1,443 citiri

Spălarea banilor. Evoluţia, conţinutul şi contracararea fenomenului

Societatea postmodernă se confruntă, inter alia, cu infractori care, după comiterea infracțiunilor din care rezultă bani sau alte bunuri, urmăresc fabricarea unei aparențe de origine licită a produselor de natură infracțională. Cu alte cuvinte, hoții neprinși vor să creeze aparența înșelătoare că suntnegustori cinstiți, iar pentru realizarea scopului întreprind diverse operațiuni de camuflare a provenienței infracționale a bunurilor sau apelează la alte persoane pentru a le ajuta în acest sens (așa numiții spălători de bani).

Prevenirea și combaterea spălării banilor, folosită în asociere cu prevenirea și contracararea finanțării terorismului sau utilizată ut singuli, este o expresie întâlnită în majoritatea domeniilor vieții sociale, indiferent că discutăm despre drept, economie, politică sau relații internaționale.

Plecând de la informațiile culese din practică, din care rezultă existența unui adevărat fenomen al spălării banilor, conex unor infracțiuni precum evaziunea fiscală, traficul de droguri, fraudele cu fonduri europene, traficul de persoane sau infracțiunile de corupție ș.a., factorii de decizie au adoptat măsuri si strategii destinate prevenirii și sancționării acestui flagel social.

România, ca pretendentă la calitatea de membră, iar apoi (din 2007) ca membră a UE sau ca parte a unor tratate internaționale, a marșat fără rezerve oficiale la mai toate mișcările europene și internaționale referitoare la prevenirea și combaterea spălării banilor, confiscarea produsului infracțiunilor sau în ceea ce privește contracararea finanțării terorismului.

Cu toate acestea, constatăm că rezultatele practice sunt nesatisfăcătoare sau departe de așteptările populației.

Dacă citim rapoartele publice sau dacă ascultăm șefii instituțiilor cu atribuții în acest domeniu, constatăm că sunt invocate anumite cauze extrinseci sau intrinseci, dar neimputabile entităților pe care o conducătorii le reprezintă, printre care, pe locuri importante, sunt plasate imperfecțiunile legislației, lipsa logisticii, insuficiența resurselor umane etc.

Considerăm că marile probleme referitoare la ineficiența măsurilor privind prevenirea și combaterea spălării banilor nu țin, în principal, de legislație și nici de alte aspecte exterioare instituțiilor, ci de un complex de factori, în special intrinseci, care concură, în maniere specifice, la neobținerea unor rezultate suficiente. Legislația există și, la momentul vorbirii, este armonizată, cel puțin în liniile sale esențiale, cu actele normative europene. De asemenea, avem instituții create de 15-20 de ani, unele înființate în acest scop, iar altele cu atribuții exprese în această materie (de pildă, ONPSB, DIICOT, ANAF, BNR, ASF etc.), care funcționează cu randamente necorespunzătoare, în special în ceea ce privește identificarea cazurilor reale de spălare de bani și confiscarea produsului infracțional.

În opinia noastră, un factor important care a avut un rol cert în lipsa unor rezultate substanțiale pe planul acțiunilor contra spălării produselor infracționale și, din nefericire, în mai are și, foarte probabil, îl va mai avea, este mentalitatea unora dintre cei implicați în activitatea de contracarare a fenomenului.

Este vorba despre o formă de subcultură, care are rădăcini în regimul trecut (a descurcărețului, a omului șefului; pilosului etc.), prezentă încă în multe instituții sau autorități publice, conform căreia unii dintre funcționari cred că nu trebuie să facă mare lucru, întrucât ei sunt protejați. Aceștia sunt posesorii locurilor călduțe, fără obligații. Dacă nu-i luăm în calcul pe aceștia, vom constata că cei care-și fac datoria sunt relativ puțini (60-70%), prin raportare la statele de funcții.

