1,993 citiri

Avocatura – prezent și perspective

1. Scurt bilanț legislativ al modificărilor importante privind profesia de avocat, de la intrarea în vigoare a Pachetului reformei penale la zi

1.1. Câteva repere

Demersul mi se pare util, din cel puțin un punct de vedere, respectiv cel al evaluării impactului practic al dispozițiilor legale noi, care au generat reconfigurarea activității avocațiale în România.

La 1 februarie 2014 a intrat Pachetul reformei penale[1], moment de la care vreau să fac un scurt bilanț al modificărilor (în sens larg, incluzând și completările) legislative importante referitoare la profesia de avocat.

Acum, la peste 5 ani de la intrarea în vigoare a prevederilor supuse examinării, se pot trage anumite concluzii referitoare la atingerea sau nu a dezideratelor avute în vedere cu ocazia adoptării acestora, astfel încât să se poată face propuneri pertinente sub aspectul cuvenitelor reglaje sau ajustări necesare pentru optimizarea organizării și exercitării profesiei de avocat.

Pe lângă analiza dispozițiilor din Pachetul reformei penale, voi prezenta principalele modificări intervenite după 1 februarie 2014, în materia organizării și exercitării profesiei de avocat, respectiv cele adoptate prin Legea nr. 25/2017 și Legea nr. 207/2018.

În fine, după trecerea în revistă a dispozițiilor intrate în vigoare începând cu 1 februarie 2014, voi semnala și alte aspecte care ar trebui să se bucure de atenția legiuitorului în ceea ce privește profesia de avocat, astfel încât această nobilă activitate liberală să aibă un cadru legal corespunzător rolului său social.

Nu voi insista aici asupra schimbărilor survenite în relațiile interinstituționale (cu Ministerul Justiției, Ministerul Public ș.a.)[2].

1.2. Succintă conturare a rolului avocatului în societate

Conform art. 24 din Constituție: „(1) Dreptul la apărare este garantat. 

(2) În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu”.

Avocatul este un specialist în drept, chemat în ajutor de către persoanele fizice și juridice care au probleme juridice. De altfel, termenul avocat provine din latinescul advocatus, care îl desemnează pe cel cel chemat în ajutor”[3].

Cu toate că prezența avocatului, alături de persoanele implicate în conflicte juridice sau care au alte probleme de natură juridică, este semnalată încă din antichitate, nu toate regimurile politice sau personalitățile care s-au succedat în decursul istoriei au manifestat afabilitate față de instituția avocatului. Printre cei care au avut o poziție defavorabilă avocaților se numără Napoleon și Eminescu[4].

Avocatul nu este avocatul diavolului, ci este pur și simplu advocatus, adică specialistul care sprijină sau consiliază pe cei aflați în dificultate juridică fie în calitate de petenți, fie de intimați sau care au alte probleme de natură juridică. Dacă ar fi să facem o paralelă cu instituția advocatus diaboli[5], care desemnează persoana însărcinată cu cercetarea (investigarea) celor propuși spre canonizare, am putea spune că, în procesul judiciar modern, procurorul este avocatul Diavolului, iar persoana care asigură apărarea celui propus pentru canonizare este avocatul Domnului (advocatus dei[6]), echivalentul avocatului din zilele noastre.

În mileniul al III-lea, chestiunea rolului avocaților în societatea contemporană nu are nevoie de o justificare specială, astfel că o asemenea discuție apare ca vetustă. Într-adevăr, avocatul este un profesionist fără de care nu se poate discuta de stat de drept, democrație sau efectivitatea drepturilor omului. Oricine poate avea nevoie, la un moment dat, de un avocat, indiferent că este vorba de persoane fizice sau juridice. Chiar și statele au nevoie și sunt, uneori, reprezentate de avocați în fața instituțiilor naționale sau internaționale.

Avocatul este foarte important în activitatea judiciară, întrucât este un specialist independent, care poate consilia, asista și reprezenta justițiabilii și alte persoane cu probleme de natură juridică.

Avocatul este, înainte de orice, un consilier sau sfătuitor al persoanelor fizice sau juridice, care poate deveni și reprezentant al acestora, fără însă a se transforma într-un alter ego al celor pe care îi asistă ori reprezintă.

Celebrul psiholog criminalist Tudorel Butoi, afirma recent: „Avocatul este o personalitate în Templul Justiției, este un creator, un inteligent, este competent și este un partener în aflarea adevărului. Cine tratează altfel un avocat, este o caricatură![7].

Judecătoarea Daniela Pantazi, membră CSM a spus: „Avocaţii sunt, după mine, indispensabili în actul de justiţie. Avocatul te ajută, te susține, îți deschide și alte perspective asupra cauzei[8].

Cuvinte cu multă substanță, despre avocați, a rostit Doamna judecătoare Dana Gârbovan, Președintele UNJR, când a spus că: „Avocații sunt cei ce fac ca un sistem de drept să funcționeze. Un experiment istoric a demonstrat acest lucru, profesia fiind abrogată în Prusia în 1780 și în Franța în 1789, pentru ca ulterior ambele țări să realizeze că sistemele lor judiciare nu pot funcționa eficient fără avocați[9].

În continuare, distinsa judecătoare, arăta: „Reprezentarea intereselor clienților în sala de judecată, acordarea de asistență juridică sau consultanță pentru afaceri este doar o primă componentă a rolului avocatului în societate. Alineatul 6 al Comentariului CCBE la Carta principiilor fundamentale ale profesiei juridice europene defineşte funcţiile avocatului în societate ca fiind „să aplaneze şi să prevină conflictele, să se asigure că aceste conflicte sunt rezolvate în conformitate cu principiile recunoscute ale dreptului (…), să continue dezvoltarea legii şi să apere libertatea, justiţia şi statul de drept”. Acestea nu sunt considerații teoretice, ci sunt realități. Avocații sunt cei ce în Parlament ar trebui să aibă un rol esențial în calitatea actelor legislative adoptate. Apoi, deseori, avocații sunt chemați să ofere consultanță diferitelor instituții guvernamentale, influențând și din această perspectivă viața socială.

Rolul avocatul se extinde așadar, devenind o parte integrantă a sistemului de justiție, nu în sensul strict juridic, al înfăptuirii actului de judecată, ci într-unul mult mai generos, a justiției sociale, economice și politice. În final, existența în sine a acestei profesii libere și independente este o precondiție pentru salvgardarea drepturilor fundamentale în fața statului sau a altor grupuri de interese din societate[10].

