1,536 citiri

Scurte comentarii la un Ghid al Comisiei Europene privind interpretarea și aplicarea Directivei clauzelor abuzive (și câte ceva despre scenarii legale ipocrite)

Gheorghe PipereaPreambul

1. Reprimarea clauzelor abuzive din contractele comerciale este un joc de noroc in Romania, situat intre bunele intentii si ipocrizia scenaristilor europeni ai legislatiei protectiei consumatorilor. Ca si multe alte reglementari ce tin de protectia consumatorilor (cum ar fi reprimarea practicilor incorecte ale comerciantilor, raspunderea pentru produse, obligatia de informare a consumatorilor, obligatia de avertizare asupra riscurilor si descarcarea de datorii reziduale a consumatorului supra-indatorat), si regimul juridic al clauzelor abuzive a provocat si continua sa provoace in Romania nedumerire, rezistenta, impermeabilitate si chiar ostilitate din partea majoritatii practicienilor dreptului si a autoritatilor, chiar daca Romania a adoptat Directiva clauzelor abuzive 93/13/CEE cu 7 ani inainte de aderarea la UE. A intalni instante sau reprezentanti ai autoritatilor competente care nu numai sa inteleaga acest domeniu de reglementare si de practica, ci si sa il accepte ca facand parte din patrimoniul juridic national este rezultatul hazardului. Dimpotriva, mai degraba instantele si autoritatile aplica vechiul regim juridic civil, de la 1864, nu cu mult diferit in prezent, ca si cand aceasta legislatie speciala, instrumentalizata atat prin acte normative interne, cat si prin acte normative ale UE, care au prioritate fata de dispozitiile din dreptul comun, nu ar exista. Cu toate acestea, in alte state membre ale UE, acest scenariu al legislatiei speciale a protectiei consumatorilor a dat rezultate (chiar si partiale), cu toata ipocrizia autoritatilor europene si in ciuda tendintei globaliste, comuna birocratiei europene, statelor – nucleu al UE si marilor corporatii de a rejecta zisa legislatie, in corporatiilor.

Mai putin de teama procedurii de infringement si mai mult din necesitatea de a recladi si consolida increderea in sistemul legal si judiciar pro-european al Romaniei, este timpul ca acest scenariu sa fie luat in considerare in mod serios si in Romania. Legiuitorul roman si, mai ales, instantele noastre nationale, trebuie sa isi regandeasca total politica legislativa si practica judiciara in domeniul protectiei consumatorilor, in general, dar mai ales in domeniul clauzelor abuzive, daca nu isi doresc sa favorizeze, ci sa previna riscul enorm de aneantizare a sigurantei circuitului juridic civil si a pacii sociale. In Romania sunt cca 5,6 milioane de persoane active, din care mai mult de 1,2 milioane sunt supra-indatorate sau chiar falite. O mare parte din cauzele acestei stari de lucruri, cu consecinte grave in plan economic, social si chiar psihologic, rezida in practicile abuzive si inselatoare ale creditorilor financiari. Statistic, o treime din platile care se fac lunar de catre simplii particulari pentru achitarea ratelor catre creditorii financiari este rezultatul unor dobanzi sau costuri excesive ale imprumuturilor, puse in sarcina consumatorilor prin intermediul unor clauze abuzive inserate, de regula, in mod insidios si inselator, in contracte comerciale pre-fomulate, pe care consumatorii sunt nevoiti sa le semneze ca atare, fara posibilitatea de a le influenta continutul. O alta cauza a majorarii artificiale a platilor efectuate catre creditorii financiari este devalorizarea accentuata a monedei nationale, in raport de moneda de plata a imprumutului. Estimativ si intuitiv, volumul acestor plati suplimentare este de cca 20% din totalul ratelor. Riscul de schimb valutar este, de asemenea, pus in sarcina consumatorului prin clauze contractuale abuzive si practici comerciale inselatoare, fata de care consumatorii nu au nicio aparare. Avand in vedere ca, oricum, pretul tuturor marfurilor si serviciilor contin costuri cu dobanzile la imprumuturile pe care le fac sau le suporta toti comerciantii, iar marea majoritate a consumatorilor ignora aceste realitati, suntem in prezenta unui scandal in sine, perceput de multa vreme de birocratia europeana, care a incercat o serie de corectii ale acestei injustitii economice si sociale, generate de contracte incheiate de comercianti cu consumatorii, de pe pozitii de inegalitate economica. Legislatia si jurisprudenta in domeniul clauzelor abuzive si in domeniul practicilor incorecte ale comerciantilor stau marturie a acestei incercari. Faptul ca acestea sunt ignorate de statele membre ale UE, inclusiv Romania, este un scandal agravat. Iar atitudinea dispretuitoare a puternicilor ecomomiei si a instantelor nationale care le andoseseaza comportamentul abuziv si inselator este una dintre marile ipocrizii ale lumii actuale, ascunse sub declaratii de bune intentii.

2. Intr-o recenta Comunicare a Comisiei Economice[1], s-a ridicat cu acuitate problema schimbarii de esenta a politicii legislative si a practicii judiciare a tuturor statelor membre care au refuzat sa prioritizeze legislatia protectiei consumatorilor contra clauzelor abuzive. Respectiva comunicare nu este dedicata exclusiv Romaniei, ci este general adresata statelor membre, autoritatilor lor interne si resortisantilor UE. Documentul contine o analiza exegetica (dar nu exhaustiva) a jurisprudentei CJUE emisa in interpretarea obligatorie a Directivei clauzelor abuzive 93/13/CEE, precum si un set comprehensiv de orientari practice adresate destinatarilor acestei jurisprudente dar, mai ales, insista asupra necesitatii acestei schimbari.

Statele membre ale UE sunt obligate sa aplice Directiva clauzelor abuzive 93/17/CEE (denumita, in continuare, DCA), asa cum aceasta este interpretata de CJUE, fie prin inlaturarea de la aplicare a dreptului intern care ii este contrar, fie prin modificarea imediata a legislatiei si a jurisprudentei interne contrare. Inlaturarea de la aplicare a dreptului intern, pentru contrarietate cu dreptul si jurisprudenta UE, este o obligatie directa a instantelor si a autoritatilor administrative nationale, in cazuri concrete. Desi obligatia generica de modificare imediata a legislatiei si a jurisprudentei incumba legiuitorului si, respectiv, instantelor de la varful sistemului judiciar (ICCJ si chiar CCR), neavand incidenta in cazurile concrete, totusi, si in acest caz prioritatea dreptului si jurisprudentei UE trebuie asigurata de indata, sub sanctiunea procedurii de infringement.

Comunicarea CE din iulie 2019 porneste de la deranjanta constatare pe care CE a mai facut-o odata, cu ocazia adoptarii Directivei 2014/17/CEE privind creditele imobiliare, ca legislatia protectiei consumatorilor este ignorata (uneori, intentionat) de autoritatile statelor membre. Multe state membre ale UE i-au ignorat comandamentele sau i-au nuantat modul de aplicare in practica. Intr-adevar, este foarte probabil ca, sub presiunea unor preocupari “prioritare”, cum ar fi protectia creditorilor financiari si a planurilor lor de profit contra consumatorilor sau din necesitatea de a nu periclita cutumele judiciare locale, chiar contrare Dreptului UE, ori din comoditatea si lipsa de curaj a legiuitorilor interni, zisa legislatie este mai degraba ignorata, atunci cand nu este, pur si simplu, rejectata, in favoarea vechilor norme ce consacra egalitatea si libertatea de negociere a partilor contractului (concepte care nu au fost niciodata conforme cu realitatea economica, o realitate bazata pe control si subordonare, adica inversul libertatii si egalitatii). Dreptul nostru intern si jurisprudenta noastra nationala ocupa, din pacate, un neonorant loc fruntas in clasamentul indiferentei sau al ostilitatii fata de consumator, adica fata de cetateanul de rand, si al boieriei asigurate ghildelor financiar-bancare, in detrimentul tuturor celorlalti participanti la circuitul juridic, indiferent de “jocul” economic al concurentei[2]. Romania este, din nefericire, un fel de campioana pe invers a acestei atitudini de ignorare a legislatiei protectiei consumatorilor sau de “negociere” a nuantelor acesteia in favoarea neo-feudalilor economici. Practic, la noi, s-a ajuns la cimentarea unei jurisprudente de protectie si la consolidarea unei legislatii de ocrotire a creditorilor financiari contra consumatorilor.

Dupa 2015, anul in care judecatorii au primit in mod direct “invataminte” de la reprezentantii sistemului bancar despre modul in care ar trebui rejectata aceasta legislatie speciala, in asa fel incat sa nu pericliteze siguranta profitului creditorilor financiari, jurisprudenta noastra a devenit cvasi-unanim defavorabila, ba chiar ostila consumatorilor.

Este suficient sa exemplific cu situatia litigiilor referitoare la inghetarea cursului leului fata de francul elventian si cu situatia litigiilor referitoare la darea in plata.

Concret, desi speta Andriciuc (cauza CJUE C-186/16) a determinat solutii favorabile consumatorilor in toate tarile membre UE care au o astfel de problematica, exceptand Romania, Tribunalul si Curtea de apel din Oradea, unde s-a initiat procesul, au dat castig de cauza bancii, si nu consumatorilor. In prezent, speta este pe rolul ICCJ, avand termen in 20 septembrie, dar neavand prea multe sanse de a se judeca curand, intrucat se asteapta, inutil, inca un raspuns lamuritator de la CJUE (ne aflam la saselea astfel de raspuns, incepand cu speta Kasler, din 2014).

In litigiile privind darea in plata a imobilelor ipotecate, dupa ce Curtea Constitutionala a Romaniei, ca un adevarat participant la actul de legiferare, care a actionat ca o a treia camera a Parlamentului, cu putere decizorie, a introdus in lege “conditia” impreviziunii, instantele de drept comun au transformat legea darii in plata intr-un fel de afront direct la adresa well-being-ului si a mindfulness-ului judecatorilor, facand-o aproape inutilizabila. Spre exemplu, in afara de obligarea consumatorului la a face proba impreviziunii, ceea ce este oricum ilegal si contrar Dreptului UE, instantele noastre au impus suplimentar conditii de admisibilitate a revizuirii contractului pentru impreviziune, unele de-a dreptul absurde, cum ar fi decesul intempestiv al debitorului sau declaratia de razboi din partea unor state fara trecut dusmanos la adresa Romaniei… Mai mult chiar, ca sa faca din legea DIP o “lex simulata”, adica ceva ne nu merita bagat in seama intr-un proces de asigurare a profitului bancilor si al colectorilor de creante, judecatorii au scris, alaturi de avocatii bancilor, tomuri intregi de “lucrari de specialitate” dedicate infierarii legii DIP si diabolizarii autorilor acesteia.

