fl.A. Baias, V.M. Ciobanu, G. Boroi, Tr. C. Briciu, Cl. C. Dinu, Gh. L. Zidaru, Punctul de vedere al Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti cu privire la neconstituţionalitatea dispoziţiilor NCPC privind obligativitatea asistenţei juridice în recurs, disponibil pe (www.juridice.ro), publicat în data de 27 iunie 2014 și în RRDP nr. 3/2014 – ”nu numai că dispoziție din noul Cod de procedură civilă care stabilesc obligativitatea exercitării recursului prin avocat/consilier juridic sunt constituționale, ci și în deplină concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Dreptului Omului și cu soluțiile din alte state ale Uniunii Europene cu democrație consolidată și justiție eficientă, ce pot fi de natură ca și în România să sporească calitatea actului de justiție, care nu implică numai instanțele judecătorești ce înfăptuiesc justiție, ci și partenerii acesteia, procurori, avocați ori consilieri juridici”. Noul Cod de procedură civilă, ȋn tradiția procedurii române, a reglementat recursul ca o adevărată cale extraordinară de atac, cu un pronunțat caracter tehnic, în care nu se urmărește rejudecarea fondului cauzei, ci numai verificarea în ce măsură hotărârea pronunțată în ultimul grad de jurisdicție în fond este conformă cu regulile de drept aplicabile. Așa fiind, în condițiile în care recursul poate fi formulat numai pentru motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de lege, și care implică dezbateri asupra unor chestiuni juridice de drept material și de drept procesual, nu poate fi exercitat în condiții rezonabile și cu șanse reale de recurs, decât printr-o persoană cu pregătire juridică. Obligatibitatea reprezentării/asitării de către avocat/consilier juridic ȋn recurs era prevăzută nu ca o limitare a accesului la justiție, ci tocmai pentru a conferi acestui drept un caracter efectiv și concret.
[13] In sensul că soluția corectă era păstrarea obligativității reprezentării/asistenței obligatorii prin avocat cu găsirea unor soluții de constituționalizare, inclusiv prin reformarea sistemului de ajutor public judiciar, a se vedea C.Bȋrsan, M.Livescu, Efectivitatea dreptului de acces la Justiție ȋn materie civilă, ȋn Avocatura ȋn România, 150 de ani ȋn linia ȋntâi a luptei pentru drept, Ed.Hamangiu, București, 2015, pp. 73-106.
[14] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 327 din 25 aprilie 2008, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 193/2008
[15] Art. 131 din OUG nr. 51/2018 (text abrogat): (1) Dacă hotărârea pronunțată în cauza pentru care s-a încuviințat ajutorul public judiciar este supusă recursului, ajutorul public judiciar acordat în etapa procesuală imediat anterioară în forma prevăzută la art. 6 lit. a) se extinde de drept pentru redactarea cererii și a motivelor de recurs, precum și pentru exercitarea și susținerea acestuia.(2) Hotărârea pronunțată cu drept de recurs, însoțită de copia încheierii de încuviințare a ajutorului public judiciar se comunică de îndată baroului de avocați, în vederea verificării și confirmării sau, dacă este cazul, desemnării unui avocat cu drept de a pleda în fața instanței de recurs. Pentru recurs avocatul are dreptul la onorariu distinct, stabilit, potrivit legii, de instanța de recurs.(3) Dacă partea nu a beneficiat de ajutor public judiciar în etapa procesuală anterioară recursului, solicitarea ajutorului public judiciar se face potrivit art. 13.(4) De la data desemnării sau confirmării avocatului potrivit alin. (2) începe să curgă un nou termen pentru exercitarea căii de atac a recursului. Dispozițiile art. 13 alin. (4) teza finală sunt aplicabile în mod corespunzător. (5) Instanța de recurs verifică dacă se mențin condițiile pentru ajutorul public judiciar acordat conform alin. (1). Dacă instanța constată că nu mai sunt îndeplinite condițiile, dispune, prin încheiere, încetarea acestuia și obligarea părții la restituirea, în tot sau în parte, a cheltuielilor avansate de stat sub formă de onorariu de avocat, potrivit alin. (2). Dispozițiile art. 21 sunt aplicabile.
[16] Caz de suspendare obligatorie a judecăţii, instanţa neputând aprecia asupra suspendării; soluţia este raţională, întrucât altminteri împotriva oricăror diligenţe a intervenientului acesta ar putea fi prejudiciat prin continuarea judecăţii – I. Leş, op.cit., p. 113.
[17] In acest sens, a se vedea V.M.Ciobanu, G.Boroi, Tr. C. Briciu, Drept procesual civil, ed.5, Ed.CH Beck, București, 2011, p. 69.
