2,153 citiri

Pseudoprobleme de drept penal sau despre autopropulsie, autorănire, autoincriminare și „alți demoni”…

ESSENTIALS-Valerian-CiocleiÎn cei cinci ani de la intrarea în vigoare a noilor Coduri penale ni s-au oferit în mod constant ocazii de a reflecta asupra unor probleme de drept „grație” procedurii hotărârilor prealabile (în continuarea HP). În toată această perioadă, la solicitarea instanței supreme, am transmis, în mai multe rânduri, opinia mea cu privire la diverse probleme de drept sesizate. În unele dintre acestea, am avansat ideea că întrebările formulate de instanțele de sesizare, nu reprezintă, în realitate, probleme de drept. Într-un articol publicat cu ceva timp în urmă, am realizat și un scurt „bilanț” al deciziilor pronunțate în procedura H.P. Am atras atunci atenția asupra faptului că „admisibilitatea sesizărilor a cunoscut, după primul an, un trend descendent, ajungând în ultimii doi ani la un raport de egalitate între sesizările admise și cele respinse. Aceasta înseamnă în mod concret că, jumătate din sesizările adresate instanței supreme sunt nejustificate și ca atare, în mare măsură, inutile, atât pentru cauza care a generat sesizarea cât și pentru cauzele similare, deci pentru sistemul judiciar în general”. Am mai constatat, cu același prilej, că:„ Referirea la sesizările respinse este doar partea vizibilă și „probată” a fenomenului. În realitate, inclusiv unele soluții de admitere „dezleagă” probleme inexistente, pentru care analiza atentă a textului de lege și, eventual, un studiu sumar al doctrinei și jurisprudenței ar fi fost suficiente pentru pronunțarea soluției corecte”[1].

Toate aceste observații m-au condus la ipoteza conform căreia, în multe cazuri, sesizările adresate instanței supreme se referă, în realitate, la false probleme de drept. Pentru verificarea acestei ipoteze am continuat să urmăresc sesizările în materia părții speciale a dreptului penal. Printre acestea, în ultima vreme, trei mi-au atras atenția în mod deosebit. Ca o stranie coincidență, fiecare sesizare (din cele trei) se circumscrie unei noțiuni care începe cu prefixul „auto”, iar două dintre cele trei sesizări se referă la infracțiuni privind circulația rutieră (implicit a autovehiculelor); este vorba despre noțiunile de: autopropulsie, autorănire și autoincriminare. În cele ce urmează, voi face un examen succint al celor trei sesizări, în ordinea în care au ajuns pe rolul instanței supreme: autopropulsia (1); autorănirea (2); autoincriminarea (3).

1. Autopropulsia

În acest prim caz, sesizarea se referă la următoarea chestiune de drept: „ Dacă acțiunea de conducere a unui vehicul, astfel cum este prevăzută de art. 336 Cod penal, presupune în mod necesar punerea în mișcare a vehiculului, prin acționarea sistemelor de autopropulsie?”[2]. Din start, problema pare mai degrabă una inginerească decât una de drept…

În cauză s-a reținut că inculpatul „având o alcoolemie de 1,65 g/l, a pus în mișcare prin împingere autoturismul (…), iar ulterior, drumul fiind în pantă, a intrat în habitaclul autoturismului și a acționat mecanismele de frânare și direcție, având intenția de a porni în acest fel motorul, deplasându-se în acest mod pe o distanță de aproximativ 300 de metri, din care o parte a împins autoturismul și o altă parte s-a aflat la volanul acestuia, pe strada Louis Pasteur din mun. Oradea, fără ca motorul autoturismului să fie în stare de funcționare”. Este interesant de semnalat că în cauză, după cum rezultă din probele de la dosar, „ după constatarea infracțiunii, chiar polițiștii au împins vehiculul în timp ce inculpatul se afla la volan, pentru a degaja intersecția”.

În primă instanță, inculpatul a fost achitat constatând-se că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 336 alin. (1) Cod penal (conducerea unui vehicul sub influența alcoolului sau altor substanțe). Motivarea s-a bazat, în esență, pe ideea că activitatea inculpatului nu a reprezentat o acțiune de conducere: „În ceea ce privește acțiunea de conducere, s-a precizat că aceasta reprezintă operațiunea tehnică prin care se pune în mișcare și dirijează un autovehicul prevăzut cu motor care să îi asigure deplasarea și care are aptitudinea de a se deplasa prin mijloace proprii”.

