1,224 citiri

Câte nuanțe de gri are creditul? Despre tehnici de creditare la limita legii și dincolo de ea

Radu Rizoiu
Radu Rizoiu
Mihaela Gherghe
Mihaela Gherghe

SHYLOCK: He lends out money gratis and brings down
The rate of usance here with us in Venice.
(…)
ANTONIO: If thou wilt lend this money, lend it not
As to thy friends; for when did friendship take
A breed for barren metal of his friend?
But lend it rather to thine enemy,
Who, if he break, thou mayst with better face
Exact the penalty.
(…)
SHYLOCK: This is the fool that lent out money gratis[1]

Introducere. Creditul și dreptul (obiectiv) au o istorie comună. Creditul reprezintă cristalizarea încrederii din punct de vedere economic: creditorul trebuie să fie convins că debitorul își va respecta promisiunea când aceasta va ajunge la scadență, în viitor. Creditorul „investește” acum o valoare patrimonială în debitor, în speranța (bazată pe încredere) că în viitor va primi înapoi investiția inițială (plus, eventual, o marjă de profit). Dreptul obiectiv este construit, în mod similar, pe o prezumție de încredere, de această dată una politică[2]. Omul ca individ (cetățeanul politic [art. 15 alin. (1) Constituție] sau subiectul de drept juridic [art. 25 alin. (2) NCC]) acceptă[3] să-și limiteze libertatea având încredere că limitele impuse de dreptul obiectiv îi vor profita pe termen lung[4].

Fără a încerca să facem aici o teorie a normei de conduită, trebuie să remarcăm că omul este privit, în general, ca o ființă gregară. De regulă, situațiile în care individul acționează în afara grupului sunt considerate cazuri excepționale. Astfel de ipoteze acoperă o paletă largă: de la individul care nu acceptă normele de conviețuire socială (etichetat drept „sociopat”[5]) până la ermitul care preferă să se izoleze de „zgomotul lumii” pentru a auzi glasul Domnului (și a fi astfel „îndumnezeit”[6]); de la cel care distruge nenumărate vieți pentru a schimba orânduirea (și care este privit fie ca un lider mesianic, fie ca un nebun megaloman) până la cel care își asumă riscuri mari pentru a „ieși din mulțime” (fie ca „om de afaceri” de succes, fie ca lider al unui grup sau curent). Indiferent de plasarea în aceste categorii, individul care acționează mai degrabă egoist[7] decât altruist[8] reprezintă un caz de excepție[9].

Prin urmare, pare oarecum natural pentru om să prefere traiul în comun, în cadrul unei societăți. În acest fel, slăbiciunile individului privit în mod singular pot fi compensate de puterea de cooperare cu ceilalți indivizi care conduce la apariția unei „ființe compuse” sub forma grupului de indivizi ce acționează în comun[10]. Or, traiul în comun presupune o anumită formă de organizare. Este mai puțin important dacă această formă de organizare este mai simplă (familie, gintă, trib) sau ajunge la forme complexe (stat, uniune de state). În orice tip de colectivitate este necesară existența unor reguli de comportament. Lipsa unor asemenea reguli descalifică grupul de indivizi de la a fi catalogat drept comunitate, căci nu permite conjugarea eforturilor mai multor indivizi în vederea atingerii unui scop unic (și, deci, comun). Din această perspectivă, regulile ar putea fi considerate un „dat” al omului[11]. Dacă este așa, înseamnă că existența regulilor este inerentă omului. Prin urmare, instrumentul de formalizare al acestor reguli (că este tradiția, magia, voința divină, inspirația liderului sau un sistem complex de elaborare a dreptului) reprezintă doar un mijloc de exprimare a unor valori inerente.

Dreptul (obiectiv) apare astfel ca o „punere pe hârtie” a unor reguli care derivă din însăși natura umană. Uneori regulile formale sunt simple constatări ale unor practici sociale general acceptate, alteori ele deviază de la acestea. Se pare că dreptul obiectiv este perceput ca atare numai în zonele unde el nu corespunde percepției interne a individului, acolo unde norma de drept tinde să (re)orienteze comportamentul individului. Această percepție este însă una falsă, pentru că idealul dreptului obiectiv ar putea fi definit ca punctul în care individul nu mai face diferența între propria voință și norma juridică. Atunci când individul ar acționa și în lipsa unei norme în același fel în care norma îi prescrie nu reprezintă moartea dreptului, ci apoteoza sa.

Este vorba despre internalizarea normei juridice: regula se aplică din convingere, nu prin constrângere. Acest proces de internalizare se poate dezvolta în două moduri diferite: prin codificare și prin exemplificare. În prima situație, dreptul obiectiv utilizează ca model pentru norma juridică regulile deja dezvoltate (spontan) de grupul căruia i se adresează[12]. În cel de-al doilea caz, norma juridică vine să reglementeze o situație în care nu există o regulă stabilită, dar regula oferită de normă se dovedește soluția optimă, fiind urmată de toți membrii colectivității[13]. Atunci când regula de drept este respectată din convingere, iar nu prin constrângere, eficiența sa este maximă. Pornind de la această afirmație axiomatică, vom încerca să realizăm o analiză de tip economic a normelor juridice din materia creditării. Raționamentul este următorul: dacă autoguvernarea (adică dezvoltarea normei de conduită de jos în sus, de către subiecții raportului juridic) asigură cea mai eficientă formulă de reglementare, atunci principiul economic al eficienței ar trebui să-l determine pe legiuitor să ofere soluții similare atunci când legiferează (de sus în jos).

Raționamentul nu este unul nou și nici revoluționar. El este aplicat deja de către sistemul de drept pe mai multe planuri. Astfel, principiul autonomiei de voință (cel puțin sub aspectul libertății contractuale [art. 1169 NCC]) reprezintă o formă de a spune că regulile stabilite la nivelul de bază între subiectele de drept, de către subiectele de drept, sunt preferate regulilor impuse din exterior. Acestea din urmă acționează ca simple supape de siguranță pentru zone sensibile (interesul public [art. 11 NCC]). Mai departe, raționamentul învestește norma privată cu forță juridică echivalentă cu cea a normei edictate [art. 1270 alin. (1) NCC]. Într-un alt plan, dezvoltarea unor practici repetitive poate genera decelarea unei reguli (tot de sorginte privată) aplicabilă între părți [art. 1272 NCC]. În sfârșit, acceptarea uzanțelor (inclusiv a uzurilor profesionale) ca izvor de drept [art. 1 NCC] reprezintă tot o recunoaștere implicită a reglementării de jos în sus. Toate aceste norme pornesc de la premisa eficienței pe care regula creată „la firul ierbii” o va asigura conformării voluntare la prescripția normativă.

Prin urmare, considerăm că nu este lipsit de relevanță să studiem modul în care practicile de creditare se dezvoltă pe diferite planuri pentru a putea apoi să căutăm o formă „ideală” de reguli aplicabile în acest domeniu. Dacă acceptăm că regulile dezvoltate organic, de către părțile raportului de creditare tind spre maximizarea eficienței normative, poate nu este lipsit de relevanță ca legiuitorul să se inspire din aceste practici. Oricât ar părea de contraintuitiv, poate că zona cea mai interesantă este cea a creditului ilegal, acolo unde nu există nicio formă de coerciție statală și unde părțile sunt nevoite să apeleze la reguli față de care conformarea voluntară este maximă.

Vom încerca să facem o paralelă între cele două domenii (creditul și dreptul) pornind de la aceste premise. Tocmai de aceea, vom începe prin a face o scurtă prezentare a noțiunii de credit (I) pentru a putea apoi defini diferitele forme de credit din perspectiva conformității lor cu dreptul obiectiv (II). Pe baza acestor observații, vom încerca să analizăm (dincolo de interdicția formală din dreptul obiectiv) normele private stabilite în mod „organic” în cazul unei forme de credit ilegal – cămătăria (III) pentru a vedea dacă regulile impuse de lege pentru creditul acceptabil răspund cerințelor pieței reliefate de standardele impuse într-un mediu nereglementat formal.

I. Ce este creditul?

 1. Evoluție istorică. Creditul apare, ca o realitate socială, doar în momentul în care organizarea societății permite cristalizarea încrederii. Altfel spus, nu se poate vorbi de credit decât atunci când normele sociale (nu neapărat devenite norme juridice) sancționează nerespectarea promisiunilor. În mod esențial, creditul reprezintă o operațiune prin care o persoană acceptă să facă ceva azi în beneficiul altei persoane bazându-se că beneficiarul de azi va face ceva în schimb în viitor. Dacă ar lipsi această speranță (legitimă) asupra prestației viitoare, creditul nu ar putea să existe.

În consecință, creditul necesită un sistem de asigurare a îndeplinirii promisiunilor. Nu este obligatoriu să fie vorba despre un sistem de coerciție juridică. Poate fi vorba despre un sistem de ordonare morală: în grupurile restrânse, unde membrii comunității se cunosc personal între ei, dacă nu îți îndeplinești promisiunea vei fi izolat de restul grupului. Poate fi vorba despre un sistem de putere fizică: organizațiile mafiote pot să acorde credit terților fără a se teme că aceștia nu vor restitui sumele împrumutate. Poate fi un sistem de necesitate determinată de constrângerea psihică: microcreditele acordate grupurilor defavorizate care altfel nu ar avea acces la nicio formă de credit și de aceea vor face orice pentru a restitui creditul primit. Poate fi vorba despre un cod profesional (negustorii de diamante) sau al onoarei (cavaleri, samurai). Important este că există o formă de constrângere (chiar și o formă de auto-constrângere) care asigură respectarea promisiunii în viitor (la scadență).

Regulile morale tind să sprijine ideea de promisiune[14]. Încă de la începutul organizării sociale, colectivitățile umane au fost nevoite să se bazeze pe o legătură între indivizi care să asigure coeziunea grupului. Această legătură (fie ea o legătură „naturală” – de sânge – sau construită – de supunere) are la bază încrederea. În primul caz, legătura este una egalitară: am încredere în tine pentru că știu că și tu mă vei ajuta când voi avea nevoie. Cea de-a doua pare mai degrabă univocă: am încredere în superiorul meu că mă va apăra, dar poate fi privită și în sens invers: fără supuși (loiali) stăpânul nu are nicio putere. În consecință, încrederea devine liantul sine qua non al oricărei societăți umane[15]. Distrugerea încrederii duce la disoluția civilizației, fiecare individ încercând să își atingă obiectivele în mod singular (acel Bellum omnium contra omnes Hobbesian).