Întrebuințând o metaforă, putem spune că o parte dintre funcționarii cu atribuții în domeniul prevenirii și combaterii fenomenului spălării banilor, în special cei din categoria protejaților,suferă de oarecare idiosincrazie instituțională. Această boală se manifestă atât în ceea ce-i privește pe anumiți conducători de instituții, care ajunși la butoane capătă aversiune față de obiectul propriei funcții, cât și în ceea ce privește personalul executiv, care dezvoltă reacții adverse față de activitățile din fișa postului. Mentalitatea unor asemenea funcționari poate fi rezumată prin următoarea întrebare retorică: Dacă pot lua același salariu sau indemnizație, fără să mă spetesc muncind, de ce să-mi consum energia atât de prețioasă, pe care o pot folosi în alte scopuri?

Pentru a înțelege exact mesajul nostru, îl rugăm pe cititor să își imagineze orice instituție publică, pe care o cunoaște foarte bine din interior, iar apoi să citească încă odată rândurile de mai sus.

Idiosincrazia instituțională – formă a mentalității anumitor funcționari – nu se schimbă nici prin modificarea legislației, nici prin dotarea logistică, nici prin angajarea de personal suplimentar etc., ci mă tem că are un alt antidot – EDUCAȚIA.

Pe lângă educație, diminuarea considerabilă a protejaților se poate face foarte simplu, respectiv prin organizarea transparentă și corectă a concursurilor, de către Agenția Națională a Funcționarilor Publici, pentru orice funcție – de conducere sau de execuție – din instituțiile și autoritățile publice, cu excepțiile justificate, prevăzute de lege.

Iată cum este caracterizată situația din țara noastră: „România apare ca o societate oarecum reformată, dar sărăcită și dezorganizată, dezindustrializată, cu o agricultură nedezvoltată, cu instituții publice cu importante carențe, cu un stat capturat de grupuri de interese, cu migrațiune șocantă în Occident, cu sărăcie explozivă și grupuri restrânse care afișează opulență ostentativă, în fine, cu stare socială sever deteriorată[1].

Recent, a fost publicată în Monitorul Oficial al României o nouă lege destinată prevenirii și combaterii spălării banilor și finanțării terorismului – Legea nr. 129/2019 – prin care, potrivit afirmației din finalul acesteia, au fost transpuse Directiva (UE) 2015/849 și Directiva (UE) 2016/2.258.

La fel ca în reglementarea anterioară, cea nouă concepe spălarea banilor operațiuni de ascundere a provenienţei ilicite a bunurilor obţinute din săvârșirea de infracţiuni şi crearea unei aparenţe de legalitate a dobândirii acestora. Prin intermediul operațiunilor de spălare a banilor, infractorii urmăresc să rezolve problema mascării şi albirii produsului infracţiunilor pe care le‑au comis, astfel încât să nu fie descoperiţi sau prinși şi, totodată, să se bucure de rezultatele activităţii lor infracţionale.

Dacă facem o scurtă incursiune în timp, pe baza izvoarelor de care dispunem, putem afirma că fenomenul ascunderii bunurilor rezultate din săvârşirea de fapte antisociale sau a veniturilor realizate ca urmare a comiterii unor astfel de fapte este mai vechi, acesta fiind remarcat încă din antichitate.

În doctrină sunt date mai multe exemple care confirmă afirmaţia de mai sus. Se spune că, în China, cu aproximativ 2000 de ani î.e.n., comercianţii cu avere îşi ascun­deau bogăţiile faţă de conducători pentru a nu risca pierderea acestora în baza unor măsuri sau dispoziţii ale autorităţilor[2].

De asemenea, în literatura de specialitate se menţionează că, în Egiptul antic (secolul al VI‑lea î.e.n.), persoanele care nu‑şi îndeplineau obligaţia de declarare a veniturilor sau nu puteau justifica provenienţa ori legalitatea acestora erau pedepsite cu moartea[3].

Iar insula grecească Delos era utilizată de către romanii bogați pentru a se sustrage de la obligațiile fiscale[4].

Evul mediu oferă şi el exemple de spălare a banilor. De pildă, deşi era interzisă acordarea împrumuturilor cu dobândă, cămătarii găseau diferite metode prin care percepeau dobânzi pentru împrumuturile acordate[5].

