1,528 citiri

Obligațiile entităților raportoare prevăzute în Legea nr. 129/2019 pentru prevenirea și combaterea spălării banilor și a finanțării terorismului

1. Precizări introductive

La data de 18 iulie 2019 a fost publicată în Monitorul Oficial al României Legea nr. 129/2019 pentru prevenirea și combaterea spălării banilor și finanțării terorismului, care a abrogat Legea nr. 656/2002, act normativ ce reglementa această materie.

Prin Legea nr. 129/2019, cadrul legal în acest domeniu a fost modificat și pus de acord cu directivele (UE) 2015/849 și (UE) 2011/2.258, care trebuiau transpuse în sistemul legislativ național.

Noua lege în materie aduce modificări și în ceea ce privește entitățile raportoare. Efectuând o analiză comparativă a dispozițiilor legale succesive corespondente, constatăm că aria entităților raportoare a fost revizuită, atât în sensul includerii unor noi entități raportoare, cât și al eliminării unor astfel de categorii. Printre entitățile raportoare nou introduse figurează experții, cenzorii, contabilii autorizați, iar printre entitățile scoase din sfera celor obligate la raportare se numără asociațiile, fundațiile sau persoanele cu atribuții în procesul de privatizare. Precizăm că, prin reformularea unor ipoteze sau categorii de entități, legiuitorul a extins în fapt câmpul de aplicare al acestora. Astfel, prin folosirea expresiei furnizori de servicii de jocuri de noroc, în locul termenului cazinouri, vor putea fi încadrate în aria entităților raportoare și furnizorii de asemenea servicii care nu puteau fi incluși în categoria cazinourilor. La fel este cazul, în ceea privește categoria subsidiară, a entităților prevăzute la lit. i), prin scăderea plafonului, de la 15.000 euro la 10.000 euro.

2. Care sunt entitățile raportoare?

Potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 129/2019, intră sub incidenţa prezentei legi următoarele entităţi raportoare:
a) instituţiile de credit persoane juridice române şi sucursalele instituţiilor de credit persoane juridice străine;
b) instituţiile financiare persoane juridice române şi sucursalele instituţiilor financiare persoane juridice străine;
c) administratorii de fonduri de pensii private, în nume propriu şi pentru fondurile de pensii private pe care le administrează, cu excepţia caselor de pensii ocupaţionale profesionale;
d) furnizorii de servicii de jocuri de noroc;
e) auditorii, experţii contabili şi contabilii autorizaţi, cenzorii, persoanele care acordă consultanţă fiscală, financiară, de afaceri sau contabilă;
f) notarii publici, avocaţii, executorii judecătoreşti şi alte persoane care exercită profesii juridice liberale, în cazul în care acordă asistenţă pentru întocmirea sau perfectarea de operaţiuni pentru clienţii lor privind cumpărarea ori vânzarea de bunuri imobile, acţiuni sau părţi sociale ori elemente ale fondului de comerţ, administrarea instrumentelor financiare, valorilor mobiliare sau a altor bunuri ale clienţilor, operaţiuni sau tranzacţii care implică o sumă de bani sau un transfer de proprietate, constituirea sau administrarea de conturi bancare, de economii ori de instrumente financiare, organizarea procesului de subscriere a aporturilor necesare constituirii, funcţionării sau administrării unei societăţi; constituirea, administrarea ori conducerea unor astfel de societăţi, organismelor de plasament colectiv în valori mobiliare sau a altor structuri similare, precum şi în cazul în care participă în numele sau pentru clienţii lor în orice operaţiune cu caracter financiar ori vizând bunuri imobile;
g) furnizorii de servicii pentru societăţi sau fiducii, alţii decât cei prevăzuţi la lit. e) şi f);
h) agenţii imobiliari;
i) alte entităţi şi persoane fizice care comercializează, în calitate de profesionişti, bunuri sau prestează servicii, în măsura în care efectuează tranzacţii în numerar a căror limită minimă reprezintă echivalentul în lei a 10.000 euro, indiferent dacă tranzacţia se execută printr-o singură operaţiune sau prin mai multe operaţiuni care au o legătură între ele.

Prevederile art. 5 alin. (2) stabilesc incidența legii, nu numai în ceea ce privește instituțiile emitente de monedă electronică ori instituțiile de plată, ci și asupra agenţilor şi distribuitorilor acestor instituţii.

În fine, art. 5 alin. (3) instituie obligația instituţiilor emitente de monedă electronică şi instituţiilor de plată de a impune prin contract agenţilor şi distribuitorilor acestora respectarea dispozițiilor Legii nr. 129/2019 și a legislației secundare, adoptată în aplicarea acestei legi. De asemenea, aceste entități sunt obligate să stabilească mecanismele de conformare.

3. Obligațiile entităților raportoare

3.1. Enumerare

Examinând dispozițiile Legii nr. 129/2019, constatăm că entitățile raportoare au mai multe obligații, dintre care cele mai importante sunt:
– Obligația de raportare a tranzacțiilor suspecte (art. 6);
– Obligația de raportare a unor tranzacții care nu prezintă indicatori de suspiciune (art. 7);
– Obligații decurgând din procedura raportării (art. 8-9);
– Obligația de a aplica măsurile de cunoaștere a clientelei (art. 10-17);
– Obligații decurgând din utilizarea unor terțe părți (art. 18);
– Obligația de a ține evidența documentată a măsurilor luate în vederea identificării beneficiarilor reali (19);
– Obligația păstrării documentelor care atestă aplicarea procedurilor de cunoaștere a clientelei (art. 21);
– Obligația desemnării persoanelor cu responsabilități în aplicarea Legii nr. 129/2019 (art. 23);
– Obligația identificării și evaluării riscurilor (art. 25);
– Obligația de a comunica Oficiului datele și informațiile necesare îndeplinirii atribuțiilor prevăzute de lege (art. 26).

