10,183 citiri

Justiția arbitrală vs. Justiția arbitrară sau alegerea între judecata eretocriților și judecata inteligenței artificiale: judecata judecătorilor aleși

ESSENTIALS-Viorel-RosEretocrisia este arbitrajul de azi în legiuirile noastre mai vechi. Eretocrit era „judecătorul ales”. Adică arbitrul din zilele noastre!

Raymond Kurzweil este „geniul fără repaus” a lui Google, unul dintre cei mai importanți creatori în domeniul inteligenței artificiale[1] și ale cărui previziuni privind dezvoltarea calculatoarelor, a motoarelor de căutare și a inteligenței artificiale provoacă unora tresăriri de încântare, altora le dau fiori de gheață! Și încercați să vă imaginați că ați fi judecat de o mașină dotată cu inteligență artificială, așa cum se poate subînțelege din prezicerile lui Kurzweil! Sigur, nu cu acțiunea din filmul „Judge Dredd” (Sylvester Stallone și Diane Lane), dar ideea cam aceea ar fi! Hm! Nu cred că își dorește cineva să i se întâmple aceasta în viața reală!

Nu căutați însă cuvântul „eretocrisie” în vreun dicționar al limbii române, ori în vreun dicționar juridic, pentru că sigur nu îl veți găsi, deși face parte din istoria dreptului nostru[2]! Al judecăților de la noi, din Țara Românească și din Moldova! O istorie despre care s-ar cuveni să știm mai mult. Noi nu am avut însă un Noah Webster[3], iar limba română nici nu poate aspira la aceea de „latina secolului XXI”. Limba noastră va mai fi vorbită o vreme ca limbă maternă de vreo 40 de milioane de locuitori și apoi, cine știe?! Poate vom vorbi cu toții engleza, iar urmașii lui Webster vor adăuga cuvântul „eretocrisie” și derivatele sale, în dicționarul lor celebru, îi vor găsi originea și îi vor da explicațiile necesare.

Dar și dacă acesta ar fi viitorul limbii noastre, inițiativa profesorului Mircea Duțu[4], aceea de a alcătui și publica o Enciclopedie Juridică a României, îmi pare un act excepțional și care trebuie salutat[5]. Un eveniment care trebuie susținut și ajutat atât material cât și (mai ales) intelectual, așa cum a și cerut public domnia sa! Îi doresc izbândă acestui om – dăruit cu știința cercetării și arta scrisului în vorbe frumoase, pline de miez, limpezi, plăcute auzului și graiului, cum puțini sunt – și în acest proiect și un dicționar, lexicon sau enciclopedie (distinsul cercetător nu a decis definitiv asupra titlului) care să rivalizeze cu dicționarele „părintelui învățăturii și educației americane”, amintitul Noah Webster.

Nu căutați în dicționare ale limbii române cuvântul „eretocrisie” pentru că nu îl veți găsi decât rar, prin lucrările dedicate arbitrajului la autorii cărora le este dragă istoria noastră în general, a dreptului în particular. Veți găsi însă cuvântul în „Manualul lui Donici” din anul 1814 și în „Codul Caragea”[6] din anul 1818, în Capitolul „Pentru eretocrisie”, care dedica 21 de articole… arbitrajului! Eretocriții sunt arbitrii din legiuirile noastre mai vechi. Legiuiri conform cărora „orice obraz poate să fie eretocrit, adică judecător ales, afară de muieri, nevârstnici, nebuni și oameni în vileag osândiți de necinstiți”, citat pe care l-am reprodus din Codul Caragea, Capitolul XVIII, pentru savoarea limbajului și nu pentru alte motive. Altfel, eu cred cu tărie că femeile pot fi buni judecători și că în martie 1945, când primele trei femei au fost numite judecători (Yolanda Eminescu, Sanda Rosetti și Steliana Popescu), presa vremii avea dreptate să salute evenimentul cu cuvintele „odată cu numirea primelor trei femei ca judecători, justiția s-a umanizat”.

Dar să limpezim și originea cuvântului „eretocrisie”! În limba în care a fost scris Codul lui Caragea (greaca), cuvântul este format din „airetos” care înseamnă persoană aleasă și „crisie” care înseamnă judecată[7].