Embrionii unui adevărat fenomen al reciclării bunurilor murdare apar în secolul al XIX-lea, odată cu apariția primelor quasi paradisuri fiscale (care permiteau foarte lesnicios înmatriculările de companii), printre care pot fi menționate statele New Jersey (1880) și Delaware (1898).

Apoi, în perioada interbelică, Elveția, Liechtenstein, Bahamas, Panama etc. au adoptat legislații afabile pentru persoanele fizice și juridice care doreau să fugă din propriile jurisdicții fiscale. După al Doilea Război Mondial, jurisdicțiile offshore se multiplică și asistăm la perioada de înflorire a paradisurilor fiscale. În acest context, a crescut continuu numărul companiilor offshore, iar fenomenul spălării banilor s-a dezvoltat în paralel cu sporirea jurisdicțiilor care ofereau din ce în ce mai multe facilități fiscale (scutiri ori taxe mici, secretul bancar, evitarea dublei impuneri, anonimitatea operațiunilor sau celeritatea tranzacțiilor).

Spre finalul secolului XX, paradisurile fiscale ajunseseră în jurul numărului 100, iar prin intermediul acestora se acordau aproximativ jumătate din împrumuturile internaționale și o treime din toate investițiile străine directe internaționale[6], iar în prezent foarte mulți dintre oamenii bogați ai lumii au averea, total sau parțial, plasată în companii sau jurisdicții offshore.

În doctrină sunt identificate următoarele caracteristici ale paradisurilor fiscale (jurisdicții offshore)[7]:
– avantajele fiscale, de care investitorii nu beneficiază în țările de rezidență;
– anonimitatea reală privind operațiunile efectuate în cadrul acestora;
– nivelul dezvoltat al sistemului financiar-bancar;
– lipsa controlului schimburilor;
– existența mijloacelor de comunicare bine puse la punct;
– existența unei promovări continue, prin diferite mijloace, în scopul atragerii investitorilor;
– existența unor tratate de evitare a dublei impuneri[8].

Din simplul fapt că o societate își are sediul într-un paradis fiscal sau că o persoană fizică derulează tranzacții în cadrul unor jurisdicții offshore, nu poate fi trasă nici pe departe concluzia că aceste activități sunt automat ilegale, deoarece nu toate afacerile derulate în jurisdicții offshore sunt ilegale, ci numai unele dintre acestea.

Referitor la istoricul expresiei spălarea banilor, aceastaa fost folosită abia în secolul al XX‑lea, iar apariţia ei este legată de celebrul gangster Al Capone[9], care în anii 1920, în plină prohibiţie[10]şi criză, a împânzit oraşul Chicago cu spălătorii de rufe, prin intermediul cărora camufla provenienţa ilicită a banilor pe care‑i avea (din contrabandă cu alcool, trafic de persoane, trafic de arme etc.) şi crea aparenţa că toate veniturile înscrise în contabilitate aveau origine licită[11]. În realitate, banii de origine infracţională erau înscrişi în contabilitate şi declaraţi ca fiind încasaţi din derularea activităţilor economice, deşi numai o parte din veniturile declarate era obţinută ca urmare a prestării efective de servicii către populaţie.

În aceeaşi perioadă, un alt gangster, Meyer Lansky, transfera în Elveţia banii murdari obţinuţi din săvârşirea de infracţiuni în S.U.A., folosind un sistem complex de companii fantomă, holdinguri şi conturi pe numele unor companii offshore[12].

Una dintre primele utilizări, într‑un document public, a sintagmei „spălarea banilor” (money laundering) datează din anul 1973 şi este atribuită ziarului The Guardian, care a folosit‑o în timpul scandalului „Watergate”[13].

Libera circulaţie a persoanelor şi existenţa unor mijloace rapide de comunicare la distanţă au, pe lângă aspectele pozitive de netăgăduit, un preţ social substanţial – creşterea infrac­ţionalităţii transfrontaliere organizate, în special, şi a fenomenului infracţional, în general. Una dintre formele criminalităţii organizate con­temporane, frecvent întâlnită în practică, este infracţiunea de spălare a banilor[14].