3.2. Obligația de raportare a tranzacțiilor suspecte (art. 6)

Potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 129/2019, entităţile raportoare prevăzute la art. 5 sunt obligate să transmită un raport pentru tranzacţii suspecte exclusiv Oficiului dacă acestea cunosc, suspectează sau au motive rezonabile să suspecteze că:
a) bunurile provin din săvârşirea de infracţiuni sau au legătură cu finanţarea terorismului;
b) persoana sau împuternicitul/reprezentantul/mandatarul acesteia nu este cine pretinde a fi;
c) informaţiile pe care entitatea raportoare le deţine pot folosi pentru impunerea prevederilor prezentei legi;
d) în orice alte situaţii sau cu privire la elemente care sunt de natură să ridice suspiciuni referitoare la caracterul, scopul economic sau motivaţia tranzacţiei, cum ar fi existenţa unor anomalii faţă de profilul clientului, precum şi atunci când există indicii că datele deţinute despre client ori beneficiarul real nu sunt reale sau de actualitate, iar clientul refuză să le actualizeze ori oferă explicaţii care nu sunt plauzibile.

Ce înseamnă suspiciune sau motive rezonabile de suspiciune? Considerăm că suspiciunea și motivele rezonabile de suspiciune presupun existența unor probe – elemente de fapt – care relevă date sau împrejurări ce justifică presupunerea că există un pericol iminent sau concret de spălare de bani sau finanțare a terorismului.

Conform art. 6 alin. (2) din Legea nr. 129/2019, suplimentar situaţiilor prevăzute la alin. (1), entităţile raportoare transmit un raport pentru tranzacţii suspecte Oficiului atunci când circumstanţele faptice obiective aferente unei relaţii de afaceri sau tranzacţii ocazionale corespund în tot sau în parte indicatorilor sau tipologiilor de tranzacţii suspecte prezentate public de Oficiu.

Potrivit art. 6 alin. (3) din lege, entităţile raportoare consideră ca suspectă orice relaţie de afaceri sau tranzacţie ocazională cu o persoană ale cărei date de identificare i-au fost comunicate punctual de către Oficiu. În acest caz un raport pentru tranzacţii suspecte va fi transmis de către entitatea raportoare Oficiului, fără excepție.

Precizăm că, în conformitate cu dispozițiile art. 6 alin. (4), Agenţia Naţională de Administrare Fiscală transmite de îndată un raport pentru tranzacţii suspecte Oficiului atunci când, în aplicarea Regulamentului (CE) nr. 1.889/2005 al Parlamentului European şi al Consiliului din 26 octombrie 2005 privind controlul numerarului la intrarea sau ieşirea din Comunitate, deţinute de acestea la intrarea sau ieşirea din Uniune, cunoaşte, suspectează sau are motive rezonabile să suspecteze că bunurile/fondurile provin din săvârşirea de infracţiuni sau au legătură cu finanţarea terorismului sau persoana a încălcat obligaţiile stabilite prin acest regulament.

3.3. Obligația de raportare a unor tranzacții care nu prezintă indicatori de suspiciune (art. 7)

Art. 7 alin. (1) din Legea nr. 129/2019 prevede că, independent de existența sau nu a unor suspiciuni sau motive rezonabile de suspiciune, entităţile raportoare au obligaţia de a raporta către Oficiu tranzacţiile cu sume în numerar, în lei sau în valută, a căror limită minimă reprezintă echivalentul în lei a 10.000 euro.

În situaţia în care tranzacţiile de mai sus sunt derulate prin intermediul unei instituţii de credit sau financiare, obligaţia de raportare revine acesteia, cu excepţia operaţiunilor din activitatea de remitere de bani (art. 7 alin. 2). Pentru activitatea de remitere de bani, entităţile raportoare transmit Oficiului rapoarte privind transferurile de fonduri a căror limită minimă reprezintă echivalentul în lei a 2.000 euro.

De asemenea, potrivit art. 7 alin. (3), instituţiile de credit şi instituţiile financiare vor transmite rapoarte on-line privind transferurile externe în şi din conturi, în lei sau în valută, a căror limită minimă reprezintă echivalentul în lei a 15.000 euro. Termenul tranzacţie include şi operaţiunile a căror valoare este fragmentată în tranşe mai mici decât echivalentul în lei a 15.000 euro, care au elemente comune cum ar fi: părţile tranzacţiilor, inclusiv beneficiarii reali, natura sau categoria în care se încadrează tranzacţiile şi sumele implicate. Entităţile raportoare stabilesc în politici şi normele interne prevăzute la art. 24 alin. (1), proporţional cu riscul spălării banilor şi finanţării terorismului la care sunt expuse, termenul în care elementele comune prezintă relevanţă, precum şi orice alte scenarii ce ar putea da naştere unor tranzacţii legate între ele.

Conform art. 7 alin. (6), Agenţia Naţională de Administrare Fiscală transmite Oficiului rapoarte privind informaţiile cuprinse în declaraţiile persoanelor fizice privind numerarul în valută şi/sau în monedă naţională, care este egal sau depăşeşte limita stabilită prin Regulamentul (CE) nr. 1.889/2005 al Parlamentului European şi al Consiliului din 26 octombrie 2005, deţinute de acestea la intrarea sau ieşirea din Uniune.