În opinia instanței de sesizare „fapta concretă reținută în sarcina inculpatului întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 336 alin.(1) Cod penal”. În mare, se apreciază că „a conduce un vehicul nu presupune cu necesitate ca acesta să se deplaseze pe drumul public cu ajutorul motorului”. Opinia este pe larg și savant argumentată: sunt analizate mai multe noțiuni utilizate în Codul rutier (OUG nr. 195/2002) și în Regulamentul de aplicare a acestuia; se apelează inclusiv la DEX, pentru a se analiza gramatical sintagma a conduce; se dau câteva exemple sugestive precum conducerea unui autovehicul în pantă cu motorul oprit, sau conducerea unui autovehicul tractat (deci căruia nu-i funcționează motorul); se indică și un exemplu din practica judiciară. În sfârșit, atacând frontal problema autopropulsiei, instanța de sesizare afirmă următoarele: „În esență apreciem că este de natura unui vehicul (cu referire la autoturism) de a se deplasa pe drumul public cu ajutorul autopropulsiei și nu de esența sa”.

Cu excepția acestei ultime fraze, lipsită de sens după părerea mea, instanța de sesizare chiar și-a argumentat corect opinia, și este regretabil că nu a pronunțat și o soluție în consecință, preferând să adreseze o întrebare instanței supreme.

În opinia mea, indiferent că este de natura sau de esența autoturismului, autopropulsia nu reprezintă problema cauzei și, cu atât mai puțin, o problemă de drept. Singura problemă care se pune în cauză (sau în spețe similare) este aceea de interpretare corectă a textului de lege prin raportare la circumstanțele concrete ale speței. Nu există o soluție de principiu, care să se bazeze pe funcționarea sau nefuncționarea mecanismului de autopropulsie. Altfel spus, un răspuns de genul „acțiunea de conducere a unui vehicul, astfel cum este prevăzută de art. 336 Cod penal, nu presupune în mod necesar punerea în mișcare a vehiculului, prin acționarea sistemelor de autopropulsie” nu ar putea avea valoare de principiu și nu ar putea fi generalizat la toate cazurile asemănătoare, dar nu identice. Se poate imagina și se poate întâlni oricând în practică o ipoteză în care „conducerea” unui autovehicul cu motorul oprit să nu întrunească elementele constitutive ale infracțiunii prevăzută de art. 336 Cod penal. Chiar cauza discutată ne oferă un exemplu care, deși poate stârni zâmbete, este perfect adecvat. Astfel, făcând abstracție de acțiunile anterioare, fapta persoanei, aflată sub influența alcoolului, de a manevra autoturismul împins de organele de poliție (deci fără funcționarea motorului), pe o distanță de câțiva metri, pentru a degaja intersecția, nu reprezintă infracțiune. Și nu cred că este necesar să argumentez o astfel de soluție… În același sens, numeroase alte exemple pot fi imaginate. În sens contrar, nici funcționarea motorului, în sine, nu reprezintă o garanție absolută a existenței infracțiunii. Astfel, în exemplul anterior, când deplasarea autoturismului se realizează pe o distanță scurtă, pentru degajarea intersecției, faptul că motorul ar fi funcționat nu ar fi fost de natură să conducă la concluzia că sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii. Ar lipsi în speță intenția de a conduce autovehiculul pe drumurile publice… În același sens se pot imagina și alte exemple. Cu alte cuvinte, spețele de acest gen vor trebui analizate de la caz la caz; nu există o „rețetă” unică.

În cauză, prin decizia nr. 6 din 21 martie 2019, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală admite sesizarea și: „Stabilește că, acțiunea de conducere a unui vehicul, astfel cum este prevăzută de art. 336 din Codul penal, nu presupune în mod necesar punerea în mișcare a vehiculului prin acționarea sistemelor de autopropulsie”[3].

Deși corectă pe fond, în raport strict cu datele speței, cred că decizia nu poate avea valențele unei „dezlegări” de principiu, așa cum am arătat mai sus. Prin urmare, consider că problema pusă în discuție nu reprezintă o veritabilă chestiune de drept, iar sesizarea trebuia respinsă ca inadmisibilă.

2. Autorănirea

În cel de-al doilea caz, sesizarea se referă la următoarea chestiune de drept: „Dacă noțiunea de rănire a uneia sau a mai multor persoane prev. de art. 75 alin. (1) lit. b) din OUG 195/2002 raportat la art. 338 alin. (3) Cod penal, articol care definește accidentul de circulație ca și situație premisă a infracțiunii de părăsire a locului accidentului prev. de art. 338 alin.(1) Cod penal, are în vedere și autorănirea (când singura persoană rănită este însuși conducătorul singurului vehicul/autovehicul implicat în accident)”[4].

