Am avut cândva o discuție pe diverse subiecte cu un valoros scriitor și faimos „lider de opinie” („influencer”, cum ar zice azi doctoranzii în „leadership”), cea mai fierbinte temă a dialogului fiind „situația din justiție”. (Da, subiectul merită ocrotit măcar de ghilimele, pentru că din sintagmă de lemn a ajuns slogan de rumeguș și din lozincă s-a transformat în gargară de ziceri fără pauză despre ceva care sună a represiune: situațiadinjustiție-atacullajustiție-referendumpejustiție.) Înflăcărat de spirit justițiar și însetat de dreptate, absolut convins de Adevărurile proprii referitoare la rostul legilor, procedurilor și prezumțiilor, sentențios și autoritar, preopinentul meu s-a luat la trântă cu huliții „penali” (și laolaltă cu avocații lor) și, cât ai zice stat de drept, le-a scos ochii și le-a spart țestele pe loc, de s-a umplut tot ecranul de mațe și sânge, mai rău ca-n filmele lui Tarantino. Cât despre ochii și țeasta lui, erau numai rânjet, rânjet scrâșnit triumfător între maxilare și semnat cu-n discret strop de salivă-n colțul gurii, pe post de discretă semnătură-n colț de tablou. Satisfacție rânjindă și răzbunătoare, ghilotină peste orice umbră de îndoială și orice remușcare. Lasă-mă dom’ne cu procedurile tale și prezumția lu’ pește, cu drepturile omului și lipsa probelor… Știu ei mai bine de ce-au fost săltați, la beci cu ei, la scârba lumii și cu avocații lor!
Îmi amintesc adesea de execuția asta publică, lipsită de regrete și îndoieli. Ultima oară mi s-a întâmplat acum câteva zile când am dat de știrea despre protestul unor studenți care au solicitat cu vehemență anularea unei invitații adresate judecătorului american Brett Kavanaugh de a ține o prelegere la George Mason University. Motivul invocat de protestatari era că respectivul judecător fusese acuzat în public de o fostă colegă de școală că se comportase pretins indecent și agresiv la adresa ei (acuzație nesusținută în vreun fel de probe și nici supusă vreunor proceduri judiciare)[1]. Din perspectiva asta, și mai memorabilă mi s-a părut însă revolta recentă a unor studenți la drept la Harvard care au cerut demisia decanului facultății, Ronald Sullivan Jr., pe motiv că acesta își oferise serviciile de avocat în sprijinul apărării lui Harvey Weinstein în faimoasa cauză în care producătorul hollywoodian este acuzat de hărțuire sexuală.[2] În scrisoarea lor de protest, studenții (nota bene!, viitori absolvenți de drept și nu oriunde, ci la cea mai prestigioasă facultate de profil americană!) se arătau scandalizați de misiunea asumată de decanul-avocat (zice-se, „inacceptabilă din perspectivă etică”[3]) și se întrebau retoric cum ar mai putea fi mândru un posesor de diplomă de Harvard când ea ar fi semnată de cineva implicat în apărarea „proeminentei figuri din centrul scandalului iscat de mișcarea #Metoo”.[4] În plus, studenții se plângeau că decizia lui Ronald Sullivan Jr. este cauzatoare de traume („deeply trauma-inducing”) și că le subminează „confortul și încrederea” în forțele proprii.[5] În defensivă, decanul-avocat, un jurist eminent, cu remarcabile succese profesionale[6], a invocat dreptul la apărare al oricărei persoane și sacra prezumție de nevinovăție și a ripostat mâhnit că încălcarea acestor principii ar face ca „țara asta să fie altceva decât ceea ce ne imaginăm noi că este”.[7] Apărare tardivă și ineficace… Peste raționamentele decanului, oprobiul studenților a căzut ghilotină, iar rămășițele acestor argumente vor fi duse pe pustii, nu-i așa?, de suflul necruțător al opiniei publice, noua zeiță a dreptății.
În siajul acestui scandal academic și-al poveștii adevărate cu influențărul făuritor de păreri, stau și cuget cu amărăciune la leșinul dreptului în „statul de drept” (1), la transferul facerii justiției din sala de tribunal în piața publică (2) și la transformarea setei de dreptate în foame de răzbunare și a sistemului judiciar în sistem de represiune (3). Toate aceste subiecte, legate între ele de un numitor comun: o regretabilă formă de disonanță cognitivă în evaluarea justiției și a justeței.