„Eretocrisia” este, prin urmare, judecata făcută de o persoană aleasă, iar „eretocrit” este „judecătorul ales”! Și îmi place tare mult locuțiunea de „judecător ales”, pentru că ultimului dintre cuvinte eu îi atribui un dublu înțeles: primul, acela de a fi desemnat la voia părții, la liberă alegere, după plac, și al doilea, acela de deosebit, special. Înțelesuri care, dacă sunt unite, ne dau semnificația reală și specială a cuvântului arbitru: aceea de judecător deosebit dintre alții. Și care cred că exprimă cel mai bine esența arbitrajului. Și din care s-a născut zicerea că „arbitrajul valorează atât cât valorează arbitrii!” și pe care o întâlniți în toate lucrările în care sunt examinate chestiuni legate de condițiile cerute pentru a fi arbitru.

De la Caragea Vodă[8] încoace, arbitrajul a fost reglementat constant în legiuirile noastre și a fost, după cum vremurile i-au fost mai mult sau mai puțin potrivnice, parte mai mult sau mai puțin vizibilă a vieții noastre juridice.

O formă de justiție privată! Și o alternativă la justiția statală! Căreia nu reușește însă să-i ia locul în totalitate în litigiile arbitrabile, după cum nici justiția statală nu o poate elimina din viața juridică. Și o spun din nou și ferm: avem încă o viziune prea „etatistă” asupra noțiunii de arbitrabilitate. O viziune pe temeiul căreia continuăm să discriminăm pe naționali în raport cu străinii, de vreme ce numai în cazul litigiilor internaționale, a litigiilor cu străini, conform art. 1.112 din Noul Cod de procedură civilă, statul nu poate contesta arbitrabilitatea litigiului și „nu poate invoca propriul său drept pentru a contesta arbitrabilitatea unui litigiu sau capacitatea de a fi parte în procesul arbitral”. În cazul naționalilor însă, statul, conform art. 542 alin. (2) din același Nou Cod de procedură civilă, are facultatea de a încheia convenții arbitrale „numai dacă sunt autorizate prin lege sau prin convenții internaționale”, adăugându-se o condiție suplimentară pentru stabilirea arbitrabilității la aceea unanim acceptată, anume ca „obiectul litigiului să privească drepturi de care părțile pot dispune prin tranzacție”, respectiv, aceea ca statul să fie autorizat a încheia convenții arbitrale.

O viziune din care, printr-o interpretare arbitrară a unor judecători și într-o țară în care instabilitatea legislativă este o boală cronică gravă, a făcut posibilă pronunțarea unor hotărâri în instanțele statale (și încă la cea mai înaltă instanță!) care nu au a face nimic cu dreptul, hotărând, de exemplu, că schimbarea legii în timpul judecății unui recurs împotriva unei hotărâi date într-o acțiune în anulare face litigiul nearbitrabil și recursul admisibil pe acest temei, fără ca nimeni să fi invocat, ori să fi putut invoca! Le-aș aminti acelora care au dat nedreapta hotărâre cuvintele scrise cu amar de un contemporan a lui Galilei, a cărui condamnare l-a făcut să reacționeze astfel, speriat că un prieten ar putea avea aceeași soartă, pe nume Castelli, care a spus: „inter hos tamen iudices vivendum, moriendum et, quod est durius, tacendum”[9].

Uneori îmi pare chiar că am involuat în atitudinea față de arbitraj în raport cu anul 2000, când eu scriam că „Statul nu este oprit printr-o dispoziție expresă a legii să încheie convenții arbitrale deci să recurgă pentru soluționarea unor litigii la o justiție privată cum este arbitrajul” și că „pretinsa „incapacitatea” a statului de a încheia convenții arbitrale este astăzi mai degrabă de ordin psihologic și moral, decât de ordin legal”, dar că „opinia că statul și dezmembrămintele sale nu pot renunța la jurisdicția tribunalelor de drept comun are la noi tradiție și pare a se menține în actualitate pentru litigiile interne”[10]. Tuturor le reamintesc că facultatea de a face o tranzacție o cuprinde și pe aceea de a face un compromis, deci de a încheia convenții arbitrale. Și că statul a făcut și face numeroase tranzacții pe sume mari cu străinii! Rareori, adevărat, și cu românii!

Revenind la „competiția” dintre arbitraj și instanțele statale, eu cred în continuare că nici una nici alta nu trebuie să-și propună a o elimina pe cealaltă. De ce? O spune în cuvinte foarte potrivite Cosmin Vasile (un avocat în privința căruia nu m-am înșelat atunci când era la început de carieră, prevăzând că va deveni ceea ce este azi) și colega lui, Violeta Saranciuc: „Arbitrajul înseamnă și inovație și curaj. Practica arbitrală a oferit în ultimele zeci de ani creații pretoriene care au surmontat neajunsuri decurgând din reglementări legale echivoce sau vid legislativ. Avem deci, motive de optimism (…)”[11].