În zilele noastre, avocatul are indiscutabil un rol social important în soluționarea conflictelor juridice, figurând printre participanții, de regulă, indispensabili la activitatea de înfăptuire a justiției.

Avocatul este specialistul în drept care-și pune priceperea în slujba persoanelor care au nevoie de aceasta, întrucât sunt implicate în activități judiciare sau au chestiuni juridice, pe care nu le pot gestiona singure în mod satisfăcător, din motive obiective sau subiective.

În cauza Morice c. Franței, CEDO a arătat că „Statutul specific al avocaților le conferă o poziție centrală în administrarea actului de justiție ca intermediar între publicul larg și instanțele de judecată. Prin urmare, ei joacă un rol-cheie în a se asigura că instanțele de judecată, a căror misiune este fundamentală într-un stat de drept, se bucură de încrederea publicului (…) Deşi fac obiectul unor restricții în materie de conduită profesională, având obligația de a fi discreți, onești și demni, ei beneficiază de asemenea şi de drepturi și privilegii exclusive care pot varia de la o jurisdicție la alta – printre acestea se numără, de obicei, o anumită libertate în ceea ce privește argumentele folosite în instanță”[11].

2. Dispoziții cuprinse în noul Codul de procedură penală din 2014 relevante pentru profesia de avocat

Codul de procedură penală din 2014 a adus anumite schimbări în ceea ce privește reglementarea drepturilor avocaților în activitatea judiciară. Dintre acestea, menționăm:
– Dreptul avocatului de a consulta dosarul (care cuprinde și dreptul de a obține copii din dosar), pe tot parcursul procesului penal, inclusiv în faza de urmărire penală (art. 93-94 C. proc. pen.);
– Dreptul avocatului de a fi încunoștințat și de a participa, cu excepțiile prevăzute în art. 92 alin. (1) C. proc. pen., la efectuarea oricărui act de urmărire penală;
– Dreptul avocatului de a beneficia de timpul și înlesnirile necesare pentru pregătirea și realizarea unei apărări efective, în temeiul art. 92 alin. (8) C. proc. pen.

3. Dispoziții din Legea nr. 207/2018

Prin Legea nr. 207/2018 au fost operate mai multe modificări ale legislației privind organizarea judiciară.

În ceea ce privește profesia de avocat, prezintă relevanță introducerea, la articolul 7, după alineatul (2), a alineatului (3), cu următorul cuprins: „Configuraţia sălii de judecată trebuie să reflecte principiul egalităţii de arme în ceea ce priveşte aşezarea judecătorului, procurorilor şi avocaţilor”.

4. Dispoziții din Legea nr. 25/2017

4.1. Completarea art. 35 din Legea nr. 51/1995 cu alineatele (11) și (3)

Art. 35 din Legea nr. 51/1995 are următorul conținut:

“(1) Pentru asigurarea secretului profesional, actele şi lucrările cu caracter profesional aflate asupra avocatului sau în cabinetul său sunt inviolabile. Percheziţionarea avocatului, a domiciliului ori a cabinetului său sau ridicarea de înscrisuri şi bunuri nu poate fi făcută decât de procuror, în baza unui mandat emis în condiţiile legii.
(11) Sunt exceptate de la măsura ridicării de înscrisuri și de la măsura confiscării:
a) înscrisurile care conțin comunicări între avocat și clientul său;
b) înscrisurile care conțin consemnări efectuate de către avocat cu privire la aspecte referitoare la apărarea unui client.

(2) Nu vor putea fi ascultate şi înregistrate, cu niciun fel de mijloace tehnice, convorbirile telefonice ale avocatului şi nici nu va putea fi interceptată şi înregis­trată corespondenţa sa cu caracter profesional, decât în condiţiile şi cu procedura prevăzute de lege.

(3) Raportul dintre avocat şi persoana pe care o asistă sau o reprezintă nu poate forma obiectul supravegherii tehnice decât dacă există date că avocatul săvârşeşte ori pregăteşte săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute în art. 139 alin. (2) din Codul de procedură penală. Dacă pe parcursul sau după executarea măsurii rezultă că activităţile de supraveghere tehnică au vizat şi raporturile dintre avocat şi suspectul ori inculpatul pe care acesta îl apără, probele obţinute nu pot fi folosite în cadrul niciunui proces penal, urmând a fi distruse, de îndată, de către procuror. Judecătorul care a dispus măsura este informat, de îndată, de către procuror. Judecătorul dispune informarea avocatului”.

Completarea art. 35 din lege cu alin. (11) este în armonie cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care sancționează abuzurile comise de autorități prin confiscările ce conțin corespondență confidențială avocat-client sau prin confiscări disproporționate în raport cu scopul urmărit de legiuitor.

În realitate, prevederile art. 35 alin. (11) nu fac altceva decât să materializeze, prin consacrare expresă în lege, două cazuri ce țin de substanța principiului confidențialității relației avocat-client[12]. Dacă cele două situații nu ar fi excluse de la măsura ridicării și de la măsura confiscării înscrisurilor, dreptul la apărare ar fi iluzoriu, ar rămâne o formă fără fond. Practic, ar fi un concept existent pe hârtie, dar inexistent în realitate. 

Chiar dacă problema ridicării sau confiscării de înscrisuri există numai în cauzele penale, protecția datelor sau informațiilor consemnate în înscrisuri rezultate din relația avocat-client acoperă toate cazurile în care este angajat avocatul respectiv și orice activitate profesională a acestuia, dacă se încadrează în cele menționate în art. 3 din Legea nr. 51/1995.

Art. 35 alin. (11) din Legea nr. 51/1995 nu reglementează o imunitate a avocatului (sau superimunitate, cum s-a susținut), ci o garanție a dreptului la apărare al clientului, drept fundamental al omului. De asemenea, această dispoziție garantează dreptul la viață privată și dreptul la secretul corespondenței, drepturi care, de asemenea, sunt ale clientului.

Dreptul la viață privată și dreptul la secretul corespondenței sunt drepturi ce trebuie respectate de toate celelalte persoane, dar și de către avocat, care este amenințat de răspunderea disciplinară și cea penală.

