1,137 citiri

Ce este de fapt iura novit curia?


Valentin CONSTANTIN
Ca și în articolul precedent, publicat aici, cel care urmează a fost inspirat de studiul Contradictorialitatea ca obligație pentru judecători[1] și de volumul Rolul judecătorului în procesul civil[2] ale judecătorilor Gheorghe-Liviu Zidaru și Andreea-Anamaria Chiș.

Iura novit curia (judecătorul sau tribunalul cunoaște dreptul pe care îl aplică), este ceea ce numim un adagiu sau un brocart[3]. Adagiile au și nu au, cum spunea cineva, ”majestatea originii artistocratice”. Unele sînt prea recente: e.g. electa una via, formulat în latină în 1854 în Franța, sau fraus omnia corrumpit, care apare tot în Franța, într-o notă anonimă din Recueil Dalloz, în 1855[4].

Adagiile nu sînt propoziții ușor de descris, și nici nu se acomodează cu o descriere sistematică. Unele adagii sînt veritabile norme juridice (reguli și/sau principii generale de drept), cum este cazul celor două citate de mai sus, altele sînt simple enunțuri cu alte roluri în sistemul juridic.

Este adevărat că există autori care susțin că iura novit curia este o regulă (normă juridică) fără să lămurească însă care este izvorul său juridic[5]. Faptul că iura novit curia nu este înscrisă în nici un text legal, implică că originea sa, dacă ar fi o regulă juridică, nu poate fi decît cutumiară. Or, este imposibil ca o cutumă internă sau internațională să reprezinte o simplă constatare, un enunț de fapt fără un conținut normativ precis. Pentru simplul motiv că toate cutumele recunoscute ca atare sînt norme juridice primare, norme care descriu comportamente (acțiuni și, mai rar, inacțiuni).

Mai rămîne ideea de principiu general de drept. Principiile generale de drept, atunci cînd sînt operative, adică atunci cînd sînt aplicate în mod autonom, sînt de asemenea norme juridice. Poate că aș fi obligat să fiu ceva mai clar. Iura novit curia nu este nici un principiu general de drept operativ, așa cum este, de exemplu, principiul îmbogățirii fără justă cauză, nici un principiu aflat la originea mai multor ”aplicări de sistem”, cum este principiul bunei credințe.

Iura novit curia nu interesează și nu i-a interesat de fapt niciodată cu adevărat nici pe judecători, nici pe legislatori. Iura novit curia i-ar putea interesa pe teoreticieni ca ficțiune care se află în mod obligatoriu la fundația unei jurisdicții obligatorii, așa cum este sistemul judiciar al statului. Atunci cînd, într-un sistem juridic diferit de dreptul intern, în sistemul internațional, cînd odată cu statutul Curții Permanente de Justiție Internaționale, au apărut primii judecători internaționali, iura novit curia a fost considerat un atribut al acestei Curți. Era vorba despre o instituție care semăna foarte bine cu un arbitraj permanent (instituționalizat), însă care aspira să se transforme în timp într-o jurisdicție internațională obligatorie pentru state, cu titlu permanent. Atunci, profesorii de drept au spus că, spre deosebire de arbitrul internațional, judecătorul de la Curte se bucură de ficțiunea cunoașterii dreptului, iura novit curia, așa cum se bucură și de kompetenz-kompetenz[6].

Pe de-o parte, iura novit curia pare să fie ficțiunea care legitimează politic competența obligatorie a unui tribunal statal. Într-un anume sens, un tribunal care nu se bucură de sprijinul iura novit curia nu este un tribunal independent, pentru că o cunoaștere nemijlocită a dreptului trebuie contabilizată și ea la grupul garanțiilor de independență a judecătorului.

Însă iura novit curia este cunoscută și ca regulă juridică simplă și practică: în fața unui tribunal statal părțile nu pot și nici nu trebuie să probeze dreptul aplicabil. În schimb, în fața unui arbitraj internațional părțile pot să-l probeze și uneori trebuie să-l probeze. Ceea ce a rămas de neînțeles în legătură cu această regulă juridică este motivul pentru care nu a fost codificată ca atare.

Iura novit curia se află la un capăt al procesului civil. La celălalt capăt se află o altă ficțiune, nemo censetur ignorare legem. Părțile nu pot proba necunoașterea dreptului aplicabil.

Ce exprimă pînă la urmă adagiul iura novit curia? Este un principiu general de drept? Este o simplă regulă juridică? Indiferent de răspunsul la aceste întrebări, iura novit curia, are un atribut ontologic. Tehnic este o ficțiune juridică. În acest punct mai trebuie depășită o chestiune: ce sînt ficțiunile juridice? Voi cita două formule în latină care pun în lumină opoziția ficțiune juridică/prezumție legală, două definiții care probabil nu sînt perfecte, dar care mi se pare că operează mai bine conjunct. Asta deoarece în mod curent ficțiunea este definită prin raportare la presupusul ei gen proxim, prezumția.

