604 citiri

“Știința dreptului şi misiunea ei” în societatea românească

poza 2Organizarea unei dezbateri în jurul actualităţii gândirii sociale şi juridice eminesciene de către două institute ale Academiei Române cu ocazia împlinirii a 130 de ani de la moartea celui pe care şi Papa Francisc îl numea cu două săptămâni în urmă la Iaşi „poetul naţional” al românilor, confirmându-l iarăși ca suprem reper identitar, este un demers care astăzi mai mult ca oricând – în condiţiile în care locul lui Eminescu în cultura română şi rolul cercetării ştiinţifice academice și mai ales al celei din domeniul Dreptului și Sociologiei au devenit de ceva vreme subiecte mai mult decât sensibile în dezbaterile publice – pare să aibă nevoie dacă nu de o justificare explicită, atunci în orice caz de precizări limpezi cât priveşte felul în care această actualitate urmează să fie analizată dintr-o perspectivă genuin ştiinţifică. Altfel decât în cazul operei poetice, actualitatea publicisticii lui Eminescu pare a se impune într-o asemenea măsură, încât temele predilecte ale societății românești de atunci în materie aferente acceptării și accederii europene – în frunte cu noua legislație, modernizarea regimului juridic și practicarea profesiilor judiciare, învățarea și studiul Dreptului, publicațiile de specialitate, interferențele politico-legislative și judiciare și, nu în ultimul rând, structurarea unei științe și culturi juridice naționale – se repetă și astăzi, pe spirala istoriei și din aceeași perspectivă a revenirii în Europa, respectiv cea a integrării euroatlantice și receptării globalizării multidimensionale. Nu este, desigur, nevoie de expertiză ştiinţifică pentru a percepe această actualitate la un nivel accesibil oricărui observator raţional al societăţii româneşti privită într-un cadru general, aşa cum nu este nevoie nici de o pregătire profesională a unui cercetător în domeniul specializat al ştiinţei dreptului pentru a accepta că dacă pe vremea lui Eminescu se urmărea, precum acum, deturnarea justiției și a interpretării și aplicării legii spre sfera politicii și în interesul confruntărilor personale și de partid, astăzi același fenomen se proiectează sub lozinca post-modernă a statului de drept și a luptei împotriva corupției. Este însă, cu siguranță, nevoie de o asemenea experiență și cunoaștere pentru a putea identifica poziţia teoretică pe care se situa Eminescu însuşi atunci când observa şi analiza asemenea evenimente, ori pentru a aprecia în ce măsură coordonatele teoretice ale explicației propuse de el pentru patologia unei societăţi în care asemenea evenimente sunt mai degrabă probabile pot fi considerate la rândul lor valabile şi astăzi.

În fine, dar nu în ultimul rând, evocarea figurii și operei lui Mihai Eminescu la 130 de ani de la moartea sa se impunea sub cupola Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române și dintr-un motiv particular, emoțional și ni se pare imposibil de surmontat: apartenența la fondatori și înscrierea printre personalitățile sale emblematice a figurii Yolandei Eminescu (1921–1998), nepoata de frate a marelui poet și, poate, o altă întruchipare, figurativ, desigur, a contribuției eminesciene la dezvoltarea gândirii juridice naționale.