Integrarea sistemului financiar mondial şi optimizarea tehnologiilor de comunicare, a favorizat dispariţia unor bariere teritoriale, astfel că cei interesaţi de realizarea unor opera­ţiuni privitoare la spălarea banilor murdari au căpătat noi instrumente, cum ar fi mutarea fictivă a sediului comercial în zone offshoresau folosirea Internetului pentru transferuri bancare de la distanţă[15].

Dincolo de beneficiile socio‑economice incontestabile, globalizarea a adus avantaje majore şi grupurilor infracţionale organizate specializate în operaţiuni de spălare a banilor[16]. Diversificarea formelor pe care le îmbracă fenomenul spălării banilor şi finanţarea terorismului cu banii murdari albiţi au determinat luarea unor măsuri de natură juridică, economică și politică, menite să le contracareze.

Între instrumentele juridice, prin care statele lumii încearcă să prevină şi sancţioneze faptele de spălare a banilor, un loc principal îl ocupă incriminarea acestor fapte. Am putea spune că mijloacele juridice penale constituie ultima redută în lupta împotriva criminalităţii organizate şi a faptelor de spălare a banilor.

Alături de pedepse, în cadrul legislaţiei sunt prevăzute dispoziţii ferme privind urmărirea şi confiscarea bunurilor de provenienţă infracţională. Prin urmărirea produselor infracţiunii, adevăratul scop al comiterii activităţilor infracţionale poate fi descoperit, iar gruparea infracţională poate fi eliminată[17].

În prezent, albirea bunurilor obţinute din săvârşirea de infracţiuni este o practică foarte dăunătoare pentru orice stat, dar ea poate fi devastatoare pentru ţările cu democraţie tânără, cum este România, deoarece poate periclita fundamentele economiei de piaţă[18]. Spălarea banilor negri – obţinuţi în mod ilegal – este o barieră puternică în calea identificării provenienţei sau originii ilicite a acestora.

Spălarea banilor murdari este considerată o infracţiune răspândită, dar relativ greu de desco­perit.

Într-o altă ordine de idei, condamnările pentru această infracţiune presupun, în multe cazuri, o activitate foarte complexă şi dificilă din partea organelor judiciare.

Din cauza întinderii şi formelor sale, importanţa prevenirii şi combaterii spălării banilor reprezintă o prioritate a oricărei legislaţii, deoarece prin intermediul acestei infracţiuni se produce combustibilul necesar pentru existenţa şi funcţionarea criminalităţii organizate şi pentru finanţarea actelor de terorism.

Realitatea demonstrează că banii şi celelalte bunuri ce formează obiec­tul infracţiunii de spălare a banilor provin din comiterea celor mai diverse infracţiuni. Faptele de spălare a banilor se comit fie prin schimbarea sau transferul de bunuri provenind din săvârşirea de infracţiuni, în scopul ascunderii originii ilegale a acestor bunuri, fie în scopul de a ajuta persoane care au săvârşit infracţiunile din care provin bunurile în cauză să se sustragă de sub incidenţa legii penale. Spălarea banilor murdari se mai poate realiza prin ascunderea adevă­ratei naturi, originii, situării, dispoziţiei, circulaţiei sau proprietăţii bunurilor ori a drepturilor asupra acestora, provenite din săvârşirea de infracţiuni.

În majoritatea cazurilor, așa cum am arătat incidental mai sus, activitatea de albirea banilor murdari se realizează prin cooperarea mai multor persoane, sub forma pluralităţii constituite de infractori (grup infrac­ţional organizat).

Crima organizată implicată în fapte de spălare a bunurilor provenite din săvârşirea de infracţiuni este, de cele mai multe ori, structurată după regulile mafiote şi, pe lângă persoa­nele care alcătuiesc pluralitatea constituită de infractori, ea mai beneficiază de resurse materiale şi relaţii foarte importante.