Din perspectivă diacronică, încrederea a evoluat dinspre personal către abstract. Inițial, încrederea viza o anumită persoană (sau grup de persoane apropiate). Cu timpul, ea a început să fie percepută în mod independent de cunoașterea directă a persoanei în cauză, pe baza markerilor sociali folosiți de ceastă persoană (comportamentul său în societate). În acel moment, încrederea s-a putut desprinde de persoană și a devenit credit. Fiecare persoană căpăta astfel un „buget” de credit pe care îl putea folosi sau îl putea gestiona (în sensul creșterii sau diminuării). Pe măsură ce economia devenea una de schimb, bazată pe etalonul monetar, creditul fiecărei persoane a căpătat și o valoare monetară. Așa a apărut noțiunea modernă de credit.

2. Etimologie. Termenul de „credit” este o apariție relativ nouă în peisajul român. El reprezintă un neologism venit pe filieră franceză[16] în perioada de constituire a statului român modern. Practic, cuvântul a intrat în limbajul curent după adoptarea Codurilor moderne din 1864, traducerea variantei franceze impregnând Codul civil Cuza[17]. Terminologia anterioară utiliza termenii de „împrumutare”, „împrumutător”, „dator” și „datorie”[18] pentru actualele „credit”, „creditor”, „debitor” și „obligație”[19].

Prin urmare, pentru a vedea originile termenului autohton de „credit” trebuie să căutăm etimologia termenului francez de „crédit”. La rândul său, termenul provine din latinescul credito, preluat pe filiera dreptului roman. Termenul s-a generalizat pentru a desemna orice raport obligațional, iar derivatul său, „creditor”, desemnează pe subiectul activ al unui asemenea raport[20]. Ulterior, a apărut și sensul restrâns al creditului văzut ca un mijloc de mobilizare a resurselor financiare sub forma contractului de credit[21].

Această generalizare a determinat unele imprecizii de limbaj juridic, ceea ce a făcut că terminologia să se specializeze. Astfel, latura activă a raportului obligațional a început să fie desemnată prin termenul de „drept de creanță” sau prin cel prescurtat de „creanță”, doar terminologia contabilă lucrând în continuare cu „debite” și „credite”. Creditul a început să fie asociat cu contractul (bancar) de credit, ceea ce a mutat accentul în materia contractelor speciale și a pus într-un con de umbră sensul originar.

În ultimii 150 de ani, termenul a început să intre în limbajul curent, formând expresii de genul „a da cuiva credit” care semnifică să ai încredere în cineva[22]. Iată cum neologismul și-a regăsit originile.

3. Elemente esențiale. Noțiunea de credit se fundamentează pe două elemente esențiale: încrederea și trecerea timpului[23]. Vom încerca în continuare să oferim câteva repere în cheie juridică ale acestor elemente. Din punct de vedere juridic, încrederea este oferită de credință creditorului că debitorul său își va îndeplini (întocmai [art. 1516 alin. (1) NCC]) obligația asumată. Pornind de la definirea „în oglindă” a obligației și a dreptului (de creanță) [art. 1164 NCC], putem „traduce” încrederea prin noțiunea juridică de „obligație”. Existența obligației, mai exact sistemul juridic de protecție a creditorului împotriva neexecutării obligației asumate de către debitor [art. 1516 alin. (2) NCC], reprezintă elementul menit să confere creditorului încrederea de care acesta are nevoie.

Împărțirea rolurilor între creditori și debitori există tocmai pentru că oamenii diferă între ei din perspectiva gusturilor pentru a face investiții curente sau pentru viitor, din perspectiva obiceiurilor de consum[24] și din perspectiva abilităților și oportunităților pe care le au[25]. Cei care doresc să consume mai mult decât le permite bugetul curent vor deveni debitori, în timp ce aceia care preferă să economisească vor avea statut de creditori. Principiul justiției distributive impune să fie acordat fiecăruia ce i se cuvine (suum cuique tribuere), dar de vreme ce situația fiecărui individ în societate este diferită, această distribuție va fi inevitabil inegală[26]. Eficiența și justiția distributivă au multe elemente comune[27].

În plan juridic, timpul este reflectat în instituția termenului. Trecerea timpului este reprezentată de existența unui termen [art. 1411 NCC]. Din perspectiva creditorului, acel timp care erodează încrederea este reprezentat de perioada în care este împiedicat să acționeze pentru a-și asigura valorificarea dreptului său prin recurgerea la obligarea debitorului să efectueze prestația promisă. Avem așadar definiția termenului suspensiv [art. 1412 alin. (1) NCC]. Putem deci exprima ideea de trecere a timpului prin instituția termenului suspensiv. În concluzie, din punct de vedere juridic, creditul se traduce printr-o obligație afectată de un termen suspensiv.

Schimbul simultan presupune numai o motivare imediată și nu necesită executare silită, de vreme ce părțile obțin în același timp executarea prestației celeilalte părți. Atunci când creanțele sunt cu executare imediată, ele se sting în momentul imediat nașterii lor și, prin urmare, riscul de neplată nu există[28]. Pe de altă parte, asumarea unei obligații care presupune executarea prestației în viitor necesită un mecanism artificial care să supravegheze îndeplinirea obligației la acel moment ulterior. Spre deosebire de impulsul natural care este suficient pentru schimbul simultan, executarea obligațiilor necesită un sistem juridic care este o construcție artificială[29]. Atunci când între momentul nașterii creanței și cel al stingerii ei (prin plată) există o perioadă (mai lungă sau mai scurtă) de timp, însă, apare riscul de neplată. Creditorul dorește să se asigure că acest risc este minimizat până la dispariție. În acest context apare discuția despre garanțiile asociate creditului. Decalajul temporal dintre nașterea și stingerea obligației este desemnat în plan juridic de noțiunea de credit. Prin urmare, garanțiile sunt strâns legate de credit[30].

De altfel, cu cât durata acestui termen este mai mare, cu atât încrederea dintre părți trebuie să fie mai puternică. Încrederea are tendința de a se estompa cu trecerea timpului; ea se erodează în timp. Chiar și în cazul afacerilor solide, care generează încredere, previziunile pe termen lung nu pot să ofere o siguranță suficientă că afacerea va rămâne (la fel de) profitabilă. Prin urmare, și acești debitori vor trebui să ofere garanții (reale) pentru a obține credite pe termen lung[31]. De multe ori se observă o corelare între termenul creditului și caracterul său garantat sau negarantat: cu cât termenul împrumutului este mai mare, cu atât șansa de a fi cerute garanții (reale) este mai mare[32]. Explicația se regăsește în raportul între termen și încredere.

4. Concept. Pornind de la cele expuse mai sus, intuim că prin credit este desemnat acel sentiment de încredere care permite creditorului să accepte amânarea îndeplinirii obligației de către debitorul său. Prin urmare, trecând în registru juridic[33], orice obligație afectată de un termen suspensiv ar reprezenta o formă de credit.

Această intuiție își găsește un suport normativ. Astfel, art. 2167 NCC extinde aplicarea regulilor edictate în materia împrumutului (de consumație) cu dobândă pentru toate obligațiile de a da o sumă de bani sau alt bun de gen afectate de un termen suspensiv. Limitarea legată de obiectul obligației este justificată de scopul asimilării – împrumutul de consumație având ca obiect numai bunuri de gen [art. 2158 alin. (1) NCC]. Întâlnim și aplicații particulare ale acestei asimilări. Astfel, în materie de vânzare, cumpărătorul (debitor al obligației de plată a prețului) este dator să plătească dobânzi dacă obligația sa este decalată de cea a predării de către vânzător a bunului [art. 1721 NCC]. Tot așa, în cazul restituirii unor prestații efectuate fără a exista o obligație valabilă, debitorul de rea credință al obligației de restituire datorează fructele [art. 1645 alin. (2) NCC]. Dacă prestația constă în plata unei sume de bani, fructele sunt reprezentate tocmai de dobânzi.

De asemenea, legislația specială conține precizări interesante[34]. Astfel, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 52/2016 definește creditul ca reprezentând „amânare la plată, împrumut sau alte facilități financiare similare” [art. 3 pct. 3 OUG52]. Același act normativ explică și fundamentul creditării reprezentat de încrederea pe care debitorul i-o insuflă creditorului (numită „bonitate” [art. 3 pct. 17 OUG52]), precum și faptul că încrederea poate fi determinată prin aplicarea unor criterii obiective de natură statistică[35] [art. 74 OUG52].

Creditul se poate prezenta și sub forma obligației asumate de creditor de a oferi un împrumut, obligație afectată de un termen extinctiv[36] [art. 2193 NCC]. Prin urmare, încrederea poate fi „acumulată” și „depozitată” pentru a fi folosită în mod repetat[37].

În urma acestor observații, putem defini creditul drept acordarea de către creditor debitorului a unui termen de executare a obligației bazat pe încrederea pe care creditorul o are cu privire la îndeplinirea (plata) în viitor a obligației asumate de către debitor. Acest capital de încredere utilizat de către debitor în raport cu creditorul său poartă numele de bonitate[38].

5. Distincții. Deși în limbajul curent creditul a început să se confunde cu împrumuturile bancare, cele două noțiuni nu sunt sinonime decât parțial. Tendințele de a crea o sinonimie perfectă între cei doi termeni riscă să producă o serie de confuzii. Tocmai de aceea, este util să precizăm diferențele dintre aceste concepte.

Creditul reprezintă o noțiune profund umană; accepțiunea sa juridică este doar o fațetă a ideii de credit-încredere. Una dintre formele prin care creditul se manifestă în plan juridic este în cadrul contractului de împrumut. Explicația este simplă: prin contractul de împrumut o persoană (creditorul) acceptă să transmită controlul asupra unui bun către o altă persoană (care devine, astfel, debitor) fiind încredințat de către acesta din urmă că va primi înapoi, după o vreme, bunuri de o valoare similară (plus un eventual preț al utilizării)[39] [art. 2158 alin. (2) NCC]. Prin urmare, ca regulă, într-un contract de împrumut creditorul își îndeplinește obligația de remitere a bunului încă de la momentul încheierii contractului, așteptând apoi îndeplinirea obligației (de restituire a) debitorului. Deși orice contract presupune încrederea părților în cuvântul dat de către cealaltă parte, în cazul contractului de împrumut creditorul este cel care are mai multă nevoie de încredere, pentru că el dă deja ceva, așteptând să primească ceva (de la debitor) în viitor[40].