Legislatia incercata in Parlament, in intentia de a usura cumva povara celor peste 1,2 milioane de consumatori supra-indatorati sau faliti, a fost fie emasculata, fie combatuta sau chiar satanizata, cu toate mijloacele de lobby, de persuasiune mediatica si de disuasiune institutionala (au fost reprezentanti ai asociatiilor de bancheri si ai bancii centrale care au amenintat votantii unor astfel de proiecte de lege cu plangeri penale la DNA…). Asa a fost cazul cu Legea DIP, care a suportat, progresiv, o serie de conditii suplimentare de admisibilitate, de natura a o face profund discriminatorie si cvasi-imposibil de aplicat in practica. De exemplu, conditia pragului maxim de 250 de mii de euro a impartit consumatorii in “bogati” si saraci, desi o datorie mai mare de 250 de mii de euro nu inseamna o avere mai mare, ci o supra-indatorare mai probabila. Iar inlaturarea de sub beneficiul legii a creditelor de tip “Prima casa” a facut legea inaplicabila tocmai celor care au mai multa nevoie de aceasta. Soarta legii privind conversia la cursul istoric si destinul Legii privind combaterea dobanzilor excesive (camataresti) din contractele comerciantilor cu consumatorii au fost si mai “interesante”: prima lege a fost respinsa pe motiv ca procesul de adoptare ar fi incalcat fantomaticul principiu al bicameralismului, iar cea de-a doua lege a fost respinsa pentru motivul ca nu ar fi avut avizul prealabil al Consiliului Economic si Social, o entitate de-a dreptul invizibila opiniei publice, mai mult sau mai putin avizate. Cu toate acestea, toate cele trei categorii de legi sunt nu numai justificate din perspectiva dreptului UE, dar sunt chiar obligatorii pentru Statul roman, asa cum se va vedea in cele ce urmeaza.

Contributia Comisiei Europene la aceasta campanie negativa, anti-consumatori si indreptata impotriva principiilor dreptului UE, a fost decisiva, mai ales ca s-a conjugat cu actiuni pro-banci si anti-consumatori din partea FMI, BM si BCE[3]. Aceasta este o tusa groasa de ipocrizie a politicilor publice a birocratiei europene. In timp ce Comisia Europeana se opunea oricarei initiative de usurare prin lege a poverii consumatorilor romani, pe motive de “risc sistemic” si “hazard moral”, copiind “argumentele” BNR si ale lobby-ului bancar roman, aceeasi Comisie Europeana lucra la Comunicarea publica de care vorbim, un document emis recent (iulie 2019) si care concorda cu absolut toate motivatiile proceselor consumatori versus banci si cu absolut toate initiativele legislative mai sus enuntate, adaugand si alte motive si exemplificari peremptorii. Este adevarat ca o comunicare a CE este un document de politica publica fara caracter normativ, in timp ce scrisorile ultimative catre Parlament, Guvern si Presedintie au, oficial sau neoficial, caracter imperativ. Evident, solutiile juridice expuse sau sugerate in Comunicarea CE nu au efecte juridice obligatorii, dar prin trimiterile pe care le face la jurisprudenta obligatorie a CJUE, acest document este imposibil de ignorat de instantele din Romania si de celelalte autoritati in domeniul protectiei consumatorilor si al concurentei. Este bine de retinut ca mai mult de un sfert dintre spetele CJUE pe care se bazeaza Comunicarea sunt cauze demarate in Romania: Andriciuc, Matei, Tarcau, Costea etc.

Asadar, pentru ca este obligatoriu conform jurisprudentei UE, Legea darii in plata, atat de grav pervertita de CCR si de instantele de drept comun, trebuie modificata, in sensul proiectului de lege care este in prezent in dezbaterea Parlamentului. Legea contra dobanzilor camataresti, Legea privind reglementarea retractului litigios, Legea privind interdictia caracterului de titlu executoriu al contractelor comerciantilor cu consumatorii, Legea conversiei creditelor in valuta la cursul instoric si Legea consolidarii puterii circulatorii a leului ca moneda nationala trebuie adoptate de urgenta de Parlament si promulgate imediat de Presedintele Romaniei. Jurisprudenta “unitara”, ostila consumatorilor si contrara dreptului UE, trebuie abandonata urgent, in favoarea unei analize pornite de la premisa legislatiei protectiei consumatorilor, adica, inegalitatea de putere economica, de pozitie juridica, de expertiza tehnica si de rezerve de timp care caracterizeaza contractele comerciantilor cu consumatorii. Un rol esential in aceasta privinta il au Avocatul Poporului, Procurorul general si ICCJ, care ar trebui sa initieze si, respectiv, sa solutioneze recursuri in interesul legii, pentru punerea de acord a jurisprudentei interne cu dreptul UE.

Aplicarea prioritara a Dreptului UE, modificarea legislatiei si schimbarea practicii judecatoresti ridica, desigur, chestiuni de limitare a suveranitatii Statului roman. Dar acesta este un efect (mai mult sau mai putin negativ) al apartenentei Romaniei la UE, deloc chestionat atunci cand “trebuie” protejate bancile si marile corporatii contra consumatorilor de rand si a concurentilor mai firavi, si mai ales atunci cand trebuie respectate canoanele religioase ale legislatiei ajutorului de stat, intotdeauna favorabile corporatiilor globale si defavorabile comerciantilor locali. A refuza acelasi tratament doar pentru ca trebuie protejati consumatorii contra abuzului de putere economica a corporatiilor ar fi, pur si simplu, o dovada de fariseism, atat in sens de orbire (protectia consumatorilor inseamna si auto-protectia comerciantilor contra starii de supra-indatorare si faliment), cat si in sens de prefacatorie (dublu standard). Iar acest fariseism ar conduce, in mod implacabil, la pierderea increderii in UE si in sistemul de drept promovat de birocratia si propaganda aferente. In plus, acest dublu standard ar submina ideea de armonizare a dreptului UE in folosul cetatenilor si ideea de spatiu juridic comun, in care omul de rand poate sa se simta in siguranta.

I. Domeniul de aplicabilitate a Directivei clauzelor abuzive

3. Destinatarii acestei reglementari sunt, pe de o parte, comerciantii, iar pe de alta parte, consumatorii. Subiectele protectiei garantate de aceste reglementari sunt consumatorii, obligatiile special concepute de scenariul reglementarii fiind puse in sarcina comerciantilor.

Notiunea de “comerciant” este foarte larga, acoperind atat notiunea de “profesionist” pe care (nu) o defineste art. 3 alin.2 C.civ. (“sunt considerati profesionisti toti cei care exploateaza o intreprindere”), cat si conceptul economic de intreprindere, care este parificat cu conceptul juridic de comerciant[4], indiferent de faptul ca entitatea care isi asuma riscul afacerii are sau nu personalitate juridica. In sfera de cuprindere a acestui concept economic intra si institutiile publice, de interes public sau cu statut de drept public, care se comporta la fel ca si comerciantii[5]. Faptul ca un organism economic sau social are sau nu are scop lucrativ este irelevant pentru definitia notiunii de comerciant (profesionist) caruia ii incumba obligatiile prevazute de legislatia protectiei consumatorilor[6].

In sensul DCA, notiunile de “vanzator” si “furnizor”, care sunt utilizate de fiecare data impreuna, sunt echivalente cu notiunea de comerciant[7]. Desi Dreptul Uniunii Europene inca nu clarifica pozitia juridica a unui simplu particular contractand cu un alt simplu particular, aceasta echivalenta a notiunilor de vanzator si furnizor cu cea de comerciant poate ajuta la cristalizarea unor solutii la problemele delicate de interpretare a naturii juridice a contractelor care se incheie, de la egal la egal (peer-to-peer), fara intermedierea unui comerciant, pe platformele online sau in retelele de tip blockchain. Este vorba de vanzarile mai mult sau mai putin ocazionale perfectate de simpli particulari pe platformele de licitatie online, de inchirierile de masini cu soferi in sistem ride sharing, de inchirierile in scop turistic ale imobilelor proprietate personala a locatorului (cel mai cunoscut tip de astfel de “afaceri” este cel perfectat de platoforma airbnb) etc.

Notiunea de “consumator” se limiteaza, de regula, la persoana fizica, simplu particular, care nu contracteaza in scopuri comerciale sau profesionale, ci in scopuri personale sau familiale. De principiu, toti simpli particulari contracteaza in scopuri personale sau familiale. Desi un simplu particular poate incheia in nume propriu si contractele necesare sau adiacente activitatii sale comerciale sau profesionale, situatiile care releva astfel de contracte sunt speciale si de exceptie, mai ales pentru ca astfel de activitati necesita autorizatii, premise sau licente de operare. De aceea, se prezuma ca un simplu particular contracteaza in calitate de consumator, si nu in calitate de profesionist.

Pentru a stabili daca o parte semnatara a contractului are calitatea de comerciant, iar cealalta, calitatea consumator, trebuie sa se analizeze echilibrul de putere dintre partile contractului in cauza. Situatia de inferioritate a consumatorului este data, in mod tipic, de asimetria informatiilor, a cunostintelor si a expertizei si de puterea de negociere. Conceptele de comerciant si consumator sunt functionale, fiind bazate pe rolul fiecaruia in economia contractului[8]. Notiunea de consumator este, insa, obiectiva, fiind data de situatia de inferioritate (economica, juridica, tehnica si de rezerve de timp) in care acesta se afla fata de cealalta parte, comerciantul. De aici concluzia ca experienta si cunostintele superioare ale unui anumit consumator nu il “descalifica” din calitatea de consumator in sensul DCA[9]. O persoana fizica poate fi vanzator sau furnizor in raport cu anumite contracte, de exemplu, un avocat in legatura cu un contract de asistenta juridica, dar sa isi pastreze calitatea de consumator in alte contracte, de exemplu, un imprumut de nevoi personale[10].