Crima organizată are, în numeroase cazuri, ramificaţii internaţionale, regionale sau chiar globale şi se sprijină, deseori, pe aportul unor persoane angrenate în combaterea fenomenului criminalităţii organizate. Fenomenul spălării banilor este alimentat (hrănit) prin comiterea infracţiunilor premisă (sursă a banilor murdari) de către grupurile infrac­ţionale organizate.

După ce sunt albiţi (spălaţi), prin intermediul unor mijloace având această finalitate, banii de provenienţă infracţională pot fi din nou murdăriţi, prin finanţarea săvârşirii infracţiunilor primare (de exemplu, trafic de droguri, trafic de persoane, evaziune fiscală etc.). Aşa cum s‑a spus în doctrină, „se poate vorbi despre un cerc vicios al fenomenului spălării banilor sau despre efectul bulgărelui de zăpadă care prin rostogolire acoperă zăpada din straturile incipiente, crescând în continuu”[19].

Dimensiunile fenomenului reciclării bunurilor de natură infracţională sunt greu de stabilit, deoarece nu există date certe care să permită măsurarea lui. Potrivit economistului James Henry, cei mai bogaţi oameni ai lumii deţineau la sfârşitul anului 2010 cel puţin 21.000 de miliarde de dolari în paradisurile fiscale, adică PIB‑ul Statelor Unite ale Americii şi al Japoniei la un loc[20].

În România, fenomenul faptelor de spălare a banilor murdari, deşi existent, nu are încă dimensiunile din alte zone ale globului[21].

În România, organele judiciare fac eforturi în materia contracarării fenome­nului spălării banilor, fiind notabile rezultatele structurilor DIICOT în ceea ce priveşte investigarea unor cauze penale complexe având ca obiect activităţi infracţionale organizate de spălare a banilor.

Fenomenul spălării banilor este frecvent asociat criminalității economice și financiare (infracțiunilor care produc bani sau alte bunuri), fiind deseori un efect al acestui tip de infracționalitate. Însă, spălarea banilor nu este doar un simplu epifenomen, ci este, în multe cazuri, chiar un fenomen principal care apare în dublă ipostază – uneori ca o consecință (ca efect), iar alteori cu rol cauzal al infracționalității economice și financiare. Așa cum am văzut mai sus, acest rolul cauzal apare în acele situații când se formează cercul vicios al fenomenului spălării banilor.

Una dintre sursele importante ale spălării banilor o constituie economia informală, care cuprinde activitățile economice neluate în considerare la calcularea PIB. Economia informală are două forme – licită și ilicită. Cea ilicită cuprinde activitățile interzise de lege și, evident, ascunse de autorități (nedeclarate, neînregistrate etc.), iar cea licită înglobează activitățile permise de lege, dar ascunse.

Conform unei opinii, principala sursă de alimentare a fenomenului spălării banilor o constituie economia subterană în care sunt implicaţi numeroşi cetăţeni români şi străini[22]. În cadrul economiei subterane un loc aparte îl are spălarea banilor, aceasta fiind o componentă indispensabilă a economiei ascunse[23].

În doctrină, problema prevenirii şi combaterii fenomenului eco­nomiei subterane şi a spălării banilor este abordată din două perspective, şi anume: a politicilor şi măsurilor menite să reducă interesul agenţilor economici pentru activităţile economice subterane (exit‑option) şi din perspectiva îmbunătăţirii şi extinderii posibilităţilor de participare a cetăţenilor la procesul de reglementare şi de funcţionare a instituţiilor publice (voice‑option)[24]. Aceste două direcţii de acţiune strategică presupun articularea acţiunii celor doi mari actori sociali – statul şi cetăţeanul –, fiecare având misiuni distincte, de egală importanţă.

Se apreciază că statul trebuie să dezvolte politici pragmatice care să aibă drept rezultat scăderea gradului de atractivitate a economiei subterane şi spălării banilor. În acest sens, se propun următoarele măsuri[25]: reducerea fiscalităţii, simplificarea sistemului fiscal şi reformarea asigurărilor sociale; creşterea eficienţei administraţiei publice şi combaterea birocraţiei; îmbunătăţirea condiţiilor generale de viaţă; garantarea dreptului de proprietate şi al beneficiului investiţional; flexibilitatea reglementărilor în domeniul timpului de muncă şi al perioadei de pensionare; continuarea şi accelerarea reformei instituţionale.