[18] Pentru situația existentă până la Legea nr. 310/2018, a se vedea V. M. Ciobanu, Tr. C. Briciu, C. C. Dinu, Drept procesual civil, ed.2, Ed. Național, București, 2018, p.169; A. Tabacu, Drept procesual civil, Ed. Universul Juridic, București, 2015, p.97. In sens contrar, respectiv că atunci când hotărârea este definitive nu există alea recursului ȋmpotriva ȋncheierii de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție, G. Boroi, M. Stancu, op.cit., p.117.
[19] Nu credem că ȋn acest caz apelul ar trebui respins ca neavenit, dacă partea principală nu formulează apel deoarece dispozițiile art.67 alin.4 NCPC are ȋn vedere modul ȋn care se aexercită drepturile după admiterea ȋn principiu a cererii de intervenție. In privința deciziei de a formula cerere de intervenție (accesorie), dreptul este unul propriu și nesubordonat voinței părții ȋn favoarea căreia se formulează intervenția. Aceasta din urmă nu are un drept exclusiv și discreționar de a se opune participării la proces a intervenientului accesoriu, motiv pentru care nu poate nici să ȋi limiteze dreptul de a contesta prin calea de atac prevăzută de lege, nelegala respingere ca inadmisilă a cererii de intervenție. Desigur, instanța va analiza interesul intervenientului, așa cum am arătat. In sensul că apelul intervenientului acesoriu ar trebui respins ca neavenit, a se vedea N. H. Tiț, R. Stanciu, Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, Ed. Hamangiu, București, 2019, p.13.
[20] Competenţa materială este funcţională, atunci când se stabileşte felul atribuţiilor jurisdicţionale ce revin fiecărei categorii de instanţe (ex. judecata în primă instanţă; judecata în apel; judecata în recurs) sau procesuală, atunci când se stabileşte după obiectul, valoarea sau natura litigiului. A se vedea V.M. Ciobanu, Tratat teoretic și practice de procedură civilă, Ed.Național, Bucuresti, 1997, vol. I, p. 371; Gh. L. Zidaru, Competența instanțelor judecătorești – în dreptul procesual civil român și german, Ed. Universul Juridic, 2015, p. 95; V. M. Ciobanu, T. C. Briciu, C.C. Dinu, Drept procesual civil, p. 211.
[21] Cu privire la acest aspect, prin Decizia în interesul legii nr. 17/18.09.2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (disponibilă pe www.scj.ro) s-au reţinut următoarele: ”16. Astfel cum s-a reţinut în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, în cadrul competenţei jurisdicţionale trebuie distins între competenţa materială (de atribuţie) şi competenţa teritorială, iar în cadrul competenţei materiale se distinge între competenţa materială funcţională, stabilită după felul atribuţiilor jurisdicţionale ce revin fiecărei categorii de instanţe (de exemplu, judecata în primă instanţă, judecata în apel, judecata în recurs) şi competenţa materială procesuală, care se stabileşte în raport cu obiectul, natura sau valoarea litigiului dedus judecăţii (a se vedea paragraful 155 din Decizia nr. 18 din 17 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 6.04.2017 şi paragraful 29 din Decizia nr. 16 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 924 din 24.11.2017). 17. Competenţei materiale procesuale i se subsumează şi competenţa specializată, care este reglementată în cuprinsul Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, precum şi în cuprinsul unor legi speciale.”
[22] În cuprinsul tezelor prealabile ale Noului cod de procedură civilă, adoptate prin HG nr. 1527/2007, s-au reţinut cu claritate următoarele:
,,Proiectul propune reașezarea competenței materiale, astfel încât:
 judecătoriile să judece cauzele de valoare mică și/sau de complexitate redusă, dar de o mare frecvență în practică (în acest scop vor fi introduse prevederi care să asigure o modalitate unitară de a evalua obiectul cererii, astfel încât stabilirea competenței după valoare să capete o soluționare rațională și unitară);
 tribunalele să devină instanțe cu plenitudine de competență pentru judecata în primă instanță;
 curțile de apel să judece în principal apelurile;
 Înalta Curte de Casație și Justiție să devină instanță de recurs de drept comun și să își îndeplinească rolul constituțional de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii la nivel național (…)
În proiectul noului Cod de procedură civilă urmează să se aducă îmbunătățiri de substanță în materia recursului, care va deveni o cale extraordinară de atac exercitată esențialmente doar în cazuri excepționale în care legalitatea a fost înfrântă.
Astfel, ca regulă, în noua reglementare recursul va urmări să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile în concret, aceasta fiind una dintre modalitățile prin care se asigură o practică judiciară unitară la nivelul întregii țări. Totodată, vor fi prevăzute expres hotărârile care pot fi atacate cu recurs, cele care nu pot face obiectul acestei căi de atac, precum și cazurile de excepție în care recursul se va judeca de instanța ierarhic superioară.”
[23] A se vedea V. M. Ciobanu, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie între 150 de ani de la înfiinţare şi lupta sa cu Noul Cod de procedură civilă, studiu publicat pe www.juridice.ro la data de 30.04.2012.