Spuneam cam același lucru în cartea publicată în anul 2000, când eram încă mai mult judecător decât arbitru. Dar faptul că după atâta timp vorbim despre arbitraj în termeni de „optimism”, spune că undeva este o problemă! Și problema nu e doar la noi, nu e doar a noastră! Statisticile sunt grăitoare: numărul arbitrajelor nu este nicăieri mare, iar situația este aceeași și în țările din jur. Aș spune totuși că de crescut, a crescut doar arbitrajul organizat de Curtea de Arbitraj a Camerei Internaționale de Comerț de la Paris. Un arbitraj mult mai scump, mai costisitor, mai de durată decât cele organizate de către Curtea de Arbitraj Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României. O instituție permanentă de arbitraj pentru care România este furnizor important de cauze și pe care eu doresc să le judecăm noi. Pentru că noi, aici, acum, nu suntem mai puțini buni decât cei de la Paris! Și putem constitui tribunale arbitrale cu arbitrii străini la fel de buni ca aceia de pe lista deschisă a ICC (un fel de a spune, nu este chiar așa deschisă cum pare la prima vedere, pentru că nici de pe deschisa lor listă, nu oricine poate fi arbitru. Dimpotrivă, exigențele sunt foarte mari, dar asta este normal în arbitraj).

Am scris că arbitrajul este „o formă de justiție privată” și strict juridic este greșit! Este așa, poate fi denumită așa, numai în măsura în care înțelegem prin aceasta că arbitrajul este o altfel de justiție decât aceea statală. Dar nu opusul ei, pentru că, ați remarcat desigur acest lucru, justiția nu are plural și nu este și nu poate fi o afacere privată. Este acesta și motivul pentru care art. 616 din Noul Cod de Procedură Civilă dispune că arbitrajul instituționalizat nu are caracter economic și nu urmărește obținerea de profit.

Cine vede în arbitraj o afacere e nedrept și face un mare rău justiției în general. Pentru că interesul de a face dreptate și de a spune dreptul, adică de a conferi siguranță și stabilitate raporturilor juridice și de a da fiecăruia ce i se cuvine, nu este doar unul privat nici atunci când interesul este unul particular. Particularul este îndreptățit să i se spună dreptul, iar sub acest aspect nu contează dacă dreptul i-l spune judecătorul statal sau judecătorul desemnat de el, adică de arbitru, de către Tribunalul Arbitral constituit conform voinței părților. De aceea, justițiabilii care vor să își aleagă judecătorii, au de la arbitrii așteptări mai mari decât de la judecătorii dați de lege.

Sigur, arbitrilor nu li se poate cere să fie judecători fără să fie plătiți. După cum instituției organizatoare a arbitrajului nu i se poate cere să susțină ea arbitrajul, fără a-și recupera cheltuielile. Vă asigur însă că arbitrajul Curții de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României este mai puțin costisitor decât cele organizate de alte instituții permanente de arbitraj și că în calitate rivalizează astăzi cu oricare altul. Dar Camera și Colegiul ei de conducere, trebuie să înțeleagă acum și încă pentru o vreme pe care ne-o dorim cât mai scurtă că a reconstrui este mai greu decât a construi. Că nu-i ușor să recâștigi pentru arbitraj pe cei pe care i-ai pierdut cândva și că din contractele azi încheiate, litigii se vor naște peste doi sau trei sau patru ani, poate mai mult. Sau poate niciodată!

Noi, trebuie să admitem că așa stau lucrurile, mai avem încă o problemă de imagine de refăcut, dar nu cred că nu o au și alții, pentru că repartizarea prostiei, ticăloșiei, relei-credințe, a minciunii, sperjurului etc. sunt „calități” și „virtuți” repartizate mai mult sau mai puțin uniform, nu doar pe teritoriul țării, ci pe întreg globul pământesc. Se dovedește și acum că a reconstrui este mai greu decât a construi. Vă asigur însă că dacă vreți să vă alegeți azi judecătorii și dacă vreți judecători aleși, aveți o sarcină dificilă. Pentru că trebuie să alegeți dintre cei mai buni din lumea juridică.