Din perspectiva cetăţeanului, obiectivele ce trebuie realizate sunt: stabilitatea mediului politic; des­­centralizarea; perfecţionarea sistemului democratic; dezvoltarea ele­mentelor de participare a cetăţenilor la rezolvarea problemelor comu­nităţilor locale[26].

Din examinarea actelor normative internaţionale şi europene, a legislaţiilor altor state, precum şi a legislaţiei naționale, rezultă că spălarea banilor nu priveşte ilegalitatea bunurilor obţinute prin infracţiunile premisă, deoarece, în fapt, acele bunuri oricum sunt ilicite, ci faptele săvârşite în legătură cu foloasele dobândite din comiterea infracţiunilor principale.

Așadar, spălarea banilor este un fenomen juridic și economic complex. Din perspectivă juridică, spălarea banilor este operațiunea prin care bunurile provenite din infracțiuni sunt introduse în circuitul economic pentru a se crea aparența de origine licită. Iar din punct de vedere economic, spălarea banilor este o manifestare a economiei informale (ascunse, nevăzute, subterane).


[1] C. Neacșu, Infracțiuni de evaziune fiscală și spălare a banilor săvârșite prin intermediul companiilor offshore, București, Ed. C.H. Beck, p. XXV.
[2] I. Melinescu, I. Talianu, Investigaţiile financiare în domeniul spălării banilor, Ed. Imprimeria Naţională, Bucureşti, 2004, p. 7; C. Bogdan, Spălarea banilor, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 14; A.A. Dumitrache, Spălarea banilor, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 10.
[3] Spre exemplu, conducătorul Amasis obliga fiecare egiptean să declare guvernatorului pro­vinciei veniturile anuale (M. Mutu, Spălarea banilor – aspecte juridico‑penale, teză de doctorat, Chişinău, 2005, p. 10).
[4] C. Neacșu, op. cit., p. 6.
[5] În literatura de specialitate, se arată că, în secolul al XVII‑lea, piraţii care acţionau între Europa şi America au fost primii utilizatori ai „paradisurilor fiscale”, insule în care‑şi depozitau bunurile sustrase fără să fie nevoie să plătească vreunei autorităţi taxe şi impozite (C. Bogdan, op. cit. p. 14).
[6] C. Neacșu, op. cit., p. 14.
[7] Idem, p. 21.
[8] Pentru dezvoltări ale acestor particularități, a se vedea C. Neacșu, op. cit., p. 21.
[9] În anii 1920‑1933, gangsteri precum celebrul Al Capone sau Bugs Moran au deschis curăţătorii de rufe, sub paravanul cărora „amestecau” (îi înregistrau în contabilitate) banii negrii, obţinuţi din săvârşirea de infracţiuni, cu cei realizaţi din spălarea sau curăţarea hainelor, reuşind astfel să introducă în circuitul legal sume foarte mari de bani murdari (M. Mutu, op. cit., p. 19). În 1931, Al Capone a fost condamnat pentru evaziune fiscală şi prostituţie.
[10] Prohibiţia din S.U.A. este perioada cuprinsă între 1920 şi 1933, în timpul căreia vânzarea, producerea, consumarea şi transportarea de alcool şi de băuturi alcoolice erau interzise.
[11] M. Mutu, op. cit., p. 9.
[12]( http://en.wikipedia.org/wiki/Meyer_Lansky)
[13] În acest scandal a fost implicat fostul preşedinte american Richard Nixon. Acesta a demisionat ulterior ca urmare a unor acuzaţii (printre care şi cea de spălare de bani). Potrivit The Guardian, Comitetul pentru Realegerea Preşedintelui Richard Nixon a dispus virarea anumitor fonduri în bănci din Mexic, iar ulterior aceste fonduri au fost transferate unei companii din Miami (a se vedea şi J. Robinson, Laundryman, Pocket Books; 2nded., 1998).