Din prima și determinanta perspectivă, ceea ce părea la prima vedere mai mult decât evident se dovedeşte a fi în realitate o întreprindere nu tocmai ușor de înfăptuit. Una este a observa şi afirma – global sau în parte – actualitatea observaţiilor cuprinse în scrierile politice ale lui Mihai Eminescu, şi cu totul altceva este a supune aceste scrieri unei analize aprofundate realizate din perspectiva ştiinţelor politice şi a încadra apoi rezultatele acestei analize într-o explicaţie realizată cu instrumentele metodologice specifice de care aceste ştiinţe dispun astăzi. Dacă Eminescu considera că „sociologia nu este până acum o ştiinţă, dar ea se întemeiază pe un axiom, care e comun tuturor cunoştinţelor omeneşti, că adică întâmplările concrete din viaţa unui popor sunt supuse unor legi fixe, cari lucrează în mod hotărât şi inevitabil”, astăzi nimeni nu se mai îndoieşte că sociologia a devenit între timp o ştiinţă – un efort și o aspirație autentice de a dezvolta prin studiul empiric și o solidă analiză teoretică astfel fondată, o înțelegere sistematică a naturii, formelor și elementelor societății umane –, însă numai cercetătorii profesionişti ai acestei ştiinţe vor putea surprinde în fragmentele eminesciene acele elemente care permit identificarea, încadrarea şi evaluarea poziţiei lui Eminescu din perspectiva stadiului teoretic atins de această ştiinţă între timp – o sarcină nu tocmai uşor de realizat. Încă şi mai dificile ne apar aceste probleme atunci când însuşi statutul epistemologic al unor discipline altminteri incontestabile din perspectiva relevanței lor academice este în continuare (ori din nou) pus sub semnul întrebării: nimeni nu va putea contesta locul filosofiei ca disciplină academică şi totuşi părerile sunt încă împărţite cât priveşte posibilitatea de a (mai) considera filosofia ca ştiinţă, aşa cum şi în cazul dreptului este astăzi din nou pusă în discuţie „posibilitatea unui drept de-ştiinţificizat”. Şi totuşi, acelaşi Eminescu care nu era dispus să admită pentru vremea lui cristalizarea unei ştiinţe a sociologiei, atrage atenţia – tocmai în contextul dezbaterilor asupra „electivităţii magistraturii” – asupra faptului că la aceeaşi vreme trebuia admis că „dreptul nu mai este obicei, ci o ştiinţă, şi încă o ştiinţă foarte complicată”, legând tocmai de această constatare raţiunea ultimă a ceea ce astăzi înţelegem prin «independenţa justiţiei» faţă de acţiunile politicienilor. Așadar, în concepția sa „Într-o lume în care dreptul tuturor a luat locul obiceiurilor juridice ale fiecărei clase, e neapărat să judece omul de știință, omul care și-a făcut din legile codificate și din aplicarea lor un studiu special, o misiune specială a vieții”. Și, în consecință, „Fiind însă o știință… trebuie să existe norme obiective pentru numirea, înaintarea, întemeierea corpului judecătoresc.”

Titlul manuscrisului pretextual și problematica pe care el o evocă și o sugerează ca temă de reflecție ne trimit în mod obligatoriu și în zona dezbaterilor de atunci și care persistă peste timp asupra semnificațiilor și implicațiilor sintagmei „știința dreptului”. Concepută deopotrivă ca un corpus teoretic și ca o practică socială, ea exprima dualismul specific înțelegerii și aplicării dreptului. În ipostaza de activitate cognitivă, dar de nedespărțit de rezonanța practică, ea vizează a da o reprezentare a fenomenului juridic conform paradigmei adoptate și se prezintă ca un ansamblu de propoziții articulate în sistem, care implică stabilirea unei metodologii consecvente și presupune obținerea de cunoștințe de cerificare adecvată. Și aceasta în conexiune total complementară cu acțiunea unui sistem instituțional de cercetare și învățare, particularizat prin scopul urmărit: aplicarea legii, ceea ce presupune, implicit sau explicit, total sau parțial interacțiunea cu interesele, valorile și ideologia dominantă mai întâi în comunitatea științifică, și societatea globală mai apoi. Nu în ultimul rând, în același context, secvența eminesciană ne confirmă adevărul că dintotdeauna, precum și astăzi, „știința dreptului” a fost și rămâne susceptibilă de a îmbrăca forme și accepțiuni și a se manifesta la niveluri și în contexte foarte diferite față de diverse paradigme admise și criteriile de scientificitate care îi sunt asociate. Într-un câmp teoretic obligat de diversitatea faptelor și exigențele jurisprudenței să accepte o formă de pluralism epistemiologic, trebuie să recunoaștem că scientificitatea este susceptibilă de diferite grade de consistență și că diversele versiuni ale științei dreptului pot să ocupe spațiu într-un spectru cu niveluri multiple, corespunzătoare diverselor folosințe aferente expresiei. Poate că una dintre cele mai celebre și acreditate dintre acestea rămâne dogmatica juridică, cea mai apropiată de teoria – generală sau sectorială – cu misiunea tehnică de a descrie și raționaliza regulile juridice care, în viziunea manuscriselor eminesciene, își depășește funcția teoretică spre una mixtă, de cunoaștere și creație prin efortul de desprindere și completare a înțelesului normei, în efortul de aplicare a sa la diversitatea cazuistică a realității. În perceperea viziunii eminesciene a judecătorului, nu numai precum cel chemat să o aplice, ci și de „om de știință” al dreptului, nu trebuie să uităm că la noi era dominantă în epocă viziunea franceză potrivit căreia jurisprudența era privită ca un mijloc oferit magistratului și părților spre a regla conflictele de interese în absența legii, din perspectiva fondatoare a constatării lui Portalis cum că „judecătorul este stăpânul legii când ea vorbește” și devine „arbitrul diferendelor când aceasta tace”.