Raportul pentru tranzacţiile menționate mai sus se transmite Oficiului în cel mult 3 zile lucrătoare de la momentul efectuării tranzacţiei, cu excepția raportului ANAF, care se transmite Oficiului în cel mult 3 zile lucrătoare de la momentul depunerii declaraţiei conform Regulamentului (CE) nr. 1.889/2005 al Parlamentului European şi al Consiliului din 26 octombrie 2005, deţinute de acestea la intrarea sau ieşirea din Uniune, conform unei metodologii aprobate prin ordin al preşedintelui Oficiului.

3.4. Obligații decurgând din procedura raportării (art. 8-9)

Art. 8 – (1) din Legea nr. 129/2019 stabilește că entităţile raportoare au obligația de a transmite, de îndată, Oficiului raportul pentru tranzacţii suspecte (prevăzut la art. 6) înainte de efectuarea oricărei tranzacţii aferente clientului care are legătură cu suspiciunea raportată.

Termenul de raportare și confirmare este unul scurt, care devoalează dorința legiuitorului de a impune entităților raportoare și Oficiuluiceleritatea. Potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (1), raportarea trebuie să fie efectuată de îndată, iar conform art. 8 alin. (2), Oficiul trebuie să confirme tot de îndată, în scris, primirea raportului. Obligația de raportare se naște anterior efectuării tranzacției care are legătură cu suspiciunea raportată. În ceea ce privește aprecierea duratei termenului„de îndată”, considerăm că aceasta este susceptibilă de o doză relativ mare de subiectivism sau arbitrariu, ceea ce ne determină să ne exprimăm opinia că expresia în discuție va fi interpretată foarte variat în practică, motiv pentru care suntem de părere că, în legislația secundară sau într-o viitoare modificare a legii, ar fi utilă stabilirea unui termen cert (de pildă, 10 sau 12 ore).

Legea instituie în sarcina entității raportoare obligația de abținere de la efectuarea tranzacției conexe cu alta suspectă (în terminologia legii, orice tranzacție aferentă clientului care are legătură cu suspiciunea raportată), într-un termen de 24 de ore, la expirarea căruia aceasta poate fi efectuată de către entitatea raportoare, cu excepția cazului în care Oficiul dispune suspendarea (până la 48 de ore) tranzacției în termenul de mai sus (de 24 de ore). Oficiul poate cere Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și justiție, motivat, prelungirea cu încă 72 de ore a termenului de suspendare a tranzacției. În cazurile în care suspiciunea nu se confirmă în termenul de 48 de ore, Oficiul decide încetarea suspendării tranzacției înainte de expirarea termenului și comunică măsura de îndată entității raportoare. Dacă suspiciunea nu se confirmă, Oficiul poate solicita motivat Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să dispună încetarea suspendării tranzacției înainte de expirarea termenului de 72 de ore prevăzut la art. 8 alin. (6).

Soluția Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca urmare a solicitării de încetare a suspendării tranzacției, se comunică de îndată Oficiului, care este obligat să o aducă de îndată la cunoștința entității raportoare.

O eventuală decizie de prelungire a suspendării efectuării tranzacției trebuie comunicată entității raportoare în interiorul termenului de suspendare; în caz contrar, entitatea raportoare este îndrituită să efectueze tranzacția suspendată la expirarea termenului.

Art. 8 alin. (10) reglementează modalitatea de calcul a termenelor de 24, 48 și 72 de ore prevăzute în alineatele (3), (4) și (6), în sensul că, dacă se împlinesc într-o zi declarată nelucrătoare pentru instituţiile publice implicate în procedura de suspendare, acestea se prorogă până la aceeaşi oră din următoarea zi lucrătoare.

În art. 8 alin. (11) se stabilește că forma şi conţinutul rapoartelor prevăzute la art. 6 şi 7 pentru entităţile raportoare financiare şi nonfinanciare, precum şi metodologia de transmitere a acestora sunt stabilite prin ordin al preşedintelui Oficiului, cu consultarea autorităţilor de supraveghere şi a organismelor de auto reglementare.

Art. 8 alin. (12) statuează că rapoartele prevăzute la art. 6, 7 și 9 alin. (1) se transmit Oficiului în format electronic, cu respectarea dispozițiilor art. 8 alin. (11).

Oficiul returnează entității raportoare sau autorității vamale rapoartele care nu respectă condițiile de formă și conținut stabilite de acesta, considerând obligația de raportare ca neîndeplinită până la remedierea deficiențelor. Acestea trebuie remediate în două zile lucrătoare, începând cu data primirii raportului returnat.

Pentru a elimina orice discuție privind natura raportului transmis de o entitate raportoare sau a oricăror documente transmise Oficiului prin care sunt semnalate suspiciuni de spălare a banilor sau de finanțare a terorismului, art. 8 alin. (15) din lege statuează că acesta nu constituie petiție.

Regula în materia raportării tranzacțiilor aflate în legătură cu altele suspecte, este aceea că ele trebuie raportate anterior efectuării lor. Art. 9 alin. (1) prevede o excepție de regula raportării unor asemenea tranzacții (conexe cu tranzacțiile suspecte), fără raportarea prealabilă, dacă abţinerea de la realizarea tranzacţiei este imposibilă sau dacă neefectuarea ei ar zădărnici eforturile de urmărire a beneficiarilor tranzacţiei suspecte, cu menţinerea obligaţiei de a transmite un raport de tranzacţii suspecte exclusiv către Oficiu de îndată, dar nu mai târziu de 24 de ore de la efectuarea tranzacţiei, precizând şi motivul pentru care nu au fost respectate dispoziţiile art. 8.