O persoana fizica, garant al unui comerciant, in baza unui contract accesoriu de garantie, trebuie considerata consumator in toate situatiile in care garantia consimtita nu intra in cadrul activitatii sale comerciale sau profesionale si nu are un raport de natura functionala cu comerciantul pe care l-a garantat, adica, nu este administrator sau actionar/asociat semnificativ al comerciantului garantat[11]. Fideiusiunea, chiar daca are caracter gratuit, nu este exclusa din domeniul DCA.

4. Directiva clauzelor abuzive are ca tinta toate contractele incheiate sau perfectate intre comercianti si consumatori, inclusiv cele accesorii, cum ar fi fidesiunile sau biletele la ordin si avalurile consimtite pentru garantarea unor obligatii comerciale. DCA exclude de la aplicabilitatea sa doar contractele de societate, contractele de tranzactie si actele de mediere.

Contractele privind serviciile de sanatate si de ingrijire intra in domeniul de aplicare a DCA, indiferent de natura juridica a institutiei in cauza[12].

Statele membre pot sa extinda domeniul de aplicare in dreptul intern si la alte contracte, cum ar fi contractele intre doi sau mai multi particulari sau contractele intre comercianti[13]. Din acest punct de vedere, pot intra in domeniul de aplicabilitate a DCA si: (i) contractele de inchiriere de locuinte, daca locatorul este un comerciant specializat in domeniul imobiliar[14]; consider ca solutia ar trebui sa fie aceeasi si in cazul in care comerciantul pune locuintele de serviciu la dispozitia salariatilor sau a angajatilor proprii, precum si in cazul in care inchirierea este perfectata ocazional de comerciant in favoarea unui chirias persoana fizica; (ii) contractele de invatamant cu taxe de scolarizare; (iii) contractele de activitare sportiva.

De regula, se considera ca numai clauzele contractuale care nu s-au negociat in mod individual (cum ar fi clauzele contractuale standardizate sau clauzele de adeziune) intra in domeniul de aplicare a DCA. In realitate, art. 3 alin.1-2 DCA instituie o prezumtie a caracterului abuziv al unor asemenea clauze, si nu implica excluderea de la analiza caracterului abuziv a unor clauze negociate in mod individual, mai ales in cazul in care negocierea este mimata.

Pentru a exclude contractul din domeniul de aplicabilitate a DCA, comerciantul trebuie sa rastoarne prezumtia de lipsa a negocierii individuale. In dreptul nostru intern, aceasta prezumtie poate fi rasturnata doar cu inscrisuri. Semnatura consumatorului la finalul contractului sau pentru a confirma clauze individuale nu indica certitudinea negocierii individuale a acelor clauze. Suplimentar, pentru a rasturna prezumtia de lipsa a negocierii individuale, comerciantul caruia i se opune prezumtia trebuie sa probeze ca, in mod concret, i-a oferit consumatorului posibilitatea de a influenta continutul clauzei. In dreptul nostru, trebuie probat ca i s-a oferit consumatorului posibilitatea de a influenta natura clauzei. Diferentele dintre continutul si natura clauzei sunt semnificative. In cazul dobanzii, de exemplu, posibilitatea de influenta continutul clauzei inseamna posibilitatea de reduce dobanda in urmarea unei negocieri, in timp ce posibilitatea de a negocia natura clauzei inseamna posibilitatea de inlatura caracterul variabil, in favoarea unui caracter fix al dobanzii sau posibilitatea de a elimina referinta la un indice de variabilitate (de exemplu, Robor) in scopul utilizarii unui alt indice de variabilitate (de exemplu, IIRC). Or, aceste clauze fac parte din nucleul dur, non-negociabil, al contractului de credit, ceea ce inseamna ca natura unor astfel de clauze nu poate fi influentata de consumator.

II. Excluderea analizei caracterului abuziv pentru “reflectarea” in contract a unor dispozitii legale obligatorii

5. Daca o clauza contractuala repeta (incorporeaza) sau reflecta in contract o regula legala obligatorie, analiza caracterului abuziv al respectivei clauze este exclusa, actiunea sau apararea consumatorului limitata la constatarea caracterului abuziv urmand a fi respinsa ca inadmisibila.

Motivatia exluderii analizei caracterului abuziv al clauzelor care reflecta norme legale obligatorii rezulta din prezumtia legitima ca legiuitorul national ar fi stabilit un echilibru intre ansamblul drepturilor si obligatiilor partilor in anumite contracte[15]. Fiind, insa, vorba de o prezumtie, inseamna ca aceasta ar putea fi rasturnata. Dispozitia legala incorporata in contract ar putea sa genereze ea insasi un dezechilibru al drepturilor si obligatiilor partilor. Exista, in mod evident, legi odioase sau ilegitime, legi care incalca drepturile omului si legi care incalca Dreptul UE. Aceste legi ar putea fi inlaturate de la aplicare, cu consecinta inlaturarii de la aplicare si a clauzelor contractuale care reflecta norme obligatorii din astfel de legi. Este important de clarificat mijlocul procesual necesar unui astfel de demers. Consider ca inaplicabilitatea respectivei legi se poate invoca in procesul de constatare a caracterului abuziv al clauzelor care reflecta dispozitiile obligatorii din legi, si nu printr-un proces separat. In privinta inlaturarii de la aplicare a unei legi pentru neconstitutionalitate, este cert ca un astfel de demers nu se poate obtine decat in urmarea admiterii unei exceptii de neconstitutionalitate invocate in procesul pendinte.

In jurisprudenta recenta a CJUE s-a decis ca normele cu caracter supletiv fac parte din categoria normelor legale obligatorii, intrucat sunt aplicabile contractului partilor “din oficiu”, in lipsa unui acord diferit al partilor[16]. Cu toate acestea, atunci cand se pune in discutie analiza caracterului abuziv, se are in vedere o clauza care exista in contract, deci de un acord diferit al partilor, si nicidecum lipsa unui acord diferit al partilor. Pentru a putea vorbi de o clauza care sa reflecte o norma legala obligatorie, trebuie identificata macar o clauza care sa repete, in contract, o astfel de norma, indiferent daca este o norma imperativa sau o dispozitie legala cu caracter supletiv. In caz contrar, a face aplicabila o norma supletiva unei situatii concrete in care partile au perfectat un acord diferit, ar friza absurdul.

Dupa regulile teoriei generale a contractului, daca se stipuleaza ca platile se fac efectiv in moneda straina (si nu in lei, la un curs consolidat sau indexat in valuta), suntem in prezenta unei clauze care deroga de la norma supletiva[17], inlaturand-o de la aplicare. Nominalismul monetar – care este o regula supletiva reglementata in Codul civil – presupune ca platile generate de contractul de imprumut se fac in moneda nationala, care are putere de circulatie legala pe intregul teritoriu geografic vizat, si nu in moneda straina. Potrivit reguli nominalismul monetar, debitorul va fi tinut sa achite in moneda nationala doar valoarea nominala a imprumutului, indiferent de fluctuatiile monedei nationale si de epoca platii. Nominalismul monetar este, in mod evident, o regula favorabila debitorului si defavorabila creditorului, putand avea consecinte injuste in situatiile de inflatie ridicata sau de devalorizare a monedei nationale. Plata efectiva in moneda straina este opusul nominalismului monetar, pentru ca tinde la valorizarea creantei intr-o moneda de referinta, stabila din punctul de vedere al inflatiei si apta sa se (hiper)valorizeze in raport de moneda nationala, in caz de criza economica. Creanta este luata in considerare, in acest fel, la valoarea sa reala (calitativa), valoare evident diferita de valoarea sa nominala (cantitativa, numerica). Prin intermediul unor clauze de plata efectiva in moneda straina[18] sau al unor clauze de asigurare contra riscului valutar, creditorul isi ofera, prin clauze contractuale preformulate, non-negociabile, o garantie ca va incasa creanta la valoarea reala, in ciuda inflatiei si a devalorizarii monedei nationale. Astfel de clauze reflecta valorismul monetar si nu numai ca nu reflecta nominalismul monetar, ci chiar il inlatura de la aplicare. A respinge actiuni privind constatarea caracterului abuziv al unor astfel de clauze, pe motiv ca “reflecta” norma cu caracter obligatoriu referitoare la nonimalismul monetar este, pur si simplu, ilogic.

Printr-o intelegere total gresita a reguli nominalismului monetar si o omisiune incredibila a logicii inlocuirii acestei norme supletive cu clauze speciale de valorizare a creantei financiare, Curtea de Apel Bucuresti a respins, in toamna anului 2014, o prima actiune de inghetare a cursului valutei la nivelul sau din data perfectarii contractului, pe motivul ca astfel de contracte ar reflecta norme legale obligatorii, iar astfel de clauze nu pot fi analizate sub aspectul caracterului abuziv. Din momentul popularizarii primei hotariri de acest gen, s-a instalat comoditatea. Totul a devenit apoi o simpla operatiune de copy-paste, o cutuma judiciara care opreste judecatorul cazului concret sa mai analizeze prin filtrul propriei constiinte cauza, pe care o respinge, cvasi-automatic, ca inadmisibila. Este, in mod evident, o solutie “unitara” complet gresita[19].

Solutiile aproape unanime ale instantele noastre care, incepand cu anul 2015, resping actiunile pentru inghetarea cursului valutar pe “temeiul” nominalismului, nu statueaza ca debitorii (consumatorii) nu ar avea dreptate in contra comerciantilor (potential) abuzivi, ci spun doar ca justitia interna nu se poate pronunta asupra caracterului abuziv, respingand actiunile ca inadmisibile. Astfel de solutii sunt, in mod evident, in flagranta contradictie cu obligatia instantelor nationale de a analiza din oficiu eventualul caracter abuziv al clauzelor contractuale si in vecinatatea periculoasa a denegarii de justitie si a incalcarii dreptului la un proces echitabil. In fine, faptul ca se refuza analiza clauzelor abuzive nu inseamna ca acele clauze sunt legale, corecte, oneste, ci doar ca ineficientizarea lor trebuie obtinuta pe alte cai procedurale.