Potrivit art. 46 alin. (41) din Legea nr. 51/1995, divulgarea de către avocat, fără drept, a unei informații confidențiale din sfera privată a clientului său, sau care privește un secret operațional sau comercial care i-a fost încredințat în virtutea aceleiași calități sau de care a putut să ia cunoștință în timpul desfășurării activităților specifice profesiei, constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani.

Informațiile conținute de înscrisurile menționate în art. 35 alin. (11) din Legea nr. 51/1995 sunt și trebuie să fie sub protecția secretului profesional.

Precizăm că dispozițiile art. 35 alin. (11) din Legea nr. 51/1995 au fost analizate de Curtea Constituțională, ca urmare a obiecției de neconstituționalitate, formulată de Guvernul României, iar prin Decizia nr. 23/2017 instanța de contencios constituțional a respins această obiecție de neconstituționalitate.

4.2. Modificarea art. 39

Conform art. 39 din Legea nr. 51/1995: “(1) În exercitarea profesiei, avocaţii sunt parteneri indispensabili ai justiţiei, ocrotiţi de lege, fără a putea fi asimilaţi funcţionarilor publici, cu excepţia situaţiilor în care atestă identitatea părţilor, a conţinutului sau datei unui act.
(2) Avocatul este obligat să respecte solemnitatea şedinţei de judecată, să nu folosească cuvinte sau expresii de natură a aduce atingere demnităţii judecătorului, procurorului, altor avocaţi, părţilor sau reprezentanţilor acestora în proces.
(3) Avocatul nu răspunde penal pentru susţinerile făcute oral sau în scris, în forma adecvată şi cu respectarea prevederilor alin. (2), în faţa instanţelor de judecată, a organelor de urmărire penală sau a altor organe administrative de jurisdicţie şi nici dacă sunt în legătură cu consultaţiile oferite justiţiabililor ori cu formularea apărării în acea cauză ori pentru susţinerile făcute în cadrul consultaţiilor verbale sau consultaţiilor scrise acordate clienţilor, dacă ele sunt făcute cu respectarea normelor de deontologie profesională.
(4) Nerespectarea de către avocat a prevederilor alin. (2) şi (3) constituie abatere disciplinară gravă. Răspunderea disciplinară nu exclude răspunderea penală sau civilă.
(5) Nu constituie abatere disciplinară şi nici nu poate atrage alte forme de răspundere juridică a avocatului opiniile juridice ale acestuia, exercitarea drepturilor, îndeplinirea obligaţiilor prevăzute de lege şi folosirea mijloacelor legale pentru pregătirea şi realizarea efectivă a apărării libertăţilor, drepturilor şi intereselor legitime ale clienţilor săi”.

Supunând unui examen comparativ, conținutul anterior al art. 39 din Legea nr. 51/1995, cu noua redactare a acestuia, constatăm următoarele: alin. (1)-(3) au fost reformulate, alin. (4) a fost păstrat neschimbat și a fost introdus alin. (5).

(i) Modificarea alin. (1) constă în introducerea mențiunii potrivit căreia avocații sunt parteneri indispensabili ai justiției, care are menirea să sublinieze rolul și importanța avocatului în opera de înfăptuire a justiției.
ii) Alin. (2) a fost modificat prin reformularea expresiei de natură a aduce atingere demnității și onoarei, care în noua redactare are un conținut din care a fost omis termenul onoare. Această modificare se justifică prin faptul că termenul demnitate, în terminologia juridică, include și onoarea.

Obligația morală a avocatului, de a recunoaște sau spune adevărul, se limitează la ceea ce legea glăsuiește în mod clar și la jurisprudența obligatorie, fără a se extinde la valoarea de adevăr a probelor administrate într-o cauză ori în ceea ce privește dispozițiile legale care se pretează la interpretări diferite. Dacă legea nu este clară și nu există o soluționare jurisprudențială unitară a problemelor de drept dezbătute, avocatul participant la activitatea judiciară are libertatea să susțină oricare dintre soluțiile sau punctele de vedere posibile.

Cum va rezolva avocatul următoarea problemă etică? Îl lasă pe clientul său să dea declarație dacă acesta dorește să facă afirmații mincinoase ori este obligat să-l oprească sau să renunțe la angajament? Din punct de vedere etic, moral, avocatul este dator să-i învedereze clientului opțiunile pe care le are: să dea declarație sau să nu dea declarație. În prima ipoteză, avocatul este obligat moral să-l avertizeze pe client să spună adevărul, iar dacă acesta, prin relatările pe care le poate face, se poate autoacuza (a se vedea și 118 C. proc. pen.) atunci avocatul poate să-i prezinte posibilitatea exercitării dreptului la tăcere. Decizia privind strategia apărării aparține clientului, iar nu avocatului. Avocatul nu este un alter ego al acestuia.

(iii) De o schimbare, dar prin completare, beneficiază și alin. (3) al art. 39 din lege, în conținutul căruia a fost introdusă o nouă ipoteză în care avocatul nu răspunde penal, respectiv pentru susţinerile făcute în cadrul consultaţiilor verbale sau consultaţiilor scrise acordate clienţilor.

Din interpretarea dispozițiilor art. 39 alin. (3) rezultă că avocatul nu răspunde penal pentru susținerile orale sau scrise făcute în legătură cu activitățile ce pot fi derulate în exercitarea profesiei, singura condiție fiind aceea a respectării deontologiei profesionale.

În articolul: „Este avocatul un om fără scrupule?”, judecătorul C. Ghigheci arată următoarele: “Un răspuns în conformitate cu etica profesională ar fi că nu sunt permise decât strategiile legale (…). De pildă, este permisă recuzarea completului dacă avocatul inculpatului crede că acesta îi este ostil şi este permisă formularea de cereri de strămutare dacă judecarea cauzei în cadrul instanţei ar fi dezavantajoasă pentru inculpat. Nu sunt însă permise strategii care ar presupune folosirea martorilor mincinoşi, folosirea înscrisurilor false, inducerea în eroare a judecătorului, manipularea acestuia etc[25]”.

Achiesăm la acest punct de vedere și precizăm că avocatul, precum și ceilalți participanți în cadrul procedurilor judiciare, trebuie să respecte legea, inclusiv normele cuprinse în actele normative care cuprind reguli deontologice.

Menționăm, de asemenea, prevederile art. 111 din Statutul profesiei de avocat, potrivit cărora: „Avocatul trebuie să depună toată diligenţa pentru apărarea libertăţilor, drepturilor şi intereselor legitime ale clientului”.