Din punct de vedere al tehnicii juridice, așadar, contractul de credit și cel de împrumut se deosebesc din două perspective: al caracterului interdependent al obligațiilor și al formei contractuale.

Din perspectiva obligațiilor cărora le dă naștere, contractul de împrumut este unul unilateral[41]. Deși se nasc obligații reciproce, obligația (esențială a) creditorului de a remite bunul împrumutat se execută instantaneu, la momentul încheierii contractului. Prin urmare, ulterior încheierii acestuia, doar debitorul mai are o obligație (importantă) neexecutată – obligația de restituire [art. 2158 alin. (1) NCC]. De cealaltă parte, în cazul contractului de credit, creditorul doar se obligă să îl crediteze pe debitor pe baza capitalului de încredere dovedit[42]. Prin urmare, nici creditorul nu își îndeplinește (încă) obligația esențială de a oferi un bun al său debitorului, urmând să facă acest lucru în viitor. Contractul de credit este, deci, unul sinalagmatic[43].

Din punctul de vedere al formării consimțământului, contractul de împrumut este un contract real[44], predarea bunului împrumutat către debitor reprezentând o condiție de formare valabilă a contractului [art. 2158 alin. (1) NCC]. Contractul de credit, pe de altă parte, este un contract consensual[45], de vreme ce obligația creditorului de a remite bunul debitorului se va realiza în viitor [art. 2193 NCC].

Dincolo de aceste deosebiri de tehnică juridică, contractul de credit circumscrie mai multe practici, împrumutul fiind doar una dintre acestea. Tocmai de aceea, art. 2167 NCC a simțit nevoia să extindă (prin asimilare[46]) regimul juridic al împrumutului (de consumație) și la alte operațiuni care întrunesc condiția existenței unei obligații de a da bunuri fungibile afectată de un termen suspensiv. Totodată, legea evocă posibilitatea formării progresive a unui contract (real) de împrumut sub forma unei promisiuni de împrumut urmate de o executare a obligației de predare a bunului împrumutat [art. 2145 NCC].

Putem concluziona că împrumutul este o specie a genului numit credit.

II. Umbrele creditării

6. Dobânda – de la păcat la obligație. La începuturile sale, împrumutul era un contract esențialmente gratuit[47]. Chiar și codificările epocii moderne au menținut acest caracter[48] (cel puțin în ceea ce privește raporturile pur civile). Noul Cod civil (ca o consecință a unificării obligațiilor[49]) face o primă digresiune: după ce art. 2159 alin. (1) NCC menține tradiționala prezumție de gratuitate, alineatul secund al aceluiași text instituie o prezumție contrară (de onerozitate) în cazul împrumutului bănesc. Este posibil ca schimbarea de viziune să fie legată de jocul dispozițiilor art. 1488 alin. (1) NCC și art. 1489 NCC (citit prin prisma OG 13/2011). De vreme ce legea prezumă curgerea dobânzilor remuneratorii (și fixează și o rată de referință pentru nivelul acestora, aplicabilă în lipsa unei convenții a părților), era logic să se lege acest fapt cu caracterul remunerat al împrumutului monetar.

Față de caracterul gratuit, percepția morală era că dobânda este ceva reprobabil. Cu toate acestea, imperativele activităților de schimb au făcut ca practica să impună creditul cu dobândă[50]. Pornind de la ideea „analogiei structurale evidente dintre domeniul juridic și domeniul religios”[51], bazată pe faptul că „imperativul definește modul verbal propriu al dreptului și al religiei”[52], nu este lipsit de relevanță să privim la evoluția creditului în istoria Bisericii (creștine). Nu putem ignora astfel faptul că atât creditul, cât și credința provin din aceeași sursă conceptuală: încrederea[53]. Pornind de la gr. pistis (lat. fides) au fost dezvoltate o serie de instituții care, la un moment dat, s-au despărțit (după ce au parcurs un drum comun în perioada magiei reglementatoare) în zona juridică (creditul) și spirituală (credința)[54]. Interesantă este evoluția veterotestamentară în care perceperea de dobândă era interzisă doar în cazul în care împrumutatul era din aceleași neam/trib cu împrumutătorul[55]; altfel, nu era nicio problemă să percepi dobândă[56]. Așadar, regula morală avea ca justificare necesitatea asigurării coeziunii sociale în cadrul grupului, iar nu o interdicție absolută[57]. Construcția universalistă a creștinismului[58] a extins această regulă indiferent de destinatar, dar fără a o mai edicta ca o normă juridică.

Creditul a traversat o perioadă de demonizare în Evul mediu, pornind de la o neînțelegere conceptuală[59]. Preluând una dintre fericirile predicate de Isus în timpul predicii de pe munte, așa cum este redată în Evanghelia după Luca[60], s-a susținut că împrumutul ca atare este un act interzis de preceptele creștine. S-a omis însă să se facă distincția dintre planul mundan (al activității umane productive) și cel ceresc (al spiritualității umane). Așa cum explică foarte bine Giorgio Agamben: „Mesianicul este nu distrugerea, ci dezactivarea și inaplicabilitatea legii”[61]. Sau, în cuvintele lui Isus, „Dați așadar înapoi lui Cezar cele ce sunt ale lui Cezar și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu”[62]. Citite în această cheie, spusele capătă un nou înțeles: împrumutul ține de planul mundan și nu aduce niciun plus în plan spiritual. El nu este interzis, ci doar este un act care nu va asigura calea către purificare spirituală, care necesită eliberarea de constrângerile lumești[63]. Este interesant de observat că și în vremea noastră această demonizare a creditului apare în mod recurent în discursul public[64].

Pe partea de reglementare, lucrurile sunt puțin mai clare. Dacă în Occident, Conciliul al treilea de la Lateran interzisese camăta[65], iar Conciliul de la Viena precizase că este erezie să nu condamni cămătăria[66], în Îndreptarea Legii (codul juridico-religios al lui Neagoe Basarab din 1526), glava 86 precizează că „Mireanul creștin de va vrea să ia camătă de la fratele său creștinul, acela să se afurisească și să se lipsească și de dumnezăiasca priceaștenie pînă se va părăsi; atunce să se iarte și să se priimească la besearică”[67]. Se observă că sancțiunea este una mai degrabă ecleziastică decât juridică (deși, în epocă, negarea accesului în biserică reprezenta mai mult decât un oprobiu moral) și, oricum, una temporară doar pe perioada activității de cămătărie. Astăzi, dreptul canonic (catolic) recunoaște valabilitatea contractelor după regulile legii civile, dacă nu cumva ele sunt interzise de dreptul divin[68].

În zilele noastre, în afara dispoziției generoase din art. 2159 alin. (2) NCC, observăm că art. 2 OG 13/2011 afirmă, într-un fel, obligativitatea remunerării banilor[69]. Este interesant că această obligativitate nu privește numai creditul profesionist, ci și pe cel personal, ocazional. Așadar, astăzi, cel puțin la nivel legislativ, avem o regulă a perceperii dobânzii (remuneratorii[70]). Pe de altă parte, o serie de inițiative legislative încearcă să limiteze nivelul ratei dobânzii. Astfel, în raporturile dintre neprofesioniști, ea este limitată explicit de către art. 5 OG 13/2011, iar depășirea plafonului se sancționează cu pierderea totală a dreptului la dobândă. Iată că scrupulele morale legate de dobândă persistă și în reglementarea actuală! În plus, se discută din ce în ce mai serios și despre limitarea ratelor dobânzilor profesioniștilor. După ce Banca Națională a României a adoptat o măsură de prudență financiară în 2018

7. Tipologia creditului. Creditul este o prezență ubicuă în viața noastră. La o privire atentă, mare parte din teoria generală a obligațiilor reprezintă o reglementare a creditării. Toate mecanismele utilizate pentru a asigura executarea obligațiilor ar fi inutile dacă obligația s-ar plăti la momentul la care s-a născut. Teoria obligațiilor nu ne ajută în piața de legume când cumpărăm 1 kg de cartofi și plătim prețul pe loc. Ea are sens cu predilecție atunci când cumpărăm un frigider și ne angajăm să-l plătim în 12 rate lunare. Dacă acceptăm această viziune largă asupra creditului, simplul gând că ne-ar fi mai bine fără credit, sau că debitorii sunt buni, iar creditorii sunt răi devine prea simplificator pentru a fi folosit ca argument.

Totuși, pentru pacea socială, anumite forme de creditare sunt scoase în afara legii, din varii motive. Din perspectiva compatibilității cu un sistem juridic, putem așadar împărți creditul în două clase mari: creditul legal și creditul ilegal. Faptul că legea interzice anumite forme de creditare nu înseamnă că acel tip de credit dispare din viața comunității. El doar trece underground, continuă să existe sub radarul legii. Studierea acestor forme de credit ilegal poate însă fi utilă din perspectiva relevării unor tipare ale creditării care pot oferi o imagine tridimensională asupra fenomenului și îl pot ajuta pe legiuitor să calibreze normele din domeniu în așa fel încât să interzică numai formele cu adevărat nocive și să nu pice în capcana supra-reglementării care să determine practici de evitare a legii din partea creditorilor și debitorilor.

Pentru a începe cu partea plină a paharului, creditul legal apare pe mai multe paliere: instituțional, corporativ și personal. În ciuda opiniei generale cum că băncile ar avea un monopol cu privire la creditare, creditul bancar reprezintă doar o fracțiune din creditul legal. Astfel, la nivelul instituțional, creditul bancar este însoțit și de creditul acordat de alți profesioniști financiari – instituțiile financiare nebancare („IFN”). După un început nesigur în 2006, aceste IFN-uri au reușit în anul 2016 să atingă pragul de relevanță de 10% din creditele acordate de sectorul instituțional, ceea ce a atras atenția Băncii Naționale a României care a decis să impună un control mai strict pentru creditele acordate de IFN-uri și să le limiteze (implicit) rata dobânzii practicate[71]. Cu toate acestea, creditele acordate de către IFN- uri se plasează în zona creditării legale.

Depășind pragul specialiștilor creditului (instituții de credit și instituții financiare nebancare) ajungem în zona creditului corporativ, adică al creditării practicate de către societățile nefinanciare. Aici intră o serie de „produse” de creditare utilizate în cadrul operațiunilor comerciale. Există o zonă a creditului inter-companii, în care societățile din același grup își gestionează resursele financiare în așa fel încât entitățile cu exces de lichiditate să le „împrumute” pe cele cu deficit. După multe discuții legate de legalitatea acestor practici, legiuitorul a ales să precizeze în mod expres faptul că asemenea operațiuni sunt legale, prin adăugarea ultimelor două alineate la textul art. 272 din Legea societăților nr. 31/1990.

