2,027 citiri

Influențărul, studenții și decanul – Episodul 2, Cursul de fericire –

Lui Robert Roșu, azi, de ziua lui

Într-un text relativ recent despre statul de drept văzut în cheie de post-modernism românesc, am evocat și un episod trist din cariera de avocat și decan a unui eminent profesor de drept de la Harvard.[1] Juristul în discuție, Ronald Sullivan Jr., a fost ținta unui val de aprige contestații din partea studenților facultății întrucât avusese „îndrăzneala” să accepte, în calitatea sa de avocat, misiunea de a face parte din echipa de apărători a controversatului Harvey Weinstein, acuzat de multiple agresiuni sexuale. Decizia avocatului-decan a fost calificată de studenții contestatari drept „inacceptabilă din perspectivă etică” și „cauzatoare de traume” („deeply trauma-inducing”), suficientă prin ea însăși -ziceau studenții- să ducă la demisia lui din înalta funcție administrativă a celebrei facultăți americane. La vremea scrierii textului respectiv, foloseam acest incident ca pretext pentru analiza unor principii fundamentale ale statului de drept (precum dreptul la apărare și prezumția de nevinovăție) fără să știu – și nici să-mi propun atunci să aflu – deznodământul dezbaterii generate de mișcarea de protest a studenților.

Acum, că am auzit de acest deznodământ, găsesc că ar fi util să-l împărtășesc și cititorilor care nu sunt la curent cu finalul poveștii (1). Un final care poate însemna, la rândul său, un bun pretext pentru a medita din nou pe tema imaginii avocatului în oglinda opiniei publice și, mai ales, a instituțiilor publice (2) și pe subiectul instrucției academice în general și formării studenților la drept, în particular (3). În final, în loc de concluzii, câteva temeri pesimist-profetice (4).

1. Studenții contra decanului, scor final

Aflând de decizia decanului-avocat de a-și exercita profesia de apărător al unui om (un cetățean care poate-i arogant și poate nemernic și sinistru și criminal, dar sigur e prezumat, potrivit constituției universale, nevinovat), studenții viitori juriști s-au arătat atât de contrariați și de jigniți încât au cerut de îndată demisia domnului Sullivan. Traumatizați peste măsură, ofensați nevoie mare, bulversați până spre leșin și comă, loviți în sentimentul de safetysiguranță, vai-vai-da’-cum-este-posibil-vai-vai, juriștii în devenire au organizat un sondaj de opinie („climate review”) în speranța că rezultatele acestuia le va valida cererea inițială. În fața acestei presiuni formidabile, a dorinței de a-și conserva, în pace, prestigiul profesional, dar și a riscului iminent ca, acceptând mandatul de avocat, să fie el însuși acuzat de complicitate la viol (dacă nu de co-autorat de-a dreptul), sărmanul decan s-a debarasat de robă și a renunțat la misiunea de apărător. Decizie tardivă și, cumva, nu-i așa?, recunoaștere a culpei și probă de dare în vileag, spune-mi cu cine te-nsoțești ca să-ți spun cine ești, cine se aseamănă, se-adună, e clar: precum clientul, așa și avocatul, toți o apă și-un pământ, vinovați amândoi, nemernici cu toții. În fața unor asemenea prezumții (absolute, evident!), așa cum anticipam în articolul anterior pe subiect, sentința opiniei publice a studenților a venit ca hotărâre definitivă și irevocabilă, confirmată de administrația facultății: atât Rolland Sullivan Jr. cât și soția acestuia, dați afară din poziția de decani.[2] Ulterior acestei decizii, reputatul profesor a protestat printr-un articol publicat într-un celebru jurnal american în care a invocat principiile sacre ale prezumției de nevinovăție și dreptului la apărare ale oricărui cetățean, a evocat experiența lui de peste zece ani ca avocat al unor persoane acuzate de infracțiuni sexuale (fără ca această experiență să-i fi afectat prestația profesională de decan), i-a luat apărarea soției (străină de întreaga poveste), a deplâns actele de vandalism prin care propria casă a fost colorată în grafitti cu mesaje dezgustătoare și s-a arătat foarte afectat de nedumerirea propriului copil în fața acestor acte huliganice.[3] ‘Geaba, „răul” fusese făcut, iar argumentele decanului au contat cât niște cepe degerate.

2. Despre avocat și rolul lui…

Întâi, nu cred că mai avem timp și spațiu pentru o recapitulare a principiilor care guvernează profesia, a normelor referitoare la rolul apărătorului în relația cu clientul său (inclusiv în cadrul unui proces penal), a importanței prezumției de nevinovăție și, în general, a valorii constituționale a dreptului la apărare. S-au scris biblioteci întregi pe subiect, nu mai e loc de nicio virgulă. Și oricum, orice virgulă de aducere aminte riscă să fie calificată ca blabla fumat, beție cu apă rece, frecție la picior de lemn.

