Chestiune de drept[1]
Subsemnatul Valerian Cioclei
Profesor universitar doctor la Departamentul de Drept penal al
Facultății de Drept a Universității din București
La solicitarea Î.C.C.J. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală
În cauza înregistrată sub nr. 1412/1/2019 și
În baza art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) C. proc. pen.
am formulat prezenta
OPINIE JURIDICĂ
Cu privire la următoarea chestiune de drept:
„În cazul infracțiunii prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, comisă în modalitatea alternativă a folosirii sau prezentării cu rea credință de documente false, în condițiile în care documentele respective sunt înscrisuri sub semnătură privată este o infracțiune complexă, ce absoarbe în conținutul său infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, atunci când aceasta este săvârșită (în forma autoratului sau instigării) de aceeași persoană care folosește aceste înscrisuri și obține ulterior, pe nedrept, fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, sau cele două infracțiuni își păstrează autonomia, existând un concurs real de infracțiuni între infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată și infracțiunea prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.”
Problema de drept avută în vedere
Raportul dintre infracțiunea împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 și infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 322 din Codul penal
Chestiunea adresată instanței supreme transpusă sub forma unei probleme de drept se referă, așa cum rezultă și din titlul de mai sus, la raportul dintre infracțiunea împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 și infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 322 din Codul penal. În concret, se pune întrebarea: dacă infracțiunea din legea specială absoarbe falsul sau se va reține un concurs între cele două infracțiuni?
Problema de drept nu este nouă, iar în doctrina penală, într-un articol extrem de elocvent, s-a semnalat deja că aceasta a creat o practică neunitară: „În practica judiciară s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la posibilitatea reținerii concursului între infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată și infracțiunea împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene prevăzută de art. 181 din Legea nr. 78/2000”.[2] Semnatara articolului indică apoi principalele decizii ale ÎCCJ și ale unor Curți de apel, în care s-a pus problema de drept în discuție, dând atât exemple favorabile concursului, cât și exemple favorabile absorbției. Este interesant de observat că într-una dintre cauzele citate „inculpații au și invocat problema de drept în motivele de apel, solicitând inclusiv sesizarea Î.C.C.J. în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile sub acest aspect, cerere respinsă de instanță”[3]. După părerea mea, articolul menționat dovedește cu prisosință că încă de la vremea respectivă (anul 2017) erau create toate premisele necesare pentru formularea unei cereri de recurs în interesul legii, dar aceasta este deja o altă discuție…
Soluția problemei de drept este formulată într-o manieră clară și convingătoare de autoarea citată, astfel încât consider că este oportună redarea integrală a acestei soluții: “Potrivit art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, „Folosirea sau prezentarea cu rea-credință de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea unor drepturi”. Conform art. 322 alin. (1) C.pen., infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată constă în „falsificarea unui înscris sub semnătură privată (…), dacă făptuitorul folosește înscrisul falsificat ori îl încredințează altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecințe juridice” și „se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă”. Folosirea înscrisului falsificat de autorul falsului sau încredințarea de către acesta altei persoane în același scop constituie o cerință esențială atașată elementului material al laturii obiective a infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată. Întrucât în cazul făptuitorului falsului infracțiunea se consumă doar în momentul în care folosește sau încredințează înscrisul altei persoane spre a fi folosit, uzul de fals este absorbit în infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată. Infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată – în modalitatea folosirii înscrisului falsificat de către autorul falsului – o absoarbe pe cea de uz de fals, și nu invers, iar acțiunea de falsificare incriminată la art. 322 C.pen. nu intră în conținutul infracțiunii prevăzute de art. 181 din Legea nr. 78/2000, ca element constitutiv sau ca element circumstanțial agravant, pentru a fi în prezența unei infracțiuni complexe, în sensul dispozițiilor art. 35 alin. (2) C.pen. Cu toate acestea, reținerea în concurs a infracțiunii prevăzute de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 (ca infracțiune scop) și a infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată (ca infracțiune mijloc) echivalează cu sancționarea unei persoane de două ori pentru comiterea, în esență, a aceleiași fapte: „folosirea înscrisului falsificat de autorul falsului”. Relațiile sociale referitoare la încrederea publică în autenticitatea, veridicitatea, exactitatea sau caracterul complet ale documentelor ori declarațiilor folosite sau prezentate în vederea obținerii de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei constituie obiectul juridic și al infracțiunii prevăzute la art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 (chiar dacă adiacent/secundar). În plus, simpla acțiune de falsificare a unui înscris sub semnătură privată (fără folosirea sau încredințarea acestuia spre folosire) nu este sancționată de legea penală. Pe de altă parte, deși aparent norma de la art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 incriminează uzul de fals (sancționând „folosirea sau prezentarea cu rea-credință de documente ori declarații false…”), Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat, cu titlu obligatoriu, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, că „din modul de incriminare a faptei de obținere pe nedrept de fonduri europene rezultă că această faptă penală reprezintă o formă atipică a infracțiunii de înșelăciune” (Î.C.C.J., Completul competent să judece recursul în interesul legii, Decizia nr. 4 din 4 aprilie 2016). Or, în cazul infracțiunii de înșelăciune săvârșite prin folosirea de mijloace frauduloase (de pildă, prin folosirea de înscrisuri falsificate), la art. 244 alin. (2) C.pen. se prevede expres că „dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuși o infracțiune, se aplică regulile privind concursul de infracțiuni”. Faptul că art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 nu conține o dispoziție asemănătoare reprezintă un argument în plus în sensul reținerii doar a infracțiunii din legea specială, care o absoarbe pe cea prevăzută de art. 322 alin. (1) C.pen., și nu a concursului de infracțiuni”[4]. Menționez că opinia citată a fost reluată de autoare într-un context mai larg dar la fel de elocvent în cadrul tezei sale de doctorat[5].