În ce constă – din perspectiva specifică a ştiinţei dreptului – actualitatea acestei poziţionări eminesciene?

Răspunsul la o atare întrebare are a fi dat el însuşi pe mai multe nivele. Mai întâi, vom observa că, spre deosebire de maniera în care este purtată astăzi, inclusiv pe plan academic, dezbaterea asupra mult clamatei şi parcă tot mai puţin aprofundatei independenţe a magistraţilor în raport cu reprezentanţii celorlalte puteri ale statului, Eminescu leagă de la bun început justificarea acesteia de caracterul ştiinţific al (aplicării) dreptului, care înseamnă cu totul altceva decât aplicarea – fie ea oricât de imparţială – a unor legi ale statului: pentru Eminescu dreptul este o ştiinţă nu numai pentru că „se învață la Universitate”, ci pentru că la acea Universitate studiul dreptului înseamnă nu studiul „codicilor” copiate după cele franţuzeşti, ci orientarea după „Gaius şi Iustinian, Institute şi Pandecte” anume pentru a putea „distinge raporturile în adevăr juridice de restul infinit de raporturi ce există în lume”. Citită împreună cu fragmentul în care Eminescu trimite la faptul că „genialul Montesquieu însuşi, întemeietorul cercetării naturaliste în materie de viaţă publică, zice (în cartea De l’esprit des lois) că, înainte de a exista legi, existau raporturi de echitate şi justiţie”, această precizare a reperelor şi sarcinilor ştiinţei juridice – sursele didactice şi jurisprudenţiale ale dreptului roman devin modele pentru operaţia intelectuală a identificării raporturilor juridice în cadrul realităţii sociale – reprezintă proba irefutabilă a opţiunii gânditorului român pentru Şcoala Istorică a Dreptului dominantă în spaţiul juridic german şi anume într-o clară opoziţie cu starea de lucruri majoritară şi pe atunci „la noi, unde d. Boerescu cu mai mulţi elevi de la drept care nu ştiau nici bine franţuzeşte ne-au croit codul pe de-a-ntregul din cel francez, spre a fi cât se poate de neînţeles pentru popor şi cât se poate de lucrativ pentru avocaţi”. Și aparent paradoxal astfel și atunci „Dreptul așa cum se prezintă la noi nu numai că e o știință, ba mai mult încă e o știință străină care trebuie învățată de la străini”. Caracterul științific al dreptului şi formaţia ştiinţifică a magistraţilor ca jurişti savanţi în cadrul Universităţii prin dobândirea deprinderii de a studia realitatea socială din perspectiva specifică a categoriilor juridice, aceasta şi nu aplicarea – fie ea oricât de imparţială – a legilor edictate pe planul politicii este, prin urmare, raţiunea ultimă a independenţei magistraţilor de lumea politică definită şi prin principiul democratic al electivităţii, astfel explicându-se şi soluţia numirii magistraţilor pe baza exclusivă a competenţei profesionale.