Tot aici intră și vestitul „credit furnizor”, adică posibilitatea unei societăți de a accepta ca marfa livrată (sau serviciul prestat) să-i fie plătită după un anumit timp de către beneficiar. Acest gen de finanțare este extrem de răspândit[72], mai ales între profesioniști care au o relație de cooperare de lungă durată (și, deci, au încredere unul în celălalt) pentru că astfel evită finanțarea fluxului de numerar de la bănci[73]: beneficiarul va avea nevoie de o perioadă de timp pentru a (re)vinde marfa primită (și a încasa prețul). Dacă i se dă acest răgaz din partea furnizorului, beneficiarul poate să achite marfa primită din banii pe care i-a luat de la clientul final.

Nu în ultimul rând, în această categorie eclectică se poate încadra și creditul pe care societatea îl acordă unor angajați pentru a le oferi anumite beneficii extra-salariale[74]. Sau, o formă (indirectă) de creditare poate consta în acordurile dintre anumite societăți și bănci prin care angajații societății beneficiază de condiții de creditare preferențiale, ceea ce pune societatea angajatoare în poziția unui fideiusor [art. 2292 NCC].

În sfârșit, pe al treilea palier al creditului legal regăsim creditul personal, acordat de către persoanele fizice (neprofesioniști). Art. 2158 alin. (2) NCC are grijă să precizeze faptul că noua reglementare a activității de creditare (profesioniste) nu va afecta creditul personal (ocazional). Dacă adăugăm și faptul că supravegherea Băncii Naționale a României vizează doar „[a]ctivitatea de creditare [care] se desfășoară cu titlu profesional” [art. 2 L93/2009], adică acele activități organizate „ca activități economice de sine stătătoare, orientate spre obținerea de venituri cu caracter regulat” [art. 3 alin. (2) L93/2009], rezultă că rămâne o zonă largă de dezvoltare a operațiunilor de credit personal.

Trecând „granița” ilicitului, în sfera creditului ilegal identificăm și aici mai multe tipuri de operațiuni pe care legea și-a propus să le inhibe. Poate că pe primul loc (cel puțin ca notorietate) se află creditul ilegal sub forma cametei[75]. Larga răspândire a acestor practici a făcut ca legiuitorul să îi „dedice” un text special în cadrul Codului penal. Conform art. 351 Cod penal, „Darea de bani cu dobândă, ca îndeletnicire, de către o persoană neautorizată, se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani”. Se observă o legătură între acest text de incriminare și reglementarea creditului profesional pus sub supravegherea Băncii Naționale a României prin Legea nr. 93/2009. Astfel, persoanele care desfășoară activitate de creditare în mod profesionist (în vederea obținerii de venituri cu caracter regulat) trebuie să fie autorizate de către Banca Națională a României (fie ca instituții de credit, fie ca instituții financiare nebancare). Celelalte au voie să desfășoare doar activități ocazionale de creditare (sau activități regulate, dar care nu sunt orientate spre obținerea de venituri[76]).

Tot o formă ilegală de creditare este frauda bancară, în care creditul este obținut prin mijloace deceptive. Există o paletă largă de practici, de la falsificarea adeverinței de venituri pe baza căreia se face analiza bonității până la creditele acordate ca urmare a înțelegerii frauduloase între funcționarul bancar și client cu privire la fezabilitatea proiectului creditat. Tot aici intră și situațiile în care angajați ai băncii „împrumută” din fondurile avute în custodie, fără a evidenția prelevările de numerar din casierie. O formă interesantă (din perspectiva demersului nostru) o reprezintă activitățile de „cooperare involuntară” între bănci și cămătari. Astfel, au fost raportate situații în care debitorul unor credite cămătărești a fost instigat de creditor (cămătar) să solicite un credit de la bancă pentru a avea surse de rambursare a creditului cămătăresc. Uneori, aceste practici se intersectează și cu frauda, când gruparea infracțională din care face parte și cămătarul furnizează și documentele false pentru obținerea creditului[77].

În sfârșit, o dată cu intensificarea luptei împotriva corupției, apare din ce în ce mai des o formă de creditare ilegală (de fapt, un pseudo-credit) sub forma mitei deghizate. Există mai multe raportări care menționează că persoane suspectate de luare de mită, prinse în flagrant, au declarat fie că au primit banii cu titlu de împrumut, fie că tocmai ce li se restituia un împrumut anterior contractate. Aceste practici au ajuns chiar să implice preconstituirea de probe prin procese simulate. Într-o speță[78], două persoane suspectate (și cercetate penal) pentru dare, respectiv luare de mită, au fost părțile unui proces civil în care se încerca tocmai recunoașterea judiciară a existenței unui împrumut neprobat prin documente cu privire tocmai la suma de bani ce făcea obiectul acuzațiilor de mită.

8. Nuanțele de gri. Dacă distincția dintre creditul legal și cel ilegal pare facilă, există o zonă intermediară în care o serie de practici de creditare relevă o natură bivalentă. Tocmai în acest „spațiu al intervalului”[79] se plasează o serie de dispute cu privire la legalitatea creditării. Nu de puține ori, discuția despre legalitate face apel la rațiuni de moralitate sau de etică creștină, ceea ce explică necesitatea de a înțelege modul în care sistemele morale au privit creditul de-a lungul timpului. Vom încerca în continuare să oferim câtva exemple (fără a avea pretenția de a epuiza toată paleta de practici existente) de operațiuni de creditare aflate în „zona gri” dintre creditul legal și cel ilegal. Prezentarea se va face pe cele trei paliere deja menționate: credit instituționalizat, credit corporativ și credit personal.

În ceea ce privește practicile chestionabile din zona creditului instituțional, vom trata două practici aflate oarecum la antipozii moralității: o formă de creditare preferențială (care pune problema echității egalitare) și o formă de creditare excepțională (care ridică problema practicilor lezionare).

Astfel, în cazul creditului bancar luat în condiții de favoare, există o reglementare ambiguă. Pe de o parte, reglementarea bancară recunoaște posibilitatea unei instituții de credit de a acorda anumitor persoane împrumuturi în condiții speciale, mai favorabile decât cele acordate terților[80]. Pe de altă parte, reglementatorul se asigură că aceste expuneri nu devin semnificative pentru instituția de credit[81]. Mai mult, situația specială nu trebuie să fie discriminatorie, în sensul în care toți salariații instituției de credit trebuie să beneficieze de aceleași facilități, iar condițiile de favoare trebuie să înceteze o dată cu dispariția situației de angajat[82]. În limitele menționate, creditele cu condiții speciale sunt perfect legale, chiar dacă se poate discuta despre moralitatea unei astfel de operațiuni.

În schimb, atunci când banca acordă unui client „special” condiții de favoare fără ca acest tratament să fie justificat de natura obiectivă a creditului acordat sau a garanțiilor furnizate, se pune problema unui credit nelegal. De altfel, practica a relevat chiar situații în care asemenea credite au fost acordate unor persoane expuse politic, în perioada în care acestea dețineau putere de decizie la nivel politic, iar condițiile de favoare ridică problema unei eventuale fapte penale.

La cealaltă extremă, se plasează creditele acordate cu dobânzi excesive. În acest caz, se pune întrebarea care este plaja rezonabilă a costurilor unui credit bancar (sau, în special, acordat de către o instituție financiară nebancară). Răspunsul la această întrebare nu este facil de dat[83]. Într-o abordare liberală (sau chiar libertariană), dobânda trebuie stabilită în mod liber de mecanismul cererii și ofertei din piață. Realitatea a arătat însă că uneori această libertate poate da naștere unor exagerări, mai ales atunci când există o discrepanță accentuată între informațiile de care dispune creditorul și cele de care dispune debitorul. Alteori, problema este și mai gravă, întrucât debitorul apelează la creditare fiind nevoit de circumstanțe obiective și nemaiavând oportunitatea unei negocieri reale[84]. În toate aceste cazuri, creditul ca atare nu este ilegal, dar unele condiții asociate cu costul creditului pot să transgreseze granița legalității și să facă obiectul unui control judiciar[85]. Ca o măsură extremă, proliferarea acestor practici îl poate determina pe legiuitor să plafoneze explicit costurile creditului[86]. În cazul unei asemenea modificări legislative, granița dintre legal și ilegal va avea o linie trasată în mod obiectiv.

În ceea ce privește creditul corporativ, zona gri include mai multe planuri. Pornind de la însăși ideea de creditare între societățile nefinanciare (ceea ce specialiștii numesc „dezintermediere financiară”), inclusiv deja analizatul „credit furnizor”, evoluând către forme de creditare complexe (precum emisiuni de obligațiuni plasate privat către investitori sofisticați), până la „schemele financiare” de tipul jocurilor piramidale.

Întrucât deja am discutat despre creditul comercial[87], vom analiza în continuare doar o formă a acestuia – creditul asociat. Acest „produs” constă în acordarea unui credit de către asociatul unei societăți chiar societății respective. Altfel spus, în loc să aporteze fonduri la capitalul social al societății, asociatul preferă să împrumute societatea. În acest fel, societatea primește resursele de care are nevoie, dar asociatul nu-și „blochează” aceste fonduri[88]. În principiu, astfel de operațiuni nu sunt ilegale, dar ele pot genera dificultăți din perspectivă fiscală. De exemplu, dacă există un diferențial între impozitul pe dobânzi și cel pe dividende[89], asociatul poate fi îndemnat să apeleze la un arbitraj fiscal. De aceea, la nivel fiscal s-a stabilit că există un prag dincolo de care dobânzile la astfel de credite devin nedeductibile[90]. Aceasta nu înseamnă că se declară ilegal creditul asociat, ci doar că regimul său fiscal este reglementat într-un mod specific. În continuare, din punct de vedere al dreptului civil, contractul de credit va fi valabil încheiat și va trebui respectat de către ambele părți. Atunci când, printr-un astfel de credit, însă, un asociat încearcă să își maximizeze cota de participare la profit în condițiile unei clauze leonine, se poate pune problema (i)legalității unei asemenea operațiuni [art. 1902 alin. (5) NCC].