[24] Pentru ample referinţe, a se vedea Tr. C.Briciu (coord.), C. C.Dinu, M. Stancu, L. Gh. Zidaru, Analiza deciziei Curții Constitutionale nr. 369/2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a sintagmei „precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv”. Sfârșitul epocii ,,pragului valoric” și speranțele ȋntr-o Curte de Casație unificatoare a jurisprudenței, studiu publicat pe www.juridice.ro la data de 24.07.2017.
[25] Pe larg cu privire la rolul recursului, a se vedea V. M. Ciobanu, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), NCPC comentat şi adnotat, ed. a II-a, vol. I, pp. 1344 – 1345; Gh. L. Zidaru, ibidem, p. 380.
[26] A se vedea, e.g., Gh. L. Zidaru, în V. M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), op.cit., pp. 338 – 340; V. M. Ciobanu, Tr. C. Briciu, C. C. Dinu, Drept procesual civil, p.216; M. Tăbârcă, op.cit., vol.II, p.607; G. Boroi, M. Stancu, op.cit., p.226.
[27] În practica judiciară s-a decis că ,,din raţiuni de simetrie juridică, în condiţiile în care potrivit dispoziţiilor art. 53 şi 54 din Legea nr. 18/1991 hotărârile comisiei judeţene şi a ordinului prefectului referitoare la cererile de reconstituire sau constituire a dreptului de proprietate privată asupra terenului pot fi atacate cu plângere la judecătoria în raza teritorială a căreia e situat terenul, urmând a fi analizate de judecătorie pe fond, tot judecătoriei trebuie să îi revină spre competentă judecată şi cererea prin care se solicită instanţei să dispună direct cu privire la dreptul de proprietate reclamat asupra unui teren în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 18/1991, în condiţiile în care cererea nu a fost soluţionată de către comisiile locală şi judeţeană; situaţia prezintă analogie cu cea rezolvată asemănător prin decizia dată în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia 20/2007 cu privire la soluţionarea de către instanţe pe fond a cererilor nerezolvate de către entităţile învestite conform Legii 10/2001, competenţa revenind aceloraşi tribunale cărora le-ar fi revenit şi contestaţiile la decizia autorităţii.” – C.A. Bucureşti, s. a IV-a civ., sent. nr. 61 F/18.04.2018, publicată în A.I. Andrei, D.L. Beldean, G.C. Frenţiu, Gh.L.Zidaru, Competenţa. Jurisprudenţă relevantă, Ed. Universul Juridic, 2018, pp. 72 – 73.
[28] A se vedea Gh. L. Zidaru, în V. M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), op.cit., p. 510.
[29] Publicată în M.Of. nr. 638/23.07.2018.
[30] Soluția aplicabilității art. 127 NCPC doar în cazul în care judecătorul își desfășoară activitatea la instanța competentă să judece în primă instanță a fost anterior propusă în doctrină (Gh.L.Zidaru, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), op.cit., p. 504) și facem referire la argumentele acolo citate. Această soluție a fost însușită de Înalta Curte de Casație și Justiție, care a statuat, prin decizia în interesul legii nr. 7/16.05.2016 (disponibilă pe www.scj.ro), că I. Sintagma “instanţa la care îşi desfăşoară activitatea” din cuprinsul art. 127 alin. (1) din Codul de procedură civilă trebuie interpretată restrictiv, în sensul că se referă la situaţia în care judecătorul îşi desfăşoară efectiv activitatea în cadrul instanţei competente să se pronunţe asupra cererii de chemare în judecată în primă instanţă. II. Art. 127 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură civilă trebuie interpretat, sub aspectul noţiunii de “grefier”, în sensul că este aplicabil şi în cazul reclamanţilor care fac parte din personalul auxiliar de specialitate (grefier) la parchetele de pe lângă instanţele judecătoreşti. Pct.I a fost infirmat de jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi de modificarea legislativă pe care o comentăm, în vreme ce pct. II îşi păstrează actualitatea.
[31] A se vedea Gh. L. Zidaru, în V. M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), op.cit., p. 501, precum şi doctrina acolo citată.
[32] Cu alte cuvinte, una este a spune că extinderea sferei de aplicare a art. 127 NCPC ar fi fost, eventual, dezirabilă – existând în această privinţă atât argumente favorabile, cât şi argumente contrare – şi alta este a spune că o sferă mai restrânsă de reglementare ar fi per se neconstituţională, iar instanţa constituţională nu este chemată să se substituie legiuitorului în exercitarea marjei acestuia de apreciere.
[33] Iar o interpretare potrivit căreia, în cazul judecătorilor de la ÎCCJ, s-ar aplica textul doar în cazul competenţei unei instanţe din Bucureşti ar fi de asemenea forţată.
[34] Publicată în M.Of. nr. 897/10.12.2014.