Oricum, o clauza contractuala standard referitoare la riscul de schimb valutar dintr-un contract de imprumut ipotecar incheiat in moneda straina nu este exclusa din domeniul de aplicare al DCA chiar daca dreptul intern contine dispozitii obligatorii privind mecanismul de conversie valutara[20].

Directiva clauzelor abuzive CA este un instrument esential pentru asigurarea echitatii pe piata interna. Daca norma legala obligatorie, pe temeiul careia instanta decide ca nu se poate analiza caracterul abuziv al clauzei contractuale care o “reflecta”, este inechitabila, respingerea ca inadmisibile a unor astfel de actiuni echivaleaza cu abandonul acestui scop esential al DCA, de asigurare a echitatii pe piata interna. Acesta este un motiv de sporire a neincrederii cetateanului in Uniunea Europeana si in principiile sale de organizare si functionare, principii care risca, astfel, sa fie catalogate ca ipocrite si discriminatoriu aplicabile, in functie de tara de rezidenta a asa-zisilor cetateni europeni.

IIIExcluderea analizei caracterului abuziv al unei clauze contractuale pentru motivul ca ar “defini” obiectul principal al contractului sau pentru ca s-ar referi la caracterul adecvat al pretului/remuneratiei

6. Clauzele care definesc obiectul principal al contractului semnifica prestatia esentiala a contractului, care il caracterizeaza[21]. Clauza referitoare la prestatia caracteristica a contractului este exceptata de la analiza caracterului abuziv, dar numai daca este exprimata in limbaj clar si inteligibil.

Clauza referitoare la caracterul adecvat al pretului sau al remuneratiei (“raportul calitate/pret al bunurilor sau serviciilor furnizate, conform considerentului 19 din preambulul DCA) este, de asemenea, exclusa de la analiza caracterului abuziv, cu conditia sa nu fie transparenta (neclara, greu inteligibila, ambigua, echivoca).

Normele care privesc excluderea sau limitarea analizei caracterului abuziv al acestor clauze esentiale din contract sunt de stricta interpretare[22] si trebuie sa determine o intepretare unitara, valabila in toate statele membre, conforma cu obiectivul DCA[23].

Instantele nationale trebuie sa aplice un test al admisibilitatii analizei caracterului abuziv, in trepte: (i) pasul unu – verificarea naturii clauzei, adica a faptului ca se refera intr-adevar la definirea obiectului principal al contractului sau la caracterul adecvat al pretului ori al remuneratiei; (ii) pasul doi – verificarea limbajului in care clauza este exprimata, si numai in cazul in care acest limbaj este clar si intelegibil, sa se treaca la aplicarea solutiei inadmisibilitatii analizei caracterului abuziv.

O solutie automata, de respingere a actiunii pe motiv ca acele clauze care au fost acuzate de caracter abuziv se refera la obiectul contractului sau la pret, este neconforma cu practica CJUE si cu cerintele DCA.

Cand clauzele relative la obiectul principal al contractului sau la caracterul adecvat al pretului sau al remuneratiei sunt exprimate in limbaj neclar sau ne-inteligibil, aprecierea caracterului abuziv poate fi facuta in raport de practicile predominante pe piata la momentul incheierii contractului – pretul sau tariful curent, remuneratia curenta, dobanda obisnuita – cu exceptia cazului in care aceste elemente sunt stabilite prin norme supletive interne. Poate fi cazul fluctuatiilor valutare care ar putea conduce la un dezechilibru intre drepturile si obligatiile partilor prin plasarea unei sarcini mai mari asupra consumatorilor[24] sau al dobanzilor excesive, in raport de dobanda legala si de dobanda comerciala obisnuita[25].

Clauzele referitoare la modificarea pretului nu sunt excluse de la analiza caracterului abuziv, putand fi analizate sub aspectul caracterului abuziv chiar daca sunt pe deplin transparente[26].

Clauzele care se refera la costurile contractului si nu la preturi (ex.: comisioane, speze, costuri ale evaluarii si inregistrarii garantiilor), precum si clauzele care doar par a se referi la o prestatie esentiala, dar in concret nu o fac (ex.: asumarea riscului valutar in schimbul unor costuri mai reduse ale creditului) nu sunt excluse de la analiza caracterului abuziv. Faptul ca un comision este sau ar trebui sa fie inclus in costul creditului in temeiul unui act normativ nu constituie un indiciu potrivit caruia clauza respectiva ar trebui exclusa de la analiza caracterului abuziv. Faptul ca un comision nu corespunde unei prestatii efective inseamna ca nu se poate pune problema caracterului adecvat al comisionului si, deci, o clauza relativa la un astfel de comision nu este exclusa de la analiza caracterului abuziv[27].

Clauzele care se limiteaza, in vederea calcularii ratelor, la stabilirea cursului de schimb al monedei straine in care este incheiat (denominat, consolidat, indexat) contractul de imprumut, fara insa ca vreun serviciu de schimb sa fie furnizat de imprumutator cu ocazia calculului mentionat si care nu cuprind, in consecinta, nicio “remuneratie”, pentru a se putea vorbi de o adecvare a acesteia, pot fi supuse analizei caracterului abuziv [28].

In speta Andriciuc (cauza C-186/16), precum si in concluziile avocatului general formulate cu ocazia dezbaterilor acestei spete, s-a stabilit ca rambursarea in valuta a ratelor unui credit tine de obiectul principal al contractului, dar numai daca asumarea riscului valutar corespunde unui cost mai redus conferit de imprumutator. In caz contrar, rambursarea in valuta nu face parte din definirea obiectului principal al contractului. In speta Kasler (cauza C-26/13), CJUE a stabilit ca o clauza care se refera la mecanismul de conversie valutara are un caracter accesoriu si, deci, nu face parte din obiectul principal al contractului, putand fi analizata sub aspectul caracterului abuziv.

In anumite conditii, analiza caracterului abuziv poate fi efectuata chiar si in cazul in care limbajul clauzei ar fi clar si inteligibil (usor inteligibil, conform legii romane). In virtutea art. 8 din DCA, statele membre au optiunea de a permite analiza caracterului abuziv al clauzelor care se refera la definirea obiectului principal al contractului sau la caracterul adecvat al pretului sau al remuneratiei chiar si atunci cand acestea ar fi exprimate in mod clar si inteligibil[29].

IV. Analiza din oficiu a caracterului abuziv al clauzelor contractuale

7. Chiar daca dreptul consumatorilor de a cerere constatarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale este imprescriptibil, instanta nationala este obligata sa ridice problema caracterului ne-obligatoriu fata de consumator al clauzei abuzive chiar si din oficiu[30].

Controlul ex officio al caracterului abuziv al clauzelor contractuale constituie, in esenta, consecinta procedurala a faptului ca natura abuziva a clauzelor contractuale si caracterul neobligatoriu al acestora sunt norme imperative de ordine publica, aplicabile ex jure. Acest control ex oficio nu este conditionat de invocarea de catre consumator a caracterului abuziv al unor clauze contractuale[31]. In cazul in care exista un risc semnificativ ca un consumator sa nu prezinte obiectii relative la caracterul abuziv al unor clauze contractuale, judecatorul trebuie sa evalueze totusi acest presupus caracter abuziv, din proprie initiativa, cel mai tarziu in faza de executare[32].

In practica instantelor noastre interne nu se respecta obligatia instantei de a evalua din propria initiativa caracterul abuziv al clauzelor contractuale. In faza de regularizare a actiunii, cererea consumatorului se anuleaza pentru cele mai neinsemnate motive si, de regula, anularea se dispune la initiativa unui grefier sau a altui functionar al instantei, care obtine de forma o semnatura a unui judecator pe demersurile sale de “asanare” a rolului respectivei instante. In dreptul nostru intern este reglementata o procedura rapida si formala de executare silita a creantelor stabilite prin acte juridice care sunt in ele insele titluri executorii. Poate fi vorba, de exemplu, de contracte de credit sau de leasing, de bilete la ordin (care se emit sau se avalizeaza odata cu perfectarea creditului sau a leasingului), de contracte de ipoteca sau de alte acte juridice autentificate de notar ori legalizate de avocati, de facturi de furnizare de utilitati etc. In cazul acestor titluri executorii “private”, confirmarea creantei prin hotarire judecatoreasca, in vederea inceperii executarii silite, nu este necesara. Incuviintarea executarii silite a acestor titluri executorii este o procedura netransparenta, fiind derulata fara citarea partilor. O astfel de procedura nu implica o analiza pe fond a caracterului abuziv al clauzelor contractuale care genereaza acele creante. Debitorul nu poate invoca prezenta in contract a unor clauze abuzive, intrucat nu participa la aceasta procedura (nici chiar atunci cand, in mod exceptional, ar avea cunostinta de existanta sa, intrucat instantele nu ii permit participarea la “judecata”). Judecatorii nu efectueaza din oficiu testul caracterului abuziv al clauzelor contractuale, rezumandu-se la o analiza superficiala, formala, a titlului ori, si mai grav, lasand “motivarea” hotaririi de incuviintare a executarii in sarcina functionarilor instantei. Acestea sunt motive minimale pentru care legislatia procesual civila romana trebuie sa elimine caracterul de titlu executoriu in sine al unor contracte sau acte juridice care se opun consumatorilor si care ii pot lasa fara aparare in fata abuzului de executare silita practicat de creditorii financiari si, mai ales, de colectorii de creante.

V. 5. Caracterul “neobligatoriu” al clauzelor abuzive

8. Clauzele abuzive nu au efecte in ceea ce il priveste pe consumator. Lipsirea de efecte a clauzelor abuzive, in favoarea consumatorului, este instrumentul juridic primordial prin care se poate asigura efectul disuasiv al legislatiei clauzelor abuzive.

In jurisprudenta CJUE s-a decis ca nu este necesar ca un consumator concret, caruia i se opun clauze abuzive in vederea obligarii sale la anumite prestatii banesti sau de alta natura ori in vederea executarii sale silite, sa fi contestat in prealabil cu succes astfel de clauze[33], intrucat caracterul neobligatoriu al clauzelor abuzive decurge direct din DCA si nu necesita nicio declaratie prealabila privind caracterul abuziv sau nulitatea unei clauze contractuale din partea unei instante sau a unei alte autoritati. Precizarea este importanta mai ales in cazul in care s-a emis o decizie a ANPC (individuala sau colectiva) si in cazul in care s-a pronuntat o solutie fie intr-un dosar cu multi reclamanti, fie intr-o dosar de tip class action.