1. Apărută pentru prima oară în doctrina juridică germană la finalul secolului al XIX-lea, expresia „stat de drept” („Rechtsstaat”) a fost preluată și în celelalte jurisdicții continentale, fiind asociată de atunci încoace cu forma de organizare statală întemeiată pe supremația legilor, pe principiile separației puterilor și întâietății drepturilor omului. Despre statul de drept s-a vorbit și s-a scris enorm, dar nu-mi propun o recapitulare a analizelor ori a controverselor pe subiect (cele mai intense fiind disputele dintre pozitiviști și anti-pozitiviști). Pentru prezenta intervenție, sunt suficiente definiția evocată precum și premisa referitoare la rolul esențial al legilor, văzute ca indispensabil element de ghidaj în funcționarea instituțiilor, în reglarea raporturilor juridice dintre cetățeni și autoritățile administrative și în apărarea drepturilor și libertăților individuale. Printre acestea din urmă – și parte din aceeași premisă – se regăsesc dreptul la apărare și principiul prezumției de nevinovăție, ca ingrediente indispensabile ale „statului de drept”, consacrate în normele fundamentale ale regimurilor zise „democratice”.[8]
N-am auzit pe nimeni din jurul meu să pună la îndoială valoarea principiilor menționate mai sus ori rolul lor fundamental în arhitectura statală. Dimpotrivă, nu cred că există manifest electoral, program de guvernare, moțiune de cenzură, bilanț de activitate a organelor judiciare ori discurs despre starea nației, după caz, în care „statul de drept” să nu aibă soclul cel mai vizibil, din marmură de Carrara.
În ciuda acestei aparente unanimități și a respectului declarat sus și tare pentru sfântul „stat de drept” și principiile lui constitutive, în ultima vreme, se poate constata o vădită disoluție a acestor „valori”, atât în jurisdicția autohtonă, cât și la case mai mari. O dezagregare etapizată în baza unui trend care are ca punct terminus, pare-se, negarea cuceririlor clasice din domeniul libertăților individuale și alungarea dreptului din stat (probabil pe motiv că-i prea pozitivist, prea plin de norme complicate, prea deschis „chițibușurilor avocățești” și, peste toate, prea puțin pe înțelesul tuturor).
Întâi, devalorizarea sintagmei în sine ca efect al supra-utilizării. Repetată la infinit, tocită în discursuri demagogice și umflată cu expectorații bombastice (aidoma „democrației”, „libertății”, „economiei de piață” și altor „valori”, neapărat „euroatlantice” – ah!, euroatlantic, ah!), expresia care se chinuie să compună „statul de drept” se îmbolnăvește de ceea ce Leon Jakobovits James numea „sațietate semantică”[9]: semnificantul divorțează de semnificat și sensul zicerii se desparte de concept, cuvântul se deșiră, sunetul se rătăcește de noimă, iar ce rămâne sonor sunt doar ecourile aritmice și cacofonice ale miilor de vociferări. Stat de drept, stat de dreeeept, stat deeept, sdeeeeeept, blaaaablaaa. Dreptul?… Give me a break! Ca efect al acestei descompuneri, principiile fundamentale ale statului de drept (printre care cele care asigură apărarea individului în raporturile cu administrația) ne apar ca o traducere la mâna a treia, telefon fără fir jucat de niște cetățeni turmentați.