[35] Publicată în M.Of. nr. 353/9.05.2016.
[36] În sensul că motivarea hotărârii date asupra strămutării ar fi o soluție justă de lege ferenda, a se vedea Gh. L. Zidaru, Competența instanțelor judecătorești…, p. 551, nota 1; Gh. L. Zidaru, în V. M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), op.cit., p. 581: ”De lege ferenda, apreciem utilă instituirea obligației de motivare, existentă, de altfel, și în Codul de procedură penală încă din anul 2006, o motivare fie și sumară fiind o garanție însemnată împotriva arbitrariului și a aparenței de aleatoriu.ˮ
[37] A se vedea Gh.L.Zidaru, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), op.cit., p. 517.
[38] Modalitatea de comunicare prin telefax, poştă electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului şi confirmarea primirii acestuia, rămâne ȋn continuare la latitudinea părții deoarece a fost păstrată mențiunea că este utilizabilă numai dacă partea a indicat instanţei datele corespunzătoare în acest scop. Prin urmare, nu este posibilă utilizarea acestor mijloace ȋn ceea ce privește partea care nu a indicat datele corepunzătoare unei astfel de comunicari ȋn scopul de a fi utilizate pentru aceasta, chiar dacă datele privind poșta electronica sau numărul de fax rezultă din dosar.
[39] A se vedea , cauza Raisa Shipping S.R.L. ȋmpotriva României; cauza Timar și alții ȋmpotriva României.
[40] A se vedea G. Boroi, M. Stancu, op.cit, p. 350.
[41] I.C.C.J., completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dec. nr. 34/2017, publicată în M.Of., Partea I, nr. 803/11.10.2017.
[42] Curtea Constituțională, dec. nr. 605/2016 publicată în M.Of., Partea I, nr. 2/3.01.2017.
[43] Art.2556 NCC: ”actele de orice fel se socotesc făcute ȋn termen, dacă ȋnscrisurile carae le constată au fost predate oficiului poștal sau telegrafic cel mai târziu ȋn ultima zi a termenului, până la ora când ȋncetează ȋn mod obișnuit activitatea la acel oficiu”. Potrivit art.205 ind.2 Legea nr. 71/2011 (ȋn forma modificată prin Leegea nr. 60/2012 privind aprobarea O.U.G. nr .79/2011 pentru reglementareaa unor măsuri necesare intrării ȋn vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul Civil) ,,Dispozițiile art.2556 se aplică ȋn cazul ȋn care ȋnscrisurile au fost predate prin srisoare recomandată la oficiul postal sau telegraphic ori la serviciu de curierat rapid sau la un serviciu specializat de comunicare, ȋnființate potrivit legii”. Este evident că legiuitorul , la nivelul anului 2012, a dorit că compatibilizeze dispozițiile celor două coduri sub aspectul datei depunerii actelor. In acest sens, a se vedea D. N. Theohari, Decăderea ȋn reglementarea noului Cod civil, Ed.Hamangiu, București, 2018, p. 234. Nu credem că acum, la nivelul anului 2018, legiuitiorul a avut o altă concepție, dar probabil a omis existența dispozițiilor din Codul civil referitoare la prescripție și decăderea de drept substanțial iar această omisiune nu poate fi complinită pe cale de interpretare deoarece ar reprezenta o veritabilă adăugire la lege.
[44] A se vedea pe larg G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, ed. a 4 a, p. 382.
[45] Gh.Florea, ȋn Noul Cod de procedură civilă (coord.V.M.Ciobanu, M.Nicolae), ed.2, vol.I, p.741; G.L. Zidaru, Unele aspecte privind regularizarea cererii de chemare în judecată şi noua reglementare a taxelor judiciare de timbru, studiu publicat pe www.juridice.ro (22.11.2013).
[46] Pentru o opinie concordantă, a se vedea E. Oprina, Comentarii pe marginea modificărilor aduse Codului de procedură civilă prin Legea nr. 310/2018, în Revista societăților și a dreptului comercial, disponibil pe www.rsdc.ro, consultat la 07.01.2019.
[47] Pentru o analiză exhaustivă a procedurii de regularizare, a se vedea Gh.-L. Zidaru, Unele aspecte privind regularizarea cererii de chemare în judecată și noua reglementare a taxelor judiciare de timbru, în RRDP nr. 3/2013, pp. 149-173.
[48] De altfel, doar printr-o atare interpretare, s-ar putea valoriza în mod corect o componentă esențială a principiului contradictorialității consacrat de dispozițiile art. 14 alin. (2) NCPC, conform căruia: „părțile trebuie să își facă cunoscute reciproc și în timp util, direct sau prin intermediul instanței, după caz, motivele de fapt și de drept (s.ns.-P.P.) pe care își întemeiază pretențiile și apărările, precum și mijloacele de probă (s.ns.-P.P.) de care înțeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să își poată organiza apărarea”. A se vedea, în același sens, E. Oprina, op. cit..