Iar conform art. 109 alin. (2) din același statut: „Activitatea avocatului nu poate fi motivată decât în interesul clientului, apreciat în limitele legii, ale prezentului statut şi ale codului deontologic”.

În conformitate cu dispozițiile art. 269 alin. (1) C. pen.: „Ajutorul dat făptuitorului în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într‑o cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă[26].

Din dispozițiile art. 39 alin. (3), reproduse mai, sus rezultă că, atât timp cât ajutorul dat unui făptuitor se circumscrie limitelor stabilite de lege (dreptul la tăcere, dreptul de a consulta dosarul, dreptul de a propune probe etc.), fapta unui avocat este una care se situează în afara normei de incriminare. În aceste condiții, un organ judiciar nu poate considera că exercitarea drepturilor sau îndeplinirea obligațiilor prevăzute de lege realizează conținutul elementului material al infracțiunii de favorizare a făptuitorului (art. 21 C. pen.).

(iv) Art. 39 alin. (5) din Legea nr. 51/1995 reglementează o cauză care exclude răspunderea disciplinară, penală, civilă și a oricăror forme de răspundere juridică. Din punct de vedere penal, art. 39 alin. (5) un caz de incidență a cauzei justificative prevăzute în art. 21 C. pen. (exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații).

4.3. Introducerea unor noi alineate în cuprinsul art. 46

Conform noii redactări a art. 46: “(1) Avocatul nu poate asista sau reprezenta părţi cu interese con­trare în aceeaşi cauză sau în cauze conexe şi nu poate pleda împotriva părţii care l‑a consultat mai înainte în legătură cu aspectele litigioase concrete ale pricinii.

(11) Orice contact dintre avocat şi o persoană cu interese contrare în cauza în care avocatul este angajat, reprezentantul acesteia sau un terţ care se dovedeşte că este interesat de soluţia ce se va pronunţa în cauză, nu poate fi realizat decât cu acordul expres, prealabil, al clientului, în prezenţa clientului sau a persoanei desemnate de acesta.
(2) Avocatul nu poate fi ascultat ca martor şi nu poate furniza relaţii niciunei autorităţi sau persoane cu privire la cauza care i‑a fost încredinţată, decât dacă are dezlegarea prealabilă, expresă şi scrisă din partea tuturor clienţilor săi interesaţi în cauză.
(3) Calitatea de martor are întâietate faţă de calitatea de avocat cu privire la faptele şi împrejurările pe care acesta le‑a cunoscut înainte de a fi devenit apărător sau reprezentant al vreunei părţi în cauză.
(4) Dacă a fost ascultat ca martor, avocatul nu mai poate desfăşura nicio activitate profesională în acea cauză.
(41) Divulgarea de către avocat, fără drept, a unei informații confidențiale din sfera privată a clientului său, sau care privește un secret operațional sau comercial care i-a fost încredințat în virtutea aceleiași calități sau de care a putut să ia cunoștință în timpul desfășurării activităților specifice profesiei constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani.
(42) Sunt obligați să respecte secretul profesional și membrii organelor de conducere ale profesiei de avocat cu privire la aspectele de care au luat la cunoștință în virtutea exercitării prerogativelor cu care au fost investiți.
(43) Nu constituie infracțiune fapta avocatului de nedenunțare a unor infracțiuni despre care ia la cunoștință în exercitarea profesiei, cu excepția următoarelor infracțiuni:
1. omor, ucidere din culpă sau altă infracțiune care a avut ca urmare moartea unei persoane;
2. genocid, infracțiuni contra umanității sau infracțiuni de război contra persoanelor;
3. cele prevăzute de art. 32 – 38 din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului, cu modificările și completările ulterioare.
În toate cazurile, este exonerat de răspundere avocatul care previne săvârşirea infracţiunii sau consecinţele acesteia în alt mod decât denunţarea făptuitorului.
(5) Avocatul nu poate îndeplini funcţia de expert sau de traducător în cauza în care este angajat apărător”.

În aparență, alin. (43) din Legea nr. 51/1995 reglementează o cauză justificativă specială, însă, în realitate, este vorba despre o preluare într-o formă diferită a dispozițiilor art. 266 C. pen. Practic, pe de o parte, prevederile alin. (43) extind câmpul de aplicare și, pe de altă parte, restrâng sfera de incidență a normei de incriminare din art. 266 C. pen.

Potrivit părții finale a art. 46 alin. (43), este exonerat de răspundere avocatul care previne săvârşirea infracţiunii sau consecinţele acesteia în alt mod decât denunţarea făptuitorului. Rezultă că suntem în prezența unei cauze speciale de înlăturare a răspunderii penale (cauză de impunitate sau nepedepsire).

În cererea de sesizare a Curții Constituționale, în privinţa art. I pct. 19 din Legea nr. 25/2017, cu referire la introducerea alineatului (43) în cuprinsul art. 46 din Legea nr. 51/1995, Guvernul României a susținut că este vorba despre aplicarea unui tratament diferit avocatului în privinţa răspunderii sale penale raportat la infracţiunea de nedenunţare atunci când, în executarea activităţilor de asistenţă juridică, ia cunoştinţă de săvârşirea unor infracţiuni. S-a arătat că avocatului ar trebui să i se aplice acelaşi tratament juridic precum oricărui alt cetăţean sau funcţionar public, respectiv art. 266, 267 şi 410 din Codul penal.

Prin Decizia nr. 23/2017, instanța de contencios constituțional a respins obiecția de neconstituționalitate.