Uneori, pentru a evita cerințele (din ce în ce mai) restrictive ale creditului instituționalizat, unele societăți preferă să se crediteze[91] ele însele prin emisiunea de obligațiuni corporative. În cazul în care obligațiunile sunt tranzacționate pe piața de capital, există un control asupra operațiunii, realizat prin intermediul instituțiilor care supraveghează această piață. Dar este posibil ca debitorul să evite (în mare măsură) aceste reguli prin plasamentul privat al obligațiunilor, către investitori calificați, care sunt profesioniști prezumați a cunoaște riscurile pe care și le asumă. Se poate reproșa unei asemenea structuri faptul că nu este (suficient de) transparentă, dar rostul creditului nu este de a fi transparent. Probleme pot apărea doar în situațiile în care deținătorii de obligațiuni sunt dezinformați cu privire la riscurile reale ale emisiunii.

O altă formă de creditare corporativă este constituită de investițiile cu marje de profit (mult) peste medie. De regulă, este vorba despre așa-numita creditare speculativă[92]. O astfel de practică nu este ilegală prin ea însăși, dar poate fi folosită în scopuri ilegale. De exemplu, investițiile în criptomonede nu reprezintă o operațiune interzisă, ci doar una cu un grad de risc ridicat[93]. La fel, operațiunile cu instrumente derivate bazate pe variația cursului de schimb între două monede nu sunt interzise. Dar asemenea operațiuni, folosite într-un mod concertat și fără o protecție (hedging) adecvată împotriva riscului au condus la „cazul Cristian Sima”, în care o serie de persoane au pierdut fonduri importante crezând că nu există un risc semnificativ de pierdere, ci doar o șansă foarte mare de câștig. De „partea întunecată” se plasează schemele piramidale, care garantează investitorilor profituri mari, fără să le spună că acele profituri nu se pot menține pe termen lung[94].

În sfârșit, în zona creditului personal, apar diferite forme de creditare care pot ridica suspiciuni. De la creditul luat de la prieteni (care poate pune sub semnul întrebării relațiile sociale[95]), trecând prin creditul „pe caiet” (o formă de credit furnizor „de cartier”), până la casele de amanet (privite ca imorale, dar esențiale în zonele defavorizate), operațiuni legale în concept pot fi deturnate pentru a disimula practici ilegale.

Astfel, creditul luat de la prieteni poate pune semne de întrebare atunci când creditorul se dovedește a avea foarte mulți „prieteni” pe care îi împrumută sau atunci când se dovedește că el deține o poziție de autoritate[96] sau de supraordonare[97] față de debitori. Altfel, de vreme ce încrederea înregistrează nivelele cele mai ridicate tocmai între membrii familiei sau între prieteni[98], este natural ca și creditul între prieteni să fie o practică normală într-o societate.

O formă de creditare extrem de utilizată, dar (aproape) total nereglementată este creditul pe care băcănia din colț îl acordă clienților fideli „până la salariu”, Această practică a început să fie cunoscută sub denumirea de credit „pe caiet”, pornind de la ținerea evidenței sumelor împrumutate într-un caiet de către proprietarul magazinului. Plecând de la cunoaștere clientelei, vânzătorul îi acordă fiecăruia o „linie de credit” cu un „plafon” determinat pe baza venitului lunar. Astfel, clientul poate cumpăra de mâncare „pe credit”, urmând ca plata să se facă „la salariu”. El evită astfel să se împrumute cu bani din alte surse. Uneori, produsele vândute „pe credit” au același preț cu cele cumpărate „pe bani”, ceea ce face creditul să funcționeze ca un împrumut cu titlu gratuit. De fapt, prețul produselor include și costul creditării, chiar dacă acest cost este indirect și se reflectă în marja generală de adaos comercial practicată. Astfel de practici se pot dovedi chiar benefice pentru comunitățile nevoiașe, dar pot genera și probleme. De exemplu, atunci când „linia de credit” este folosită pentru alcool și tutun mai degrabă decât pentru mâncare, este posibil ca debitorul să devină dependent nu numai de aceste produse, dar și de furnizorul lor și, deci, de creditul pe care acesta îl oferă.

În sfârșit, includem în zona creditului personal și creditul oferit de casele de amanet. Deși acestea sunt profesioniști ai creditului, considerăm că acest model de afaceri este mai degrabă constituit pe tiparul creditului personal. Casele de amanet sunt privite ca membri ai comunității[99], care permit acoperirea nevoilor urgente și evitarea creditelor cămătărești. Percepția este justificată și prin faptul că debitorul știe de la început ce riscă (pierderea obiectului amanetat) și nu mai percepe riscul de credit așa de imprevizibil. La o privire mai atentă, acest tip de creditare de ultimă instanță înregistrează rate de dobândă ridicate[100], iar practicile dezvoltate pot fi subsumate finanțării unor activități ilegale. În plus, tipul de creditare practicată de către casele de amanet nu face obiectul niciunei forme de supraveghere din partea instituțiilor statului.

9. Unde tragem linia (roșie)? Creditul se dovedește un prieten schimbător: toată lumea și-l dorește să-l aibă, dar, după ce-l obține, multă lume își dorește să nu-l fi avut. Profitând de sentimentele puternice pe care le generează, nu este greu de înțeles de ce legiuitorii de pretutindeni au avut probleme cu definirea punctului de la care creditul se dovedește un factor perturbator al relațiilor sociale. Din păcate, doar prohibirea unor practici de creditare nu le va elimina din economie dacă interdicția nu este însoțită de oferirea de alternative pentru obținerea de credit prin mijloace legale.

Unul dintre elementele extrem de prezente în economia românească este acea parte „neagră” (sau „gri”) a activităților economice: economia underground, cea care nu este fiscalizată și nu are interesul să iasă la suprafață pentru că acolo s-ar lovi de o serie de piedici aduse de sistemul de drept. În ciuda unui regim represiv (destul de) drastic[101], un studiu empiric a ajuns la îngrijorătoarea concluzie că economia „gri” ar reprezenta (în 2008) 33% din PIB-ul național[102]. În aceste condiții, problema devine mult mai complicată: alegem să ignorăm o treime din economia națională sau oferim și acestui segment acces la creditarea legală?

În primul caz, se acceptă pierderea totală a controlului etatic asupra unei bune părți din resursele economiei[103] în ideea că măsurile de descurajare vor conduce la reducerea acestei zone[104]. Datele statistice arată că acest tip de măsuri conduc la o reducere moderată. În al doilea caz, statul preferă să impoziteze indirect o parte dintre veniturile economiei „gri” prin accesul acordat la creditarea legală. Astfel, creditorii profesioniști vor plăti impozite pe activitatea de creditare, inclusiv pe sumele primite cu titlu de rambursare a creditelor acordate activităților nefiscalizate. Astfel, indirect, o parte din acele activități sunt taxate. Se pare că Statul român a avut o astfel de abordare în perioada de după criză, când a permis instituțiilor financiare nebancare să acorde credite fără a exista un control a surselor de rambursare. Începând cu luna septembrie 2017, însă, tocmai datorită îngrijorărilor determinate de creșterea exponențială a creditului acordat de IFN-uri, Banca Națională a României a restricționat acest tip de creditare, impunând cerințe de prudențialitate și IFN-urilor. Într-adevăr, acceptarea ca sectorul legal să finanțeze (și astfel să sprijine dezvoltarea) economia subterană poate pune probleme[105] nu numai etice. Ar fi ca și cum statul nu numai că ar accepta că a pierdut lupta cu economia subterană, dar că și profită de pe urma dezvoltării acesteia. Altfel spus, statul acceptă ca două sisteme (unul legal și altul în afara legii) să coexiste în jurisdicția sa.

Pe de altă parte, cea mai mare parte dintre participanții la economia subterană sunt persoane vulnerabile, care nu au avut acces la angajare în sectorul legal[106]. Indiferent că vorbim despre comunități defavorizate (unde există o neîncredere funciară în mecanismele etatice) sau de întregi zone defavorizate[107], principalul factor care alimentează economia subterană este imposibilitatea statului de a integra în viața economică „de suprafață” aceste comunități[108]. Întrebarea își schimbă oarecum aura retorică atunci când o plasăm în acest context al eșecului instituțiilor statului de a integra aceste persoane în zona activă[109]. Oare persoana vulnerabilă este vinovată că a apelat la un credit ilegal (e.g. cămătăresc) din cauza lipsei de educație financiară? Art. 1221 NCC pare să ofere un răspuns negativ: o asemenea persoană este o victimă ce ar merita protecție din partea statului. Oare membrii familiei (extinse) sunt de vină că nu au încredere decât în ajutorul rudelor, iar nu în cel al instituțiilor statului? Art. 258 NCC sugerează că statul încurajează o legătură familială strânsă. Poate că răspunsul ar necesita o regândire a strategiilor guvernamentale către integrarea acestor persoane în zona de activitate legală, inclusiv prin stimularea accesului la forme legale de creditare. O serie de inițiative par să indice o asemenea idee: programul „Prima casă”, creditele pentru educație etc.

Nu trebuie însă scăpat din vedere faptul că o treime din economia subterană a României se estimează a fi derulată prin structuri societare[110]. De altfel, dezvoltarea micilor afaceri este un fenomen în expansiune în Europa după valul dezindustrializării început în anii ’70 în vestul continentului[111] și ajuns în anii ’90 și în est. România se află n topul țărilor europene în ceea ce privește dezvoltarea micilor afaceri, dar și a celor aflate în planul economiei subterane[112]. Or, ca orice afacere, și aceste societăți au nevoie de creditare. De vreme ce ele nu derulează (mare parte din) activitatea lor într-un mod transparent pentru autorități (adică cifra de afaceri reală nu rezultă din declarațiile fiscale) este improbabil să-și poată asigura finanțarea de la instituțiile de credit. Oare nu vor apela la creditul informal? Foarte probabil. Și în acest domeniu apariția unor mici afaceri ar trebui încurajată de către stat[113]. Din acest punct de vedere, existența unui procent dintre afaceri care se plasează (total sau parțial) în zona „gri” a economiei poate constitui un factor de stimulare a experimentării de noi idei antreprenoriale, cel puțin pentru o perioadă limitată de timp. Poate că ar trebui văzut în ce măsură se poate acorda o „perioadă de grație” fiscală pentru noile afaceri mici și inovative), perioadă în care să se vadă dacă afacerea este viabilă sau nu. La sfârșitul acestei perioade, fie afacerea supraviețuiește și devine un contribuabil normal, fie nu rezistă și atunci este lichidată după o procedură simplificată. Ideea pornește de la faptul că multe asemenea afaceri sunt gândite de persoane din grupuri defavorizate[114], pentru care o asemenea încercare poate însemna șansa vieții lor.