[49] Că este așa rezultă și din textul art.200 alin. 7 pe care legiuitorul actual nu l-a observat și care corespunde formei inițiale a Codului.
[50] Dispozițiile art. 532 alin. (1) NCPC fiind foarte clare în această privință, respectiv cererea, care face obiectul procedurii necontencioase judiciare, se judecă obligatoriu în cameră de consiliu.
[51] În același sens, a se vedea E. Oprina, op. cit..
[52] Ibidem.
[53] Ibidem.
[54] CCR, decizia nr. 31/21.01.2014, publicată în M. Of. nr. 112/14.02.2014, disponibilă pe www.ccr.ro, consultat la 08.01.2019.
[55] Ibidem.
[56] În sensul că obligativitatea răspunsului la întâmpinare, relevă importanța etapei scrise a procesului civil și responsabilizerea reclamantului, în sensul precizării pretenției deduse judecății față de pârâtul prezumat inocent și dezvăluirii strategiei sale de apărare, corespunzător apărărilor dezvăluite de către pârât prin întâmpinare, a se vedea Gh. Florea, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), op. cit., ed. a 2-a, vol. I, p. 750.
[57] Până la modificarea NCPC prin Legea nr. 310/2018, fixarea primului termen de judecată se făcea în termen de 3 zile de la data expirării termenului de 10 zile prin care reclamantul era obligat să depună răspunsul la întâmpinare. Astfel că în noua formă a art. 201 NCPC, apreciem că fixarea primului termen s-a redus cu minim 15 zile.
[58] Prorogarea intrării în vigoare a etapei cercetării procesului în primă instanță în cameră de consiliu a fost operată succesiv prin Legea nr. 2/2013, O.U.G. nr. 62/2015 și O.U.G. nr. 95/2016.
[59]”(…) de regulă, la judecata în primă instanță cercetarea se face fără publicitate, iar dezbaterea pe fond, după cum stabilesc părțile, cu publicitate sau fără publicitate. Deci, cercetarea se poate face și în biroul judecătorului, și într-o sală de ședință, unde, de regulă, au loc dezbaterile publice, și într-o cameră care chiar poartă denumirea de cameră de consiliu, important este că la desfășurarea cercetării, eventual, și a fondului în condițiile arătate, să nu participe publicul, adică alte persoane decât cele prevăzute de art. 213 alin. (3) NCPC. Probabil că, fiindcă nu există destule Săli pe care să scrie „cameră de consiliu”, s-a amânat intrarea în vigoare a dispozițiilor art. 213 alin. (1) prin Legea nr. 2/2013 până la 1 ianuarie 2016 . Ne îndoim că la acea dată vor exista la toate instanțele astfel de săli ”. – V.M. Ciobanu, în Noul Cod de procedură civilă (coord. V. M. Ciobanu, M. Nicolae), ed. a 2-a, vol. I, p. 770, nota nr. 1.
[60] De altfel, aceste cazuri în care cercetarea și dezbaterile se desfășurau fără prezența publicului, au existat și anterior adoptării Legii nr. 310/2018, fără a fi incidente dispozițiile art. XII din Legea nr. 2/2013.
[61] Pentru o analiză exhaustivă a cazurilor în care judecata are loc în cameră de consiliu, a se vedea M. Jebelean, Camera de consiliu în dreptul procesual civil român, Ed. Universul Juridic, București, 2016, pp. 124-319.
[62] A se vedea, E. Oprina, op. cit..
[63] A se vedea Decizia nr. 633/12.10.2018 a Curţii Constituţionale, publicată în M.Of. nr. 1020/29.11.2018:
„465. Analizând textul legal criticat, Curtea observă că acesta prevede obligația consemnării întocmai și literal de către organul judiciar sau de către instanță a declarațiilor suspectului sau inculpatului. Potrivit Dicționarului explicativ al limbii române, “întocmai” are semnificația “exact, la fel, chiar”, iar “literal” are semnificația “care se face, se reproduce cuvânt cu cuvânt, literă cu literă; textual, exact”. Prin urmare, declarația trebuie consemnată cuvânt cu cuvânt, pentru a reproduce exact ceea transmite suspectul sau inculpatul.
466.Or, în condițiile în care dispozițiile procedurale menționate mai sus prezintă suficiente garanții pentru consemnarea corectă a declarațiilor suspectului sau inculpatului, iar art. 110 alin. (2) din Codul de procedură penală prevede că, dacă este de acord cu conținutul declarației scrise, suspectul sau inculpatul o semnează, iar dacă are de făcut completări, rectificări ori precizări, acestea sunt indicate în finalul declarației, fiind urmate de semnătura suspectului sau a inculpatului, obligația nou-introdusă apare nu numai ca excesivă și împovărătoare pentru organele judiciare, dar este susceptibilă a crea dificultăți în opera de aplicare, cu consecința tergiversării sau blocării actului de justiție.