Potrivit art. 9 alin. (2), obligația de raportare subzistă și în cazurile în care, ulterior efectuării unor tranzacții asupra cărora nu planau bănuieli (suspiciuni) de spălare a banilor sau finanțare a terorismului, se constată că acestea prezintă astfel de suspiciuni.

Potrivit dispozițiilor art. 9 alin. (3), persoanele prevăzute la art. 5 alin. (1) lit. e) şi f) (experții, notarii avocații etc.) au obligaţia de a transmite un raport de tranzacţii suspecte numai în măsura în care nu sunt avute în vedere informaţiile pe care acestea le primesc de la unul dintre clienţii lor sau le obţin în legătură cu aceştia în cursul evaluării situaţiei juridice a clientului în cadrul unor proceduri judiciare sau al îndeplinirii obligaţiei de apărare sau de reprezentare a clientului în proceduri judiciare sau în legătură cu aceste proceduri, inclusiv de consiliere juridică privind iniţierea sau evitarea procedurilor, indiferent dacă aceste informaţii sunt primite sau obţinute înaintea procedurilor, în timpul acestora sau după acestea.

Excepția de mai sus nu este incidentă dacă persoanele prevăzute la art. 5 alin. (1) lit. e) şi f) cunosc faptul că activitatea de consiliere juridică este furnizată în scopul spălării banilor sau al finanţării terorismului sau atunci când ştiu că un client doreşte consiliere juridică în scopul spălării banilor sau al finanţării terorismului.

În cazul entităţilor raportoare prevăzute la art. 5 alin. (1) lit. e) şi f), raportările se fac către Oficiu şi se notifică structurile de conducere ale profesiilor liberale asupra transmiterii rapoartelor de tranzacţii suspecte.

Sunt exceptate de la obligaţiile de raportare prevăzute la art. 7 alin. (1) următoarele operaţiuni derulate în nume şi pe cont propriu: între instituţii de credit, între instituţii de credit şi Banca Naţională a României, între instituţii de credit şi Trezoreria Statului, între Banca Naţională a României şi Trezoreria Statului, precum şi operaţiunile de vânzări efecte numismatice şi preschimbare bancnote deteriorate sau ieşite din circulaţie, efectuate de Banca Naţională a României.

3.5. Obligația de a aplica măsurile de cunoaștere a clientelei (art. 10-17)

A. Reguli comune

Potrivit art. 10 alin. (1)-(6) din lege, instituțiile de credit și cele financiare:
– au interdicție de a furniza conturi sau carnete de economii anonime, pentru care identitatea titularului sau a beneficiarului real nu este cunoscută şi evidenţiată în mod corespunzător.
– sunt obligate să aplice cât mai curând posibil măsurile de cunoaştere a clientelei tuturor titularilor şi beneficiarilor conturilor şi carnetelor de economii anonime existente;
– au obligația de a nu permite utilizarea în orice fel a conturilor şi a carnetelor de economii anonime existente decât după aplicarea măsurilor de cunoaştere a clientelei prevăzute la art. 13, 16 sau, după caz, art. 17;
– nu pot stabili sau continua relaţii de corespondent cu o bancă fictivă;
– au obligația luării de măsuri corespunzătoare pentru a se asigura că nu intră în relaţii de corespondent sau nu continuă astfel de relaţii cu o instituţie de credit sau o instituţie financiară despre care se ştie că permite unei bănci fictive să îi utilizeze conturile.
– au obligația aplicării unor proceduri de cunoaştere a clientelei şi de păstrare a evidenţelor referitoare la aceasta cel puţin echivalente cu cele prevăzute în prezenta lege în toate sucursalele şi filialele acestora situate în state terţe;
– în cazul în care entităţile raportoare au sucursale sau filiale deţinute în proporţie majoritară situate în ţări terţe în care cerinţele minime privind combaterea spălării banilor şi a finanţării terorismului sunt mai puţin stricte decât cele prevăzute în prezenta lege, sucursalele şi filialele deţinute în proporţie majoritară situate în ţara terţă respectivă pun în aplicare prevederile prezentei legi, inclusiv pe cele privind protecţia datelor, în măsura în care dreptul ţării terţe permite acest lucru.

Art. 11 alin. (1) statuează obligația aplicării unor măsuri standard de cunoaștere a clientelei, care să permită: identificarea clientului și verificarea identității acestuia; identificarea beneficiarului real și adoptarea unor măsuri rezonabile pentru verificarea identității acestuia; evaluarea privind scopul și natura relației de afaceri și, dacă este necesar, obținerea de informații suplimentare despre acestea; realizarea monitorizării continue a relației de afaceri.

Potrivit art. 11 alin. (2), măsurile standard de cunoaștere a clientelei nu sunt obligatorii pentru clienții în privința cărora riscul de spălare de bani și de finanțare a terorismului este redus. În acest caz, entitățile raportoare pot aplica procedura simplificată.

Entitățile raportoare trebuie să dispună de sisteme adecvate de gestionare a riscurilor, inclusiv de proceduri bazate pe evaluarea riscurilor, pentru a stabili dacă un client sau beneficiarul real al unui client este o persoană expusă public. Sistemul adecvat de gestionare a riscurilor trebuie să cuprindă proceduri privind evaluarea riscurilor, proceduri de cunoaștere a clientelei și orice alte norme interne prin care se asigură transpunerea în practică a Legii nr. 129/2019, cu luarea în considerare a specificului activității entității raportoare și a particularităților persoanelor cu care aceasta interacționează în derularea activității.