Pe urmă, după perdeaua de fum a acestei sațietăți semantice, intervine înlocuirea insidioasă a vechilor virtuți și principii cu noile cuceriri ale post-modernității sau ale trucajelor ideologice, după caz. Așa se face că, precum în povestea protestelor studențești de la Harvard, „siguranța” și „confortul” din „spațiile ocrotite” („safe spaces”) ajung mai de preț decât dreptul la apărare, prezumția de nevinovăție ori datoriile deontologice ale avocatului. Prin urmare, în această cultură a victimizării tot mai dominantă în lumea post-modernă, mai ales în spațiul academic și universitar, a vorbi despre principiile clasice care guvernează relația apărător-client poate fi „traumatizant” pentru receptorii tip snowflake care nu-s atenți decât la potențialele ofense și deranjuri. Iar dacă tu, decan, îndrăznești să te „cobori” într-atât încât să aperi un „nenorocit”, înseamnă negreșit că n-ai pic de empatie cu bieții și sensibilii studenți, iar decizia asta este o expresie a inabilităților tale de a le acorda necesara „îngrijire”[10] și de a le asigura un spațiu „sigur și confortabil”.[11] În mod similar, dacă e să ne uităm și la oile noastre, nici o „valoare” a „statului de drept” nu pare să fie mai importantă și mai măreață și mai nobilă decât „lupta-anti-corupție”. Că în numele acestei „lupte” sunt terfelite principii constituționale și destine umane, asta nu se pune pentru că, potrivit unui filosof, oricine este acuzat are, nu-i așa?, „probleme cu justiția” și, evident, devine instantaneu „penal”, iar prezumția de nevinovăție a unui „penal” devine, instantaneu, o glumă proastă. Context în care revin la povestioara cu influențărul făuritor de opinii. Văzându-l așa de aprins și pornit în crucificarea „penalilor”, am încercat să-l readuc la masa dezbaterii raționale și l-am întrebat cum ar tranșa el o situație în care A este în mod cert vinovat, iar B, la fel de cert, inocent, dar măsura care trebuie luată trebuie să fie una comună: cercetați în stare de libertate sau în stare de arest? Moment în care fața omului meu s-a făcut pământie și privirea-ghețar, iar cuvintele lui – gloanțe de foc automat: la pușcărie amândoi!… Un verdict nemilos și-un trist motiv pentru Sir William Blackstone („It is better that ten guilty persons escape, than that one innocent suffer”) să se răsucească în mormânt.
În fine, după această detronare de facto a principiilor constitutive ale dreptului la apărare, pasul următor ar fi acoperirea ei legală. Relativ recent, în Canada (o jurisdicție care pare noul el dorado al experimentelor trans-legislative), a apărut o propunere normativă menită să îngreuneze considerabil misiunea defensivă a persoanei acuzate de hărțuire sexuală sau de viol.[12] În fapt, un nou pas spre transformarea prezumției de nevinovăție într-una de vinovăție.[13] Să ne așteptăm, așadar, la adoptarea de norme care devin tot mai aliniate exigențelor corectitudinii politice și ideologiilor identitare și tot mai subordonate unei abordări consumeriste omniprezente (inclusiv în mediul educațional). Prin creditul tot mai vizibil acordat acuzatorului (neapărat membru al echipei Believe Survivors), asemenea norme n-ar fi altceva decât transpunerea în dreptul penal a cutumei negustorești în baza căreia clientul are întotdeauna dreptate.[14]
Ca efect al acestui triplu asalt (sațietatea semantică, detronarea de facto a principiilor clasice și tendința unor rocade normative), dreptul (acel drept pe care-l credeam noi, precum Cicero, „arta binelui și a dreptății”) este, treptat-treptat, evacuat din statul de drept. Stat rămas fără principii, sat rămas fără câini.
2. Unul dintre cele mai perverse simptome ale bolii statului de drept este înlocuirea justiției asigurată de instituții, legi și proceduri cu „justiția” „străzii” (ori a „societății civile”, după caz, – of!, cât de pleonastică și bombastică și pervers-manipulatoare poate fi sintagma asta?…). Mișcarea #Metoo născută peste ocean și fenomenul „cătușe la TV” fecundat in vitro în Italia și clonat în România sunt expresiile en vogue ale acestei metamorfoze al cărei principiu fundamental este transformarea acuzației în sentință de condamnare. Repetată de un cor de o mie de voci, teveamplificată și picurată chinezește în urechi, acuzația nu se mai mulțumește cu statut de denunț, pâră sau presupunere, după caz, ci se vrea adevăr universal și incontestabil, dispozitiv al hotărârii de condamnare de pe burtiera televizorului.