467. Prin urmare, Curtea apreciază că prevederile procesual penale în vigoare conțin suficiente garanții pentru respectarea dreptului la apărare a suspectului sau inculpatului, astfel că dispozițiile art. I pct. 55, referitoare la art. 110 alin. (1) din Codul de procedură penală, sunt neconstituționale în ceea ce privește sintagma “întocmai și literal”, care este de natură a aduce atingere dreptului părților la un proces echitabil, desfășurat într-un termen rezonabil.”
[64] Prioritate impusă de natura normativă a celor două acte aflate „în concurs”, respectiv Cod de procedură civilă versus Regulament de ordine interioară (lege vs. act administrativ).
[65] A. Nicolae, Noul Cod de procedură civilă (coord.V.M.Ciobanu, M.Nicolae), ed. 2, vol.II, p. 884
[66] Avem în vedere art. 123 alin. 1 şi 2 din Regulament: (1) În situaţia în care cauza rămâne în pronunţare, preşedintele completului anunţă în şedinţă ziua stabilită pentru pronunţarea hotărârii. (2) Pronunţarea hotărârii se poate face şi prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei, în condiţiile legii.
[67] Hotărârile tehnoredactate vor purta, pe ultima pagină, următoarele menţiuni: data tehnoredactării, iniţialele redactorului şi ale tehnoredactorului (judecători, magistraţi-asistenţi sau asistenţi judiciari) şi numărul exemplarelor, iar la instanţele de control judiciar se va trece numele judecătorilor care au pronunţat hotărârile supuse controlului
[68] Magistraţii-asistenţi care participă la şedinţele de judecată ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie redactează încheierile, participă cu vot consultativ la deliberări şi redactează hotărâri, conform repartizării făcute de preşedinte pentru toţi membrii completului de judecată
[69] A. Nicolae, Noul Cod de procedură civilă (coord. V. M. Ciobanu, M.Nicolae), p. 938.
[70] Sancţionare potrivit art. 99 lit. r din Legea nr. 303/2004 : neredactarea sau nesemnarea hotărârilor judecătoreşti sau a actelor judiciare ale procurorului, din motive imputabile, în termenele prevăzute de lege.
[71] Text legal recent introdus prin Legea nr. 242/12.10.2018, astfel cum aceasta a fost modificată prin O.U.G. nr. 92/15.10.2018.
[72] În doctrină, sub auspiciile art. 444 NCPC, forma nemodificată, s-a exprimat opinia că pentru identitate de raţiune, acelaşi termen trebuie aplicat şi în cazul hotărârilor date în apel, definitive (nesusceptibile de recurs) – V.M.Ciobanu, T. C. Briciu, C.C. Dinu, Drept procesual civil, ed.2, p. 424.
[73] Pentru o calificare apropiată , a se vedea N.H.Tiț, R.Stanciu, Legea nr.310/2018, p.85.
[74] Pentru aceeași soluție, dar motivată pe argumentul că ȋn acest caz, ȋncheierea nu provine de la o instanță judecătorească, a se vedea N. H. Tiț. Stanciu, Legea nr. 310/2018, p.89.
[75] Atunci când legiuitorul a dorit să includă toate cererile privind raporturile dintre consumator și profesionist,indiferent de temeiul juridic al acestora, a folosit trimiteri care trimiteau la calitatea acestora iar nu la materia litigiului – art.113 alin. 1 pct.8, art.121.
[76] Pentru situația anterioară prezentei reglementări, a se vedea, N.H.Tiț, Legea nr.77/2016 privind darea ȋn plată. Comentariu pe articole (coord.V.Bozeșan) Ed.Universul Juridic. București, 2017, p. 330, 381, dar și nota coord. V. Bozeșan, ȋn sensul inexistenței dreptului la recurs.
[77] Potrivit art. 96 alin. 3 din Legea nr. 303/2004, ,,există eroare judiciară atunci când:
a) s-a dispus în cadrul procesului efectuarea de acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispozițiilor legale de drept material și procesual, prin care au fost încălcate grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei, producându-se o vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară; b) s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă în mod evident contrară legii sau situației de fapt care rezultă din probele administrate în cauză, prin care au fost afectate grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei, vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară.” Separat de aceasta, potrivit Codului de procedură penală, are dreptul la a fi despăgubită pentru eroare judiciară ,,Persoana care a fost condamnată definitiv, indiferent dacă pedeapsa aplicată sau măsura educativă privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite în cazul în care, în urma rejudecării cauzei, după anularea sau desființarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedește că s-a produs o eroare judiciară, s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.”, textul fiind aplicabil și în cazul redeschiderii procesului penal cu privire la condamnatul judecat în lipsă, dacă după rejudecare s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare (art.538 NCPP).