De asemenea, nu-mi propun o reevocare a semnelor de alarmă pe subiectul tendințelor normative recente, de subminare a acestor principii clasice, de transformare orwelliană a minciunii în adevăr și a războiului în pace, de asimilare a avocatului cu funcționarul public „în căutarea adevărului”, a avocatului „denunțător de suspiciuni”, a avocatului „conex magistraților”.[4]

În al treilea rând, nici prestigiul tot mai tocit al profesiei nu cred că necesită analize detaliate. Știm cu toții că, în ciuda mărețelor principii universale despre drepturi la apărare și prezumții de nevinovăție, avocații fac parte dintr-o comunitate tot mai disprețuită și tot mai luată la mișto. (Potrivit unor studii recente, platformele digitale cu bancuri despre avocați sunt campioane în statistica de gen, informație discutabilă, recunosc, dar confirmată de o sursă aparent credibilă: 17 site-uri cu glume despre oamenii din vânzări, 39 de site-uri cu bancuri despre contabili, 227 de site-uri cu bancuri despre medici și, nota bene!, 3 473 de site-uri cu bancuri despre avocați, ohoho!, locul 1, medalie de aur, ce mai!) Motivele-s clare: „avocații sunt greu de înțeles, sunt scumpi, sunt mizerabili, mint întruna și, în consecință, ar merita să moară!”[5]

Și-acuma, recapitulând… Că marile principii ale „apărării” au ajuns desuete e, desigur, foarte trist. Că ele tind să fie înlocuite cu nechezolul corectitudinii politice promovat de studenții harvardiști este, deja, îngrijorător. Că prestigiul breslei de avocat se îneacă în mlaștina miștocărelii de duzină și-n disprețul opiniei publice e, și mai amar, proba unei crize profunde. Toate ca toate, însă atacul instituționalizat împotriva profesiei este (sper că „a fost”) cel mai grav semn de decadență a dreptului autohton contemporan, sinonim cu ideea că apărarea nu există pentru că nici nu trebuie să existe, că apărarea e, în sine, nocivă și suspectă și că-i proba supremă a unei conivențe neapărat frauduloase între avocat și clientul lui. Mai sintetic, că avocatura în sine este, așa cum sugerau studenții harvardiști și cum zicea cândva celebrul influențăr, o “profesie discutabilă din punct de vedere moral”.[6]

Am, de partea mea, o sumedenie de exemple de asemenea agresiuni instituționale, mult mai severe decât părerile studenților sau ale influențărilor. Agresiuni în fața cărora oameni importanți din forurile de conducere ale profesiei (și, în bună măsură, forurile însele), politicieni, jurnaliști și intelectuali numiți „de prestigiu” au preferat să întoarcă, nu!-nu-i-nicidecum-treaba-noastră, privirea. Exemple de avocați percheziționați abuziv, în lipsa procurorului și/sau a decanului baroului, așa cum zice la lege. De avocați expuși ca trofee în cătușe în fața camerelor TV. De avocați invitați să coopereze prin denunțuri împotriva propriilor clienți și nu numai. Exemple de avocați acuzați pentru simplul motiv că și-au asistat clienții în diverse proceduri administrative. De avocați care își întemeiază demersuri judiciare pe hotărâri judecătorești irevocabile calificate ulterior de acuzatori, din vârful pixului, drept nule. De avocați constrânși să-și probeze nevinovăția (da, să probeze prezumția conferită de lege în favoarea oricărui acuzat!) pe o scenă a absurdului în care să demonstreze că legea nu interzice întâlnirile cu clienții la sediul profesional, că redactarea unui contract nu este un fapt ilicit și, în general, că pământul se învârte în jurul soarelui. În două vorbe, exemple de avocați acuzați, anchetați, hărțuiți, umiliți, amenințați, șantajați, arestați, târâți în procese îndelungate pentru simplul motiv că ei au îndrăznit să-și facă meseria.

3. Studenții și fericirea lor

Am fost și eu student, dar nu mi s-a întâmplat niciodată ca eu, colegii mei ori colegele mele să protestăm pentru că ai noștri profesori profesau ca avocați, că mediul universitar este-era prea stresant, că spațiul academic nu este sigur din cauza dezbaterilor pe subiecte „sensibile”, ori că n-aveam parte de consiliere psihologică înainte de examenele cauzatoare de diverse anxietăți. Departe gândul de-a face din epoca studenției mele una de aur, de a spune că mediul universitar era perfect, ori de a contesta că aveam și noi nemulțumirile (și naivitățile) noastre. Dimpotrivă, am fost și noi, ca atâtea generații de tineri studenți, victime ale manipulărilor de tot soiul (voi reveni cu un exemplu). În orice caz, una peste alta, îmi place să cred că instrucția noastră academică a fost ferită de constrângeri ideologice (cel puțin după 1990) care să pună forma înaintea fondului, eticheta înaintea conținutului și carul înaintea boilor. Cu toate defectele (multiple!) ale sistemului de atunci, obiectivul lui fundamental a rămas informarea și formarea studenților cu privirea îndreptată exclusiv spre viitorul lor profesional. (Dacă mă înșel, cer anticipat iertare colegilor mei de generație!)