Tristețea asociată acestei declinări de competență stă nu doar în scrierea sentinței taman prin rechizitoriu. Trist, fantastic de trist, este că procesul însuși este transferat din sala de judecată în piața publică, în studioul TV, în facebook și pe treptele intrării la teatru. Un transfer în baza căruia democrația lasă locul stradocrației, iar votul popular – scandărilor galeriei. Solemnitatea și sobrietatea sunt înlocuite cu show-ul și zdrăngăneala, calmul cu huiduiala, cartezianismul cu aproximația, cuvântul cu zicerea, sensul cu sloganul.
„Strada” devine, așadar, tribunalul post-modernității și post-adevărului. În „stradă” sunt vocile, vocile care contează, evident, ale celor o sută de protestaci capabili să conteste, la nevoie și la cerere, chiar și legea gravitației. Tot acolo, jurnaliștii-procurori în căutare de vrăjitoare. Rolul juraților de pe trepte e impecabil jucat de actori faimoși și clovni celebri (când actorii nu mai pot coborî în „stradă”, ei aleg să fie mandatați de progeniturile lor). Dreptatea „străzii” este vămuită de chitariști zombie. Judecători sunt Metoo și Himtoo, desemnați aleatoriu în același cuplet. De avocați nu-i nevoie, că avocații-s răi și ne-ncurcă cu „chichițele” lor. Așa se face că, după scandările nesfârșite ale rechizitoriilor, toți actorii „străzii” se strâng să scrie sentința definitivă și irevocabilă la barul din colțul pieței. Într-un final, ședința publică se transformă în chermeză care se lasă cu o cafteală generalizată: toată lumea ajunge să se bată cu toată lumea, cu picioare de scaune și cu halbe de bere.
Într-o asemenea atmosferă de circ și de wrestling, singura instanță „competentă” să facă justiție rămâne gura lumii slobodă, reductibilă, din păcate, așa cum zicea George Orwell, la o intoleranță și-un oprobiu mai dure decât orice sancțiune judiciară.[15] Și, asociat acestui păcat, riscul reticenței avocaților înșiși de a se confrunta cu tăvălugul opiniei publice. Așa cum observa Andrew W. Liang, „dacă avocații se vor gândi de două ori înainte de a prelua un caz, va dispărea orice distincție între procesul din tribunal și <<procesul>> opiniei publice. Atacul violent al publicității negative va fi atât de costisitor pentru avocat încât vor fi tot mai puțini avocați de calitate dispuși să-i apere pe aceia care, dintr-un motiv sau altul, sunt deja prezumați vinovați de un public majoritar (…) Caz în care se va prăbuși integritatea întregului sistem judiciar.”[16]
3. Atât fermitatea influențărului făuritor de opinii, cât și reacția asurzitor-acuzatoare a studenților juriști de la Harvard mi-au amintit de avocații cuplului Ceaușescu. După cum se știe, aceștia nu doar că și-au abandonat roba și datoriile deontologice ci, mai grav, și-au construit pledoaria cu sârg de procurori, o pledoarie îndreptată împotriva drepturilor și intereselor propriilor clienți într-un simulacru de proces în care acuzații nu au beneficiat de nicio apărare. Un pretins proces care n-a fost altceva decât o expresie a unei răzbunări colective, oarbe și sălbatice.
Anii au trecut, iar noi ne-am „integrat” în lumea care se auto-intitulează, emfatic, „civilizată”. Zisul „proces” al dictatorului și al „odioasei lui soții” a fost îngropat în arhivă, în albumul fotografiilor de care (pretindem că) ne este rușine. Am aderat la convenții de apărare a drepturilor omului, am abolit pedeapsa cu moartea, ne lăudăm mândri cu „valorile” „euroatlantice”, ne fălim cu alianțe „democratice” și (ne place să credem că) ne-am „emancipat” în lumea globalizată a „diversității” și a „toleranței”.
Cu toate astea, statul nostru de drept pare paralizat de impostură, sistemul judiciar e redus la componenta penală și la miza politică meschină, a reglărilor de conturi și a răfuielilor, distanța dintre „valorile” ratificate și „valorile” practicate este uriașă, iar în aer plutește o vădită discordie, o imensă poftă de răzbunare și nostalgia unor vremuri în care păcatul trebuia ispășit prin pedeapsa capitală. În fapt, spiritul vindicativ pare să fi acaparat și sistemul de justiție și simțul dreptății. Pe scurt, Dreptu-i uite-așa:/ Să vină să vă ia!