[78] Art.96 alin.5 din Legea nr.303/2004: ”Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acțiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice. Competența soluționării acțiunii civile revine tribunalului în a cărui circumscripție domiciliază reclamantul.”
[79] Art.96 alin.9 și 10 din Legea nr.303/2004: ”(9) Competența de soluționare a acțiunii în regres revine, în primă instanță, secției civile a curții de apel de la domiciliul pârâtului. În cazul în care judecătorul sau procurorul împotriva căruia se exercită acțiunea în regres își exercită atribuțiile în cadrul acestei curți sau la parchetul de pe lângă aceasta, acțiunea în regres va fi soluționată de o curte de apel învecinată, la alegerea reclamantului. (10) Împotriva hotărârii pronunțate potrivit alin. (9) se poate exercita calea de atac a recursului la secția corespunzătoare a Înaltei Curți de Casație și Justiție.”
[80] Pentru opinia unora dintre autori cu privire la decizia nr. 369/2017, a se vedea Tr. C. Briciu, C. C. Dinu, M. Stancu, Gh. L. Zidaru, Analiza deciziei Curții Constituționale nr. 369/2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a sintagmei „precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv”. Sfârșitul epocii ,,pragului valoric” și speranțele într-o Curte de Casație unificatoare a jurisprudenței, în Revista de Note şi Studii Juridice, editată on-line pe www.juridice.ro, 24.07.2017.
[81] Pentru opinia unora dintre autori cu privire la decizia nr. 454/2018, a se vedea Tr. C. Briciu, C. C. Dinu, Gh. L. Zidaru, Implicațiile Deciziei nr. 454/2018 a Curții Constituționale asupra proceselor ȋn curs de judecată, în Revista de Note şi Studii Juridice, editată on-line pe www.juridice.ro, la data de 28.10.2018.
[82] Decizia nr. 377/2017 referitoare la admiterea obiecției de neconstituționalitate a prevederilor Legii privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 95/2016 pentru prorogarea unor termene, precum și pentru instituirea unor măsuri necesare pregătirii punerii în aplicare a unor dispoziții din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată ȋn M.Of. al României nr. 586/21.07.2017. Ne referim la par. 82 – Curtea, în jurisprudența sa, a statuat că legile de procedură sunt, în principiu, de imediată aplicare. Referitor însă la hotărârea judecătorească, de peste un secol, constant s-a decis în doctrină și jurisprudență că ea este supusă condițiilor de fond și de formă stabilite de legea sub imperiul căreia a fost pronunțată, fără ca legea nouă să aibă vreo înrâurire asupra ei, deoarece ea este socotită, față de părțile care au participat în proces, că are valoarea unui contract încheiat în momentul pronunțării ei. Așa fiind, și dreptul relativ la exercitarea căilor de atac rămâne fixat de legea în vigoare în momentul pronunțării, deoarece admisibilitatea unei căi de atac constituie o calitate inerentă a hotărârii și în aceste condiții nicio cale de atac nouă nu poate rezulta dintr-o lege posterioară, după cum nicio cale de atac existentă contra unei hotărâri nu poate fi desființată fără retroactivitate de către o lege posterioară [Decizia nr. 9 din 7 martie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 326 din 25 noiembrie 1994].
[83] Decizia nr. 52/ 18.6.2018 referitoare la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 27 din Codul de procedură civilă, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept , publicată ȋn M.Of. al României nr. 609/17.07.2018.
[84] A se vedea ICCJ, decizia nr. 18/2018 privind Competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate în apel de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, pronunțaată ȋn interesul legii, publicată ȋn M.Of. nr. 965/14.11.2018.
[85] Decizia nr. 866/10 decembrie 2015, publicată ȋn M.Of. al României nr. 69 din 1 februarie 2016.
[86] I.Stoenescu, Revizuirea pentru contrarietate de hotărâri ȋn procesul civil, ȋn lumina unor rezolvări noi ȋn materia lucrului judecat, ȋn SCJ nr.2/1966, p.311-312.
[87] Tr.C.Briciu, ȋn Noul Cod de procedură civilă (coord. V. M. Ciobanu, M. Nicolae), ed. 2, vol.II, pp. 1420-1421; Tr. C. Briciu, Aspecte ale revizuirii ȋn procesul civil, determinate de noul Cod de procedură civilă, ȋn RRDP nr. 1/2013, p.66; V.M.Ciobanu, Tr.C.Briciu, C.C.Dinu, Drept procesual civil, ed.2, p.502 (nota nr. 117). I.C.C.J., secţia I civilă, decizia nr. 549 din 21 februarie 2018, SJ nr. 37/2018, p. 9 (este drept, cu opinie separată); I.C.C.J . , secția I civilă, decizia nr. 1648/2017 (www.scj.ro).