Să ne înțelegem: probleme au și alții, dar asta nu este o scuză pentru nimeni! Am citit și răscitit o hotărâre dată recent sub egida Curții de Arbitraj a Camerei de Comerț Internaționale de la Paris într-un litigiu dintre o parte română și o parte străină. Este atât de părtinitoare și atât de mult și de nedrept în favoarea părții străine și atât de imposibil de îndreptat, încât am sentimentul că partea română s-a aflat în fața unui pluton de execuție și nu a unui Tribunal Arbitral. Pentru că, de exemplu, a spune într-o hotărâre că proiectantul primește pentru primele 150 de produse realizate după proiectul său câte 50.000 de euro cu titlu de drepturi de proprietate intelectuală (redevență) pentru fiecare unitate realizată după acel proiect, dar că asta nu înseamnă că proiectantul a avut misiune creatoare, este de neînțeles, juridicește vorbind! O astfel de hotărâre nu spune dreptul! Și din păcate acea hotărâre nici nu mai poate fi îndreptată! Dar vă asigur că într-un arbitraj organizat de către Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României o așa anomalie juridică nu s-ar fi putut pronunța!

Este adevărat că și partea română putea să-și desemneze în amintita pricină (pentru care sunt ținut de obligația de a nu o dezvălui astfel încât să poată fi identificată) un arbitru român, iar nu unul străin! Și dintr-o țară care nu este tocmai prietenoasă cu a noastră[12]. Dar asta ține de priceperea și de experiența avocaților și consilierilor părților, cărora le recomand ca înainte de a alege un arbitru să citească un articol relativ recent, oricum actual, „Le choix de l’arbitre: de la théorie à la pratique”[13] („Alegerea arbitrului: de la teorie la practică”). O lucrare pe care o recomand călduros și celor care vor să devină arbitri, pentru că e plină de miez și spune mai mult decât scrie în ea despre ce și cum trebuie să fie un arbitru[14].

Ce ne deosebește pe noi, arbitrii, de judecătorii statali?

Eu am fost judecător, sunt și voi rămâne în sinea mea, și prin felul meu de a gândi și de a vedea lucrurile și pentru totdeauna, judecător. Și azi, alături de încă vreo câțiva oameni, cărora am avut onoarea de a le fi alăturat în anul 2001, sunt membru al celui mai select corp de juriști: arbitru al Curții de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României. Calitate dobândită după ce, judecător fiind încă, studiind, citind și cercetând mult, am scris și publicat o lucrare despre arbitrajul comercial internațional. Predau dreptul proprietății intelectuale și drept financiar și fiscal. Domenii fabuloase ale dreptului zilelor noastre și care sunt parte importantă a tuturor sistemelor de drept și ale învățământului universitar din toate țările dezvoltate care au respect pentru activitatea de creație intelectuală și grijă pentru veniturile statului, dat fiind impactul lor în viața de fiecare zi a fiecăruia. Discipline pe care învățământul juridic românesc, conservator și tradiționalist, le asimilează, din păcate, cu (prea) mare greutate! Fac și avocatură pentru că așa trebuie! Pentru că mă ține legat de lumea reală! O lume care (întrebați studenții!) este destul de dotată cu calculatoare, mașini care sunt lipsite încă de așa numita „inteligență artificială” și pentru care foarte mulți nici nu dețin programe cu licență de exploatare (deși din sumele vehiculate în afacerea Microsoft se pare că s-ar fi putut achiziționa programe pentru toată populația vorbitoare de limbă română, iar nu doar pentru cei aflați în țară)! O lume care nu de puține ori este lipsită chiar de inteligența căreia îi spunem umană și mai ales de cumpătarea atât de necesară în luarea deciziilor corecte! O lume care, uneori, pare lipsită chiar și de suflet! O lume plină cu probleme juridice! O lume nebună, nebună de legat! It`s a Mad, Mad, Mad, Mad World![15].

Cunosc bine lumea justiției! Și cred cu tărie că judecătorii fac munca cea mai grea de pe pământ atunci când ne judecă! Îi știu lipsurile și nevoile pe care le are. Am înțelegere pentru greșelile multora atunci când le fac (nu a tuturor, pentru că unele sunt de neînțeles și altele nici nu sunt doar greșeli!). Studenților le spun mereu că este meseria cea mai frumoasă pe care o poate face un jurist! Într-adevăr, ce poate fi mai frumos decât a spune dreptul? A face ordine în lucruri și a reface armonia! A afla adevărul și a da fiecăruia ce i se cuvine! E lumea care m-a făcut așa cum sunt!

Doamna Ana-Maria Puiu, judecător de scaun, care scrie mult (și bine) și pe care vă îndemn să o citiți[16] și cu care sunt în multe privințe de acord, spune, totuși, că judecătorul ideal nu există decât în imaginația noastră, convingerile noastre, aspirațiile noastre. Dar că judecătorul trebuie să fie un om drept, sincer cu sine și cu semenii, un bun psiholog, un om care trăiește în lumea reală, nu în sihăstrie, studios, perseverent, exigent, care nu se va considera Dumnezeu, dar care este conștient de importanța misiei sale, un om căruia invidia, frustrarea, aroganța îi sunt sentimente străine.