Conform art. 11 alin. (4), în aplicarea măsurilor prevăzute la alin. (1) lit. a) şi b), entităţile raportoare verifică, de asemenea, dacă o persoană care pretinde că acţionează în numele clientului este autorizată în acest sens, caz în care identifică şi verifică identitatea persoanei respective. Este vorba despre identificarea clientului sau a beneficiarului real.

Când Legea nr. 129/2019 şi reglementările sau instrucţiunile sectoriale emise de autorităţile competente în aplicarea prevederilor art. 1 alin. (4) cuprind menţiuni referitoare la aplicarea unei anumite categorii de măsuri de cunoaştere a clientelei, entitatea raportoare este obligată să aplice cel puţin respectiva categorie, însă aceasta poate decide, în baza evaluării proprii a riscului, să aplice o categorie de măsuri mai stricte decât cele obligatorii.

La evaluarea riscului de spălare a banilor şi finanţare a terorismului, entităţile raportoare sunt obligate să ia în considerare cel puţin următoarele: scopul iniţierii unei relaţii sau efectuării unei tranzacţii ocazionale (scopul poate fi unul clar licit sau unul care ridică semne de întrebare); nivelul activelor care urmează a fi tranzacţionate de un client sau dimensiunea tranziţiilor deja efectuate (poate fi vorba despre o tranzacție care nu se integrează în tiparul activității clientului ori, dimpotrivă, despre o tranzacție care poate fi încadrată în activitatea obișnuită a acestuia); regularitatea sau durata relaţiei de afaceri (aici putem discuta despre relații de lungă durată care s-au derulat fără probleme ori despre relații ocazionale sau cu probleme); reglementările şi instrucţiunile sectoriale emise de autorităţile competente în aplicarea prevederilor art. 1 alin. (4).

Entităţile raportoare au responsabilitatea de a demonstra autorităţilor cu atribuţii de supraveghere şi control sau organismelor de autoreglementare că măsurile de cunoaştere a clientelei aplicate sunt corespunzătoare din punctul de vedere al riscurilor de spălare a banilor şi de finanţare a terorismului care au fost identificate. Această obligație este una care trebuie interpretată restrictiv, în sensul că dacă o entitate raportoare a implementat toate măsurile legale ce-i sunt aplicabile, cu luarea în considerare a tuturor obligațiilor ce decurg din lege. În caz contrar, s-ar putea ajunge la abuzuri, întrucât măsurile transpuse în practică de către entitatea raportoare ar putea fi considerate insuficiente de către autorităţile cu atribuţii de supraveghere şi control sau organismele de autoreglementare.

Art. 11 alin. (8) statuează că entităţile raportoare au obligaţia verificării identităţii clientului şi a beneficiarului real înainte de stabilirea unei relaţii de afaceri sau de desfăşurarea tranzacţiei ocazionale.

În art. 11 alin. (9) este stabilită și soluția legală, în ipotezele în care măsurile de cunoaștere a clientelei nu pot fi aplicate. Potrivit noii legi, atunci când entitatea raportoare nu este în măsură să aplice măsurile de cunoaştere a clientelei, aceasta nu trebuie să deschidă contul, să iniţieze ori să continue relaţia de afaceri sau să efectueze tranzacţia ocazională şi trebuie să întocmească un raport de tranzacţie suspectă în legătură cu clientul respectiv, ori de câte ori există motive de suspiciune, care va fi transmis Oficiului.

Dispozițiile art. 12 statuează o regulă firească, având în vedere că unele dintre autoritățile competente, din punct de vedere sectorial, pot emite instrucțiuni specifice sectorului în care au atribuții menționate de lege în acest sens.

B. Măsuri standard de cunoaștere a clientelei

Art. 13 alin. (1) stabilește cazurile și condițiile comune în care entitățile raportoare sunt obligate să aplice măsurile standard de cunoaștere a clientelei.

Potrivit art. 13 alin. (2), furnizorii de jocuri de noroc au obligaţia de a aplica măsurile standard de cunoaştere a clientelei în momentul colectării câştigurilor, la cumpărarea sau schimbarea de jetoane atunci când se efectuează tranzacţii a căror valoare minimă reprezintă echivalentul în lei a minimum 2.000 euro, printr-o singură operaţiune.

Dacă entitatea raportoare nu cunoaște în momentul acceptării tranzacției suma, aceasta va aplica măsurile standard de cunoaștere a clientelei atunci când este informată despre valoarea tranzacţiei şi când a stabilit că a fost atinsă limita minimă aplicabilă.

Conform art. 13 alin. (4), în cazul asigurărilor de viaţă sau al altor tipuri de asigurări care includ o componentă investiţională, instituţiile de credit şi instituţiile financiare aplică, în plus faţă de măsurile standard de cunoaştere a clientelei impuse în ceea ce priveşte clientul şi beneficiarul real, următoarele măsuri de cunoaştere, de îndată ce beneficiarii acestor tipuri de asigurări sunt identificaţi sau desemnaţi:
a) în cazul beneficiarilor identificaţi după nume, instituţia de credit sau instituţia financiară va aplica măsurile de cunoaştere a clientelei în raport cu aceştia;
b) în cazul beneficiarilor desemnaţi după caracteristici sau categorie ori prin alte mijloace, instituţia de credit sau instituţia financiară va solicita obţinerea unor informaţii suficiente privind beneficiarii respectivi, astfel încât să se asigure că, la momentul plăţii, va fi în măsură să stabilească identitatea beneficiarului acestor tipuri de asigurări. Aceste măsuri se adoptă cel mai târziu la momentul plăţii sau la momentul atribuirii, totale sau parţiale, a poliţei.