[88] A. Nicolae, Relativitatea și opozabilitatea efectului hotărârii judecătorești, Ed. Universul Juridic, București, 2008, p.305-310; A. Nicolae, Revizuirea pentru contrarietate de hotărâri în lumina noilor dispoziții procedurale, disponibil pe www.juridice.ro, la data de 27.02.2018.
[89] ICCJ, secția a II a civilă, decizia nr. 988/26.05.2016 (www.scj.ro) – ”termenul de o lună nu curge de la momentul comunicării hotărârii atacate, așa cum susține reclamanta în speță, ci de la acela al rămânerii definitive al respectivei hotărâri, conform art. 511 alin. (4) coroborat cu 511 alin. (1) și cu art. 509 pct. 8 Cod procedură civilă”.
[90] Raţiunile în cele două situaţii fiind identice, şi soluţiile trebuie să fie identice, astfel încât nu identificăm o intenţie a legiuitorului de a diferenţia – de altfel, nemotivată în vreun fel – ci doar o scăpare, care urmează a fi complinită pe cale de interpretare.
[91] După cum s-a arătat deja în doctrină, ,,Efectul obligatoriu al deciziilor în interesul legii este deopotrivă constituțional și justificat de misiunea – ea însăși constituțională a – Înaltei Curți de Casație și Justiție de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către instanțele judecătorești [art. 126 alin. (3) din Constituție], misiune care n‐ar putea fi realizată în condiții corespunzătoare, dacă deciziile pronunțate asupra recursurilor în interesul legii și pentru dezlegarea unor chestiuni prealabile nu s‐ar impune cu forță obligatorie. Subliniem, la rândul nostru, că efectul obligatoriu al acestor decizii nu privește doar instanțele judecătorești, ci și alte autorități publice și pe toți justițiabilii1, fiind de neconceput, spre exemplu, ca o autoritate publică să formuleze în mod repetitiv căi de atac prin care să invoce un motiv de drept dezlegat deja în sens contrar printr‐o decizie în interesul legii a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Procedându‐se astfel, se subminează, practic, statul de drept, întrucât instanțele judecătorești sunt aglomerate inutil cu cereri ori cu căi de atac fără șanse de succes, a căror formulare relevă, practic, negarea jurisprudenței instanței supreme și, implicit, a autorității justiției. Odată rezolvată o chestiune juridică, măcar prin mecanismele de unificare a practicii judiciare, în cazul cărora efectul obligatoriu erga omnes este expres reglementat – deși credem că și jurisprudența constantă a Curții de Casație în recurs ar trebui să aibă aceeași autoritate, precum în alte state cu un sistem democratic consolidat –, această dezlegare trebuie să fie avută în vedere de toate subiectele de drept, care trebuie să-și conformeze conduita normelor juridice interpretate, de vreme ce, în caz de litigiu, oricum instanțele vor fi obligate să dea eficiență deciziilor Înaltei Curți. Finalul procesului fiind astfel mai mult decât previzibil, rațional ar fi ca respectivul proces să nu mai aibă loc.ˮ – A. A. Chiş, Gh. L. Zidaru, Rolul judecătorului în procesul civil, Ed. Universul Juridic, 2015, pp. 309 – 310.
[92] Pentru dezvoltări cu privire la diferitele accepțiuni ale noțiunii de ”titlu executoriu” și la rolul formulei executorii, a se vedea G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, ed. Hamangiu, ed. a 2-a, București 2015, pp. 958-963.
[93] Reamintim că potrivit art. 713 alin. (1) C. proc. civ., ”daca executarea silita se face in temeiul unei hotarari judecatoresti sau arbitrale, debitorul nu va putea invoca pe cale de contestatie motive de fapt sau de drept pe care le-ar fi putut opune in cursul judecatii in prima instanta sau intr-o cale de atac ce i-a fost deschisă.”
[94] Pe larg cu privire la clasificarea contestației la executare în funcției de obiectul acesteia a se vedea, G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil 2017, p. 1159-1165.
[95] În acest sens, Tr. C. Briciu – ”În urma acestor interveniții, dar probabil și a altora, având aceleași idei de păstrare a inerțiilor comode, noul Cod de procedură civilă, lipsit de unitate conceptuală, riscă să devină vechiul Cod cu anumite ȋmbunătățiri”, ȋn cadrul susținerii publice ”Continuitate și inovație ȋn noul Cod de procedură civilă român”, cu ocazia Conferinței internaționale „Codul de procedură civilă român: văzut din interior – văzut din exterior”, la data de 1 noiembrie 2018, la Facultatea de Drept a Universității din București.


Prof. univ. dr. Traian Cornel Briciu (coord.)
Conf. univ. dr. Mirela Stancu
Conf. univ. dr. Claudiu Constantin Dinu
Lector univ. dr. Liviu–Gheorghe Zidaru
Lector univ. dr. Paul Pop
Facultatea de Drept – Universitatea din București