Cu toate acestea, pentru securitatea circuitului juridic, astfel de “declaratii” ale autoritatilor judiciare sau administrative sunt utile, mai ales in cazul in care exista opinii diferite cu privire la caracterul (ne)abuziv al clauzelor vizate.

Pe perioada pana la obtinerea acestor “declaratii”, instantele nationale sunt obligate sa dispuna masuri provizorii, de inghetare a efectelor clauzelor incriminate ca abuzive sau chiar a efectelor contractului, in intregime.

Reducerea optiunilor consumatorului la actiunea pe fond care ar tinde la constatarea caracterului abuziv al unor clauze si la evacuarea lor din contract sau la constestatia la executare ar putea arunca in derizoriu principiul efectului direct al normelor DCA, date fiind durata mare si incertitudinea rezultatului procesului pe fond si, respectiv, caracterul ulterior, post factum, al contestatiei la executare. In lipsa unor masuri de inghetare a efectelor clauzei abuzive pe intreaga perioada a procesului pe fond sau a contestatiei la executare, consumatorul ar continua sa isi execute obligatia impusa de clauza incriminata ca abuziva sau sa fie executat silit, fiind continuu prejudiciat de nefireasca supravietuire a respectivei clauze, ceea ce ar infrange scopul disuasiv prevazut de art. 7 alin.1 din DCA. Stiind ca, pe perioada procesului sau a contestatiei la executare clauzele contractuale, chiar constatate oficial ca abuzive, continua sa isi produca efectele, comerciantul nu va resimti in niciun fel de descurajare a inserarii si utilizarii in continuare in contracte a unor clauze abuzive, indiferent de eforturile (mai mult sau mai putin sincere si sustinute) ale autoritatilor de a le combate si reprima.

CJUE a subliniat in repetate randuri importanta disponibilitatii masurilor provizorii ce se cer a fi luate in scopul de a impiedica sau de a suspenda procedura de executare impotriva unui consumator in timp ce instanta este chemata sa aprecieze asupra caracterului abuziv sau al nulitatii al clauzelor contractuale relevante[34]. In lipsa acestor masuri provizorii, exista riscul ca protectia impotriva clauzelor abuzive sa se aplice prea tarziu si, astfel, sa nu fie eficienta. Masurile provizorii sunt esentiale mai ales in cazul executarii silite a locuintei consumatorului[35].

Instantele nationale trebuie sa aiba posibilitatea sa acorde chiar si din oficiu masuri provizorii atunci cand astfel de masuri sunt necesare pentru a asigura eficienta deplina a unei hotariri ulterioare care implica clauze abuzive sau cand exista risc semnificativ ca consumatorii sa nu solicite astfel de masuri[36]. CJUE a stabilit aceasta cerinta in legatura cu cererile de rambursare intemeiate pe caracterul abuziv al clauzelor contractuale. Solutia sugerata este o inghetare a efectelor clauzelor contractuale incriminate pe temeiul necesitatii conservarii dreptului de a invoca o compensare intre ratele de achitat si sumele de restituit de catre creditor, sume ce ar urma sa fie stabilite de instanta, in fond, in urmarea declararii caracterului abuziv al clauzelor contractuale.

In dreptul nostru intern, o solutie care sa asigure respectarea acestori cerinte ale jurisprudentei CJUE ar putea fi utilizarea procedurii urgente a ordonantei presedintiale, pentru a obtine suspendarea provizorie a efectelor contractului, pana la admiterea definitiva a unei actiuni pe fond.

La debutul proceselor colective contra bancilor, prin cererile de ordonanta presedintiala formulate si solutionate in finalul anului 2010 si in debutul anului 2011, consumatorii solicitau inghetarea ratelor de rambursat catre banci, pe motiv ca in actiunile pe fond incriminau clauzele in temeiul carora plateau rate cu caracter abuziv (unele astfel de clauze erau constatate ca atare fie prin procese-verbale de sanctionare contraventionala emise, illo tempore, de ANPC, fie chiar sporadice hotariri judecatoresti din anii anteriori). Aceste cereri au fost sistematic respinse pentru “motivatia” ca nu s-ar fi dovedit aparenta dreptului si, in plus, “ratiunea” ca suspendarea efectelor contractelor ar fi fost prematura, de vreme ce o executare silita nu era pornita contra consumatorilor (n.n. – este vorba de o jenanta confuzie facuta de instante intre suspendarea executarii silite, nesolicitata in cererile de ordonanta presedintiala, si inghetarea efectelor contractului).

Principiul efectivitatii impune ca normele nationale de procedura sa nu faca imposibila sau excesiv de dificila exercitarea drepturilor conferite cetatenilor, inclusiv consumatorilor, de dreptul UE. Daca analiza caracterului abuziv este ocazionata de un proces pe fond, nu exista cale de atac eficienta daca nu se poate obtine suspendarea executarii silite deja pornite contra debitorului[37]. In mod evident, instantele nationale, illo tempore, au ignorat cu buna stiinta acest principiu.

Retrospectiv privind, este evident ca acele cereri de inghetare pe cale de ordonanta presedintiala a efectelor contractului ar fi putut fi admise cu usurinta, pe temeiul triplu al principiului efectivitatii, al asigurarii caracterului disuasiv al DCA si al conservarii dreptului debitorilor la rambursarea platilor efectuate nedatorat in baza clauzelor declarate abuzive. Ghidul CE de intepretare a DCA retine chiar ca instanta ar fi trebuit sa puna in discutie din proprie initiativa astfel de masuri provizorii. Numai ca instantele romane de la acea vreme s-au situat cu mult sub timpul lor, respingand cererile, desi o serie de hotariri contrare ar fi fost corecte si chiar benefice bancilor parate, care au preferat calea indelungata si costisitoare a procesului pe fond, in locul negocierii. O inghetare a efectelor contractului ar fi favorizat un proces derulat cu celeritate sau, preferabil, o tranzactie extrajudiciara, uzuala in dreptul anglo-saxon, unde este permisa actiunea de clasa (class action). Ulterior, pe fond, caracterul abuziv al clauzelor incriminate a fost retinut in toate acele cazuri demarate in 2010, cu costuri financiare si de imagine uriase pentru bancile recalcitrante.

Din aceeasi perspectiva, dispozitia din art. 5 din Legea nr. 77/2016 (DIP) care prevede inghetarea ratelor de credit incepand din data notificarii de dare in plata se dovedeste a fi cat se poate de rezonabila. De fapt, din punctul de vedere al securitatii circuitului juridic, aceasta dispozitie legala este chiar necesara reechilibrarii dezirabile a contractului, rezultand din firescul demersului debitorului, care cere oficial revizuirea contractului si, in extremis, ofera creditorului proprietatea asupra imobilului ipotecat, in vederea usurarii poverii datoriei si, respectiv, a liberarii de datoria ruinatoare[38]. Aceasta solutie ar trebui extinsa, prin lege, la toate cazurile in care se invoca, din oficiu sau la initiativa consumatorului, caracterul abuziv al unor clauze contractuale.

Nu doar lipsa completa a masurilor provizorii poate incalca eficienta cailor de atac, ci si faptul ca este dificil pentru consumatori sa obtina masuri provizorii in cauza, dificultatile fiind atrenate, de exemplu, de termenele scurte, de declaratiile care trebuie formulate si de garantiile (cautiunile) sau de probatoriile care trebuie sa fi depuse[39].

O clauza contractuala declarata abuziva este considerata ca nu a existat niciodata, ceea ce justifica lipsirea sa de orice efect in ce-l priveste pe consumator. Constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale trebuie sa aiba efect inca de la data incheierii contractului si trebuie sa aiba drept consecinta restabilirea in drept si in fapt a situatiei in care s-ar gasi comsumatorul in lipsa clauzei respective. Platile sau prestatiile efectuate in urmarea inserarii acestor clauze in contract sunt nedatorate. Lipsa efectului restitutoriu ar avea ca efect periclitarea scopului disuasiv al DCA[40].

Restituirea beneficiilor obtinute de comerciant prin inserarea sau utilizarea de clauze contractuale abuzive se poate dispune automat de instanta, fara a exista un petit special, dedicat acestui aspect.

9. De principiu, constatarea caracterului abuziv a unei clauze contractuale duce doar la lipsirea sa de efecte, nefiind posibila modificarea. Cu toate acestea, modificarea este permisa daca acoperirea lacunelor lasate in contract de eliminarea clauzei abuzive poate evita consecinta drastica a nulitatii contractului, iar supravietuirea contractului este in interesul consumatorului[41]. In acelasi scop, instantele pot decide inlocuirea unei clauze abuzive cu o norma supletiva din dreptul national, cum ar fi dobanda legala sau rezilierea judiciara. CJUE a retinut ca nulitatea intregului contract, prin consecintele prejudiciabile asupra consumatorului (care, de exemplu, ar trebui sa ramburseze anticipat suma imprumutata, ceea ce ar putea sa il puna intr-un adevarat impas financiar), ar putea periclita efectul descurajator preconizat al eliminarii clauzei abuzive[42]. Daca, oricum, supravietuirea contractului nu este posibila (in evaluarea acestei situatii – limita instanta nu va tine cont de interesul sau atractivitatea economica a contractului pentru comerciant, ci de interesele economice ale consumatorului), modificarea este inutila. Daca eliminarea din contract a clauzei abuzive nu pune in pericol fiinta contractului, modificarea (sau inlocuirea cu o norma supletiva) nu este permisa.

Lipsirea de efecte a unor clauze abuzive nu determina desfiintarea intregului contract, cu conditia sa acesta sa poata supravietui evacuarii clauzei abuzive, iar continuarea sa nu fie defavorabila consumatorului.

Caracterul abuziv al unei clauze contractuale poate fi un motiv de nulitate a intregului contractual sau numai a respectivei clauze. Desi are efect retroactiv, lipsirea de efecte a clauzelor abuzive nu se confunda cu nulitatea.