Potrivit art. 13 alin. (6), în caz de atribuire, totală sau parţială, a unei asigurări de viaţă sau a unui alt tip de asigurare legată de investiţii către un terţ, instituţiile de credit şi instituţiile financiare care au cunoştinţă de atribuirea respectivă identifică beneficiarul real la momentul atribuirii către persoana fizică sau juridică sau către construcţia juridică care primeşte, pentru beneficiul propriu, valoarea poliţei cedate.

Conform art. 13 alin. (7), în cazul beneficiarilor de fiducii sau de construcţii juridice similare care sunt desemnaţi în funcţie de caracteristici particulare sau de categorie, entităţile raportoare sunt obligate să obţină informaţii suficiente cu privire la beneficiar, astfel încât să se asigure că vor fi în măsură să stabilească identitatea beneficiarului la momentul plăţii sau al exercitării de către beneficiar a drepturilor sale dobândite.

În art. 13 alin. (8) este prevăzută o derogare de la obligația aplicării măsurilor standard de cunoaştere a clientelei, dacă este vorba de monedă electronică, în cazul în care sunt îndeplinite toate condiţiile următoare de atenuare a riscurilor:
– instrumentul de plată nu este reîncărcabil sau are o limită maximă de 150 euro pentru tranzacţiile de plăţi lunare, care poate fi utilizată numai în statul membru respectiv;
– suma maximă depozitată electronic nu depăşeşte 150 euro;
– instrumentul de plată este utilizat exclusiv pentru a achiziţiona bunuri sau servicii;
– instrumentul de plată nu poate fi finanţat cu monedă electronică anonimă;
– emitentul efectuează o monitorizare suficientă a tranzacţiilor sau a relaţiei de afaceri pentru a permite depistarea tranzacţiilor neobişnuite sau suspecte.

Derogarea de mai sus nu este, însă, valabilă în cazul răscumpărării în numerar sau al retragerii în numerar a valorii monetare a monedei electronice în cazul în care suma răscumpărată depăşeşte 150 euro.

Art. 14 din lege instituie obligația aplicării măsurilor de cunoaștere a clientelei tuturor clienților noi, dar impune, totodată, obligația actualizării acestora în ceea ce-i privește pe clienții existenți, în funcţie de risc, inclusiv atunci când circumstanţele relevante privind clientul se schimbă.

În fine, art. 15 stabilește condițiile în care se face identificarea clienților și a beneficiarilor reali. În plus față de reglementarea veche, art. 15 din noua lege include, printre datele avute în vedere la identificarea clienților sau beneficiarilor reali, informaţiile prevăzute în reglementările sectoriale aplicabile, iar în cazul persoanelor străine este necesară solicitarea unei traduceri în limba română a documentelor.

C. Măsuri simplificate de cunoaştere a clientelei

Potrivit art. 16 din lege, măsurile simplificate de cunoaștere a clientelei pot fi aplicate exclusiv pentru clienții încadrați la un grad de risc redus, evaluați în funcție de criteriile legale, stabilite în art. 16 alin. (1)-(4). Aplicarea măsurilor simplificate de cunoaștere a clientelei trebuie să fie, așadar, precedată de evaluarea riscului. De asemenea, în toate cazurile, este necesară monitorizarea adecvată, documentată şi formalizată a tranzacţiilor şi relaţiilor de afaceri pentru a permite depistarea tranzacţiilor neobişnuite sau suspecte.

D. Măsuri suplimentare de cunoaştere a clientelei

Obligația entităților raportoare de a aplica, în plus faţă de măsurile standard de cunoaştere a clientelei, măsurile suplimentare de cunoaştere a clientelei subzistă în toate situaţiile care, prin natura lor, acestea pot prezenta un risc sporit de spălare a banilor sau de finanţare a terorismului, în condițiile menționate în art. 17 din lege.

3.6. Obligații decurgând din utilizarea unor terțe părți (art. 18)

Potrivit art. 18 alin. (1), în sensul Secțiunii 4, prin terțe părți se înțeleg entitățile situate într-un stat membru sau într-o altă țară care:
– aplică măsuri de cunoaştere a clientelei şi cerinţe de păstrare a documentelor care sunt similare cu cele prevăzute în prezenta lege; şi
– sunt supravegheate referitor la aplicarea acestora într-un mod similar cu cel prevăzut în prezenta lege.

Potrivit art. 18 alin. (2), execuția prin terțe părți nu este permisă dacă acestea sunt situate în state terțe cu grad înalt de risc.

În categoria statelor terțe nu intră statele membre ale UE. Autoritățile și organismele prevăzute de lege pot stabili prin reglementări sectoriale și alte entități care nu pot fi utilizate ca terți. Forma documentelor poate fi diferită față de cea folosită pe plan intern, dar responsabilitatea este a persoanelor care utilizează informații rezultate din aceste documente. Dacă entitatea raportoare face parte dintr-un grup de entități și sunt îndeplinite condițiile art. 18 alin. (7) din lege, autoritățile și organismele menționate în art. 26 alin. (1) pot considera că entitatea respectă cerințele referitoare la cunoașterea clientelei. În fine, măsurile de cunoaștere a clientelei pot fi aplicate prin intermediul unor entități către care acestea au fost externalizate.

3.7. Obligația de a ține evidența documentată a măsurilor luate în vederea identificării beneficiarilor reali (19)

Art. 19 alin. (1), instituie, în sarcina persoanelor juridice de drept privat şi a fiduciilor înregistrate pe teritoriul României, obligația obținerii şi deținerii de informaţii adecvate, corecte şi actualizate cu privire la beneficiarul lor real, inclusiv cu privire la modalitatea prin care se concretizează această calitate, şi să le pună la dispoziţia organelor de control şi a autorităţilor de supraveghere, la solicitarea acestora.