În final, revenim la leit-motivul acestei analize: este creditul malefic prin el însuși? Oare nu este imoral să dai credit? Tocmai programele guvernamentale menite să contribuie la incluziunea socială inclusiv prin credite subvenționate par a demonstra contrariul. Dar totuși este etic să câștigi bani din nimic? Sau, altfel spus, este bine când timpul este monetizat? De ce merită un creditor să primească bani (dobânda) doar pentru că așteaptă, fără să facă nimic? De fapt, pentru a avea acele resurse disponibile, înseamnă că, anterior, creditorul a reușit să economisească și a acceptat să nu le consume în interes propriu, ci să le pună la dispoziția semenilor săi care au nevoie de ele. O asemenea „socializare” a valorii merită a fi răsplătită tocmai pentru a încuraja alocarea eficientă a resurselor în societate. Noile tehnologii (platformele de crowdfunding) demonstrează că oamenii vor să își pună economiile la dispoziția semenilor lor mai inventivi pentru a dezvolta proiecte noi. Este o mișcare naturală, care s-a dezvoltat în ciuda opoziției establishment-ului financiar-bancar, ceea ce arată că statele trebuie să găsească o modalitate de a reglementa astfel de practici în așa fel încât ele să fie supravegheate, dar nu interzise.

În ultima parte a studiului, vom face o incursiune într-o zonă pe care juriștii (cel puțin privatiștii) preferă să o ignore[115]: cea a creditului (personal) ilegal – cămătăria[116]. Credem că simplul fapt de a pretinde că nu există nu este benefic, de vreme ce acest tip de finanțare pare să ofere produse financiare pentru circa o treime din economia națională, iar practica pare să fi dezvoltat o serie de uzanțe care (în lipsa oricărui cadru legal organizat) relevă propensiunea părților (atât creditori, cât și debitori) pentru anumite practici de creditare[117]. Astfel de practici pot fi studiate de către juriști pentru a deduce norme cu care părțile să fie confortabile pentru o (viitoare?) reglementare a creditului.

III. Studiu de caz: cămătăria

10. Codificări și recodificări. Limitarea activității de camătă a cunoscut, chiar anterior modificărilor aduse Codurilor (civil și penal) în anul 2011, respectiv 2014, o dublă reglementare, atât în plan civil cât și în plan penal. Cele două laturi ale combaterii fenomenului au prezentat și prezintă, în continuare, interes, în particular sub aspectul punctelor în care ele se intersectează.

Din punct de vedere al raporturilor civile, Codul civil român de la 1864 oferă o primă etapă, limitând cuantumul daunelor-interese pentru neexecutarea obligațiilor având ca obiect o sumă de bani la nivelul dobânzii legale [art. 1088 C. civ. 1864]. Legea nr. 313/1879 pentru anularea clauzei penale din oarecari contracte si pentru adaosul unui aliniat la articolul 1089 din Codul civil[118] contribuie la combaterea anatocismului[119].

Eforturile sunt continuate prin Legea nr. 61 din 2 aprilie 1931 contra cametei, care a fost urmată de Decretul-Lege nr. 1700 din 5 mai 1938 pentru stabilirea dobânzilor și înlăturarea cametei, urmat la rândul său de Decretul nr. 311 din 9 august 1954 pentru stabilirea dobânzii legale. Un aspect interesant al acestei succesiuni de acte normative este că, până la apariția Decretului nr. 311/1954, reglementarea interzicea inclusiv vânzarea cu pact de răscumpărare, pentru a evita simularea unor împrumuturi cămătărești garantate cu bunul ce face obiectul vânzării[120]. S-a statuat că rațiunea eliminării interdicției o reprezintă caracterul excepțional al raporturilor obligaționale între particulari în perioada apariției Decretului nr. 311/1954[121]. Practica judiciară recentă observă în continuare apariția contractelor de vânzare încheiate cu scopul de a disimula prezența unui împrumut cămătăresc, însă aceste contracte par a servi mai degrabă la intimidarea persoanelor vătămate, la obținerea unui înscris care să servească drept titlu executoriu sau chiar la obținerea de către cămătari, prin manopere dolozive, a bunurilor imobile, profitând de vulnerabilitatea debitorilor[122].

În prezent, Noul Cod civil oferă o reglementare generală a contractului de împrumut cu dobândă [art. 2167-2170 NCC], iar O.G. nr. 13/2011 reglementează regimul dobânzii legale pentru situația în care părțile nu au calitatea de profesioniști. Posibilitatea persoanelor fizice de a acorda împrumuturi cu dobândă este, însă, puternic limitată de reglementările financiar-bancare, atât O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului cât și Legea nr. 93/2009 privind instituțiile financiare nebancare consacrând „monopolul” persoanelor juridice în ceea ce privește obținerea autorizațiilor necesare.

La reglementarea redată mai sus, aplicabilă în planul raporturilor juridice civile, se adaugă însă și reglementarea penală. Sub imperiul Codului penal de la 1969, faptele de cămătărie erau privite drept infracțiuni de înșelăciune[123], reținute de cele mai multe ori în concurs cu infracțiunea de șantaj[124].

Codul penal aprobat prin intermediul Legii nr. 301/2004 (publicat în Monitorul Oficial, însă abrogat înainte de intrarea sa în vigoare) reglementa cămătăria în cadrul art. 450, în categoria „speculei cu produse care nu pot face obiectul comerțului privat și camăta”. Reglementarea sancționa, pe de o parte, „operațiunile de împrumut de bani sau titluri de valoare, efectuate cu titlu profesional de către persoane neautorizate, direct sau prin acte simulate, dacă dobânda stabilită este mai mare decât dobânda prevăzută de lege” [art. 450 alin. 2 lit. a) C. pen. 2004], iar pe de altă parte „operațiunile de împrumut de bani sau titluri de valoare, efectuate de către persoane neautorizate, direct sau prin acte simulate, dacă se stabilește o capitalizare a dobânzii pentru dobânzi datorate pe o perioadă mai mică de un an de zile” [art. 450 alin. 2 lit. a) C. pen. 2004].

Legea nr. 216/2011 privind interzicerea activității de cămătărie a renunțat la o mare parte din precizia reglementării C. pen. 2004, incriminând, cu titlu general, „darea de bani cu dobândă, ca îndeletnicire, de către o persoană neautorizată”. Noul Cod penal a preluat, în art. 351, conținutul normei de incriminare din cadrul Legii nr. 216/2011, fără a adăuga detalii suplimentare.

Această imprecizie în reglementarea infracțiunii a generat dezbateri cu privire la trasarea limitelor între o activitate cu caracter licit, aflată sub protecția art. 2167-2170 NCC, și o activitate care întrunește conținutul constitutiv al unei infracțiuni[125]. În ceea ce ne privește, ne raliem opiniei potrivit căreia persoanele neautorizate (atât fizice, cât și juridice) pot acorda împrumuturi cu dobândă, câtă vreme această activitate se desfășoară doar ocazional[126].

11. Trăsăturile infracțiunii de camătă. Informații statistice. Pornind de la încadrarea infracțiunii de camătă în sistemul Noului Cod Penal – în cadrul capitolului IV, „Infracțiuni privitoare la regimul stabilit pentru alte activități reglementate de lege” – intenția legiuitorului pare a fi protejarea valorilor sociale ocrotite prin regulile fiscale și a celor aplicabile în materia instituțiilor financiare[127].

Subiect activ al infracțiunii de camătă poate fi orice persoană fizică sau juridică care nu deține o autorizație valabilă pentru acordarea de împrumuturi cu dobândă[128].

Trăsătura esențială a acestei infracțiuni este caracterul acesteia de infracțiune de obicei. Astfel cum am arătat, acordarea ocazională de împrumuturi nu întrunește conținutul constitutiv al infracțiunii[129]. Este necesar ca această activitate să se desfășoare „ca îndeletnicire”, noțiune care presupune o anumită continuitate[130]. Legea penală nu oferă însă criterii pe baza cărora să putem identifica o anumită frecvență a operațiunilor. Curtea Constituțională a constatat că numărul actelor materiale trebuie să fie suficient încât să indice comiterea acestora în mod frecvent sau constant, însă a reținut că instanța judecătorească are o marjă de apreciere, astfel încât urmează să decidă în funcție de condițiile concrete ale fiecărui caz[131].

Din punct de vedere statistic, potrivit informațiilor comunicate autorilor de Ministerul Public, au existat un număr de 775 de cauze soluționate privitoare la infracțiunea de camătă reglementată de art. 351 din Noul Cod Penal în perioada 2014 – semestrul I 2018, dintre care în 38 de cauze a fost întocmit rechizitoriu, iar o cauză a fost finalizată cu acord de recunoaștere a vinovăției. Potrivit informațiilor comunicate de Ministerul Justiției, 16 persoane au fost condamnate definitiv în perioada 2014 – 2017.

În ceea ce privește perioada anterioară intrării în vigoare a Noului Cod Penal, absența unei reglementări exprese privind infracțiunea de camătă îngreunează demersurile de identificare a frecvenței acestei infracțiuni. Datele statistice comunicate autorilor de Ministerul Public pentru perioada 2007 – 2013 au avut în vedere doar numărul de cauze privitoare la infracțiunea de șantaj și la cea de înșelăciune, neexistând informații centralizate referitoare la numărul de cauze în care cele două infracțiuni au fost reținute în concurs (cauza soluționată fiind evidențiată statistic la infracțiunea cea mai gravă).

Pentru a putea urmări evoluția infracțiunii de camătă, pornind și de la tendințele observate în practica judiciară[132], am analizat ponderea infracțiunilor de șantaj în cea a infracțiunilor de înșelăciune, respectiv ponderea infracțiunilor de camătă în cea a infracțiunilor de șantaj. Extrapolând această din urmă pondere (în medie, de 10%, pornind de la datele statistice aferente anilor 2014 – 2017) și cu privire la cauzele de șantaj soluționate sub imperiul Vechiului Cod Penal, am presupus că numărul maxim de cauze privind infracțiunile de camătă reprezintă 10% din numărul cauzelor privind infracțiunile de șantaj[133].

Chiar și luând în calcul acest număr maxim, se poate observa o creștere a numărului de cauze privitoare la infracțiunea de camătă începând cu anul 2007. Creșterea este relativ constantă, a început să se accentueze în anul 2010, iar nivelul maxim pare a fi fost înregistrat în perioada anilor 2014 – 2016, fiind urmat de o ușoară scădere la nivelul anului 2017.