V. Cerintele de transparenta si testul general pentru aprecierea caracterului abuziv

A. Cerintele de transparenta

10. Importanta transparentei in domeniul legislatiei clauzelor abuzive rezulta atat din DCA, cat si din jurisprudenta CJUE. Astfel:
– clauzele abuzive care nu sunt redactate intr-un limbaj clar si inteligibil trebuie interpretate in favoarea consumatorului (art. 5, DCA);
– daca nu sunt redactate intr-un limbaj clar si inteligibil, clauzele care definesc obiectul principal al contractului si caracterul adecvat al pretului sau al remuneratiei pot fi analizate sub aspectul caracterului abuziv (art. 4 alin. 2, DCA);
– lipsa transparentei poate fi un criteriu de apreciere sau chiar un indiciu a caracterului abuziv al unei clauze contractuale; in unele solutii ale CJUE transparenta este analizata ca un criteriu decisiv al caracterului abuziv al clauzelor contractuale, inclusiv in cazul celor care, in anumite conditii, ar fi excluse de la analiza caracterului abuziv[43] si chiar ca un aspect inseparabil al caracterului abuziv[44].

Obligatia de informare este esentiala, intrucat consumatorii trebuie sa poata intelege intinderea drepturilor si a obligatiilor care le revin in temeiul contractului, inainte ca acesta sa devina executoriu in ceea ce ii priveste.

In special in cazul imprumutului, instanta nationala are obligatia sa verifice daca au fost comunicate consumatorului toate elementele care pot avea efect asupra intinderii obligatiilor sale si care ii permit acestuia sa evalueze, printre altele, costul total al imprumutului.

In cazul imprumuturilor in moneda straina, deprecierea monedei in care consumatorii isi incaseaza veniturile poate afecta in mod grav capacitatea lor de a rambursa imprumutul. De aceea, CJUE impune creditorilor sa prezinte posibile variatii ale cursurilor de schimb valutar, precum si riscurile inerente contractarii unui imprumut in moneda straina, iar instantelor nationale le impune obligatia de a verifica daca creditorul a comunicat sau nu consumatorului orice informatie relevanta care sa ii permita sa isi evalueze obligatiile financiare si daca a acordat sau nu importanta cuvenita acestor informatii importante[45]. In mod evident, este dificil sau chiar imposibil ca un consumator sa probeze lipsa informatiilor necesare pentru a putea sa isi evalueze singur obligatiile financiare si intiunderea acestora. A pretinde o astfel de proba este nu numai absurd, dar si ilegal – nimeni nu poate fi obligat sa faca proba unui fapt negativ. De aceea, este logic si just ca, dimpotriva, creditorului sa ii revina sarcina faptului pozitiv al furnizarii informatiei adcvate (si a avertismentului asupra riscurilor contractului). Asadar, le revine comerciantilor sarcina de a dovedi ca au furnizat consumatorilor informatiile necesare pentru a putea sustine claritatea si inteligibilitatea clauzelor contractuale.

Previzibilitatea efectelor contractului este un aspect al transparentei. Este esential ca unui consumator sa i se explice clar si inteligibil, inca din faza pre-contracuala, modificarile unilaterale ale contractului, in special cele privitoare la pret. De aceea, mecanismele de modificare a pretului nu sunt clauze care sa fie excluse de la analiza caracterului abuziv[46]. Contractele incheiate de comercianti cu consumatorii sunt contracte esentialmente comutative – obligatiile partilor, dar mai ales obligatiile consumatorilor, sunt determinate (sau determinabile in virtutea unui criteriu precis, neechivoc si usor intelegibil). Este inadmisibila pervertirea unui contract comutativ intr-unul aleatoriu, prin clauze opace, echivoce sau inselatoare.

Circumstantele care insotesc incheierea contractului trebuie, de asemenea, sa ii fie previzibile consumatorului. Este vorba atat de circumstantele cunoscute sau care ar fi putut, in mod rezonabil, sa fie cunoscute comerciantului la incheierea contractului, cat si de cele care care ar putea afecta executarea viitoare a contractului. O astfel de circumstanta care insoteste incheierea contractului, dar care poate afecta executarea viitoare a acestuia, este riscul de variatii ale cursului de schimb valutar. Este vorba de un risc contemporan contractarii unui imprumut in moneda straina, dar care se poate materializa numai in timpul executarii contractului. In raport de cunostintele si expertiza creditorului, instantele nationale trebuie sa evalueze daca expunerea consumatorului la riscul de schimb valutar este in conformitate cu cerintele de buna credinta, adica este sau nu o practica echitabila si corecta[47]. Solutia nu are in vedere nici riscul supra-adaugat de hiper-valorizare, nici practicile inselatoare, ci numai riscul valutar obisnuit, “inerent” operatiunilor care implica valuta. Codul consumului obliga comerciantul, la art.15, sa avertizeze public asupra riscului imprevizibil al unui produs sau serviciu considerat, in mod normal, sigur. In legatura cu produsele sau serviciile considerate riscante, Codul consumului obliga comerciantul, la art. 48, sa informeze in mod prompt, precis si complet consumatorul cu privire la riscul la care este supus prin folosirea normala sau previzibila a bunurilor.

Atunci cand consumatorii sunt pusi intr-o pozitie dezavantajoasa din cauza unor clauze contractuale neclare sau ne-inteligibile sau, si mai grav, din cauza unor clauze ascunse sau inselatoare, “este putin probabil” ca vanzatorul sau furnizorul sa fi actionat corect si echitabil fata de consumator si sa ia in considerare interesele sale legitime[48].

Faptul ca in contract nu se indica DAE constituie un element decisiv in aprecierea caracterului clar si inteligibil al clauzei referitoare la costul global al creditului; aceeasi trebuie sa fie solutia si in cazul in care DAE este eronata sau inselatoare; furnizarea doar a unei formule matematice pentru calculul DAE, fara informatiile necesare pentru a calcula acest indicator, este echivalenta cu lipsa indicarii DAE[49] cauza; in toate cele trei situatii, limbajul clauzei respective nu este clar si nici inteligibil, ceea ce nu doar ca permite analiza caracterului sau abuziv, ci poate determina chiar lasarea contractului fara costuri, in favoarea consumatorului.

B. Buna credinta a comerciantului si dezechilibrul semnificativ

11. Notiunea de buna credinta este un concept obiectiv legat de echitatea si corectitudinea practicilor de piata, care ia in considerare interesele consumatorului intr-o masura suficienta[50]. De precizat ca nu este vorba in mod concret de practicile comerciantului, ci de standardul pietei relevante, ceea ce inseamna o trimitere indirecta la notiunea de “uzante cinstite”. In acelasi timp, conceptul de buna-credinta este legat de (dez)echilibrul in materie de drepturi si obligatii ale partilor[51]. De fapt, testul general al caracterului abuziv al clauzelor contractuale se concentreaza pe aceste doua concepte – buna-credinta si echilibrul contractual.

In evaluarea aptitudinii unei clauze contractuale de a crea un dezechilibru semnificativ in detrimentul consumatorului, instanta nationala trebuie sa verifice in ce masura contractul il plaseaza pe consumator intr-o situatie juridica mai putin favorabila in raport cu cea prevazuta in dreptul national in vigoare. Dar (in)existenta dezechilibrului semnificativ nu se limiteaza la o apreciere economica de ordin cantitativ (valoarea totala a obiectului contractului versus costurile puse in sarcina consumatorului). Dimpotriva, dezechilibrul semnificativ poate sa rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situatiei juridice a consumatorului, prin restringerea unor drepturi care i-ar fi acordate in mod normal prin lege sau a unor piedici in exercitarea acestora ori prin punerea in sarcina sa a unei obligatii suplimentare, neprevazuta de normele nationale[52].

Pentru a nu provoca in detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ, consecintele neexecutarii obligatiilor sale contractuale si sanctiunile aferente trebuie sa fie justificate in raport cu importanta obligatiei consumatorului si cu gravitatea neexecutarii, adica sa fie proportionale[53]. Intra in obiectul analizei proportionalitatii clauzele de exigibilitate anticipata, dobanzile penalizatoare, cumulul dobanzilor cu penalitatile etc.

Directiva clauzelor abuzive vizeaza situatiile de inegalitate a partilor in contracte, inegalitate care poate fi generata de o asimetrie a informatiei sau a comptentelor tehnice, ori de puterea de negociere in ceea ce priveste clauzele contractuale[54]. Lipsirea de efecte (caracterul ne-obligatoriu) a clauzelor abuzive urmareste sa creeze un echilibru real intre partile contractului[55], urmarind sa elimine dezechilibrul create de clauzele abuzive[56], pentru a compensa situatia de inferioritate a consumatorilor[57].

Instanta nationala este obligata sa analizeze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale, suplinind in acest fel dezechilibrul existent intre consumator si comerciant[58]. De aici concluzia evidenta, confirmata in repetate randuri prin jurisprudenta CJUE, ca dezechilibrul este prezumat in favoarea consumatorului, comerciantul fiind obligat sa probeze existenta echilibrului contractual.

Redactarea unor “liste negre” de clauze care trebuie considerate ca abuzive in orice situatie este una dintre masurile stricte pe care statele membre le pot lua pentru a asigura un nivel maxim de protectie a consumatorilor, compatibil cu dreptul UE[59].

Clauzele contractuale care nu au fost negociate individual sunt prezumate abuzive. Poate fi probat caracterul abuziv chiar si in cazul in care clauzele contractuale au fost negociate individual.

Dreptul intern poate prevedea ca lipsa de transparenta duce la nulitatea clauzelor contractuale (dol prin reticenta, cauza ilicita), fara a fi necesara aplicarea testului caracterului abuziv. Directiva clauzelor abuzive nu reglementeaza, propriu-zis, valabilitatea contractelor. Totusi, este posibil ca, in conformitate cu dreptul national, caracterul abuziv al unora dintre clauzele contractului sa duca la nulitatea acestuia, in ansamblu (de exemplu, cand contractul nu poate fi executat fara prevederile privind obligatiile esentiale ale partilor). Dreptul intern poate prevedea nulitatea contractului in ansamblul sau daca, de exemplu, acesta incalca vreo interdictie legala, prevede rate excesive ale dobanzilor (practici de camatarie) sau contravine in alt mod bunelor moravuri. Consumatorii pot sa evite contractele a caror incheiere se bazeaza pe un comportament fraudulos sau agresiv al comerciantului, care poate corespunde unor practici comerciale inselatoare, agresive sau inechitabile, in sensul Directivei 2005/29/CE[60].

