1,929 citiri

Beția sau adicția puterii

Motto 1: Unii dintre cei care ajung la putere, indiferent de domeniul în care exercită astfel de prerogative, îşi schimbă în mod negativ comportamentul, uneori fiind chiar de nerecunoscut. Această boală socială are un nume: beţia puterii.

Motto 2: Cei care ajung la butoanele puterii pot face față adicției specifice dacă au învățat lecția că roata se învârte și numai dacă se lasă înconjurați de consilieri curajoși și nu acceptă în jurul lor culegătorii de scame.

Motto 3: Beția puterii este precedată, de multe ori, fără a fi însă condiționată, de o sete accentuată de putere.

Încep acest material cu o scurtă poveste politică[1]. Undeva în Europa au avut loc alegeri şi, în urma scrutinului, o alianţă de partide a preluat guvernarea statului. Atât în campania electorală, cât şi imediat după preluarea puterii legislative şi executive, aspecte consemnate într-un program asumat, partidele din alianţa guvernamentală au spus că urmează să reformeze mai multe domenii, precum justiţia, sănătatea, relaţiile de muncă, asigurările sociale ş.a. Mai mult, reprezentanţii alianţei politice câştigătoare în alegeri au comunicat populaţiei că intenţionează să perfecţioneze întreg cadrul legal existent, astfel încât acesta să servească mai bine interesul general.

Pe măsură ce timpul trecea, era din ce în ce mai evident că reformele şi schimbările clamate în campania electorală, dintre care unele au fost menţionate în programul de guvernare, au fost trecute, aproape fără excepţie, într-un plan secund, iar primplanul a fost luat de alte măsuri sau schimbări nemenţionate undeva, fie și pprintr-o notă de subsol.

În timp ce așez aceste rânduri, îmi trece prin minte un banc. Pe scurt, moare un om politic şi ajunge la intrarea comună rai-iad, unde este întrebat de păzitorul intrării ce preferinţă are: raiul sau iadul. Pentru că nu era decis ce să aleagă, îi cere celui de la intrare să-i permită să verifice ex propiis sensibus cele două locuri (raiul şi iadul). Mai întâi, intră în rai, unde constată că este o atmosferă liniştită, relaxantă, disciplinată şi sobră. I se pare acceptabil, dar plictisitor, astfel că îşi manifestă dorinţa de a inspecta şi iadul. Abia intră în iad și la intrare îl întâmpină însuşi Scaraoţchi, căpetenia dracilor, care îl cheamă la el, se arată încântat de cunoștință şi îl întreabă ce vrea. După ce îi spune de ce a intrat în iad, şeful dracilor îl ia într-un tur al iadului, prilej cu care observă că toată lumea se distrează. Unii dansau, alţii consumau băuturi alcoolice, alții participau la spectacole etc. După ce termină vizita și revine la poarta principală, omul politic este întrebat de către funcționarul de la intrare unde vrea să intre. Răspunsul acestuia a fost unul hotărât, în sensul de a intra în iad. După ce a ales iadul şi poarta s-a deschis și a intrat în iad, cu un zâmbet larg pe chip, a observat cu uimire că nimeni nu se mai distra. Dimpotrivă, toată lumea din iad, cu excepția dracilor, fie muncea, fie era torturată. Un drac supraveghetor îl vede pe omul politic şi îl cheamă pe un ton imperativ la el. Acesta se apropie de cel care l-a chemat şi îl întreabă nedumerit: Ce s-a întâmplat? De ce lumea nu se mai distrează? Supraveghetorul îi explică omului politic că zilele trecute, când a inspectat iadul, Scaraoţchi era în campanie electorală, iar acum alegerile s-au terminat şi a câştigat un nou mandat, astfel că s-a revenit la situaţia anterioară. Cu alte cuvinte, supraveghetorul i-a spus că populaţia iadului este băgată în seamă şi se bucură numai în perioada campaniei electorale, când, de fiecare dată, Scaraoţchi organizează petreceri şi promite schimbări majore favorabile tuturor ocupanților iadului, însă, după campanie, acesta uită imediat promisiunile, își schimbă promisiunile şi cade în sindromul beţiei puterii. Omului politic nu-i venea să creadă că a fost păcălit de Scaraoţchi şi, pe un ton revoltător, a întrebat: Vrei să spui că am fost minţit? Răspunsul a venit sec. Da, ai fost păcălit! Apoi, omul politic a început să se revolte, să urle, să invoce drepturi, libertăţi şi chiar statul de drept, afirmând în final că va apela la justiţie.

Răspunsul final al dracului supraveghetor a fost: Nu poţi apela la justiţie, căci justiţia divină ţi-a decis definitiv această soartă, în conformitate cu faptele tale din vremea când ai guvernat prin minciuni, ai fost egoist, ai condus fără să-ţi pese de popor şi erai îmbătat de mirajul puterii.

Dincolo de această glumă, al cărei sâmbure de adevăr trebuie observat, beţia puterii este o expresie folosită relativ frecvent în vorbirea curentă şi desemnează starea de tulburare sau adicție specifică anumitor persoane care deţin funcţii cu atribuţii de decizie ori care exercită prerogative de putere ori autoritate asupra altor oameni. Foarte pe scurt, beţia puterii este un sindrom de care suferă o bună parte dintre cei care deţin pârghii sau instrumente ale puterii.