Felul în care Eminescu ajunge să propună această soluţie nu este greu de explicat. În vreme ce o asemenea perspectivă era la acea vremea complet străină Universităților din București și din Iași şi continuă să fie până astăzi în şcolile româneşti de drept organizate după model francez, nu mai puţin ea îi era pe deplin familiară unui Eminescu despre care ştim că în anii studenţiei la Viena audiase prelegerile de „Istoria şi Instituţiile dreptului roman” ale lui Rudolf von Jhering, precum şi cele despre „Dreptul Pandectelor” ale lui Karl Ludwig Arndts von Arnesberg, prelegeri cărora le vor urma în perioada petrecută la Berlin cursurile similare ale lui Heinrich Dernburg, cu toţii reprezentând ramura romanistă a Şcolii Istorice a Dreptului refondată de Friedrich Carl von Savigny o dată cu publicarea în 1814 a renumitei scrieri despre Chemarea timpului nostru pentru legiferare şi ştiinţă a dreptului. Esenţa programului savignian fusese exprimată cu pregnanţă de Gustav Hugo, primul fondator al Şcolii Istorice, potrivit căruia ceea ce urmărea Savigny era tocmai „salvarea ştiinţei (dreptului) în faţa codurilor”, iar astăzi se recunoaşte în mod unanim faptul că semnificaţia acestui moment era chiar mai mare: o dată cu Savigny are loc veritabila fondare a ştiinţei juridice moderne înţeleasă ca revitalizare a gândirii jurisconsulţilor Romei antice (Instituţiile lui Gaius rămân până astăzi arhetipul manualului juridic) având ca rezultat reconstrucţia sistematică a dreptului unei societăţi moderne – „sistemul dreptului roman de astăzi” – pornind de la fragmentele compilate în Pandectele (Digestele) lui Justinian. Cu atât mai mult cu cât din perspectiva actuală a istoricilor (ştiinţei) dreptului este de necontestat faptul că pandectismul născut din Şcoala Istorică a Dreptului a reprezentat cea mai influentă concepţie juridică din Europa nu ar fi de găsit la prima vedere nimic senzaţional în faptul că Eminescu, o dată ce avusese ocazia să cunoască această concepţie oarecum nemijlocit – felul în care Şcoala Istorică este introdusă în învăţământul juridic din Austria deopotrivă prin invitarea masivă a profesorilor din Germania (Jhering şi Arndtsvon Arnesberg sunt aduşi la Viena de la Giessen şi München) reprezintă în sine un aspect deosebit de interesant – a înţeles să adere la principiile ei. Ceea ce face din receptarea eminesciană a Şcolii Istorice un eveniment singular este însă tocmai contextul românesc în care această receptare se produce, şi care face ca Eminescu să rămână, din câte se pare până în zilele noastre, singurul jurist român (fie el şi cu studiile universitare neterminate) care să fi receptat în acest fel ideea modernă a ştiinţei dreptului.

La prima vedere, o asemenea afirmaţie poate părea surprinzătoare, şi totuşi, o privire asupra receptării Şcolii Istorice a Dreptului în România, inclusiv şi mai ales a felului în care receptarea ei eminesciană a fost şi este în continuare apreciată de către foarte puţinii jurişti români eminescologi, este cât se poate de lămuritoare în acest sens. Desigur, faptul că publicistica eminesciană este inspirată de idei ale lui Savigny şi ale lui Jhering nu reprezintă o necunoscută, si totuşi: ideile despre care se face vorbire sunt întotdeauna altele decât cele privind ştiinţa dreptului şi rolul ei de alternativă la codificare în construirea sistemului juridic al societăţii moderne. Reprezentative în acest sens sunt monografie publicată în (noiembrie!) 1989, în contextul Centenarului Eminescian, de către Constantin Jornescu şi Constantin Petrescu sub titlul complet înşelător Valori etice în gândirea lui Eminescu – în realitate, cele două sute de pagini ale lucrării tratează exclusiv gândirea juridică eminesciană – şi studiul introductiv al lui Eugeniu Safta-Romano apărut în cadrul unui volum cuprinzând selecţia textelor eminesciene unde se manifestă această gândire, publicat în 1994. În vreme ce acest din urmă autor renunţă la orice prezentare a Şcolii Istorice, Jornescu şi Petrescu acordă acestei prezentări un spaţiu relativ larg în contextul capitolului tratând despre Istorismul juridic eminescian, inaugurat însă prin încadrarea lui Eminescu în curentul general al romantismului german şi al receptării în cadrul acestui curent al gândirii evoluţioniste în opoziţie cu raţionalismul, pentru a vedea apoi exprimat în concepţia lui Savigny şi al Şcolii Istorice „pentru prima oară clar şi direct ethosul romantic în drept. El ne arată că dreptul, asemenea altor produse naturale specifice vieţii sociale, este o operă a naturii, un produs al timpului, care »nu este făcut, ci se face singur«, astfel cum se dezvoltă o plantă” şi care „asemenea limbii pe care o vorbim, asemenea literaturii şi artei populare, reflectă cu fidelitate trecutul istoric al unui popor”. Faptul că într-o epocă mai degrabă primitivă – corespunzând la Eminescu unei „barbarii” fără conotaţii peiorative – dreptul se află la Savigny în „conştiinţa comună a poporului” fiind, cum spune Eminescu „cunoscut de toţi” şi manifestându-se în forma caracteristică a dreptului cutumiar („obiceiul pământului”) este de asemenea perceput în mod corect de către juriştii români – dar faptul că o dată cu intrarea în stadiul „civilizaţiei”, dreptul, cum scrie Savigny, „trece în conştiinţa juriştilor” fiind prelucrat de aceştia în forme tehnice specifice avându-şi izvorul de această dată în ştiinţa dreptului (raporturilor juridice fiind aici transpuse în instituţii de drept) dispare cu desăvârşire: codificarea, care la Eminescu este „semnul” că epoca dreptului cutumiar a luat sfârşit devine pentru juriştii români forma însăşi a dreptului societăţii moderne, iar despre rolul științei juridice văzută de Savigny, Jhering şi Eminescu ca alternativă la codificare nu se spune nicăieri nimic. Pe tăcute, Gaius şi Iustinian, Instituţiile şi Pandectele, dispar din câmpul vizual al juriştilor români, iar ştiinţa dreptului se transformă din alternativă la codificare în servitoare a codificării, după modelul şcolii exegetice franceze.