Potrivit art. 19 alin. (2), persoanele juridice şi fiduciile sunt obligate să dezvăluie statutul pe care îl au şi furnizează în timp util entităţilor raportoare informaţiile prevăzute la alin. (1) şi art. 4 alin. (2) atunci când, în calitatea lor de fiduciari, aceştia stabilesc o relaţie de afaceri sau efectuează o tranzacţie ocazională cu o valoare care depăşeşte pragurile prevăzute la art. 13 alin. (1) lit. b) şi alin. (2). Este vorba despre pragul de 15.000 euro, stabilit în cazul tranzacțiilor ocazionale, și de cel de 2.000 euro, valabil în ipoteza cumpărării sau schimbării de jetoane.

Conform art. 19 alin. (3), persoanele juridice şi fiduciarii înregistraţi pe teritoriul României au obligaţia de a furniza entităţilor raportoare, în timp util, pe lângă informaţiile privind proprietarul lor de drept, informaţii privind beneficiarul real, atunci când entităţile raportoare aplică măsurile de cunoaştere a clientelei.

Legea prevede că entităţile raportoare ţin evidenţa documentată a măsurilor luate în vederea identificării beneficiarilor reali în conformitate cu prevederile legii. Potrivit art. 19 alin. (5), obligațiile persoanelor juridice de drept privat şi ale fiduciilor înregistrate pe teritoriul României de a obţine şi a deţine informaţii adecvate sunt înregistrate:
a) într-un registru central organizat la nivelul Oficiului Naţional al Registrului Comerţului pentru persoanele juridice care au obligaţia de înmatriculare în registrul comerţului, cu excepţia regiilor autonome, companiilor şi societăţilor naţionale;
b) într-un registru central organizat la nivelul Ministerului Justiţiei pentru asociaţii şi fundaţii;
c) într-un registru central organizat la nivelul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală în cazul fiduciilor.

Conform art. 19 alin. (8), accesul la registrele prevăzute la alin. (5) este asigurat, în conformitate cu normele privind protecţia datelor cu caracter personal, cu titlu gratuit:
a) autorităţilor care au competenţe de supraveghere şi control, organelor judiciare, în condiţiile Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, cu modificările şi completările ulterioare, şi Oficiului, în timp util, fără nicio restricţie şi fără a alerta persoana în cauză;
b) entităţilor raportoare atunci când aplică măsurile de cunoaştere a clientelei;
c) oricăror persoane sau organizaţii care pot demonstra un interes legitim.

Persoanele sau organizaţiile prevăzute la alin. (8) lit. c) au acces la numele, luna şi anul naşterii, cetăţenia şi ţara de reşedinţă ale beneficiarului real, precum şi la informaţiile privind modalitatea în care se concretizează această calitate.

În vederea îndeplinirii obligaţiei de identificare a beneficiarului real, entităţile raportoare se vor baza pe registrul central prevăzut la alin. (5).

În cazul beneficiarilor de fiducii sau de construcţii juridice similare care sunt desemnaţi în funcţie de caracteristici particulare sau de categorie, entităţile raportoare au obligaţia să obţină informaţii adecvate, corecte şi actualizate cu privire la beneficiar, astfel încât să se asigure că vor fi în măsură să stabilească identitatea beneficiarului la momentul plăţii sau al exercitării de către beneficiar a drepturilor sale dobândite.

În fine, art. 19 alin. (13), precizează că măsurile prevăzute în prezentul articol se aplică tuturor tipurilor de construcţii juridice cu o structură sau funcţii similare fiduciilor. 

3.8. Obligația păstrării documentelor care atestă aplicarea procedurilor de cunoaștere a clientelei (art. 21)

La fel ca legea veche, Legea nr. 129/2019 instituie în sarcina entităților raportoare obligația păstrării documentelor care fac dovada aplicării măsurilor de cunoaștere a clientelei, într-o formă admisă în procedurile judiciare, pentru o perioadă de 5 ani de la încetarea relației sau de la data efectuării tranzacției ocazionale.

Entitățile raportoare au, totodată, obligația păstrării documentelor justificative şi a evidenţelor tranzacţiilor, constând în fişe de cont sau corespondenţă comercială, necesare pentru identificarea tranzacţiilor, inclusiv rezultatele oricărei analize efectuate în legătură cu clientul, de exemplu solicitările pentru a stabili istoricul şi scopul tranzacţiilor complexe, neobişnuit de mari. Aceste documente pot fi originale sau copii admise în procedurile judiciare şi trebuie păstrate pentru o perioadă de 5 ani de la data încetării relaţiei de afaceri cu clientul ori de la data efectuării tranzacţiei ocazionale.

Art. 21 alin. (3) statuează că, atunci când se impune extinderea perioadei de păstrare a documentelor, în scopul de a preveni, depista sau investiga activităţile de spălare a banilor sau de finanţare a terorismului, entităţile raportoare sunt obligate să prelungească termenele prevăzute la alin. (1) şi (2) cu perioada indicată de autorităţile competente, fără ca această prelungire să poată depăşi 5 ani.

Legea instituie în sarcina entităților raportoare obligația ștergerii datelor cu caracter personal, la expirarea perioadei de păstrare, cu excepția situațiilor în care alte dispoziții legale impun păstrarea acestor date.

3.9. Obligația desemnării persoanelor cu responsabilități în aplicarea Legii nr. 129/2019 (art. 23)

Potrivit art. 23 alin. (1), entităţile raportoare au obligaţia de a desemna una sau mai multe persoane care au responsabilităţi în aplicarea prezentei legi, cu precizarea naturii şi limitelor responsabilităţilor încredinţate, ale căror nume vor fi comunicate Oficiului, exclusiv în format electronic, prin canalele puse la dispoziţie de către acesta.