Apreciem că, dacă luăm în considerare și decalajul între data săvărșirii faptelor și data la care cauza este soluționată de către parchet, decalaj care nu este, însă, semnificativ, raportat la complexitatea probatoriului administrat și la exemplele oferite de practica judiciară analizată în secțiunile precedente, poate fi identificată o corelație între rata sărăciei și creșterea frecvenței faptelor de camătă. Urmărind în paralel numărul de cauze (calculat potrivit metodologiei expuse în paragrafele precedente, potrivit datelor statistice redate în Anexa 1 la prezentul studiu) și rata sărăciei relative (potrivit datelor comunicate de Institutul Național de Statistică[134]), putem observa că o creștere a riscului de sărăcie relativă coincide cu o creștere a numărului de cauze privind infracțiunea de camătă[135]:

Considerăm că această corelație întărește concluzia că vulnerabilitatea persoanelor sporește riscul ca acestea să apeleze la mecanismele economiei subterane.

12. Trăsăturile creditului cămătăresc. În vederea conturării trăsăturilor creditului oferit de cămătari, am pornit de la jurisprudența existentă în materia infracțiunilor de camătă. Selecția a inclus cauze de la diferite grade de jurisdicție, pornind de la nivelul judecătoriilor până la cel al Înaltei Curți de Casație și Justiție. În efortul de a obține o imagine de ansamblu, am avut în vedere practica instanțelor de judecată din diferite zone ale țării. Principalele elemente avute în vedere au urmat, în măsura în care a fost posibil, structura formularului „Informații standard la nivel european privind creditul pentru consumatori”, regăsit în O.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori. Astfel, am urmărit în principal constatările instanțelor de judecată cu privire la valoarea totală a creditului, la modalitatea de tragere a creditului, la rata dobânzii aferentă creditului și la garanțiile furnizate de împrumutați.

Pentru a verifica dacă există anumite particularități naționale ale activității de camătă, am avut, de asemenea, în vedere studii elaborate cu privire la acest fenomen în Statele Unite ale Americii.

Analiza situațiilor de fapt reținute de instanțele de judecată în cauze având drept obiect infracțiunea de camătă a conturat o complexitate surprinzătoare a trăsăturilor creditelor oferite de persoanele trimise în judecată.

Deși, în marea majoritate a cazurilor, clientela cămătarilor este formată din persoane vulnerabile, cuantumul debitului principal poate atinge valori impresionante[136]. Am identificat situații în care sumele împrumutate porneau de la 50 de lei[137] sau în care obiectul împrumutului îl reprezentau produse alimentare oferite la suprapreț, pe datorie[138], aflându-ne în prezența unei forme mai complexe a creditului „pe caiet”[139]. Notăm, însă, că vulnerabilitatea debitorilor nu rezultă în toate cazurile din situația lor materială precară. De exemplu, jucătorii de jocuri de noroc reprezintă un „segment de piață” atractiv pentru furnizorii de credit cămătăresc[140], sumele pierdute și câștigate de aceștia suferind variații violente pe perioade scurte de timp, uneori în cadrul aceleiași seri[141].

În ceea ce privește rata dobânzii, aceasta variază între 5%[142] și 200% pe lună[143]. Cele mai multe cazuri analizate au avut în vedere dobânzi cuprinse între 10-20% pe lună[144] și 50% pe lună[145]. Aceste caracteristici au fost semnalate și de autorii care au analizat trăsăturile economice ale creditului cămătăresc în Statele Unite în secolul XX, astfel încât rata dobânzii nu pare a fi influențată de particularități geografice[146]. Criteriile în funcție de care dobânda este stabilită variază[147], cămătarii având în vedere atât cuantumul sumei împrumutate[148], frecvența cu care împrumutații apelau la serviciile cămătarilor[149], persoana împrumutatului[150], calitatea sa de bun-platnic[151] sau apartenența acestuia la o anumită comunitate[152].

Deloc surprinzător, activitatea de camătă prezintă probleme referitoare la transparența costurilor, fiind identificate cazuri în care rata dobânzii nu a fost comunicată la încheierea contractului[153] sau în care primul împrumut era acordat fără a fi percepută dobândă, însă dobânda pentru împrumuturile ulterioare era de 100% pe lună[154].

Cel mai interesant aspect al studiului de caz a fost, însă, creativitatea de care persoanele trimise în judecată au dat dovadă în ceea ce privește garantarea creditului. Am observat atât o preocupare pentru obținerea de înscrisuri care să servească drept titluri executorii, cât și forme creative de garanții cu deposedare, cu efect de „debitare directă”[155] sau chiar garanții personale[156]. În mod similar cu situația ratei dobânzii, această preocupare a cămătarilor poate fi identificată în Statele Unite ale Americii încă de la începutul secolului XX, cămătarii solicitând întocmirea de înscrisuri separate pentru debitul principal și pentru dobândă, cesiuni de creanță în ceea ce privește drepturile salariale, ipoteci (i)mobiliare sau împuterniciri care să le permită să exercite direct drepturile debitorilor[157].

O metodă utilizată frecvent este aceea de încheiere de acte autentice prin care dobânda era simulată sub forma unei componente a debitului principal. Astfel, inculpații încheiau contracte de împrumut[158] sau de ipotecă imobiliară[159] prin care se obligau la plata întregii sume datorate, constând din suma împrumutată plus dobândă, declarând însă că întreaga sumă datorată reprezintă suma împrumutată, nefiind percepută dobândă. Un alt scenariu identificat în practica judiciară este acela în care, profitând de vulnerabilitatea persoanei împrumutate, inculpații conving persoana vătămată să încheie contracte de vânzare, prin care să transfere inculpaților proprietatea asupra anumitor imobile. În cuprinsul contractelor se inserează mențiunea (neconformă realității) referitoare la primirea prețului de către vânzător, iar persoanelor vătămate li se insuflă convingerea că au încheiat contracte de garanție, iar nu de vânzare[160]. Pornind de la dispozițiile art. 90 alin. (2) lit. b) și ale art. 92 alin. (1) din Legea nr. 26/1995 a notarilor și a activității notariale, apreciem că succesul oricărui efort de combatere a acestui fenomen depinde de diligența notarilor publici care autentifică înscrisurile, în special în ceea ce privește luarea consimțământului părților.

O altă metodă de garantare a creditului este aceea a deposedării împrumutaților de anumite bunuri mobile, preluate ulterior, în caz de neplată, de către cămătari în contul datoriei. Cele mai frecvente bunuri predate sunt autoturismele[161], însă am identificat și cauze în care au fost predate bijuterii și alte obiecte din aur[162], electronice, electrocasnice sau titluri de proprietate asupra imobilelor aflate în proprietatea victimelor[163].

Rambursarea împrumutul mai este garantată și prin intermediul acordării (formal sau informal) de mandate creditorilor pentru ca aceștia să poată încasa direct sume la care debitorii erau îndreptățiți. Soluțiile variază de la procuri autentice pentru ridicarea ajutoarelor sociale, alocațiilor copiilor etc.[164] la remiterea actelor de identitate ale persoanelor vătămate, astfel încât creditorii să poată să intre în posesia indemnizațiilor prin intermediul serviciilor poștale[165]. Am identificat inclusiv o situație în care inculpații ridicau sumele datorate chiar de la angajatorul persoanelor vătămate[166].

Alte metode creative de structurare a creditului cămătăresc includ utilizarea de servicii de transfer de bani (e.g., Western Union) pentru a evita contactul direct între cămătari și împrumutați[167] sau predarea, de către împrumutați, de deșeuri vechi la depozite specializate, bonurile atestând suma la care împrumutații erau îndreptățiți pentru predarea fiarelor fiind predate inculpaților, care încasau respectivele sume în baza bonurilor[168].

Se observă așadar faptul că acest tip de credite nu apelează, de regulă, la mecanismele de executare a obligațiilor puse la dispoziție de dreptul obiectiv, preferând să recurgă la metode de executare proprii, pe care le poate exercita creditorul în mod direct, fără a încerca să se sprijine pe forța coercitivă a statului[169]. Se relevă astfel un veritabil „stat paralel” în care o parte semnificativă a comunității își desfășoară activitățile „sub radarul” instituțiilor statului.

De o complexitate aparte sunt situațiile în care activitatea de camătă se desfășoară cu concursul beneficiarilor indirecți, cum ar fi activitatea de camătă asociată jocurilor de noroc. Practica judiciară a reținut existența unei convenții între proprietarii cazinourilor și cămătari, prin intermediul căreia cămătarii încasau atât procentul de 10% (camăta) de la jucători, cât și un procent de 20% din suma pierdută de jucători, de la casieria cazinourilor. Această convenție influența inclusiv modul de acordare a împrumutului – cămătarii depuneau sumele de bani direct la casieria cazinoului, iar jucătorii obțineau împrumutul sub formă de fise pe care le puteau utiliza pentru a participa la jocurile de noroc[170].

De obicei activitatea cămătarilor se desfășoară în cadrul comunității[171]. Declarațiile de martori consemnate în cadrul hotărârilor analizate relevă că victimele ajung să apeleze la cămătari pentru că află de existența acestora de la cunoștințe. Cu toate acestea, am identificat inclusiv hotărâri judecătorești în care s-a reținut că victimele aflau de existența cămătarilor prin intermediul anunțurilor de mică publicitate din presa locală[172].

*

13. În loc de concluzie. Prezentul studiu nu este o pledoarie pentru legalizarea cămătăriei sau a altor forme de creditare ilegală. Autorii și-au propus în schimb să arunce o privire și dincolo de zona confortabilă a creditului legal pentru a vedea dacă „dincolo de gard” pot fi găsite practici din care se pot defini anumite tipare ale comportamentului uman confruntat cu experiența produselor de creditare. Teza de la care am plecat este aceea că dreptul este menit să organizeze comportamentul uman în vederea promovării ideii de cooperare inter-umană. Principiul eficienței este atenuat de regulile eticii, dar numai în măsura în care aceste reguli tind să interzică acele comportamente care, pe termen lung, conduc la nemulțumirea indivizilor și, deci, afectează sentimentul de cooperare.

Creditul informal sau creditul „gri”, se plasează în acea zonă în care acționează persoanele care efectuează operațiuni care ar fi legale (adică nu sunt interzise în mod obiectiv de lege[173]), dar care devin ilegale prin circumstanțele speciale în care sunt efectuate[174]. De vreme ce creditul cu dobândă este o operațiune legală, înseamnă că formele de creditare oneroase se plasează cel mult în sfera acestei economii „gri”, iar nu a celei „negre”. El devine ilegal dacă este exercitat de o persoană neautorizată ca îndeletnicire constantă, sau dacă este însoțit de acte de violență (amenințări). În cazul în care deghizează o operațiune ilegală, nu este vorba despre un credit, ci despre un alt act juridic, care poate fi el însuși ilegal. Dacă nu sunt achitate taxele aferente câștigurilor realizate, creditul ca atare nu este ilegal, ci neraportarea veniturilor va fi sancționată. De asemenea, nu discutăm aici despre creditarea operațiunilor ilegale, care poate ridica problema legalității cauzei împrumutului[175].