În cauză, s-a reținut că inculpatul a condus un autovehicul pe drumurile publice „fără a poseda permis de conducere, ocazie cu care a fost implicat într-un accident rutier în urma căruia cel în cauză a suferit vătămări corporale după care a părăsit locul accidentului, fără încuviințarea lucrătorilor de poliție”. Concret, conducătorul auto a pierdut controlul volanului și s-a izbit cu autoturismul de un gard.

În primă instanță, în sarcina inculpatului au fost reținute, în concurs, infracțiunea de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care nu posedă permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. (1) Cod penal și infracțiunea de părăsire a locului accidentului, prevăzută de art. 338 alin. (1) Cod penal. În legătură cu părăsirea locului accidentului: „Instanța de fond a motivat că pentru existența infracțiunii nu are importanță dacă leziunile au fost suferite de către conducătorul autoturismului care a provocat accidentul sau de către un alt pasager al autoturismului, singura condiție fiind aceea ca, în urma accidentului, cel puțin o persoană să fi avut nevoie de îngrijiri medicale, condiție îndeplinită în speță astfel cum rezultă din certificatul medico-legal aflat la dosar. În consecință, apărările inculpatului, în sensul că fapta nu există deoarece acesta a fost cel care a suferit leziuni și nu o altă persoană, nu pot fi primite, condiția ca acesta să fi avut nevoie de cel puțin o zi de îngrijiri medicale fiind îndeplinită”.

Instanța de sesizare apreciază că în cauză pot fi avute în vedere două interpretări diferite. Într-o primă opinie, se apreciază că expresia “rănirea a două sau mai multor persoane” nu poate cuprinde și ipoteza autorănirii, când singura persoană rănită este însuși conducătorul singurului vehicul implicat în accident. În motivarea acestei soluții se aduc mai multe argumente. Cel mai important, după părerea mea, este acela bazat pe cauza de excludere a infracțiunii prevăzută la art. 338 alin. (3) lit. b), care se referă la ipoteza în care conducătorul auto părăsește locul accidentului pentru a transporta victima la spital. Raportat la aceasta se apreciază, pe bună dreptate, că dacă legiuitorul ar fi avut în vedere și ipoteza în care autorul accidentului este victima propriei acțiuni, pentru identitate de rațiune, ar fi prevăzut și pentru această ipoteză aceeași cauză justificativă (posibilitatea autorului de a se deplasa el însuși pentru propriile îngrijiri), „dreptul la viață și sănătate fiind protejat în mod egal de lege, indiferent de titular”. În lipsa unei asemenea dispoziții de excludere a infracțiunii, este evident că legiuitorul nu a luat în calcul ipoteza autorănirii. Într-o a doua opinie, se apreciază că expresia rănirea a două sau mai multor persoane cuprinde și ipoteza autorănirii. În motivarea acestei soluții, argumentul principal se bazează pe „ definiția expresă a accidentului de circulație consacrată în art. 75 lit. b) din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, care face referire la rănirea uneia sau a mai multor persoane, fără a face distincție în funcție de numărul și calitatea acestor persoane”. Prin urmare, se concluzionează că, „acolo unde legea nu distinge nici magistratul nu o poate face”. Instanța de sesizare a evitat să se pronunțe în favoarea uneia sau alteia dintre cele două interpretări.

Apreciez că argumentul folosit pentru susținerea primei interpretări este corect dar, după cum voi arăta, insuficient. Argumentul folosit pentru susținerea celei de a doua interpretări este incorect; la fel de bine se poate susține că definiția accidentului se referă la rănirea unei persoane, nu și la autorănire…

În opinia mea, autorănirea nu poate realiza situația premisă necesară pentru existența infracțiunii prevăzute de art. 338 Cod penal, în ipoteza în care singura persoană rănită este însuși conducătorul singurului vehicul/autovehicul implicat în accident. Pe lângă argumentul instanței de sesizare, la care m-am referit, pot fi aduse și alte argumente valabile. Voi face referire la unul singur, care are valoare de principiu. În dreptul nostru penal, și nu numai, este de principiu că faptele de autolezare, inclusiv cele comise cu intenție (sinuciderea, autovătămarea corporală), nu pot fi incriminate. O singură excepție este admisă, pe deplin justificat, în cazul art. 432 C. pen., atunci când o persoană își provoacă intenționat vătămări ale integrității corporale sau sănătății în scopul de a se sustrage de la serviciul militar. Or, a admite că autorănirea unei persoane poate reprezenta situație premisă pentru reținerea în sarcina acesteia a infracțiunii de părăsire a locului accidentului, ar echivala cu o incriminare indirectă a unei autolezări, și nu oricare, ci a uneia comisă din culpă. Ar fi absurd.