Într-un asemenea climat, corectitudinea, adică acea virtute sinonimă dreptei judecăți și justiției, acea componentă indispensabilă a facerii dreptului în acord cu norme și proceduri, acea soră a binelui, se rătăcește în ceață și se îneacă în fumul politicului. Ea nu mai reprezintă o valoare în sine și nu mai înseamnă un etalon al judecății decât dacă este o corectitudine neapărat „politică”, încadrată pe deplin în noua religie a post-modernismului.
Cât despre compasiune, toleranță, bunătate și cumpătare (ori alte asemenea valori creștine), ele-s bune de predicat în amvon, în roluri dostoievskiene jucate de actori VIP sau în analize despre pildele Mântuitorului. Când coborâm însă în „stradă”, trebuie să ne reamintim că principala noastră misiune este ca, în două minute de ură pe zi, să facem „justiție”. Prin noi înșine, evident. Și prin răzbunare, cu moartea pe viață călcând.
[1] Disponibil aici;
[2] Disponibil aici;
[3] Disponibil aici;
[4] Disponibil aici;
[5] “By choosing to represent Weinstein, Sullivan has jeopardized his ability to keep the trust of an alarmingly large group of students.” Disponibil aici;
[6] Disponibil aici;
[7] “To the degree we deny unpopular defendants basic due process rights, we cease to be the country we imagine ourselves to be.” Disponibil aici;
[8] Constituția României consacră în mod expres dreptul la apărare și principiul prezumției de nevinovăție: potrivit art. 24 alin. (1), „Dreptul la apărare este garantat”, iar conform art. 23 alin. (11), „Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată.”
[9] Disponibil aici;
[10] “For survivors, hearing about other cases of sexual violence and assault can be triggering, even if only from the daily news cycle. For survivors in Winthrop, living in a House with someone who is a daily reminder of the Weinstein case could be deeply traumatic. Houses are meant to be places of refuge, where all students can feel safe and supported by faculty, administrators, staff, and peers. Sullivan’s role on the case will certainly hinder his ability to create a safe space for Winthrop survivors. His decision to designate Winthrop House Resident Dean Linda D. M. Chavers as the House’s “point person” for sexual assault reflects his inability to properly support survivors in the community he purports to lead.” Disponibil aici;
[11] “We condemn Sullivan’s decision to represent Weinstein,” The Crimson editorial board declares, highlighting what it views as “the incongruity” of “defending Weinstein in his role as defense attorney, while simultaneously working to promote a safe and comfortable environment for victims of sexual misconduct and assault in his capacity of faculty dean.” Disponibil aici;
[12] Disponibil aici;
[13] “This is a scandalous reversal of the traditional understanding that the burden of proof of guilt lies upon the Crown. Toronto defence lawyer Joseph Neuberger told columnist Christie Blatchford that the bill’s effect will be a “catastrophic attack on our ability to make full answer and defence. It’s unprecedented”. Disponibil aici;
[14] “The zealotry of the Believe Survivors movement, the insistence that identity-based victims uniquely possess the truth, the claim that testing such truth in the marketplace of ideas or a court of law constitutes further victimization—all work against the so-called critical thinking that colleges such as Harvard pride themselves in fostering.(…) The Sullivan episode represents the toxic union of identity politics with the consumerist model of education, whereby the student is a customer and therefore is always right.” (Heather Mac Donald, disponibil aici);
[15] “In a Society in which there is no law, and in theory no compulsion, the only arbiter of behaviour is public opinion. But public opinion, because of the tremendous urge to conformity in gregarious animals, is less tolerant than any system of law.” (George Orwell, “Politics vs. Literature: An Examination of Gulliver’s Travels”, Polemic, 1946);
[16] if “(…) attorneys feel the need to think twice (…) there will be no distinction between a trial by public opinion and a trial in a court of law. The onslaught of negative publicity for a lawyer will be so costly that few good attorneys will want to defend those who – for one reason or another – have been presumed guilty by a public majority. Such individuals will find no advocate (…) and the integrity of our legal system will cease to exist.” (Andrew W. Liang, “Why I applaud Dean Sullivan”, disponibil aici)
Avocat dr. Florentin Țuca
Managing Partner al ȚUCA ZBÂRCEA & ASOCIAȚII