Am amintit de aceste virtuți ale judecătorului nu doar pentru că sunt de acord cu ele, ci și pentru că arbitrul trebuie să fie ceva mai mult decât judecătorul atunci când judecă, pentru că el, arbitrul, trebuie să judece fără a avea „imperium”-ul pe care îl are judecătorul statal și trebuie să fie mai convingător decât acesta prin forța argumentelor, a cuvintelor și a raționamentelor în motivare, care sunt cele care dau autoritate hotărârii (a nu se înțelege cumva că toate acestea nu trebuie să fie proprii și judecătorilor statali!) Nu întâmplător, de altfel, cazurile de incompatibilitate a arbitrilor și de recuzare a acestora sunt mai multe decât cele pentru judecători (art. 562 din Noul Cod de Procedură Civilă).

Eu cred însă că arbitrul trebuie să fie și să știe ce știe judecătorul și ceva pe deasupra! Că judecătorul se formează în vreo 5 ani. E bun după vreo 10. Și e deasupra lucrurilor mărunte și foarte bun, după vreo 15! Asta dacă are și har și minte și suflet și putere de a fi judecător adevărat! Credeți că de pomană sunt țări în care judecător poți fi numai după împlinirea vârstei de 35 de ani și dacă ai demonstrat că ai făcut ceva în viață până atunci!

Eu și alții împreună cu mine am învățat de la regretatul Ion Băcanu că a fi arbitru înseamnă a fi mult mai mult decât judecător. Că trebuie să ai și o experiență de viață și o înțelegere a lucrurilor pe care judecătorului legea nu i le cere. Ca a judeca în arbitraj este mai ușor și mai greu în același timp. Că dacă formele procedurale nu sunt atât de severe în arbitraj, aceasta nu înseamnă că nu sunt mai puțin importante. Că aspirația spre echitate este mai mare în arbitraj decât în justiția de drept comun. Că pentru arbitru este important a salva și relațiile de afaceri între întreprinzători spre binele comerțului!

M-a descumpănit însă, un pic, distincția pe care doamna judecător Puiu o face între „un om bun”, prin care înțelege „un om milos” și „un bun om”, cu argumentul că „nu mila este tratamentul pe care trebuie să îl aplice judecătorul celor pe care îi judecă”! Pentru că sentimentul milei este propriu ființei umane și pentru că o justiție în care s-ar face dreptate de-ar fi să piară lumea, nu este pentru oameni și nu este făcută de oameni.

Mie îmi este teamă, totuși, de omul care vrea să mă judece mecanic, ca un calculator dotat cu inteligență artificială! Ce justiție ar putea fi aceea în care, așa cum ne povestește Seneca, vinovații de greșeală au fost condamnați alături de nevinovat pentru că exista o hotărâre care trebuia pusă în executare chiar dacă era evident nedreaptă!

Vă reamintesc povestea: judecătorul Piso a condamnat la moarte un cetățean acuzat de a fi comis un omor. În momentul în care osânditul a fost dus la locul execuției, și-a făcut apariția cel pentru a cărui ucidere s-a dispus condamnarea, astfel că centurionul însărcinat cu execuția a decis el suspendarea executării acesteia și întoarcerea la judecător. Piso i-a condamnat însă la moarte pe toți: pe cel nedrept acuzat, pentru că exista deja o hotărâre de condamnare care trebuia executată, pe centurion, pentru că nu a executat sentința de condamnare și pe cel presupus asasinat, pentru că a provocat moartea primilor doi! Ceea ce l-a făcut pe Seneca să pronunțe cuvintele celebre: „Fiat iustitia, ruat coelum!”, adică „să se facă dreptate, prăbușească-se și cerul!” Și pe care Ferdinand I, fratele lui Carol Quintul, a reformulat-o așa cum o cunoaștem azi: „Fiat iustitia, pereat mundus”!

Nu vă par precursori ai judecăților de către o mașină dotată cu „inteligență artificială”!? Sau poate a judecăților arbitrare ale câte unui judecător nemilos al zilelor noastre! Haideți să lansăm și o provocare!