[14] Pentru abordări teoretice ale spălării banilor, a se vedea: V. Dabu, A.‑M. Guşanu, Reflecţii asupra legii pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, în RDPen nr. 4/2001, p. 99; C. Adochiţei, I. Adochiţei, Spălarea banilor, în RDPen nr. 1/2003, p. 94; D. Ciuncan, A. Niculiţă, Subiectul activ al infracţiunii de spălare a banilor, în RDPen nr. 2/2006, p. 105; C. Bogdan, Infracţiunea de spălare a banilor în legea franceză şi germană, în RDPen nr. 4/2006, p. 124; K. Guiu, Spălarea banilor, în Dreptul nr. 3/2006, p. 179; I. Poiană, I. Lascu, Incriminarea penală a unor fapte de spălare a banilor, în Pro‑Lege nr. 2/1999, p. 69; I. Burlacu, Câteva consideraţii asupra legii pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, în Pro‑Lege nr. 3/1999, p. 57; Gh. Suhan, Economia subterană – un punct de vedere privind combaterea ei, în Pro‑Lege nr. 4/2000, p. 115; I. Lascu, Incriminarea penală a unor fapte de spălare a banilor, în Pro‑Lege nr. 4/2001, p. 18; V. Dabu, A.‑M. Guşanu, Consideraţii de ordin juridic asupra infracţiunilor de spălarea banilor regle­mentate în Legea nr. 21/1999, în Pro‑Lege nr. 4/2001, p. 27; V. Dabu, Despre „spălarea” produsului infracţiunii, în Dreptul nr. 12/2002, p. 128; A. Jurma, Spălarea banilor şi procedura semnalării operaţiunilor financiare suspecte în legislaţia italiană, în Pro‑Lege nr. 3/2002, p. 57‑69; V. Dabu, Noi reglementări privind spălarea produsului infracţiunii (Legea nr. 656/2002), în Pro‑Lege nr. 1/2003, p. 23; I. Poiană, I. Lascu, Incriminarea penală a unor fapte de spălare a banilor, în Dreptul nr. 5/1999, p. 10; L.C. Kövesi, Punerea sub supraveghere a conturilor bancare şi a conturilor asimilate conturilor bancare, în Dreptul nr. 8/2003, p. 152; I. Lascu, Spălarea banilor. Actualitate. Realitate socială şi incriminare, în Dreptul nr. 6/2003, p. 5; V. Dabu, Noua lege pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor şi convenţia măsurilor aplicate împotriva criminalităţii transnaţionale, în Dreptul nr. 6/2003, p. 24; I. Pitulescu, Consideraţii referitoare la infracţiunea de spălare a banilor, în Dreptul nr. 8/2002, p. 144; O.A. Schmidt‑Hăineală, Recentele modificări legislative în domeniul prevenirii şi sancţionării spălării banilor şi prevenirii şi combaterii actelor de terorism, în contextul strategiei de securitate europene şi internaţionale, în Dreptul nr. 1/2009, p. 174;P. Munteanu, Câteva elemente de distincţie între spălarea de bani, tăinuire şi favorizare, în CDP nr. 1/2008; M.‑A. Hotca, S. Niţu, Controversy regarding the active subject of the infraction of money laundry, în Lex et Scientia International Journal, JS XVI‑2‑2009; I. Melinescu, I. Talianu, op. cit.; C. Bogdan, Spălarea banilor, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010; Spălarea banilor. Teorie și practică judiciară, Ed. C.H. Beck, București, 2018; C. Neacșu, op. cit.
[15] A se vedea şi C. Adochiţei, I. Adochiţei, Spălarea banilor, loc. cit., p. 97.
[16] Pentru o lucrare care tratează acest subiect, a se vedea J. Robinson, The Merger – How Organized Crime is Taking Over The World, Ed. McClelland & Stewart, 2000.
[17] L.M. Joseph, Money laundering enforcement: following the money, Economic Perspective, vol. 6, nr. 2, 2001, p. 11 (http://www.americancorner.org.tw/zh/ejournal‑sql‑list‑files/201101‑thet‑fight‑ against‑money‑laundering.pdf).