4.4. Sinteza dispozițiilor Legii nr. 25/2017

– În cuprinsul art. 35, art. 39 și art. 46 din Legea nr. 51/1995 și nici în celelalte articole din această lege nu se găsesc dispoziții care să instituie o superimunitate a avocaților. Dimpotrivă, noile prevederi introduse în corpul Legii nr. 51/1995 reflectă o normalitate juridică, necesară într-un stat de drept;

– Potrivit art. 35 alin. (11) sunt exceptate de la măsura ridicării de înscrisuri și de la măsura confiscării: înscrisurile care conțin comunicări între avocat și clientul său; înscrisurile care conțin consemnări efectuate de către avocat cu privire la aspecte referitoare la apărarea unui client. Relaţia privilegiată de protecţie a înscrisurilor aflate în posesia avocaților sau întocmite de către aceștia vizează numai acele înscrisuri care se referă la apărarea clientului(relatări scrise sau verbale – consemnate de avocat – ale clientului referitoare la situaţia de fapt, documente predate de către client avocatului în vederea apărării, sugestii cu privire la modul în care trebuie realizată apărarea formalizate într-un înscris, însemnări sau sfaturi formalizate într-un înscris al avocatului, acte preparatorii şi premergătoare pentru pregătirea apărării de către avocat etc.). Aceste înscrisuri nu pot fi ridicate sau confiscate şi nici nu pot, în temeiul art. 21 alin. (3) din Constituţie, contribui la acuzarea clientului, având în vedere dreptul oricărui „acuzat” de a nu contribui la propria incriminare;

– Deși, chestiunea ridicării sau confiscării de înscrisuri există numai în cauzele penale, protecția datelor sau informațiilor consemnate în înscrisuri rezultate din relația avocat-client acoperă toate cazurile în care este angajat avocatul respectiv și orice activitate profesională a acestuia, dacă se încadrează în cele menționate în art. 3 din Legea nr. 51/1995;

– Potrivit art. 46 alin. (41) din Legea nr. 51/1995, divulgarea de către avocat, fără drept, a unei informații confidențiale din sfera privată a clientului său, sau care privește un secret operațional sau comercial care i-a fost încredințat în virtutea aceleiași calități sau de care a putut să ia cunoștință în timpul desfășurării activităților specifice profesiei constituie infracțiune;

– Avocaţii au o misiune fundamentală într-o societate democratică: apărarea justiţiabililor. Relaţia de încredere dintre avocat și client este indispensabilă îndeplinirii acestei misiuni. De aceasta depinde, de asemenea, în mod indirect, dar necesar, şi respectarea dreptului justiţiabilului la un proces echitabil, mai ales în ceea ce priveşte dreptul oricărui „acuzat” de a nu contribui la propria incriminare. Prin urmare, secretul profesional al avocaţilor – care presupune înainte de toate o serie de obligaţii în sarcina lor – este în mod special protejat de art. 8 din Convenţie și este instituit în favoarea clienților, iar nu a avocaților;

– Secretul profesional al avocaţilor nu este intangibil. CEDO a constatat că acesta poate fi limitat, spre exemplu, atunci când intră în conflict cu dreptul la libertatea de exprimare. Obligaţia avocaţilor de raportare a suspiciunilor referitoare la săvârşirea unor infracţiuni anume determinate nu contravine în sine textului convenţional dacă aceasta este reglementată în mod corespunzător, în cazuri limitativ prevăzute, şi nu atinge esenţa însăşi a misiunii de apărare (a se vedea paragrafele 127-132 din cauza Michaud împotriva Franței), iar CEDO nu poate invalida alegerea unui stat sau a unui grup de state de a impune prevederi represive în cadrul unui mecanism specific de prevenire. Secretul profesional al avocaților nu acoperă situația în care aceștia comit infracțiuni în exercitarea profesiei, ceea ce înseamnă că transcrierea unei conversaţii dintre un avocat şi clientul său nu poate fi reţinută în acuzarea clientului pus sub urmărire, dar ea poate fi reţinută în acuzarea avocatului dacă relevă o infracţiune săvârșită de acesta;

– Avocații sunt parteneri indispensabili ai justiției, având în vedere rolul și importanța (misiunea) avocatului în opera de înfăptuire a justiției;

– Avocatul este consilier sau sfătuitor al clientului și nicidecum un alter ego al acestuia;

– Din dispozițiile art. 39 rezultă că avocatul nu răspunde penal pentru susținerile orale sau scrise făcute în legătură cu activitățile ce pot fi derulate în exercitarea profesiei, singura condiție fiind aceea a respectării deontologiei profesionale. Aceasta înseamnă că, atât timp cât ajutorul dat unui făptuitor se circumscrie limitelor stabilite de lege (dreptul la tăcere, dreptul de a consulta dosarul, dreptul de a propune probe etc.), fapta unui avocat este una care se situează în afara oricărei norme de incriminare sau răspunderi disciplinare. În aceste condiții, este evident că niciun organ judiciar nu poate considera că exercitarea drepturilor sau îndeplinirea obligațiilor prevăzute de lege realizează conținutul elementului material al infracțiunii de favorizare a făptuitorului (art. 21 C. pen.);

– 39 alin. (5) din Legea nr. 51/1995 reglementează o cauză care exclude răspunderea disciplinară, penală, civilă și orice forme de răspundere juridică. Din punct de vedere penal, art. 39 alin. (5) un caz de incidență a cauzei justificative prevăzute în art. 21 C. pen. (exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații).

– Sintagma în exercitarea profesiei din cuprinsul art. 46 alin. (41), pe de o parte, se referă la executarea misiunii de apărare încredinţate avocatului de către clientul său, adică se află în relaţie directă cu dreptul la apărare, componentă a unui proces echitabil, iar, pe de altă parte, are în vedere şi respectarea dreptului clientului de a nu se autoincrimina atunci când este parte într-un contract de asistenţă juridică ce nu implică asistare şi reprezentare (spre exemplu, consultaţii şi cereri cu caracter juridic, activităţi fiduciare sau activităţi de stabilire temporară a sediului unor societăţi comerciale şi înregistrarea acestora, în numele şi pe seama clientului, a părţilor de interes, a părţilor sociale sau a acţiunilor societăţilor astfel înregistrate);

– Nimic nu împiedică statele parte la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului să stabilească un standard de protecţie mai ridicat a dreptului la respectarea corespondenţei (în acest sens art. 53 din Convenţie prevede că „Nicio dispoziţie din prezenta Convenţie nu va fi interpretată ca limitând sau aducând atingere drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale care ar putea fi recunoscute conform legilor oricărei părţi contractante sau oricărei alte convenţii la care această parte contractantă este parte„), așa cum este soluţia legislativă reglementată de art. 46 din Legea nr. 51/1995;