Faimosul futurolog, inventator și specialist în inteligența artificială, domnul Ray Kurzweil, „Director of Engineering” la Google (companie pe cale de a ne oferi, împreună cu producătorul BMW, într-un viitor care nu-i prea departe, o mașină superperformantă, pe baterii, dar cu o autonomie care va ridiculiza motoarele termice și care nu are nevoie nici de șofer), lucrează și la motorul de căutare al viitorului. Acesta (motorul?!) va fi capabil să răspundă peste 5-8 ani, spune domnul Kurzweil, unor întrebări complexe, de dimensiunea unui paragraf (deocamdată), apoi să intre în dialog cu noi „pentru a înțelege ce ne trebuie”!!!

Aceasta înseamnă că am putea să-i dăm motorului de căutare să rezolve un proiect de cercetare și dacă nu va găsi azi răspunsul, va reveni peste o lună, două, trei, când „va descoperi ceva relevant”! Doamne, încotro ne îndreptăm?

Mda! Dar cred că putem, totuși, să trăim liniștiți încă o vreme! Lumea virtuală, intangibilă, prin care scormonește motorul de căutare după datele și informațiile de care are nevoie pentru a rezolva o problemă sau alta, fie ea și o temă de cercetare, am creat-o noi, nu calculatorul și programele cu care funcționează. Iar acestea funcționează așa cum noi îl învățăm și atât cât noi îl învățăm. Adică atât cât știm noi! Nu noi în general, ci aceia care știu cât și gândesc precum domnul Kurzweil! Răspunsul motorului de căutare și care va fi afișat pe ecranul calculatorului va fi, în final, ceea ce noi am dat „calculatorului” să proceseze, iar rezultatul oferit lui va fi conform cu limitele noastre de cunoaștere, de înțelegere. Și apropos de acest rezultat, al cui va fi el? Cui îi aparține rezultatul activității de cercetare sau opera „creată” de calculator? Omului sau calculatorului? Cărui om? Căror oameni? Se poate imagina o operă realizată în comun de om și de calculator? Că dacă admitem că viitoarele calculatoare vor avea inteligență, fie ea și artificială, trebuie să admitem că au și putere creatoare!

Dar calculatorul, motorul de căutare sau cine știe ce altă invenție care ne va face munca mai ușoară, nu va avea emoții, nu va plânge, nu va râde, nu va suferi, nu se va sinucide!

Apropos, calculatoriștilor, softiștilor, creatorilor de inteligență artificială, juriștilor care credeți că viitorii copii ai zeiței Themis care vor spune dreptul ar putea fi calculatoarele dotate cu inteligență artificială, vă lansez o provocare: rejudecați-l pe Isus într-un astfel de proces! Și dacă va rosti, asemenea lui Pilat din Pont, „Ibis In Crucem”, credeți că se va sinucide, aidoma amintitului nedrept judecător?! Dar dacă pentru atâta întoarcere în timp nu-i nimeni pregătit, deci nici calculatorul, poate începeți cu ceva mai aproape de noi. Cu batjocura de proces care s-a numit în ziua de Crăciun a anului 1989, „procesul Ceaușeștilor”. Un proces care n-a făcut doar justiția română de râs! A făcut de râs ideea de justiție și de dreptate!

Să ne întoarcem la regula bunului simț care trebuie să domine arbitrajul!

Îmi amintesc și azi de prima mea lecție de drept comercial, dată mie de tatăl meu. Un om de o bunătate sufletească nemaiîntâlnită și căsătorit cu o femeie, mama mea, de a cărei dreaptă judecată ne era frică și mie și fraților mei. De judecățile ei mi-am amintit mereu ca judecător și îmi amintesc și azi când nu mai este, în momentele cele mai dificile ale vieții și a judecăților și când mă întreb: cum ar fi spus mama? Ce ar spune mama? Și judecata mea se luminează prin judecata ei! Lecția tatălui meu este de un bun simț și de o simplitate care demonstrează că noi complicăm ceea ce este simplu din motive greu de înțeles.

Așadar, cu tata la bulgi (bâlciul de Sfânta Mărie din târgul Bistriței mele, oraș dintre cele mai vechi din țară, dar cu crescători de animale și după colectivizare) cu un animal de vânzare. Se înțelege tata cu un cumpărător (pentru prețul de 1000 de lei) care se roagă apoi de așteptare să se ducă acasă să-și ia banii și să se întoarcă. Bunul meu tată consimte să-l așteptăm (septembrie se apropia, ne trebuiau haine, cărți și caiete pentru școală!), dar mă roagă și pe mine să stau să păzesc animalul până se duce să-și ia o bere. Era de nerefuzat felul în care a făcut-o: „dragul ticului, te superi dacă mă duc să iau o bere?”. În lipsa lui, un alt om a început să dea târcoale animalului, iar când a venit tatăl meu, care i-a spus că animalul e deja vândut și prețul pentru care l-a vândut, omul i-a spus că îi dă 1200 de lei. „Nu pot că am bătut palma”, i-a răspuns tata! Cum să poată, întreb azi studenții, cu articolul 1295 din Codul civil în vigoare la data evenimentelor și art. 1674 din Noul Cod civil? Doar potrivit legii, vinderea era perfectă de când „s-a bătut palma”, iar proprietatea se strămutase la cumpărător! Dar mai ales peste regula de drept: cum să te faci astfel de rușine trecând de cuvântul dat!