[18] Biroul Federal de Investigaţii al S.U.A. defineşte spălarea banilor ca un proces (o serie de acţiuni legate între ele pentru realizarea unui scop stabilit) prin care existenţa, sursa şi folosirea veniturilor ilegale sunt ascunse, urmărindu‑se crearea unei aparenţe legale şi evitarea descoperirii şi sancţionării făptuitorilor, precum şi confiscarea bunurilor sau impozitarea veniturilor. Pentru obiectivele spălării banilor, a se vedea P. Ciobanu, Prevenirea şi combaterea infracţiunii de spălare a banilor, RRDA, Partea a II‑a, nr. 6/2003, Bucureşti, Ed. Rosetti, p. 45.
[19] S. Niţu, Protecţia penală a sistemului financiar‑bancar împotriva infracţiunii de spălare a banilor, rezumat teză de doctorat, 2010, p. 7 (www.univnt.ro).
[20] A se vedea articolul Tax havens: Super‑rich „hiding” at least $21tn, publicat de BBC (http://www.bbc.co.uk/news/business). James Henry a afirmat că averea privată deţinută offshore reprezintă o gaură neagră uriaşă în economia mondială, iar vestea bună este că lumea a localizat o cantitate imensă de bogăţie financiară care poate fi utilizată la rezolvarea unora dintre cele mai presante probleme globale.
[21] „În ceea ce priveşte acţiunile de spălare de bani, acestea provin în primul rând de la grupurile internaţionale de crimă organizată, care îşi extind activitatea în România şi ulterior îşi «spală» câştigurile prin intermediul societăţilor‑fantomă”, se spune într‑un raport al Departamentului de Stat American, care citează date ale Băncii Naţionale a României (B.N.R.). Autorii raportului afirmă că o altă sursă de spălare a banilor este traficul cu bunuri, precum ţigarete, alcool, cafea sau alte bunuri care sunt supuse taxării. „Corupţia larg răspândită la nivelul vămilor şi a punctelor de control al frontierei din România şi, de asemenea, din alte câteva state vecine din Europa de Est facilitează acţiunile de spălare a banilor”, se mai spune în studiu. În acelaşi raport se precizează: „Chiar dacă instituţiile financiare nebancare intră sub incidenţa acestei legi, regulile de supraveghere a acestui segment nu sunt nici pe departe la fel de riguroase ca cele impuse băncilor”. În perioada ianuarie‑octombrie 2006, O.N.P.C.S.B. a suspendat două tranzacţii care au totalizat 9,65 milioane de dolari şi a aplicat amenzi în valoare de 81.273 dolari (a se vedea Gardianul din 14 martie 2007).
[22] A se vedea I. Melinescu, I. Talianu, op. cit., p. 119‑120.
[23] În doctrina de specialitate sunt apreciate ca fiind componente de bază ale economiei subterane: frauda fiscală, munca la negru şi activităţile criminale. Aceste din urmă activităţi constituie componenta cea mai periculoasă a economiei subterane (a se vedea M. David, Economia subterană şi spălarea banilor – studiu criminologic, Teză de doctorat, Chişinău, 2007, p. 18), (www.cnaa.acad.md).
[23] A se vedea F. Schneider, D. Erste, Two‑Pillar Strategy, Cambridge, 2002, p. 156, apud M. David, op. cit., p. 116.
[25] Ibidem.
[26] Ibidem. Se apreciază că una din strategiile prioritare menite să releve şi să contracareze fenomenul economiei subterane şi spălării banilor trebuie să o constituie tehnologiile informaţionale ce urmează a fi implementate în acest scop. Această teză are drept argument ipoteza că, actualmente, organele având competenţe de combatere a fenomenelor abordate aplică metode învechite de constatare a informaţiei ce vizează comiterea unor fapte infracţionale de genul spălării banilor.


Prof. univ. dr. av. Mihai Adrian Hotca