– Avocaţii atunci când realizează activităţi specifice de asistenţă juridică nu sunt în aceeaşi situaţie juridică cu celelalte persoane în privinţa răspunderii penale pentru fapta de nedenunţare, astfel încât legiuitorul are competenţa constituţională să stabilească un regim specific răspunderii penale a acestora pentru fapta de nedenunţare. Limitarea răspunderii penale a avocatului cu privire la nedenunţare numai la infracţiunile descrise în ipoteza normei juridice supuse controlului de constituţionalitate, nu şi celor care aduc atingere securităţii naţionale (art. 410 din Codul penal), se datorează caracterului obiectiv al primei tipologii de infracţiuni, în timp ce cea de-a doua este una în care intervin elemente de apreciere. În situaţia în care avocatul atestă identitatea părţilor, a conţinutului sau a datei unui act, acesta nu acţionează în baza acelei relaţii de încredere avocat-client, fiind, în acest caz, asimilat funcţionarului public, astfel că, prin ipoteză, nu se aplică norma legală supusă controlului de constituţionalitate, ci sunt incidente prevederile art. 267 din Codul penal – Omisiunea sesizării. În caz contrar, persoane aflate în situaţii similare ar benefica de un tratament juridic diferenţiat. Mai mult, în această ipoteză, nefiind în discuţie relaţia de încredere avocat-client, devin aplicabile şi prevederile art. 266 sau art. 410 din Codul penal.

5. Concluzii finale și propuneri de lege ferenda

Fără îndoială că, în prezent, avocații se confruntă cu diverse probleme sau dificultăți care le îngreunează activitatea profesională. Printre acestea se numără: comportarea necorespunzătoare față de avocați a unor judecători, procurori, polițiști sau funcționari publici; cuantumul încă scăzut al onorariilor plătite de stat pentru asistența juridică din oficiu; lipsa unor spații corespunzătoare în cadrul sediilor instanțelor; atacuri provenite din partea unor persoane, entități publice sau private ș.a.

Dacă suntem obiectivi și facem o analiză introspectivă a profesiei de avocat, vom constata faptul că sunt și colegi de-ai noștri care nu onorează deplin profesia de avocat sau care aduc prejudicii de imagine acesteia. Într-adevăr, există cazuri izolate de avocați care au o pregătire profesională precară, au o conduită necorespunzătoare față de cei cu care interacționează în exercitarea profesiei, își concurează neloial colegii sau care încalcă legea, inclusiv cea penală. Aici se potrivește maxima că „Nu există pădure fără uscături”.

Sunt studii care confirmă un fapt interesant, și anume că, pe o scară de la 1 la 100, fiecare profesie îi consideră mai agreabili pe membrii corpului profesional propriu (valoarea fiind de aproximativ 70 de procente), față de cei aparţinând altor profesii. Adică, pe cei dintâi îi plac mai mult, în timp ce, pe cei din urmă, îi plac puţin (în jurul valorii de 50). Ataşamentul pe care-l manifestăm faţă de membrii propriului grup înseamnă nu numai faptul că îi considerăm mai agreabili, pentru că sunt de-ai noştri, ci şi că, la nevoie, îi favorizăm în raport cu cei aparţinând altor grupuri socio-profesionale.

Cercetătorii care au făcut investigaţiile, la care am făcut referire în cele ce preced, au constatat că există şi o excepţie – grupul avocaţilor. Avocaţii care şi-au evaluat colegii i-au pus pe acelaşi nivel cu ceilalţi (aproximativ 50)[13], ceea ce pare a releva că aceştia nu sunt ataşaţi de grupul profesional din care fac parte, neconsiderându-i de-ai lor.

Cum se explică această posibilă anomalie?

Inter alia, printre explicații, se numără:
– Avocatura, dacă nu este cea mai liberă profesie, sigur este una dintre cele mai libere profesii existente în societatea contemporană. Or, libertatea are, în mod evident, accente individualiste;
– Libertatea profesională specifică avocaților produce și anumite efecte secundare, în special pe acela că lasă frâu liber egoismului, specific indivizilor homo sapiens autentici, în detrimentul altruismului și solidarității de grup. Avocatul este, de multe ori, un lup singuratic, iar nu un membru al unei turme sau haite profesionale;
– Libertatea profesională a avocaților ridică la cote foarte înalte concurența sau competiția între ofertanții de servicii avocațiale, astfel că ar fi un gest ipocrit din partea lor să susțină că sunt mai interesați de soarta confraților, comparativ cu cea a celorlalți oameni. Pentru avocați, mai degrabă clienții sunt de-ai lor, decât membrii corpului profesional, astfel că ei empatizează cu cei pentru care lucrează, cu cei pe care îi asistă sau cu cei pe care îi reprezintă;
– De regulă, avocatul intră în dispute unu la unu și, foarte rar, în echipe, ceea ce înseamnă că, dacă respectă principiile și deontologia specifice profesiei, acesta nu poate empatiza și nici nu se poate solidariza cu avocatul care asistă sau reprezintă partea adversă a clientului său. Într-adevăr, legalmente, avocatul este obligat să fie, în condițiile legii, 100% alături de cei pe care îi asistă sau reprezintă.

Cu toate acestea, beneficiind de pregătire profesională ridicată și făcând parte dintr-o categorie de elită, cei mai mulți dintre avocați sunt conștienți că, legal și moral, organizarea corpului profesional și apartenența la asociații profesionale este departe de a fi inutilă.

Dimpotrivă, organizațiile profesionale ale avocaților sunt necesare, întrucât în lipsa acestora avocatul ar fi nu numai un lup singuratic, dar ar rămâne singur împotriva tuturor.

Avocatul este un protagonist al sistemului judiciar și de aceea trebuie respectat de magistrați, autoritățile publice, instituțiile publice și de orice alte entități sau persoane. Democrația, statul de drept, justiția și progresul sunt dependente, printre altele, și de cât de independentă, puternică și respectată este profesia de avocat.

Atacurile sau abuzurile, mai mult sau mai puțin concertate, asupra profesiei de avocat, dincolo de aspectul lor negativ evident, relevă faptul că profesia de avocat are totuși o poziție importantă în peisajul juridico-social. Cine nu contează poate fi ignorat, dar avocații nu pot fi ignorați.

Avocații sunt cei care, prin calitățile lor profesionale contribuie la înfăptuirea actului de justiție (prin formularea de cereri, memorii, excepții, concluzii ș.a.); contribuie la asigurarea conformității legilor cu Legea fundamentală, dreptul european și tratatele internaționale privind drepturile omului (prin ridicarea unor excepții de neconstituționalitate, cereri adresate CEDO, cereri preliminare adresate CJUE etc.); ajută cu sfaturi juridice pe cei care au probleme de natură juridică ș.a.