Îi adaug la cei de la care am învățat, alături dr. Ion Băcanu, pe Ion Nestor, pe Octavian Căpățână, pe Savelly Zilberstein, pe Tudor R. Popescu, pe I. L. Georgescu, pe I. N. Fințescu. Pe mulții care ne-au lăsat știința dreptului comercial românesc moștenire de care să avem grijă și să o creștem!


[1] A spus-o Bill Gates și se cuvine să luăm aminte cu atenție la spusele lui. Dar își mai amintește cineva că acest cel mai bogat om din lume și creator fără de egal a (ar fi) spus în anul 1981, că „640 K de memorie RAM ar trebui să fie de ajuns pentru toată lumea”?!. Adevărat, Bill Gates a negat, în anul 1996, că ar fi spus așa prostie, afirmând atunci că „niciun om implicat în domeniul computerelor n-ar fi în stare să afirme că o anumită capacitate de stocare ar fi suficientă pentru totdeauna”. Dar „mă tot lovesc de citatul acela prostesc atribuit mie”, spune cu tristețe creatorul care știe, desigur, că din anul 2008 nu ajung nici 500 GB.
[2] Într-un vechi dicționar german român (Hariton Tiktin, Paul Miron și Elsa Luder) veți găsi o referire la eretocrisie, care nu face însă decât să reproducă din Codul Caragea textul prin care erau declarate nearbitrabile pricinile penale astfel: „pricină de vinovăție nu se judecă prin eretocrisie” (p. 893).
[3] Noah Webster (1758-1843) a fost lexicografier, autor de dicționare, de scrieri politice, manuale, considerat unul dintre părinții fondatori ai națiunii americane. Numele de Webster este în Statele Unite sinonim cu „dicționar”, în anul 1806 el publicând prima ediție a „Dicționarului American al Limbii Engleze”. Pentru a-l completa (în anul 1825 avea 70.000 de cuvinte, dintre care 12.000 nu mai apăruseră în dicționare până atunci) a muncit 26 de ani, iar pentru a stabili etimologia cuvintelor a învățat 28 de limbi străine, între care latina, greaca, ebraica, araba, persana, sanscrita. În timpul Războiului de Independență a fost student la Yale College. Pentru a putea urma cursurile, tatăl său (care nu a terminat niciodată colegiul și a fost, pe rând, fermier, diacon, șef al poliției locale în Hartford, fondatorul unei societăți care a fost precursoare a bibliotecii publice, judecător de pace după obținerea Independenței) a fost nevoit să ipotecheze ferma. Noah Webster a făcut apoi, cu întreruperi din cauza lipsei banilor (timp în care a lucrat ca profesor), studii juridice și a devenit avocat. Nemulțumit de sistemul educațional american a înființat o școală privată în Connecticut care s-a bucurat de succes. În anul 1787 a scris un pamflet despre proiectul de Constituție al SUA semnat „A Citizen of America”, pamflet care a avut un mare impact. În anul 1793, ajutat de Alexander Hamilton, a început o prolifică activitate de gazetar, care i-a atras însă și foarte multe adversități. Lucrările sale, în special cele dedicate învățării limbii engleze (scriere, citire, pronunție, explicații), sunt extrem de populare și între cele mai vândute cărți din SUA. În anul 2014, alte 150 de cuvinte și definiții noi au fost adăugate în Dicționarul Merriam-Webster, între care și „selfie”, „tweep” și „turducken”. Pentru a publica a doua ediție a dicționarului său și-a ipotecat casa și a trăit restul vieții în lipsuri. Ziua de naștere a lui Noah Webster (16 octombrie) a fost declarată Ziua Mondială a Dicționarului.
[4] Directorul Institutului de Cercetări Juridice „Andrei Rădulescu” al Academiei Române, profesor și avocat.
[5] La fel de importantă îmi pare înființarea Academiei de Științe Juridice din România prin Legea nr. 1139/2015, ca o continuatoare în drepturi și în tradițiile științifice ale Academiei de Științe Morale și Politice înființată în anul 1939, for național de consacrare științifică.