Faptul că juriștii români interpretează în acest fel receptarea eminesciană a Şcolii Istorice a Dreptului, pierzând din vedere tocmai esenţialul, nu este deloc întâmplător: orice privire asupra felului în care această Şcoală este prezentată în manualele româneşti de teoria generală a dreptului până în zilele noastre, evidenţiază aceeaşi absolutizare a laturii romantice în detrimentul laturii romaniste, „sufletul dual al lui Savigny” fiind astfel dezintegrat, cu consecinţa dramatică a pierderii de către Şcoala Istorică a oricărei relevanţe pentru explicaţia teoretică a dreptului societăţii româneşti moderne. Proporţiile acestui adevărat dezastru pentru gândirea juridică românească pot fi apreciate retrospectiv încă de pe vremea lui Eminescu: lipsită de aportul constructiv al ştiinţei juridice care să medieze între „obiceiul pământului” şi dreptul modern, critica junimistă a „formelor fără fond” introduse prin copierea instituţiilor juridice franceze se transformă într-o nesfârşită lamentaţie la adresa nesocotirii de către legiuitorul modern a specificului juridic naţional, aşa cum şi critica (justificată) a acestei lamentaţii este condamnată să rămână sterilă în condiţiile în care reperul indispensabil deopotrivă consistenței teoretice şi eficienţei practice – ştiinţa juridică însăşi – lipseşte cu desăvârşire din tablou. Chiar şi în cazul unor excepţii individuale precum remarcabilul paragraf din Elementele dreptului civil (1921) în care Matei Cantacuzino tratează „cercetarea ştiinţifică” în drept, alegând să reproducă in extenso largi pasaje din Spiritul dreptului roman al lui Rudolf von Jhering rămân mai degrabă un corp străin, chiar în cadrul operei autorilor respectivi. La rândul lor, mari eminescologi cu influenţă considerabilă asupra spiritualităţii româneşti din secolul trecut precum Nicolae Iorga şi Constantin Noica aruncă în derizoriu Institutele, Pandectele şi „ştiinţa seacă a dreptului”, iar atunci când în cadrul Institutului de Cercetări Juridice colectivul de cercetători condus de profesorul Traian Ionaşcu iniţiază pentru o scurtă perioadă în anii 1960 şi 1970 singurul demers de receptare a ideii ştiinţei juridice după modelul – niciodată asumat în mod explicit ca atare – al Şcolii Istorice, Eminescu şi echilibrul atins de el între realitatea socială şi elaborarea intelectuală – ambele dimensiuni fundamentale ale dreptului, pe care singură ştiinţa juridică le poate aşeza într-un acord fin şi totodată durabil – este în egală măsură absent. Inevitabil se ridică întrebarea: la 130 de ani de la moartea lui Eminescu nu este deja prea târziu pentru a recupera ceea ce, din câte se pare, în cultura juridică românească i-a fost dat numai lui să reuşească?