În cazul instituțiilor de credit și a celor financiare, legea cuprinde dispoziții speciale. Astfel, conform art. 23 alin. (1), instituţiile de credit şi instituţiile financiare au obligaţia de a desemna un ofiţer de conformitate la nivelul conducerii, care coordonează implementarea politicilor şi procedurilor interne pentru aplicarea Legii nr. 129/2019. În cazul reţelelor cooperatiste, în semnificaţia prevăzută în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare, ofiţerul de conformitate poate fi desemnat la nivelul casei centrale pentru coordonarea implementării politicilor şi procedurilor la nivelul întregii reţele.

Persoanele desemnate conform prevederilor alin. (1) şi (2) au acces direct şi în timp util la datele şi informaţiile relevante, deţinute de entităţile raportoare, necesare îndeplinirii obligaţiilor prevăzute de prezenta lege.

Dispoziţiile alin. (1) nu sunt aplicabile persoanelor fizice ce au calitatea de entitate raportoare, precum şi entităţilor raportoare prevăzute la art. 5 alin. (1) lit. i).

Având în vedere natura responsabilităţilor încredinţate persoanelor prevăzute la alin. (1) şi (2), autorităţile de supraveghere şi control şi entităţile raportoare au obligaţia de a crea mecanisme de protejare a acestora, inclusiv prin acordarea dreptului de a se adresa în nume propriu pentru a semnala autorităţilor statului încălcări de orice natură ale prezentei legi în cadrul entităţii raportoare, caz în care identitatea acestor persoane va fi protejată corespunzător.

Mecanismele prevăzute la alin. (5) includ, după caz, cel puţin:
a) proceduri specifice pentru primirea rapoartelor privind încălcările de orice natură ale prezentei legi şi luarea de măsuri ulterioare;
b) o protecţie corespunzătoare a angajaţilor sau a persoanelor aflate într-o poziţie similară în cadrul entităţilor raportoare, care raportează încălcări de orice natură ale prezentei legi, comise în cadrul acestora;
c) protecţia adecvată a persoanelor prevăzute la alin. (1) şi (2);
d) protecţia datelor cu caracter personal ale persoanei care raportează încălcarea de orice natură a prezentei legi, precum şi ale persoanei fizice suspectate că este responsabilă de încălcare, în conformitate cu principiile stabilite în Regulamentul (UE)2016/679;
e) norme clare care să asigure faptul că este garantată confidenţialitatea în toate cazurile în ceea ce priveşte identitatea persoanei care raportează încălcările de orice natură ale prezentei legi, comise în cadrul entităţii raportoare, cu excepţia cazului în care divulgarea este impusă de alte prevederi legale.

3.10. Obligația privind pachetul de politici şi norme interne, mecanisme de control intern şi proceduri de administrare a riscurilor

Potrivit art. 24 alin. (1) din lege, entităţile raportoare stabilesc politici şi norme interne, mecanisme de control intern şi proceduri de administrare a riscurilor de spălare a banilor şi de finanţare a terorismului. Această obligație a entităților raportoare trebuie va avea configurația concretă corespunzător naturii şi volumului activităţii desfăşurate de entități şi având în vedere reglementările, cerinţele prudenţiale şi instrucţiunile sectoriale emise de autorităţile competente în aplicarea prevederilor art. 1 alin. (4).

Obligația privind pachetul de politici şi norme interne, mecanisme de control intern şi proceduri de administrare a riscurilor include cel puţin următoarele elemente:
– măsuri aplicabile în materie de cunoaştere a clientelei;
– măsuri aplicabile în materie de raportare, păstrare a evidenţelor şi a tuturor documentelor conform cerinţelor din prezenta lege şi de furnizare promptă a datelor la solicitarea autorităţilor competente;
– măsuri aplicabile în materie de control intern, evaluare şi gestionare a riscurilor, managementul de conformitate şi comunicare;
– măsuri aplicabile în materie de protecţie a personalului propriu implicat în procesul de aplicare a acestor politici, împotriva oricăror ameninţări ori acţiuni ostile sau discriminatorii;
– instruirea şi evaluarea periodică a angajaţilor;
– în funcţie de dimensiunea şi natura activităţii, entităţile raportoare au obligaţia de a asigura o funcţie de audit independent în scopul testării politicilor, normelor interne, mecanismelor şi procedurilor de administrare a riscurilor.

3.11. Obligația identificării și evaluării riscurilor (art. 25)

Art. 25 alin. (1) din lege instituie, în sarcina entităților raportoare, obligația de a identifica şi evalua riscurile activităţii desfăşurate referitoare la expunerea la spălarea banilor şi la finanţarea terorismului, luând în considerare factorii de risc, inclusiv cei referitori la clienţi, ţări sau zone geografice, produse, servicii, tranzacţii sau canale de distribuţie.

Evaluările riscurilor activităţii desfăşurate referitoare la expunerea la spălarea banilor şi la finanţarea terorismului se vor efectua în conformitate cu dispozițiile art. 25 alin. (2)-(4) din lege.

3.12. Obligația de a comunica Oficiului datele și informațiile necesare îndeplinirii atribuțiilor prevăzute de lege (art. 26)

Art. 26 din lege instituie în sarcina entităților raportoare obligația de a comunica Oficiului datele și informațiile necesare îndeplinirii atribuțiilor prevăzute de lege.

Prof. univ. dr. av. Mihai Adrian Hotca