Ei bine, se pare că vremurile s-au modificat. Fără să am competențe de sociolog sau de psihoterapeut, fără măcar să fiu înăuntrul mediului universitar, presimt că actualul climat academic suferă (ori este pe cale să fie provocat de) o vizibilă schimbare de optică. Vântul care bate dinspre Atlantic tinde să aducă cu el un val înspumat de corectitudine politică, profund ideologizat, care pare să mute accentul de pe dezbaterea de idei, instrucție, lectură, trudă, progres intelectual, creație liberă etc. pe imperative precum „confortul studenților”, „spațiile sigure”, „asigurarea toleranței și diversității” și „sănătate mintală” așa încât mediul academic a ajuns în siajul unei tot mai vizibile mișcări centrifuge de „medicalizare și infantilizare” (Frank Furedi). O atmosferă tot mai marcată de angoase și anxietăți („manufacturing anxiety”[7]) al căror antidot este, desigur, terapia.

Cât despre metodele terapeutice, creativitatea științifică a psihologiei, psihiatriei și medicinei a atins cote nebănuite, iar demersul interdisciplinar promovat de universități de prestigiu pentru tratarea „tulburărilor mintale” ale studenților (tot mai dezbătute și alarmante) a dat rezultate excepționale. În propriul clasament al acestor realizări, țin să acord medalia de bronz terapiei cu lame (lame-animale, dom’ne!, nu, Doamne-feri!, lame de tăiat vene!), terapie pentru “reducerea stresului, susținerea stării de bine (…) și promovarea sănătății mintale în campusuri”[8]. Pe locul doi, medalie de argint, terapia cu măgăruși, scopurile fiind cam aceleași[9] (argintul fiind justificat că metoda se arată mai ușor de aplicat câtă vreme măgărușii par mai bine repartizați demografic și, în plus, are darul de a evita confuzia în abordarea hermeneutică a metodei generată de omonimia lame-lame, lame de tămăduire-lame de sinucis). În fine, locul unu și medalie de aur, cursul „de fericire” (implementat la Yale și preluat cu succes la Bristol) care-și propune, printre altele, să abordeze subiecte precum „potențiala origine genetică a fericirii”, „cum este distorsionată fericirea de mințile noastre” și rolul culturii în cadrul fericirii”(sic!) („Lectures will look at a number of issues such as whether happiness is in the genes and if it can really be changed, how our minds distort happiness and the role of culture in happiness”.)[10]

Nu știu dacă asemenea terapii pot să ajute și studenții juriști de la Harvard, profund traumatizați de decizia decanului lor de a-și exercita profesia de avocat. Poate că da; însă, lăsând la o parte orice insinuări ori ironii malițioase, este foarte trist să constați că tinerii viitori juriști, adică aceia care ar trebui să priceapă cel mai bine care este rolul avocatului, care este logica prezumției de nevinovăție și imensul său beneficiu și ce înseamnă cu adevărat dreptul la apărare, aruncă la gunoi aceste principii constituționale și pun pe tapet tot felul de idiosincrazii împrumutate din isteriile corectitudinii politice ori ale ideologiilor identitare.

În mod similar, viitorii juriști români contestatari ai dezbaterilor parlamentare pe marginea unui proiect normativ ar trebui să fie primii studenți care înțeleg cum funcționează mecanismele unui stat auto-proclamat „democratic”, cum arată procedurile de legiferare ori de cenzură și corecție a abuzurilor legislative sau care sunt atribuțiile Curții Constituționale. Protestul lor, susținut „pe treptele facultății, în fața lui Cicerone, a lui Papinian, a lui Justinian, Solon și Licurg”, prin care se arătau în dezacord cu anumite modificări legislative (foarte probabil, dacă nu sigur, nepricepute de ei, ori măcar de mare lor majoritate) e trista dovadă că nu, n-au înțeles acele mecanisme și proceduri tipice regimurilor „democratice” și că Parlamentul, democratic constituit, are tot dreptul din țară să dezbată orice propuneri legislative care i-ar trece prin cap și prin comisii.[11]

Când am citit de zisul protest al viitorilor juriști în fața lui Cicero et comp – răzmeriță manipulată după rețete arhicunoscute – mi-am amintit de cea mai grozavă demonstrație (manevrată și ea, evident) la care am participat în cariera mea de student. Ocazie cu care, cu îngăduința dumneavoastră, deschid scurta paranteză anticipată mai devreme când vorbeam despre naivitățile și entuziasmele tipice adolescenței și mă auto-denunț.