Locul de muncă, poziţia socială sau viitorul profesional al unor oameni depinde, în mai mare sau mică măsură, de cei care exercită prerogative de putere. Din păcate, nu toţi cei aflaţi în această postură respectă întocmai legile ţării, ci mulţi uită de jurământul depus şi se comportă abuziv, arbitrar sau ticălos. În asemenea cazuri, se poate spune că cei aflaţi la butoanele puterii se comportă euforic sau paranoic, fiecare considerându-se stăpânul inelelor. Într-un cuvânt, se comportă despotic, adică după bunul lor plac.

Când beţia puterii se manifestă într-o modalitate euforică, situaţia este una similară cu ce a unui om aflat în delir bahic, de beţie propriu-zisă, cauzată de alcool şi, mai recent, de alte substanţe psihoactive. Beția puterii este similară adicției față de droguri. Așa cum euforicii au un optimism exagerat sau bună dispoziţie, fără acoperire în realitate, tot așa se comportă, uneori, și cei care ne conduc. Aceştia își spun în barbă: Totul merge ca pe roate!

Beţia puterii, exteriorizată prin manifestări de tip euforic, evidenţiază grandomanie şi chiar delir. Efectele sociale ale unui atare tip de exercitare a puterii, care relevă o conduită delirantă, nu pot fi decât negative, întrucât acesta este rodul superficialităţii, vicleniei sau aroganţei.

În forma sa paranoică, beţia puterii se exteriorizează prin manifestări comportamentale lipsite de logică ori care vădesc orgoliu exagerat sau bănuieli continue nefondate de manopere conspirative. Oamenii care suferă de paranoia puterii sunt preocupaţi aproape exclusiv de hrănirea orgoliului lor nemăsurat, sunt orientaţi spre vendete personale şi spre înlăturarea oricăror obstacole aflate în calea lor spre satisfacerea intereselor meschine, chiar dacă acest lucru înseamnă eliminarea fizică a celor pe care-i consideră adversari.

Beţia puterii, atât în forma sa euforică, cât şi în modalitatea de tip paranoic, aşa cum am văzut, produce efecte negative în cele mai multe dintre situaţii şi, prin urmare, trebuie evitată.

Dacă, în ceea ce priveşte efectele celor două categorii de beţie a puterii – euforică sau paranoică –, nu există niciun dubiu că acestea sunt ambele negative, sub aspectul gravităţii acestora există diferenţe importante.

Aroganţa şi arbitrariul, trăsături ce apar în cazul puterii manifestate în mod euforic, nu produc efecte de aceeaşi intensitate (pe scara gravităţii) socială, comparativ cu cele generate de aceleaşi trăsături, în cazul puterii exercitate în mod paranoic.

Paranoicii care deţin puterea sunt mult mai periculoşi decât cei euforici, aflaţi în poziţii similare. Dintre protagoniştii puterii, într-adevăr, cei mai periculoşi pentru societate sunt aroganţii paranoici, care, pentru a-şi atinge scopul, sunt în stare să facă orice. Arogantul paranoic este foarte determinat, vanitos şi sfidător.

Cel mai grav lucru este, însă, faptul că aceştia, în quasitotalitatea cazurilor, ajung aproape invariabil în stadiul în care nu-și dau seama că se comportă despotic, cred că au dreptate şi că ceea ce fac are caracter benign.

Din păcate, privind spre scena politică, vedem prea puţine personaje din spectrul puterii, care se comportă raţional, moral şi legal, şi prea multe care nu au vocaţie de conducători autentici, având manifestări superficiale, arogante sau iraţionale. Aceștia sunt ratații de la butoane, care au pretenția nedreptățită că reprezintă poporul.

Domeniul în care, probabil, beţia puterii este cea mai întâlnită este politica. Legitimarea acordată de electorat este, în multe cazuri, justificarea pe care oamenii politici o invocă pentru a acoperi comportamentele lor despotice.

Chiar dacă, în alte domenii, proporţia celor ameţiţi de putere este mai mică, nicio sferă a relaţiilor sociale nu este scutită de prezenţa unor astfel de persoane. Conduite despotice sunt întâlnite peste tot, în autorităţile publice sau instituţiile publice, în cadrul celorlalte persoane juridice publice ori private, în grupurile sociale, inclusiv în familie.

Mirajul deţinerii unor pârghii sau instrumente ale puterii, indiferent de sfera relaţiilor sociale avută în vedere, îi îmbată pe unii dintre cei aflați efemer în jilțuri, care voluntar sau involuntar ajung într-o stare de tulburare psihică similară intoxicaţiei cu alcool sau cu alte substanţe psihoactive.

Cei aflați la butoane, după ce se obișnuiesc cu gustul din ce în ce mai irezistibil al ciolanului puterii, și se transformă încet-încet în dictatori, ticăloși sau despoți, comparându-se cu cei mai străluciți conducători furnizați de istorie. Probabil, după cum se comportă, Putin se crede ultimul țar, Erdogan ultimul sultan, iar Xi Jinping ultimul împărat al Imperiului Celest[2].

Toţi cei care suferă de beţia puterii au impresia că sunt nemuritori şi intangibili.

În final, deși adicția puterii îi face insensibili la recomandări, cei aflați la cârma națiilor ar trebui să nu uite de Scaraoţchi și de faptul că roata puterii se învârte, putându-i azvârli la groapa de gunoi a istoriei.


[1] Care nu este neapărat fictivă, dar orice asemănare cu realităţile din România este pur întâmplătoare, nefiind în intenţia autorului să vizeze un stat anume pentru că problema beţiei puterii este una globală, iar nu una izolată.
[2] A se vedea acest articol, accesat în data de 17 februarie 2019.


Prof. univ. dr. av. Mihai Adrian Hotca