O dobanda excesiva (camatareasca) este nu numai rezultatul inserarii unor clauze abuzive in contractul de imprumut, ci si expresia unei cauze ilicite a contractului sau a unui dol (inducere intentionata in eroare) in dauna debitorului, adica motive de nulitate absoluta[61]. Alaturi de alte clauze care reglementeaza obligatii financiare ale debitorului (cum ar fi clauza de trecere a intregului risc valutar pe seama debitorului sau penalitatile), dobanda camatareasca (excesiva) poate duce la ruina debitorului si indirect, la lipsirea creditorului de sursa de lichiditate asigurata, pana la instalarea starii de supra-indatorare sau ruina a debitorului, de contractul aflat in derulare. Pe lantul de obligatii comerciale ale creditorilor, mai ales in cazul in care exista o pluralitate de debitori ai sai aflati in stare de ruina, pot aparea sincope si chiar incetari ale platilor, cu consecinta transmiterii acestui virus in intregul sistem. Este limpede de ce nulitatea clauzei sau a intregului contract are caracter absolut – normele incalcate sunt imperative, intrucat intereseaza pe toata lumea.

Daca motivele de nulitate coincid cu prezenta in contract a unor clauze abuzive, in mod normal DCA are o aplicare subsidiara, cu conditia ca normele dreptului intern sa nu submineze eficacitatea DCA. Asadar, normele relative la nulitatea contractelor trebuie sa determine rezultate mai favorabile pentru consumatori decat protectia minima oferita de DCA[62], in caz contrar fiind inlaturate de la aplicare[63].

VI. Cai de atac si procedura

12. In masura in care normele de procedura ale statelor membre afecteaza aplicarea drepturilor prevazute de legislatia UE, aceste norme trebuie sa respecte principiul echivalentei si principiul efectivitatii, care sunt expresii ale obligatiei generale a statelor membre de a asigura protectia jurisdictionala a drepturilor personale in temeiul dreptului UE[64].

Principiul echivalentei impune ca normele procedurale de protectia a drepturilor ce decurg din dreptul UE sa respecte standardul minimal de favorabilitate a normelor aplicabile protectiei unor drepturi similare prevzute in temeiul dreptului intern. Dreptul Uniunii Europene, mai ales in domeniul protectiei consumatorilor, asigura o protectie minimala a destinatorilor. In dreptul intern, aceste standard poate fi depasit, cu conditia ca normele in discutie sa fie mai favorabile consumatorilor. In baza principiului echivalentei, instantele nationale sunt obligate sa aplice aceste garantii procedurale si atunci cand normele din dreptul intern le-ar impiedica, in mod obsinuit, sa o faca, si chiar sa ignore jurisprudenta contrara a instantelor de la varful sistemului lor judiciar[65].

Principiul efectivitatii impune ca normele nationale de procedura sa nu faca imposibila sau excesiv de dificila exercitarea drepturilor conferite cetatenilor, inclusiv consumatorilor, de dreptul UE.

Aceste cerinte se refera, in principiu, la: (i) efectivitatea caracterului ne-obligatoriu al clauzelor abuzive; (ii) necesitatea unor mijloace adecvate si eficace pentru prevenirea utilizarii in continuare a clauzelor contractuale abuzive[66]; (iii) dreptul la o cale de atac eficienta si la un proces echitabil, prevazut, de altfel, si de art. 47 din Carta drepturilor fundamentale.

In jurisprudenta CJUE se considera ca nu exista cai de atac eficiente in cazul in care consumatorii nu pot contesta executarea ipotecara in temeiul caracterului abuziv al clauzelor contractuale in cadrul procedurii de executare. Daca analiza caracterului abuziv este ocazionata de un proces pe fond, nu exista cale de atac eficienta daca nu se poate obtine suspendarea executarii silite deja pornite contra debitorului[67]. In mod evident, art. 723 C. pr. civ. referitoare la inadmisibilitatea contestatiei la executare cand exista o actiune pe fond la “dispozitia” debitorului este contrara acestei jurisprudente. Regulile din dreptul intern care impiedica efectivitatea cailor de atac trebuie inlaturate de la aplicare, DCA urmand a avea aplicabilitate directa in dreptul intern. Normele din Codul de procedura civila referitoare la incuviintarea executarii, la evacuarea din locuinta familiala sau la cautiunea necesara pentru suspendarea executarii ori pentru inghetarea efectelor unei clauze contractuale, incalca aceste principii, eliminand sau reducand la caracteristici iluzorii garantiile oferite de DCA consumatorilor[68].

CJUE a considerat ca este “acceptabil” ca procedura de executare silita imobiliara sa incepa in baza unui act juridic care este, in el insusi, un titlu executoriu, fara a se efectua ex officio un control al clauzelor contractuale abuzive[69]. Insa, o astfel de procedura sumara de executare silita este compatibila cu garantiile prevazute de DCA in favoarea consumatorilor numai daca sunt premise cai de atac eficiente, derulate in termene rezonabile, cum ar fi masurile provizorii (suspendarea executarii silite, inghetarea efectelor contractului), si numai daca analiza ex oficio a clauzelor abuzive este garantata in cadrul procedurii de fond ulterioare[70].

Normele de procedura nu ar trebui sa submineze efectivitatea protectiei impotriva clauzelor contractuale abuzive, garantata de DCA. Pot fi incluse in aceste coordonate cazurile in care dreptul intern nu prevede examinarea ex officio a clauzelor abuzive sau chiar o impiedica, dar solutia este valabila ori de cate ori dreptul intern incalca in orice alt mod DCA. Cu toate acestea, instantele noastre interne nu numai ca refuza sau omit sa analizeze din oficiu caracterul abuziv al clauzelor contractuale puse in executare silita, dar, in plus, refuza sa aplice cu prioritate Dreptul UE fata de dreptul intern, defavorabil consumatorilor. Riscul pe care il implica aceasta atitudine este enorm. In cauza C-168/15, Milena Tomasova, CJUE a statuat ca, in anumite conditii, statele membre au obligatia de a despagubi consumatorii pentru prejudiciile cauzate printr-o decizie a unei instante de ultim grad care nu a examinat clauzele contractuale relevante din oficiu, desi avea aceasta obligatie in temeiul DCA.

Nu este necesar ca instantele nationale sa solicite sau sa astepte anularea unei astfel de norme interne prin mijloace legislative sau constitutionale. In cazul in care dreptul intern, incluzand normele de procedura, nu poate fi interpretat in conformitate cu dreptul UE, instantele nationale trebuie sa inlature aceste norme de la aplicare si sa se bazeze, in formularea solutiei, direct pe Dreptul Uniunii Europene.

VII. Actiuni colective

13. Actiunile colective si actiunile individuale sunt complementare. Acestea din urma nu se suspenda pe perioada judecatii actiunilor colective[71]. Actiunile in incetare formulate de Asociatii de protectia consumatorilor tin de materia delictuala[72].

Clauzele contractuale declarate abuzive in cadrul unei actiuni in incetare nu pot fi obligatorii nici pentru consumatorii care sunt parte la actiunea in incetare, nici pentru cei care nu sunt parte la actiunea in incetare, dar care au incheiat acelasi contract cu comerciantul parat. Solutia se aplica atat contractelor in derulare, cat si contractelor viitoare[73]. Instantele nationale sunt obligate sa ia in considerare acest efect al actiunilor in incetare, ca parte a obligatiei lor de a efectua un control ex officio al caracterului abuziv al clauzelor contractuale, chiar daca au a se pronunta, de fapt, in actiuni individuale. Aceleasi instante nu pot considera valida si echitabila clauza contractuala considerata deja abuziva in actiunea in incetare.

In mod normal, toate statele membre ar trebui sa organizeze si sa tina un registru national al clauzelor contractuale al caror caracter abuziv a fost declarat prin hotariri ale instantelor. Pe baza acestor registre, autoritatile vor putea penaliza si alti comercianti care utilizeaza clauze echivalente. In acest fel s-ar putea asigura atat efectul disuasiv, cat si efectul persuasiv.

In mod deloc surprinzator, un asemenea registru nu exista in Romania; dar el ar putea fi construit si operat de asociatii de protectia consumatorilor.