Răspunsul pe care îl oferim este, fireşte, negativ, pentru că altfel nu am fi fost astăzi împreună aici într-un demers care să reprezinte mai mult decât actul solemn al unei comemorări ritualice. Marile congrese internaţionale consacrate receptării lui Savigny şi Şcolii Istorice au loc astăzi (2009, 2014), ideea armonizării dreptului privat în cadrul Uniunii Europene pornind explicit de la „moştenirea lui Savigny” a fost şi este în continuare formulată tot în zilele noastre, iar autori germani susţin tot în zilele noastre că „drumul de la moştenirea Şcolii Istorice la o teorie a proceselor juridice transnaţionale” poate fi astăzi cartografiat tocmai deoarece „această şcoală a avertizat încă de la începutul secolului al XIX-lea asupra pericolului identificării dintre drept şi stat”. Pentru noi, juriştii români, nu este, prin urmare, prea târziu să vedem în moştenirea lui Savigny în egală măsură şi moştenirea lui Eminescu şi să arătăm pietatea pe care trebuie să i-o manifestăm în calitate de moştenitori legitimi pe terenul unei autentice cercetări fundamentale în domeniul ştiinţelor juridice şi ne dăm prea bine seama că în calitate de oameni ai ştiinţei dreptului acceptarea acestei moşteniri presupune nu doar beneficiul, ci şi datoria unui inventar al ei: pentru a putea continua astăzi drumul parcurs de studentul Eminescu, trebuie mai întâi să reluăm, peste timp, și din perspectiva ce ne interesează, drumul studiilor sale, atât cât ne permite materialul documentar care ne stă la dispoziţie. Trebuie aşadar, pentru a da numai un exemplu, să parcurgem cu atenţie manuscrisul german 2285, astăzi din fericire transcris şi tradus în româneşte, care conţine notele unui curs de „Teoria generală a dreptului” audiat la Viena în semestrul de iarnă 1871/1872, încercând să identificăm nu numai sursele ideilor consemnate, ci şi motivul pentru care Eminescu a ales să traducă el însuşi – „la o dată mai târzie”, astfel formularea nu foarte precisă din comentariul existent în volumul XV al ediţiei Perpessicius referitoare la manuscrisul românesc 2286 – o parte a celor consemnate iniţial în germană. Pregătea oare structura unor viitoare explicaţii teoretice ale construirii dreptului român modern? Oricum ar sta lucrurile în această privinţă, dacă în ambele variante materialul avea trei secţiuni, anume: „I) Istoria dreptului, II) Realizarea ideilor de drept în istorie, III) Ştiinţa dreptului şi misiunea ei”, niciuna dintre aceste variante nu ajunge să cuprindă şi dezvoltările privind ultima secţiune. Se desprinde astfel nevoia unui proiect de cercetare a manuscriselor eminesciene despre drept (german), traduse în română și publicate în vol. XV al Operelor complete, fără însă a fi fost supuse unei investigații depline și din perspectiva juridică. Cum construcţia dreptului unei societăţi moderne ar putea fi fi cu greu considerată astăzi o sarcină deja realizată în România, credem că în scrierea de către noi a acestor dezvoltări constă legatul eminescian a cărui actualitate poate fi tot atât de greu pusă la îndoială.

Așadar, nu e vorba de o simplă evocare și reconstrucție istorică, în sine suficiente și salutare, ci de ceva mai mult: un punct de plecare pentru reîntemeierea prezentului și zidirea viitorului. Deschiderea unei asemenea noi perspective teoretice de reflecție și cercetare în privința valorificării moștenirii eminesciene a fost imboldul care ne-a determinat să depășim starea de indiferență ce se așterne tot mai mult și mai greu asupra interesului și atenției acordate trecutului și valorilor naționale și să organizăm această dezbatere științifică acum, la 130 de ani de eternitate a marelui poet și inegalabil gânditor.

*Acest material reprezintă cuvântul de deschidere la dezbaterea cu tema “Actualitatea gândirii sociale și juridice eminesciene”, organizată de Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” și Institutul de Sociologie ale Academiei Române, joi, 13 iunie, 2019.

Prof. univ. dr. Mircea Duțu, avocat
Directorul Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române