[6] Promulgat în anul 1818, acesta a fost întocmit în greacă și tradus în limba română de biv vel logofătul Nicolae Văcărescu.
[7] Îi mulțumesc Andreei Livădariu pentru ajutorul dat în identificarea originii cuvântului. Și rețineți numele: veți auzi și veți citi cu plăcere ceea ce a scris și ceea ce va scrie stagiara noastră.
[8] Cunoscut mai degrabă pentru că după instalarea sa ca domn al Țării Românești a izbucnit o epidemie de ciumă bubonică (în anul 1813, dar epidemia s-a repetat) în care mureau până în 300 de bucureșteni pe zi (se crede că au murit peste 90.000 de oameni în total în timpul ciumei lui Caragea) și care a fost urmată de un cutremur și de inundații. Aceste calamități au umbrit realizările domnitorului. Și este de amintit și faptul că unii dintre bolnavii care scăpaseră de boală, însemnați cu un șervet roșu atârnat de gât, intrau în casele sănătoșilor și îi amenințau în scop de furt și chiar de viol, cu aruncarea hainelor îmbibate cu microbi către aceștia. Ulterior, dintre foștii ciumați, s-a constituit și „breasla cioclilor”. Într-un raport a unui astfel de cioclu se menționează că „a adunat într-o căruță 15 morți spre a-i duce la cimitir, dar nu a putut îngropa decât 14, pentru că unul a fugit și nu l-a putut ajunge”. Din Scrisoarea lui Ion Ghica adresată lui Vasile Alecsandri întitulată „Din vremea lui Caragea”.
[9] „Cu asemenea judecători, așadar, trebuie să trăim, să murim și, ceea ce este mai rău, să tăcem”. Apud Doru Cosma în Socrate, Bruno, Galilei în fața justiției, București, Editura Sport-turism, 1982, p. 289.
[10] V. Roș, Arbitrajul comercial internațional, Editura Monitorul Oficial, 2000, p. 136.
[11] Vasile, C., Saranciuc, V., Nulitatea absolută a convenției arbitrale încheiate fără autentificarea notarului – o extravaganță a NCPC, JURIDICE.ro, postat la 11 noiembrie 2013.
[12] Ce rău imens au făcut țării noastre acei oameni politici care au acceptat ca o etnie care se cheamă peste tot în lume altfel, la noi să se cheme „romi”! cât despre elementul ce ar fi urmat să facă diferențierea dintre ei și noi, adică dublul „rr”, cine mai știe azi?! Iar dacă ar ști, ce semnificație ar mai avea? Iar dacă tot ne-au uzurpat numele etniei în partea cea mai semnificativă a acestuia, dacă tot am fost de acord cu această nedreptate pe care am făcut-o istoriei, poporului nostru, copiilor noștri, dar și lor „rromilor”, pentru că i-am „deznaționalizat” și pe ei, le-am luat ce era a lor și le-am dat ce era al nostru, de ce nu renunțăm noi la denumirea de „români”, în favoarea aceleia pe care nimeni ne-o poate lua, aceea de daci! Sau credeți că îi supărăm pe „dutch”, adică pe olandezi?
[13] Article rédigé par: Jean-Pierre Grandjean, avocat à la Cour, Clifford Chance Europe LLP et Clément Fouchard, avocat à la Cour, Clifford Chance Europe LLP, undeva pe Internet.
[14] Am fost solicitat odată să dau „recomandare scrisă”, conform procedurii în vigoare la acea dată, de către un jurist(ă), pentru a face parte din corpul de arbitrii ai CCIR. Într-o conferință pe teme actuale privind arbitrajul, mi-am spus părerea despre calitățile cerute arbitrilor și despre răspunderea pe care și-o asumă cel care „face recomandarea”. După conferință, solicitant(a)ul mi-a spus că înțelege de ce nu poate fi arbitru cu recomandare dată de mine.
[15] Păcat că nu se redifuzează acest film (o comedie burlescă) în care Spencer Tracy a fost, ca de obicei, genial! Filmul a fost regizat de Stanley Kramer, nimeni altul decât regizorul seriosului film Procesul de la Nurenberg!
[16] Ana-Maria Puiu, Judecătorul ideal, pe JURIDICE.ro, articol publicat la data de 22 ianuarie 2008.


Prof. univ. dr. Viorel Roș
Președintele Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României