Metaforic spus, așa cum presa este considerată câinele de pază al democrației sau a patra putere în stat, instituția avocatului trebuie considerată câinele de pază al justiției sau a cincea putere în stat.

Într-un articol publicat în Gazeta tribunalelor (31 ianuarie 1864), C. Heraclide scria: „Ordinul avocaților atât de antic ca și magistratura, atât de nobil ca și virtutea, atât de necesar ca și justiția, se distinge printr-un caracter care îi este propriu. Singură, între toate profesiile, avocatura se menține în fericită și pașnică posesiune a independenței sale. Liber, fără a fi inutil patriei, avocatul se consacră publicului, fără a fi sclavul lui[14].

Gradul sau măsura în care drepturile avocatului sunt recunoscute, atât legal, cât și instituțional, reflectă robustețea unei democrații și maturitatea statului de drept.

Plecând de la premisele expuse în rândurile de mai sus, putem spune că avocatul are un rol-cheie în statul de drept și contribuie la protecția efectivă a drepturilor persoanelor.

Cadrul legal actual ar trebui, cât de curând, să fie îmbunătățit în ceea ce privește garantarea dreptului la apărare, după cum urmează:
– Extinderea asistenței juridice obligatorii la toate cauzele penale, în toate fazele procesului penal;
– Modificarea dispozițiilor privind începerea urmăririi penale in rem, în așa fel încât să se evite arbitrariul organelor de urmărire penală;
– Menționarea expresis verbis, în Codul de procedură penală, a dreptului avocatului de a adresa întrebări persoanelor audiate în faza de urmărire penală;
– Majorarea onorariilor stabilite pentru asistența juridică din oficiu;
– Adoptarea unei noi legi privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat:
– Adoptarea unei legi speciale privind asistența juridică din oficiu;
– Asigurarea consultării dosarului în format electronic fie prin remiterea unei copii integrale a acestuia, fie prin accesul pe bază de parolă la forma electronică a acestuia;
– Asigurarea unor spații destinate avocaților la sediile instanțelor de judecată;
– Asigurarea unor spații în viitorul cartier al justiției;
– Modificarea dispozițiilor care reglementează camera preliminară[15].

Justificare:

Încălcarea normelor de competență, cu excepția celor de competență teritorială, constituie o nesocotire gravă regulilor de procedură, iar efectuarea unei urmăriri penale cu încălcarea principiului aflării adevărului este o împrejurare peste care nu se poate trece într-un stat de drept. Prin această completare a art. 346 C. proc. pot fi preîntâmpinate situațiile în care organele de urmărire penală orientează investigația numai asupra unor persoane sau fapte ori când sunt respinse, nelegal sau neîntemeiat, cererile de încuviințare a unor mijloace de probă necesare pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei;

– Modificarea art. 420 C. proc. pen[16].

Justificare:

Pentru previzibilitatea actului de justiție, pentru încrederea în sistemul judiciar și pentru respectarea dreptului la un proces echitabil sunt necesare modificările propuse. Fără administrarea nemijlocită a probelor, instanța de apel nu este îndreptățită să schimbe o hotărâre penală de absolvire sau prin care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. Jurisprudența CEDO este în sensul celor anterior arătate;

– Modificarea art. 438 C. proc. pen[17].

Justificare:

– Introducerea acestor noi cazuri de recurs în casație este necesară, în primul rând, din perspectivă constituțională. Potrivit art. 124 alin. (3) din Constituție: „Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale”. Or, recursul în casație este singura cale de atac pe care, atunci când se încalcă legea, o poate utiliza cel care a fost lezat printr-o hotărâre nelegală. Argumentului potrivit căruia s-ar încălca rolul instanței supreme se poate răspunde prin aceea că pot fi modificate regulile de comptență, în ca Înalta Curte de Casație și Justiție să nu soluționeze cauze în primă instanță, competență, în sensul excluderii din atribuțiile acesteia, a soluționării cauzelor penale în primă instanță, care este discutabilă în raport cu prevederile art. 124 alin. (3) din Constituție;

– Funcția instanței supreme, așa cum prevede legea fundamentală, este aceea de a asigura o practică judiciară unitară, misiune care se poate realiza numai dacă nerespectarea legii poate fi remediată, prin calea de atac a recursului în casație, cale de atac ce trebuie să fie la îndemâna oricărei persoane împotriiva căreia s-a pronunțat o hotărâre definitivă;

– Se impune introducerea unui caz de recurs în casație privind nerespectarea dispozițiilor relative la soluționarea acțiunii civile, pentru că latura civilă a cauzei nu poate fi desprinsă de ce cea penală, în ipotezele în care se invocă un caz de recurs în casație ce poate avea repercusiuni asupra laturii civile;

– Într-un stat de drept nu sunt acceptabile situațiile în care individualizarea sancțiunilor penale este una excesivă, în raport cu jurisprudența constantă;

– Încălcarea principiului nemijlocirii trebuie sancționată, când este vorba despre schimbarea unei hotărâri în defavoarea unei părți, fără administrarea sau readministrarea de probe în apel;

– Trebuie să poată fi folosită calea de atac a recursului în casație ori de câte ori o faptă prevăzută de legea penală este comisă fără vinovăție, nejustificată sau neimputabilă. Ce se întâmplă dacă un minor de 13 ani sau un iresponsabil este sancționat penal ori dacă o faptă din culpă este sancționată penală, deși legiuitorul o incriminează numai dacă este comisă cu intenție? De lege lata, nu există niciun remediu procesual;

– Modificarea art. 282 C. proc pen[18].

Justificare:

Încălcarea drepturilor părților sau subiecților procesuali implică sine qua non o vătămare, iar vătămarea odată constatată nu poate fi înlăturată altfel decât prin anularea actului. Singurele diferențe de tratament juridic, față de nulitatea absolută, nu pot fi decât interesul și momentul procesual până la care nulitatea relativă poate fi invocată, condiții care se regăsesc în art. 282 alin. (2)-(5). Impunerea condiției privind existența unei vătămări și a cerinței ca vătămarea să nu poată fi înlăturată altfel lasă fără substanță instituția nulității relative. Practica judiciară este foarte săracă în ceea ce privește consemnarea unor cazuri în care s-a dispus anularea unor acte procesuale efectuate cu încălcarea drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali. Dimpotrivă, quasitotalitatea situațiilor sunt rezolvate în sensul inexistenței vătămării. De exemplu, deși avocatul nu a fost înștiințat în legătură cu efectuarea unor acte de urmărire penală, în practică se consideră că nu există vătămare sau că vătămarea poate fi înlăturată în altă modalitate decât anularea actului.