În total acord cu soluția și argumentele prezentate de autoarea citată, aș adăuga și un argument de ordin principial. Acesta este legat de o cutumă legislativă și de modul în care aceasta s-a reflectat în jurisprudență de-a lungul anilor. Este de notorietate faptul că, în multe situații, legiuitorul român a fost nevoit să adapteze legislația penală națională în funcție de diferite convenții sau tratate internaționale la care a aderat, accentul fiind pus în ultimii ani pe armonizarea cu legislația europeană. În multe cazuri a fost vorba despre o transpunere efectivă (o copiere) a normelor externe, chiar dacă acestea se suprapuneau (total sau parțial) cu norme deja existente în dreptul intern. În toate situațiile de acest gen, incriminarea internă a fost considerată normă generală, iar incriminarea „importată” a fost considerată normă specială, aplicându-se în practică, după caz, una dintre ele, nu ambele, pentru a evita aplicarea unei duble sancțiuni pentru aceeași faptă. În același fel stau lucrurile și în cazul infracțiunii prevăzute de art.181 din Legea nr. 78/2000 care a preluat, la vremea respectivă, primele două variante de fraudă în materie de cheltuieli prevăzute de art. 1 lit. a) din Convenția privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților europene din 26 iulie1995. Textul a fost preluat cu fidelitate pentru a fi în conformitate cu Convenția, dar această fidelitate a generat și riscul unor suprapuneri cu incriminări interne. Aceste suprapuneri au ieșit la iveală în practică și s-a mers pe aceeași soluție a sancțiunii unice. Este atât cazul infracțiunii de înșelăciune, față de care instanța supremă a admis, prin recursul în interesul legii amintit mai sus, teza conform căreia aceasta nu poate fi reținută în concurs cu norma specială (art. 181 din Legea nr. 78/2000), cât și cazul infracțiunilor de uz de fals și fals în declarații, față de care doctrina și jurisprudența au admis necondiționat teza absorbției în infracțiunea prevăzută de legea specială[6]. Din identitate de raționamente aceeași soluție trebuie adoptată și cu privire la falsul în înscrisuri sub semnătură privată.
În concluzie, în ipoteza descrisă de chestiunea de drept în discuție se va reține doar infracțiunea prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, nu și infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 322 din Codul penal.
[1] Opinia juridică ce formează conținutul acestui articol a fost trimisă prin intermediul Departamentului de Drept penal al Facultății de Drept a Universității din București Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Î.C.C.J. la data de 5.07.2019.
[2] Georgiana Tudor, „Practică judiciară neunitară. Concursul dintre infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată și infracțiunea împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene prevăzută de art. 181 din Legea nr. 78/2000”, în Curierul Judiciar nr. 11/2017, p. 615.
[3] Idem, nota de subsol nr.16.
[4] Idem, p. 616.
[5] A se vedea, Georgiana Tudor (Anghel Tudor) Protecția intereselor financiare ale Uniunii Europene prin mijloace de drept penal, Teză de doctorat (aflată în etapa de susținere publică), Universitatea din București Facultatea de Drept, disponibilă la biblioteca Facultății de Drept a Universității din București.
[6] Cu privire la doctrina și jurisprudența constante în promovarea acestei soluții a se vedea G. Tudor, op. cit. (teză), p. 156.
Prof. univ. dr. Valerian Cioclei