În realitate, în cauza analizată, orice argumentație este superfluă, deoarece răspunsul la falsa dilemă creată se află în chiar textul incriminator. Astfel, la art. 338 alin. (3) lit. d), o ultimă variantă de excludere a infracțiunii se referă la ipoteza în care: „victima părăsește locul faptei, iar conducătorul de vehicul anunță imediat evenimentul la cea mai apropiată unitate de poliție”. Rezultă din textul citat că legiuitorul face o distincție cât se poate de clară, neechivocă, între victimă și conducătorul de vehicul, că pentru existența infracțiunii este necesar ca în accident să fie implicate cel puțin două persoane. O altă interpretare ar transfera textul într-o zonă a paranormalului, în care conducătorul auto, victimă a propriului accident, părăsește locul faptei cu „o parte a ființei sale”, iar cu „cealaltă”, se grăbește să „anunțe imediat evenimentul la cea mai apropiată unitate de poliție”. Este evident deci, că prin rănirea unei persoane nu se înțelege propria rănire, iar infracțiunea de părăsire a locului accidentului nu poate exista în ipoteza în care singura persoană rănită este însuși conducătorul singurului vehicul/autovehicul implicat în accident.

În cauză, prin decizia nr. 8 din 21 martie 2019, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală admite sesizarea și: „ Stabilește că rănirea uneia sau mai multor persoane prevăzută de art.75 lit. b) din OUG nr.195/2002, cuprinsă în definiția accidentului de circulație, ca situație premisă a infracțiunii de părăsire a locului accidentului prevăzută de art. 338 alin. (1) din Codul penal, nu are în vedere și autorănirea, când singura persoană rănită este însuși conducătorul singurului autovehicul implicat în accident”[5].

Deși soluția este corectă pe fond, consider că problema pusă în discuție nu reprezenta o veritabilă chestiune de drept, câtă vreme o citire atentă a textului de lege oferea soluția corectă. Totuși, spre deosebire de cauza precedentă, cred că în acest caz nu existau temeiuri pentru respingerea acțiunii ca inadmisibilă.

3. Autoincriminarea

În cel de-al treilea caz, sesizarea se referă la următoarea chestiune de drept: „Poate fi subiect activ al infracțiunii de mărturie mincinoasă participantul la comiterea unei infracțiuni care a fost judecat separat de ceilalți participanți și audiat ulterior ca martor în cauza disjunsă cu privire la acești din urmă participanți?”[6].

În cauza analizată, cauză disjunsă dintr-un alt dosar în care inculpatul fusese condamnat anterior pentru comiterea infracțiunii de tâlhărie calificată, s-a reținut că acesta a făcut afirmații mincinoase în legătură cu participarea unui alt inculpat la comiterea infracțiunii de tâlhărie, în sensul că a declarat că a comis singur fapta pentru care a fost condamnat și că la aceasta nu a participat și celălalt inculpat, judecat în cauza analizată pentru complicitate la tâlhărie.

În primă instanță, inculpatul a fost achitat pentru infracțiunea de mărturie mincinoasă. „În opinia instanței, în cazul în care la săvârșirea unei infracțiuni au participat mai multe persoane, persoana audiată în calitate de martor cu privire la infracțiunea comisă de un participant, care în aceeași cauză a avut anterior calitatea de inculpat și a fost condamnată definitiv, nu poate fi subiect activ al infracțiunii de mărturie mincinoasă”. Argumentul principal al acestei soluții este acela ce rezultă prin raportarea la art. 118 din Codul de procedură penală (Dreptul martorului de a nu se acuza) care stabilește: „ Declarația de martor dată de o persoană care, în aceeași cauză, anterior declarației a avut sau, ulterior, a dobândit calitatea de suspect ori inculpat nu poate fi folosită împotriva sa. Organele judiciare au obligația să menționeze, cu ocazia consemnării declarației, calitatea procesuală anterioară”. În același sens este invocată și Decizia Curții Constituționale nr. 562/2017 care, în esență, reiterează principiul conform căruia nicio persoană nu poate fi martor în propria sa cauză (nemo testis idoneus in re sua).