Ficțiunea este asumptio contra veritate in re certa, iar prezumpția legală este asumptio pro veritate in re dubio[7]. În sistem se introduce așadar, o propoziție falsă, însă necesară, și din acest motiv irefragabilă. Ea este confundată cu acest alt gen de propoziție introdus în sistem, care este uneori irefragabilă, alteori nu, necesară și ea, care însă nu este falsă, este doar îndoielnică.

Ficțiunile nu se legitimează așadar prin probabilitatea de a reflecta adevărul. Iura novit curia este pînă la urmă o ficțiune punctuală, creată pentru a tranșa o chestiune importantă, faptul că dreptul aplicabil nu trebuie probat. La fel ar putea fi considerată astăzi, prima ficțiune cunoscută în dreptul roman, celebra Fictio Juris Cornelia, o ficțiune care consacra o simplă regulă de drept. Dacă cel aflat în captivitate se întorcea, testamentul era valabil ca și cum cetățeanul nu ar fi căzut niciodată în captivitate[8]. Însă așa cum am arătat, iura novit curia poate depăși rolul de simplă ficțiune instrumentală atunci cînd susține coerența noțiunii de jurisdicție statală obligatorie.

Aici poate se cuvine să deschid o scurtă paranteză. Ficțiunile se plasează în prima falangă a tehnicilor juridice care fac din drept un sistem rațional care include propoziții speciale, propoziții care nu pot fi măsurate sau evaluate prin categoriile adevăr/fals. Dacă nu mă înșel, anul în care acest fapt a fost exprimat clar a fost anul 1607, locul a fost Anglia, iar ocazia a fost o discuție între marele jurist englez Sir Edward Coke și regele său, James I.

Regele a decis să judece el însuși cazul Bancroft, cu argumentul că poate să facă tot ceea ce fac delegații săi, judecătorii de drept comun și judecătorii ecleziastici. Coke l-a refuzat tranșant. I-a spus că în ciuda calităților sale intelectuale, doar un tribunal specializat poate judeca cazurile civile sau penale. Argumentul lui Sir Edward Coke a fost acela că dreptul presupune o rațiune diferită de rațiunea naturală, o cunoaștere argumentată și rațională, un studiu îndelungat și experiență. „Dreptul este măsura tuturor lucrurilor, iar Majestatea voastră nu cunoaște dreptul” a conchis judecătorul Sir Edward Coke[9].

Faptul că ficțiunile nu se legitimează prin probabilitatea de a reflecta adevărul, le-a făcut destul de incomode pentru dogmatica comunistă. Comuniștii credeau că e preferabil pentru ideea comunistă de securitate juridică ca o ficțiune să capete un pretins suport real. Prezentarea ficțiunilor ca prezumții a devenit pentru comuniști un adevărat test teoretic, un fel de bătălie juridică pentru onorabilitatea conceptelor. De exemplu, venerabile ficțiuni cum sînt nemo censetur ignorare legem sau res judicata pro veritate habetur au devenit prezumții iuris et de iure.

Ostilitatea pentru ficțiuni, care se confundă pînă la un punct cu ostilitatea față de specificul dreptului, are un exemplu în legislația noastră. Pînă recent, în cazul înfierii cu efecte depline, copilului înfiat i se întocmea un nou certificat de naștere, în care părinții firești erau înlocuiți cu părinții adoptivi, iar localitatea în care s-a născut copilul era înlocuită cu localitatea în care domiciliau părinții adoptivi. Un exemplu tipic de ficțiune juridică.

În rumoarea care a înconjurat înfierile din anii ʼ90, media a fost scandalizată de „falsurile” din certificatele de naștere ale copiilor înfiați. Rațiunea naturală se ridica împotriva rațiunii artificiale a dreptului. Legislatorii recenți, care nu erau lămuriți cu justificarea „falsului” din actele de stare civilă, au redus cantitativ ficțiunea. În noul certificat de naștere părinții firești sînt înlocuiți cu cei adoptivi, cu observația că vechiul certificat de naștere se păstrează. Însă locul nașterii este menținut în noul certificat. Cred că, această schimbare de legislație ilustrează rezerva juriștilor de astăzi față de ficțiunile juridice.

Veți spune că este destul de clar că autorii Codului de procedură civilă actual se plasează în zona neîncrederii în ficțiuni. Această neîncredere este vizibilă la articolul 252 (2). Însă acesta este un subiect în sine, pe care nu-l pot acoperi în cuprinsul acestui articol. De fapt, pînă la urmă, articolul 252 (1) împinge lucrurile mult mai departe. Pentru că afirmația ”instanța de judecată trebuie să ia cunoștință din oficiu de dreptul în vigoare în România”, înseamnă, nu-i așa, cu totul altceva decît înseamnă iura novit curia.

