1,208 citiri

Advocatus diaboli vs. advocatus dei

Unii spun că-i accesoriu.
Alții spun că-important.
Pentru că stă în pretoriu.
Și se comportă elegant.

E un suflet confident.
Și prea emaptic, uneori.
Este mereu vigilent.
Și se bate pentru drepturi.

Când pierzi un proces sau drept.
Cam târziu, dar de-ndat.
Devenind chiar înțelept.
Spui: aveam nevoie de avocat.

(Avocatul)

Este nobilă sau onorabilă apărarea exercitată de un avocat în favoarea unei persoane care este acuzată că a comis o infracţiune foarte gravă? De exemplu, dacă este acuzată că a ucis oameni prin acte teroriste, a săvârşit infracţiuni contra umanităţii, a violat, a comis trafic de droguri etc. Un prim răspuns, pe care-l auzim imediat și hotărât, ce parcă reverberează fără încetare în societate, este acela că astfel de persoane, acuzate de infracțiuni foarte grave, nu merită să beneficieze de serviciile unui avocat. Acest răspuns este dat, în mod relativ paradoxal, inclusiv de către o parte dintre avocați. Auzim, deseori, confrați zicând: Cum poți să aperi un violator sau un om care a comis un genocid? Și tot ei răspund: Eu nu aș putea să apăra un astfel de om! Ne aminitim cu toții de procesul soților Ceaușescu, care ne-a oferit posibilitatea, din păcate, să vedem atitudinea societății față de persoane acuzate de fapte foarte grave. Dincolo de caracterul caricatural al acestui proces, nu putem să uităm faptul că avocații celor doi soți (N. Teodorescu și C. Lucescu) au susținut umăr la umăr cu procurorul acuzațiile superficial formulate împotriva lui Nicolae Ceaușescu și a Elenei Ceaușescu. Care este explicația acestei reacții? Explicația unei asemenea reacții sociale rezidă în faptul că membri societății sunt oripilați de conduita teroriștilor, criminalilor, violatorilor sau traficanților de droguri. Cu cât un comportament antisocial este mai grav, cu atât nivelul de repudiere este mai ridicat, putându-se vorbi despre o relație strânsă între cele două fenomene. Cu alte cuvinte, reacția societății față de faptele antisociale este, de regulă, direct proporțională cu gravitatea acestora. Mai mult, în cazul faptelor foarte grave, reacția socială este negativ disproporționată, fiind vădită o dorință de exemplaritate. Totul pleacă de la impactul generat în societate de săvârșirea faptelor grave. Un act terorist sau un viol produc automat în societate un efect similar cu cel generat de un cutremur. Societatea se cutremură aproape la propriu și vrea să-l excludă de îndată pe ticălos din sânul său.

Un al doilea răspuns, la întrebarea de mai sus, aflat foarte probabil în minoritate, este acela că și cei mai periculoși oameni au dreptul la serviciile profesionale ale unui avocat. Făcând un efort, pentru a ne detașa de atmosfera creată de imaginea unor fapte antisociale grave, vom constata că există mai multe motive care susțin teza că orice om are dreptul la apărare garantat conform legii.

În primul rând, simpla acuzare a unei per­soane că a săvârşit infracţiuni, fie ele dintre cele mai grave, nu reconfigurează și nici nu atenuează principiul prezumţiei de nevinovăţie, care poate fi infirmat numai printr‑o hotărâre de condamnare definitivă. Aș îndrăzni să spun că dreptul la apărare este necesar a fi recunoscut și garantat cu atât mai mult în cazurile în care sunt formulate acuzații grave, deoarece și riscurile unei erori judiciare sunt mai mari, în special din perspectiva sancțiunilor ce se pot aplica.

În al doilea rând, orice persoană, indiferent de gravitatea acuzaţiei ce i se aduce, are toate drep­tu­rile prevăzute de lege în favoarea persoanelor suspecte sau inculpate. Prezumţia de nevi­no­văţie rămâne în picioare, chiar dacă există dovezi clare de vinovăţie şi chiar dacă acuzatul recu­noaşte comiterea faptelor ce constituie obiect al acuzaţiilor, până la data când hotărârea de con­damnare trece în puterea lucrului judecat.

În al treilea rând, aproape fără excepție, indivizii care comit fapte abominabile sunt în parte produsul societății în care s-au născut, au crescut și au fost educați. În acest context, cred că este potrivită butada: Orice societate are, într-o oarecare măsură, infractorii pe care-i merită! În sprijinul acestei vorbe de spirit, pot fi aduse argumente grele, precum sunt statisticile privind condamnările din statele cu educație și mediu social avansate (de exemplu, Japonia sau Finlanda), unde se închid închisori, în timp ce în celelalte se construiesc astfel de stabilimente.

Graba cu care se pun etichetele sociale relevă nivelul de înțelepciune la care a ajuns un popor. Dacă vrem cu adevărat să aflăm povestea din spatele faptelor grave și vom analiza cu atenție biografia fiecărui făptuitor vom găsi multe complicități imputabile familiei (ori lipsei acesteia), grupului social în care a crescut sau instituțiilor statului. Să nu uităm de gesturile papei Francisc, care frecvent vizitează deținuții. De pildă, în vinerea mare (după ritualul catolic), papa spală și sărută la propriu picioarele unor deținuți[1].

Având în vedere cele de mai sus, consider că profesioniștii din diverse domenii, categorie din care fac parte și avocații, chemați în ajutor de către cei care au nevoie de ei, cât timp sprijinul profesional acordat celor aflați în trebuință se situează în limitele prevăzute de lege și de regulile deontologice, exercită fiecare cu onorabilitate profesia.

Avocatul este un specialist în drept, chemat în ajutor de către persoanele fizice și juridice care au probleme juridice. Într-adevăr, termenul avocat provine din latinescul advocatus și înseamnă „cel chemat în ajutor”.

Avocatul nu poate fi echivalat în niciun caz cu avocatul diavolului, ci este pur și simplu advocatus, adică profesionistul care sprijină sau consiliază pe cei aflați în dificultate juridică fie în calitate de petenți, fie de intimați sau pe cei care au alte probleme de natură juridică.

Dacă ar fi să facem o paralelă cu instituția advocatus diaboli, care desemnează persoana însărcinată cu cercetarea (investigarea) celor propuși spre canonizare, pentru a fi relevate aspectele negative din trecutul cercetaților, am putea spune că, în procesul judiciar modern, procurorul este avocatul Diavolului (advocatus diaboli), iar persoana care asigură apărarea celui investigat este avocatul Domnului (advocatus dei).

În mileniul al III-lea, chestiunea rolului avocaților în societatea contemporană nu are nevoie de o justificare specială, astfel că o asemenea discuție apare ca vetustă. Într-adevăr, avocatul este un profesionist fără de care nu se poate discuta de stat de drept, democrație sau efectivitatea drepturilor omului. Oricine poate avea nevoie, la un moment dat, de un avocat, indiferent că este vorba de persoane fizice sau juridice.

Într-un articol publicat în Gazeta tribunalelor (31 ianuarie 1864), C. Heraclide scria: „Ordinul avocaților atât de antic ca și magistratura, atât de nobil ca și virtutea, atât de necesar ca și justiția, se distinge printr-un caracter care îi este propriu. Singură, între toate profesiile, avocatura se menține în fericită și pașnică posesiune a independenței sale. Liber, fără a fi inutil patriei, avocatul se consacră publicului, fără a fi sclavul lui”.


[1] Pentru o înregistare video, a se vedea aici.


Prof. univ. dr. av. Mihai Adrian Hotca

*Mulțumim htcp.eu