Sentința a fost apelată de către Parchet care susține, „în esență, că dispozițiile legale incidente în cauză (art. 273 alin. 1 C. pen., art. 114-118 C. proc. pen.) nu interzic expres după niciun fel de interpretare să poată întruni calitatea de martor și apoi să fie condamnat pentru afirmații necorespunzătoare adevărului cel care a avut calitatea de participant la săvârșirea aceleiași fapte care deja a fost condamnat definitiv la momentul când este audiat ca martor în cauza disjunsă a altui participant la săvârșirea aceleiași infracțiuni”.

Instanța de sesizare a evitat să se pronunțe asupra celor două puncte de vedere precizând următoarele: „Curtea nu va mai emite o opinie asupra chestiunii de drept asupra căreia s-a decis sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție deoarece exprimarea punctului de vedere ar echivala cu o antepronunțare asupra motivului de apel formulat de Parchet.”

În opinia mea și în acest caz avem de a face cu o falsă problemă de drept.

Textul articolului 118 C. proc. pen. este cât se poate de clar și el se referă la dreptul martorului de a nu se autoincrimina, indiferent în ce moment procesual i se ia declarația de martor, respectiv înainte sau după momentul inculpării sau condamnării. Acest principiu nu poate fi ocolit printr-o strategie de anchetă, cum ar fi cea a disjungerii cauzei. În speță, singura problemă care se pune este cea de respectare a legii. Dacă respectarea legii de către organele judiciare a devenit o problemă de drept, avem o mare Problemă…

Prin urmare, nu poate fi subiect activ al infracțiunii de mărturie mincinoasă participantul la comiterea unei infracțiuni care a fost judecat separat de ceilalți participanți și audiat ulterior ca martor în cauza disjunsă cu privire la acești din urmă participanți. Deși chestiunea ridicată este o falsă problemă de drept, cred că instanța supremă are obligația de a dezlega această chestiune în sensul celor arătate, pentru a înlătura riscul apariției unor soluții evident ilegale (Termenul de soluționare a sesizării este fixat la data de 17.04.2019).

În concluzie, instanțele continuă să sesizeze Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală cu false probleme de drept: fie că este vorba despre situații în care textele de lege trebuie aplicate în funcție de datele concrete ale speței (ca în cazul autopropulsiei), fie că este vorba despre citirea atentă și integrală a unor texte de lege suficient de clare ca în cazul autorănirii), fie că este vorba, pur și simplu, despre respectarea legii, de aplicarea ei (ca în cazul autoincriminării). În toate aceste situații înfăptuirea justiției penale este perturbată în mod nejustificat; cauzele în care se dispune sesizarea precum și celelalte cauze similare aflate în curs de soluționare sunt tergiversate, iar încrederea cetățeanului în capacitatea instanțelor de judecată de a „spune dreptul” este zdruncinată.

Cred că se face o confuzie „păguboasă” între posibilitatea și obligativitatea sesizării. Faptul că instanța de fond sau o altă instanță a pronunțat o soluție incorectă, sau faptul că Parchetul a introdus apel împotriva unei soluții corecte, nu reprezintă, în sine, o justificare pentru sesizarea instanței supreme cu o chestiune de drept.

În loc să se lase „bântuite” de autopropulsie, autorănire, autoincriminare și „alți demoni”, instanțele care judecă o cauză în ultimă instanță ar trebui să își asume responsabilitatea soluției, mai ales în cazurile în care aceasta este evidentă.

*Tema analizată în articol a fost prezentată de autor, la data de 22 martie, în cadrul Conferinței „Noile Coduri penale la 5 ani de la intrarea în vigoare”, ce a avut loc la Cluj-Napoca, Organizatori: Facultatea de Drept a Universității Babeș-Bolyai; INPPA- Centrul teritorial Cluj; cu sprijinul Baroului Cluj; în colaborare cu Editura Universul Juridic.


[1] V. Cioclei, Dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. H.P. Tango, disponibil aici (cu referire la deciziile respective).
[2] I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, dosar nr. 144/1/2019.
[3] Disponibil aici.
[4] I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, dosar nr. 228/1/2019.
[5] Disponibil aici.
[6] I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, dosar nr. 377/1/2019.


Prof. univ. dr. Valerian Cioclei