Ceea ce este interesant în cartea judecătorilor Zidaru și Chiș este încercarea de a transforma ficțiunea iura novit curia într-o prezumție de iure, înțelegînd apoi să tragă din prezumție mai multe consecințe. Însă iura novit curia nu poate fi o prezumție. Ca să fie o prezumție absolută trebuie să existe o probabilitate ca un judecător, orice judecător, să cunoască întreg dreptul aplicabil. Or, această probabilitate nu există.

Iura novit curia rămîne o ficțiune, și dacă este așa, mi-am amintit că există o regulă solidă despre instrumentalizarea ficțiunilor juridice: ficțiunile nu operează niciodată dincolo de scopul pentru care au fost instituite[10].

Care sînt consecințele adagiului iura novit curia prezentate de judecătorii Zidaru și Chiș? În primul rînd, adagiul ”permite instanței de apel să stabilească temeiul juridic corect al cererii direct în apel” (p. 159), în al doilea rînd, ”obligă instanța să soluționeze litigiul conform normelor aplicabile” (p. 119), în al treilea rînd, ”poate conduce la denegare de dreptate” p. (119) și, în fine, în al patrulea rînd, ”judecătorul este obligat să încalce disponibilitatea în procesul civil” p. (120).

Este ușor de observat că primele două consecințe pot fi reunite. Dacă judecătorul, în calitatea sa de judecător legal, este obligat să soluționeze litigiul conform normelor aplicabile, atunci poate să stabilească temeiul juridic al cererii direct în apel. Dar asta nu se întîmplă în baza ficțiunii iura novit curia, ci în baza regulilor de la art. 7 și 22 Cod procedură civilă și în absența normei legale contrare care să-l împiedice să stabilească temeiul juridic al cererii direct în apel.

Apoi, iura novit curia nu conduce niciodată la denegarea de dreptate. Denegarea de dreptate în sensul din sistemul nostru de drept intern, acela de non liquet, de refuz de a soluționa litigiul pe fond, este sancționată, după știința mea, din cu totul alt motiv. Dacă judecătorii nu pot tranșa pe fond litigiile, ei delegitimează, ipso facto, ideea de competență obligatorie a jurisdicției statale.

Judecătorul este obligat să tranșeze litigiul meu pe fond, pentru că eu am fost la rîndul meu obligat să-i încredințez tranșarea litigiului, și, în plus, am plătit serviciul public pe care îl exercită. În fine, ideea că judecătorul este obligat să încalce disponibilitatea în procesul civil este discutabilă, ca orice idee politică. Dacă judecătorul dorește să exercite un rol activ sau foarte activ (atunci cînd îi permite legea), el va restrînge în mod inevitabil disponibilitatea părților.

Consacrarea rolului activ al judecătorului a relativizat principiul disponibilității. Discuția interesantă ar putea să înceapă de aici. Care sînt limitele pînă la care poate fi restrîns principiul disponibilității?

În concluzie, chiar dacă instrumentalizarea lui iura novit curia a ajuns la noi pe o filieră franco-germană, de care nu cred că cititorii sînt interesați și asupra căreia nu m-am oprit, nu sînt convins că autorii noștri au reușit altceva decît să dea rolului activ al judecătorului în procesul civil un aer aristocratic.


[1] În In Honorem Valeriu Stoica, Drepturi, libertăți și puteri la începutul mileniului al III-lea, Marian Nicolar, Radu Rizoiu și Laura-Toma Dăuceanu, ed. Universul Juridic, 2018.
[2] Universul Juridic 2015.
[3] Termenul adagiu este derivat din ad agendum, pentru a acționa sau directivă (regulă de acțiune). Iura novit curia apare și în formula de sorginte anectotică: Venite ad factum. Curia iura novit.
[4] Vezi Patrick, Morvan, Le principe de droit privé, Université Panthéon-Assa, Paris 1999, pg. 236.
[5]Prin această regulă se înțelege faptul că judecătorul nu este ținut de textul de lege indicat de parte, ci el trebuie să aplice acel text de lege care corespunde situației de fapt calificate juridic de către parte, în măsura în care situația de fapt respectivă este confirmată de probele administrate în cauză.” G. Boroi, p. 15
[6] Prin jocul clauzei facultative de acceptare a jurisdicției obligatorii, jurisdicția devenea, temporar, obligatorie.
[7] Vezi Pierre J. J. Olivier, Legal Fictions in Practice and Legal Science, University Press, Rotterdam, 1975, p. 73;
[8] Pentru o analiză a ficțiunilor la romani, vezi Yan Thomas, Fictio legis, L’Empire de la fiction romaine et ses limites médiévales, Droits, 21/1995.
[9] Celebra discuție este repovestită de Elisabeth Zoller în Introduction au droit public, Dalloz, 2006, pp. 76-77.
[10] Această axiomă tehnică a fost expusă pentru prima oară, se pare, de Pothier: Fictio non operatur ultra casium fictum.


Prof. univ. dr. Valentin Constantin