Departe de a fi exhaustive, acestea sunt câteva propuneri care, în opinia mea, ar putea optimiza, într-un plan special, activitatea avocatului și, într-un plan general, înfăptuirea actului de justiție.

Până la urmă, justiția nu este a avocaților și nici a magistraților, ci este a oamenilor.

Justitia domina et regina omnium virtutum!


[1] Este vorba despre Codul penal, Codul de procedură penală, Legea nr. 187/2012, Legea nr. 252/2013, Legea nr. 253/2013, Legea nr. 254/2013 și Legea nr. 255/2013.
[2] Actualizarea Protocolului privind asistența juridică din oficiu, eliminarea restricțiilor la intrarea în sediile organelor judiciare (oprirea telefoanelor la poartă).
[3] C. Ghigheci, Etica profesiilor juridice, Ed. Hamangiu, București, 2017, p. 347.
[4] Idem, p. 347.
[5] Primul avocat al diavolului datează din anul 1513, folosit la canonizarea sfântului Iustinian. În anul 1587, Papa Sixtus al V-lea, a făcut demersuri pentru înființarea instituției „avocatului diavolului”.
[6] Advocatus dei era persoana desemnată să convingă printr-o argumentaţie desăvârşită că propunerea de beatificare este corectă și trebuie să fie admisă.
[7] https://www.avocatura.com/stire/14231/celebrul-psiholog-criminalist-tudorel-butoi-avocatul-este-o-personalitate-in-tem.html.
[8] https://www.avocatura.com/stire/12887/judecatorul-daniela-pantazi-csm-avocatii-sunt-dupa-mine-indispensabili -in-actul-.html.
[9] https://www.avocatura.com/stire/13619/interviu-judecatorul-dana-girbovan-presedintele-unjr.html
[10] Idem.
[11] A se vedea și cauza Schöpfer c. Elveției, 20 mai 1998.
[12] În practică au fost întâlnite situații în care organele judiciare au ridicat de la avocați înscrisuri privind relația avocat-client. A se vedea cazul avocatului D. Matei (http://incomod-media.ro). A se vedea și https://www.clujust.ro.
[13] L. Mlodinov, Subliminal. Cum ne determină inconştientul comportamentul, Ed. Humanitas, 2013, p. 219.
[14] Mircea Duțu, Accesul la justiție ca drum spre dreptate (https://www.juridice.ro/essentials/968/accesul-la-justitie-ca-drum-spre-dreptate).
[15] La art. 346 alin. (3) se poate introduce litera d), care să aibă următorul cuprins:
d) urmărirea penală nu este completă, fiind desfășurată cu încălcarea prevederilor art. 5, sau au fost încălcate dispozițiile privind competența după materie ori calitatea persoanei”.
[16] Art. 420 alin. (4) și alin. (5) pot avea următorul cuprins: „(4) Instanţa de apel procedează la ascultarea inculpatului, când aceasta este posibilă, potrivit regulilor de la judecata în fond. Instanța de apel nu va proceda la ascultarea inculpatului dacă acesta lipsește din cauze mai presus de voința sa, a solicitat expres ca judecata să se desfășoare în lipsă sau când și-a exercitat dreptul la tăcere.
(5) Instanţa de apel poate readministra probele administrate la prima instanţă şi poate administra probe noi, în condiţiile art. 100. Dacă prima instanță a dispus suspendarea executării pedespei sub supraveghere, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal este obligatorie readministrarea probelor administrate la prima instanță. Readministrarea probelor sau administrarea probelor noi nu se poate dispune din oficiu, de către instanța de apel”.
[17] Art. 438 alin. (1) ar putea avea următorul cuprins: „(1) Hotărârile sunt supuse casării în următoarele cazuri:
1. în cursul judecăţii nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente;
2. instanța de apel a dispus condamnarea inculpatului la o pedeapsă în regim de detenție, fără readministrarea probelor administrate la prima instanță, în cazul în care aceasta din urmă a pronunțat o hotărâre prin care s-a dispus suspendarea executării pedespei sub supraveghere, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal;
3. instanţa de apel a admis calea de atac a apelului, cu încălcarea principiului non reformatio in peius sau al efectului devolutiv relativ la calitatea apelantului ori limitelor motivelor de apel formulate în scris;
4. instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra unuia sau mai multor motive de apel ori când a schimbat hotârârea atacată în defavoarea unei părți, fără admnistrarea sau readmnistrarea de probe;
5. când instanța de apel a dispus condamnarea inculpatului, în lipsa unor probe directe;
6. instanța de apel în mod greșit nu a reținut incidența unei cauze justificative sau de neimputabilitate;
7. inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală;
8. inculpatul nu a săvârșit fapta cu vinovăția cerută de lege;
9. în mod greşit s-a dispus sau nu s-a dispus încetarea procesului penal;
10. s-au aplicat pedepse ori măsuri educative în alte limite decât cele prevăzute de lege; 
11. s-au aplicat sancțiuni disproporționate în raport cu jurisprudența constantă în materie sau nu a luat în considerare existența unor circumstanțe judiciare legale; 
12. instanța de apel pronunțat o hotărâre prin încălcarea legii în ceea ce privește latura civilă a cauzei;
(2) Cazurile prevăzute la alin. (1) pot constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deşi au fost invocate, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.
(3) În cazul în care cererea de recurs în casaţie a fost respinsă, partea sau procurorul care a declarat recursul în casaţie nu mai poate formula o nouă cerere împotriva aceleiaşi hotărâri, indiferent de motivul invocat”.
[18] Art. 282 alin. (1) C. proc. pen. ar putea avea următorul cuprins: „Încălcarea oricăror dispoziţii legale în afara celor prevăzute la art. 281 determină nulitatea actului atunci când prin nerespectarea cerinţei legale s-au nesocotit drepturile părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali”.


Prof. univ. dr. av. Mihai Adrian Hotca