[1] Comunicarea este disponibila, in limba romana, aici.
[2] Sunt un martor al acestui neo-feudalism de tip romanesc si va vorbesc din experienta de peste 10 ani de lupta contra cutumelor si a autoritatilor care il fac sa prospere.
[3] La granita dintre paradox si ridicol, in aceasta campanie negativa s-au implicat si ambasade straine si “onegheuri”, ca Salvati copii sau Romania curate.
[4] Cauza C-59/12, Zentrale zur Bekampfung unlauteren Wettbewerbs, in continuare BKK Mobil.
[5] A se vedea spetele BKK Mobil si Karel de Grote, mai sus enuntate.
[6] A se vedea speta Karel de Grote, pct.51
[7] A se vedea cauzele C-147/16, Karel de Grote, si C-59/12, BKK Mobil.
[8] A se vedea cauza C-147/16, Karel de Grote. In principiu, persoanele juridice nu pot avea calitatea de consumatori, intrucat se prezuma ca au o putere de negociere egala cu celelalte persoane juridice cu care contracteaza. In realitate, aceasta prezumtie este o simpla prejudecata, intrucat intreprinderile mici si mijlocii sau persoanele juridice fara scop lucrative, de mici dimensiuni si lipsite de finantarea necesara unui aparat tehnic si juridic propriu, sunt pe aceeasi pozitie de inferioritate economica, juridica, tehnica si de reserve de timp ca si consumatorii – persoane fizice, de unde concluzia ca si aceste persoane juridice de mici dimensiuni ar trebui sa fie asimilate categoriei consumatorilor. Cu toate acestea, politicile publice europene si jurisprudenta europeana inca nu au abordat frontal aceasta problemtica.
[9] A se vedea, de exemplu, cauzele C-590/17, Pouvi Dijoux, C-110/14, Costea si C-74/15, Tarcau.
[10] A se vedea, in acest sens, cauzele C-537/13, Siba, si C-110/14, Costea.
[11] In acest sens sunt cauzele C-74/15, Tarcau, si C-534/15, Dumitras, precum si Ghidul, p.11.
[12] A se vedea speta BKK Mobil, pct. 32.
[13] Comunicarea Comisiei Europene din iulie 2019 continand “Orientari privind interpretarea si aplicarea Directivei clauzelor abuzive 93/13/CEE” (denumita, in continuare, Ghidul CE de interpretare a DCA sau Ghidul), p.7.
[14] In acest sens este cauza C-488/11, Asbeek Brusse, pct.32-34.
[15] A se vedea, pentru aceasta ideea, cauza C-92/11, RWE Vertrieb, pct.28.
[16] A se vedea cauza C-186/16, Andriciuc, evocata si de Ghid, la p.15.
[17] Norma supletiva inseamna norma legala care completeaza (suplineste) contractual partilor, in lipsa unei vointe exprese a partilor, concretizata sub forma unei clauze contractuale.
[18] In Romania, regimul valutar interzice platile si incasarile in moneda straina intre rezidenti. Exista unele exceptii de la aceasta regula, cum ar fi depozitele bancare ale populatiei, operatiunile de capital ale bancilor (creditarea este o operatiune curenta si nu una de capital) sau platile si incasarile efectuate intre persoana fizice in legatura cu transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor. In practica, aceste exceptii au fost pervertite, devenind regula si facand ca leul, moneda nationala a Romaniei, sa fie inlocuit de facto cu euro. Facturile la utilitati, accizele, ratele de credit sau de leasing si nenumarate alte surse generatoare de creante banesti sunt exprimate sau consolidate in euro. Statistic, aceasta pervertire a monedei nationale a putut determina diferente mari de curs valutar intre nivelul real, dat de performanta economica a Romaniei (atat cat e), si nivelul artificial, dat de “euro-izarea” de facto a economiei. Diferentele sunt estimate la 25-30% din cantitatea de lei necesari pentru a cumpara un euro.
[19] In momentul redactarii prezentului comentariu, inca exista pe rolul ICCJ astfel de procese, in faza recursului, dar marea lor majoritate sunt suspendate, pana la primirea de la CJUE a inca unei lamuriri (ar fi a sasea, de la cauza Kasler incoace…). Poate ca, in sfarsit, se va observa eroarea de logica elementara a acestor solutii, eroare care a fost sesizata doar la Curtea de Apel Cluj, de unde a si pornit intrebarea preliminara in legatura cu modalitatea in care clauza de valorism monetar (plata ratelor direct in valuta, la cursul din data platii), care inlatura de la aplicare nominalismul monetar (plata ratelor in moneda nationala, la cursul din data perfectarii contractului), poate fi analizata sub raportul caracterului abuziv. A se vedea Cauza Serban contra Banca Transilvania, C-81/19, inca nesolutionata.
[20] Este ceea ce rezulta expres din speta OTP/Ilyes si Kiss (C-51/17).
[21] Aceasta definitie este ubicuu prezenta in jurisprudenta CJUE. A se vedea, de exemplu, cauzele C-186/16, Andriciuc, pct. 35; C-484/08, Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid, pct. 34 sau C-96/14, Van Hove, pct. 33.
[22] Cauza C-186/16, Andriciuc, si cauza C-26/13, Kasler.
[23] Cauza C-143/13, Matei.
[24] Cauza C-186/16, Andriciuc, pct.52-58.
[25] Cauza C-421/14, Banco Primus.
[26] A se vedea cauza C-472, Invitel, pct.23; in plus, la pct.24, se retine ca in contract trebuie indicata metoda in conformitate cu care costul variaza sau motivul acestei variatii, in caz contrar consumatorul avand dreptul sa puna capat contractului.
[27] A se vedea, pentru aceasta solutie, cauza C-143/13, Matei, pct.47 si pct.70.
[28] A se vedea cauza C-26/13, Kasler, pct. 57-58.
[29] A se vedea cauza C-484/08, Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid.
[30] Cauza C-473/00, Cofidis.
[31]A se vedea Ghidul, p.64.
[32] Cauza C-421/14, Finanmadrid.
[33] A se vedea cauza C-243/08, Panon GSM, precum si Ghidul, p.49.
[34] A se vedea cauzele conexate C-568/14-C-570/14, Ismael Fernandez Oliva.
[35] A se vedea, pentru ample motivari, precum si pentru trimiteri la jurisprudenta CEDO, cauzele C-415/11, Aziz, C-34/13, Kusionova, pct.63-66, C-32/14, Erste Banck Hungary.
[36] A se vedea cauzele conexate C-568/14-C-570/14, Ismael Fernandez Oliva.
[37] A se vedea Cauza C-415/11, Aziz.
[38] Firescul acestei masuri legale este reliefat si de CCR, in deciziile nr.623/2016 si, repsetiv, nr.95/2017.
[39] Ghidul, p.73. Ar mai fi de adaugat costurile legale ridicate si santajul soft pe care comerciantii – parati il practica in raport de consumatorii – reclamanti, prin afisarea si solicitarea (chiar si prin executare silita) cheltuielilor de judecata ocazionate de onorariile exorbitante ale propriilor avocati.
[40] A se vedea cauzele conexate C-154/15, C-307/15 si C-308/15, Gutierez Naranjo.
[41] In acest sens este cauza C453/10, Perenicova.
[42] Cauza C-26/13, Kasler.
[43] Cauzele C-472, Invitel, si C-92/11, RWE Vertrieb.
[44] Cauza C-191/15, Verein fur Konsumenteninformation/Amazon.
[45] Cauza C-186/16, Andriciuc.
[46] Cauzele C—472/12, Invitel, C-92/11, RWE Vertrieb, si C-143/13, Matei.
[47] Cauza C-186/16, Andriciuc, pct. 54-56.
[48] Ghidul, p. 42.
[49] C-448/17, EOS KSI Slovensko.
[50] Cauza C-421/14, Banco Primus, si cauza C-415/11, Aziz.
[51] In speta C-34/18, Ottilia Lovasne Toth, inca nesolutionata, avocatul general sustine, in concluziile sale, ca lipsa bunei credinte nici macar nu constitutie o conditie independenta pentru a constata caracterul abuziv al unei clauze contractuale, desi in unele spete, cum ar fi Andriciuc, s-a statuat contrariul.
[52] Cauza C-226/12, Constructora Principado, pct.21-24. Solutia este esentiala pentru dosarele pe inghetarea cursului. Riscul supra-adaugat al hiper-aprecierii valutei nu este o obligatie pe care legea interna ar pune-o, in mod obisnuit, in sarcina debitorului, ci invers, in sarcina creditorului. Acesta este, de fapt intelesul adevarat si exact al nonimalismului monetar.
[53] Cauzele C-415/11, Aziz, pct.73, si C-412/14, Banco Primus, pct.66. Solutia este foarte importanta in planul combaterii terorismului contractual. Din pacate, nicio instanta din Romania nu verifica aceste criterii. Incuviintarea executarii, de exemplu, este o simpla formalitate, pentru care instantele au modele de “motivare” emise in banda de grefieri sau de alti functionari ai instantelor.
[54] Cauzele C-147/16, Karel de Grote, si C-110/14, Costea.
[55] Cauzele C-421/14, Banco Primus, C-169/14, Sanchez Morcillo si Abril Garcia, si cauzele conexate C-307/15 si C-308/15, Gutierez Naranjo si altii.
[56] Cauzele reunite C-96/16 si C-94/17, Banco Santander Escobedo Cortes.
[57] Cauza C-169/14, Sanchez Morcillo si Abril Garcia.
[58] Cauza C-421/14, Banco Primus.
[59] Cauza C-143/13, Matei.
[60] Ghidul, p. 22.
[61] Trebuie remarca ca Ghidul (Comunicarea) CE de interpretare si aplicare a Directivei clauzelor abuzive, publicat in luna iulie 2019, utilizeaza fara retinere conceptul de “camatarie”, fara retinere. Asadar, aceasta notiune juridica, in mod oficial, este desprinsa de intelesul sau restrans, peiorativ si penal, avand sensul larg (si normal) de dobanda excesiva.
[62] Cauza C-453/10, Perenicova, pct.47.
[63] Pentru aceasta solutie de principiu, a se vedea cauzele conexate C-482/13, C-484/13, C-485/13 si C-487/13, Unicaja Banco, pct.38, precum si Ghidul, p.22.
[64] A se vedea cauzele conexate 317-320/08, Alassini.
[65] A se vedea cauzele conexate C-154/15, C-307/15 si C-308/15, Gutierez Naranjo.
[66] Actiunea colectiva reglementata din art. 12-13 din Legea nr.193/2000 pare a fi, teoretic, eficienta, dar practic este totalmente ignorata de comercianti si de instante.
[67] A se vedea Cauza C-415/11, Aziz.
[68] In acest sens sunt cauzele C-618/10, Banco Espanol de Credito, C-415/11, Aziz, si C-76/11, Pohotovost.
[69] A se vedea cauza C-32/14, Erste Bank Hungary. De retinut ca aceasta speta se refera la un act notarial, si nu la contractul de credit in sine, care are caracter de titlu executoriu in sine in dreptul noastru. Se poate presupune ca notarul face o verificare a legalitatii actului notarial, inclusiv sub raportul clauzelor abuzive. Este cert, insa, ca banca nu numai ca nu se preocupa sa nu aiba clauze abuzive in contract. Dimpotriva, banca se preocupa sa includa in contract clauze abuzive, eventual, insidioase, inselatoare, tocmai pentru a-si asigura un profit consistent. De aceea, speta enuntata nu ar trebui extinsa, tale quale, la contractele de credit. Oricum, solutia enuntata este destul de putin compatibila cu principiul efectivitatii.
[70] Solutia verificarii ex oficio a clauzelor abuzive este, din pacate, un paliativ si o manifestare a ipocriziei, intrucat intervine post factum. Analiza ulterioara a clauzelor abuzive ar putea deveni inutila, intrucat executarea silita poate avea efecte ireversibile.
[71] Cauzele conexate C-381/14 si 385/14, Sales Sinues si Drame Ba.
[72] Cauza C-167/00, Henkel.
[73] Cauza C-472/10, Invitel, pct. 38-40.


Prof. dr. avocat Gheorghe Piperea
PIPEREA & ASOCIATII