(Așadar, paranteză, eram, mi-amintesc perfect, în ianuarie ’90, anul întâi de facultate, o lună de la Revoluție. Pauză între cursuri, după-amiază-de-ar-veni-mai-repede-berea-de seară, liniștea de dinaintea tornadei. Și, într-un final de recreație, tornada Lucia a venit (paranteză la paranteză, Lucia era cea mai șarmantă și dinamică directoare-șefă-de-detașament-manager-ce-o-fi a Ligii studenților la drept, excepțională avocată ulterior, ce-o mai face oare?…), a intrat în Amfiteatrul III și ne-a transmis alarma: se trage în frații albanezi, se trage la Tirana. Carevasăzică, la fel ca la revoluția noastră, a fost sau n-a fost, comuniștii albanezi trag în popor, aha! Hai fraților să ne opunem, ne-am zis noi, motiv pentru care, ghete îmblănite în picioare – vorba vine si piept dezgolit în fața gloanțelor, ne-am dus la ambasadă să protestăm. Cu Lucia în frunte, cei 20-30 de revoluționari entuziaști câți eram, ne-am aranjat în fața ambasadei Albaniei în cerc, un cerc în formă de dispozitiv de tornadă și-am început furtunos să denunțăm ciuma roșie care trage în frații studenți. Mi-amintesc perfect, vă jur: Jos comunismul!, Nu trageți în frații albanezi!, Ra-miz Ali-a ai dis-trus Al-ba-nia! Și tot defilam în cerc, cerc desenat într-o zăpadă pân’ la brâu, scandând din toți plămânii. Iar când tornada începea să șuiere amenințător aproape să ia pe sus ghereta paznicului de la intrare, paznicul albanez (sau ce emisar albanez o fi fost trimis de Ramiz Alia, nu știm) ieșea timid în fața tornadei și zicea eroare, nu-i adevărat, număr nealocat, iar noi, tornada, urlam cu vuiet de uragan, huoooo!, așa zicea și Ceaușescu când poporul îi cerea socoteală pentru cei 60.000 de morți ai Timișoarei, huuooo!, să vă fie rușine, comuniștilor! Și emisarul se retrăgea învins în garnizoană, iar ciclonul continua să viscolească zăpada înspre ghetele îmblănite, și iar se apropia să sugă în tromba lui și-n cumulus ghereta de protecție a statului albanez, și omul iar ieșea cu explicații, și ciclonul iar huuuoooo! și tot așa până când, într-un final, furtuna și-a redus nivelul de intensitate și s-a mutat într-un pahar de bere la Grozăvești, furtună într-un pahar de bere. Stinsă de Relu a doua zi de dimineață, care ne-a anunțat resemnat că, potrivit Europei Libere, focurile trase împotriva fraților albanezi erau, de fapt, focul de avertisment tras în aer de un grănicer de la granița cu Grecia ca să oprească o evadare, ceva. Ciclon retrogradat la adiere de vânt, paranteză închisă).

4. Epilog

Sper să nu mai revin cu episoadele viitoare ale poveștii, episoade de decalog:
Episodul 3 – Dreptul fericirii -curs obligatoriu, materie de licență.
Episodul 4 – Excluderea din programă a cursurilor de procedură penală și civilă, stresante și anxiogene.
Episodul 5 – Decanul ales dintre studenți, cu respectarea rigorilor diversității.
Episodul 6 – Legea menstruației masculine.
Episodul 7 – Protestul cu Cicerone și Papinian pe fundal, proba supremă a justeței revendicărilor.
Episodul 7 – Războiul este pace.
Episodul 8 – Avocații merită să moară.
Episodul 9 – Înființarea unei noi secții la instanța supremă, secția ÎCCJLGBTQABCD+.
Episodul 10. Orice părere contrară, e hate speach. Episod șters din arhivă ca hate speach.


[1] Disponibil aici.
[2] Disponibil aici.
[3] Disponibil aici.
[4] Disponibil aici.
[5] Disponibil aici.
[6] Disponibil aici.
[7] Disponibil aici.
[8] Disponibil aici.
[9] Disponibil aici.
[10] Disponibil aici..
[11] Disponibil aici.


Avocat dr. Florentin Țuca
Managing Partner al ȚUCA ZBÂRCEA & ASOCIAȚII