Dacă pornim de la valoarea estimată a economiei „gri” și îi aplicăm un anumit coeficient de intermediere financiară[176], putem estima piața creditelor „gri” la circa 20 miliarde euro, adică aproximativ 15% din PIB-ul României[177]. O asemenea cifră face ca ignorarea completă a acestei zone a creditării să fie contraproductivă[178]. Este de așteptat ca statul să-și definească o strategie pentru aducerea la suprafață a acestei zone a creditării. Se observă însă o mișcare inversă: îngrijorată de creșterea exponențială a creditării non-bancare, Banca Națională a României a luat în ultimii 2 ani măsuri drastice de reducere a creditelor acordate de instituțiile financiare nebancare. Această reducere nu se regăsește într-o creștere corespunzătoare a creditării bancare, de unde putem presupune că măsura a condus la o trecere în economia subterană a unei mari părți dintre creditele respective[179]. Rațiunea măsurilor luate de Banca Centrală este dată de rolul acesteia de prevenire a crizelor financiare, dar abordarea conservatoare în acest domeniu poate determina o informalizare a raporturilor de creditare[180]. Poate că este momentul să fie (re)gândită ideea de monopol al Băncii Naționale a României cu privire la definirea creditării profesioniste…

Dar poate cele mai interesante observații țin de comportamentul părților din cadrul creditului informal. Atunci când debitorii nu se află sub amenințarea (fizică a) cămătarilor[181], comportamentul lor este ilustrativ pentru modul în care populația analizează decizia de creditare. Termenii contractuali sunt negociați până când devin clari, se oferă produse diferite pentru segmente diferite de populație, restituirea sumei împrumutate și plata dobânzilor se fac din respect pentru cuvântul dat[182]. Și toate aceste comportamente se vădesc în lipsa unor norme juridice formale care să poată fi invocate drept coerciție statală. Este doar voința părților de a-și îndeplini promisiunile făcute. Poate că aceste comportamente pot fi utilizate ca o bază pentru (re)gândirea legislației creditului. Se pare că mai multă flexibilitate în acest domeniu nu are efecte nocive. În plus, permisivitatea legală poate scoate la suprafață o mare parte din industria creditelor subterane[183], ceea ce va reduce imens riscul acțiunilor violente asociate cu practicile cămătărești.

*

Anexa nr. 1 – Număr infracțiuni (informații statistice)

An Infracțiune Nr. cauze soluționate Nr. cauze în care a fost întocmit rechizitoriu % Rechizitorii din total cauze soluționate
2007 Șantaj 604 32 5,30
Înșelăciune 17303 1081 6,25
2008 Șantaj 597 29 4,86
Înșelăciune 17589 957 5,44
2009 Șantaj 695 40 5,76
Înșelăciune 19059 988 5,18
2010 Șantaj 870 47 5,40
Înșelăciune 21343 1153 5,40
2011 Șantaj 1115 59 5,29
Înșelăciune 25215 1194 4,74
2012 Șantaj 1191 82 6,88
Înșelăciune 23198 1173 5,06
2013 Șantaj 1393 100 7,18
Înșelăciune 27218 1396 5,13
2014 Șantaj 1334 77 5,77
Înșelăciune 30075 1037 3,45
Camătă 182 14 7,69
2015 Șantaj 1583 100 6,32
Înșelăciune 23111 1145 4,95
Camătă 186 5 2,69
2016 Șantaj 1601 123 7,68
Înșelăciune 20010 992 4,96
Camătă 187 13 6,95
2017 Șantaj 1455 135 9,28
Înșelăciune 16672 818 4,91
Camătă 147 4 2,72

 

Anexa nr. 2 – Camăta și sărăcia populației (informații statistice)

An 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013 2014 2015 2016 2017
Nr. cauze camătă 60(*) 60(*) 70(*) 87(*) 112(*) 119(*) 139(*) 182 186 187 147
Rata sărăciei relative – total populație 24,6 23,6 22,1 21,6 22,3 22,9 23 25,1 25,4 25,3 23,6

Notă(*): Pentru perioada 2007-2013, numărul cauzelor de camătă sunt estimate prin aplicarea unui procent mediu de 10% cauzelor de șantaj.

* Autorii țin să mulțumească Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Biroul de informare și relații publice, precum și Ministerului Justiției – Structura de Informare Publică pentru informațiile statistice furnizate, care s-au dovedit a fi esențiale pentru elaborarea ultimei secțiuni a prezentului studiu.


[1] William Shakespeare, The Merchant of Venice, act I, scena III, respectiv act III, scena III.
[2] În sens aristotelic, „politica” are în vedere modul de organizare socială a unei comunități umane. A se vedea Aristotel, Politica, editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2015, p. 179 (III.12): „În toate științele și artele scopul este binele, iar binele cel mai mare se află în cel mai înalt grad în știința suverană asupra tuturor, iar aceasta este știința politică, iar binele politic este dreptatea, adică avantajul comun”.
[3] Termenul de „acceptare” este folosit într-un sens extrem de larg. Astfel, el poate justifica atât o teorie contractualistă a statului (indivizii s-au înțeles să instituie un set de reguli – Rousseau, Hobbes), cât și o teorie impusă (unii indivizi au acceptat să se supună altora pentru că nu au vrut să-și riște viața – Hegel).
[4] Principalul argument aici ar fi acela că este preferată o situație în care libertatea individului este limitată formal (prin reguli de conduită) celei în care ea este limitată natural (față de alții prin regula celui mai puternic – homo homini lupus –, iar față de natură prin capacitățile fizice limitate).
[5] A se vedea, ex multis, R. Brandt, Rewriting Life. What Can Neuroscience Tell Us about Evil? Advanced brain-imaging techniques have begun to point to specific brain patterns common among sociopaths, în „MIT Technology Review” din 24 aprilie 2007, disponibil aici.
[6] A se vedea B. Tatakis, Filosofia bizantină, ediția a II-a, editura Nemira, București, 2013, p. 319-340.
[7] A se vedea R. Dawkins, Gena egoistă, editura Publica, București, 2013, passim.
[8] Observația se aplică, într-o măsură mai mare sau mai mică, și altor specii sociale. Pentru situația primatelor antropoide, a se vedea F. de Waal, Bonobo și ateul. În căutarea umanismului printre primate, Ed. Humanitas, București, 2017, passim.
[9] Tocmai de aceea se reproșează uneori teoriei economice moderne faptul că pornește de la premisa falsă a individului egoist, prin prototipul lui homo œconomicus. A se vedea F. Fukuyama, Sfârșitul istoriei și ultimul om, editura Paideia, București, 1992, p. 9: „interpretările economice ale istoriei sunt incomplete și nesatisfăcătoare, pentru că omul nu este numai un animal economic”. Adde R. Patel, Valoare din nimic, editura Seneca, București, 2017, p. 39, care vorbește despre „Monstrul lui Mill”, adică despre „un om pe care nimeni nu l-a întâlnit vreodată, creat de către unul dintre exponenții-cheie ai economiei politice clasice din secolul al XIX-lea, John Stuart Mill”. Ceea ce se uită este însă că „maximizarea utilității” pentru sine nu implică doar acumularea de resurse pentru folosința exclusivă a individului, ci de multe ori are în vedere o simplificare a vieții acestuia prin delegarea de responsabilități către alți indivizi chiar dacă astfel se renunță la controlul asupra unor resurse. Mișcarea de downshifting oferă un exemplu în acest sens. A se vedea A. Bull, Downshifting: The Ultimate Handbook, Thorsons, Londra, 1998, passim. Pentru o prezentare mai detaliată, a se vedea D.-A. Cărămidariu, Everybody minding their own business. Perenitatea unui model: omul economic și relevanța sa în drept, supra, în prezentul volum.
[10] Succesul lui homo sapiens manifestat prin ajungerea în vârful lanțului trofic pare a fi determinat tocmai de puterea sa de a se organiza în grupuri relativ mari care să coopereze pentru un țel comun. A se vedea Y.N. Harari, Sapiens. Scurtă istorie a omenirii, editura Polirom, Iași, 2017, p. 31-37.
[11] Chiar și Robinson Crusoe încerca să respecte o serie de reguli, iar dacă nu ar fi apărut Vineri probabil că ar fi înnebunit. A se vedea, pentru o tratare modernă, geniala tratare pe care o are Tom Hanks în Cast Away, unde rolul companionului este ținut de… o minge (Wilson).
[12] O formă a acestui proces este cea prin care uzurile devin uzanțe și apoi norme juridice. Regimul juridic al scrisorii de garanție poate oferi un model în acest sens.
[13] În principiu, regula libertății (de voință, personale, de circulație, economică) a fost acceptată cu urale de către indivizi, chiar dacă unele consecințe au fost puse sub semnul întrebării.
[14] A se vedea Ch. Fried, Contract as Promise. A Theory of Contractual Obligation, second edition, Oxford University Press, Oxford, 2015, p. 1: „The promise principle (…) is that principle by which persons may impose on themselves obligations where none existed before”.
[15] Pentru unele date statistice privind încrederea la români, a se vedea R. Rizoiu, Computing sentiments: An empirical view on credit scoring, în „Central Bank Journal of Law and Finance” nr. 2/2017, p. 51-76. Adde D. David, Psihologia poporului român. Profilul psihologic al românilor într-o monografie cognitiv-experimentală, editura Polirom, Iași, 2015, p. 122-135, pentru o analiză detaliată a încrederii la români
[16] A se vedea F. Marcu, C. Manca, Dicționar de neologisme, Editura Academiei R.S.R., București, 1978, p. 279, unde se indică filiera franceză (de unde ar fi provenit din latinul creditum prin intermediul italianului credito).
[17] Pentru discuții cu privire la modul în care Codul civil român de la 1864 reprezenta o traducere (pe alocuri nejuridică) a Codului Napoleon, a se vedea C. Nacu, Comparațiune între Codul civil român și Codul Napoleon, editura Librăriei Leon Alcalay, București, f.a., p. 18-21.
[18] Termenul de „datorie” pare a fi un termen generic, iar uneori, pentru împrumutul cu dobândă apare noțiunea de „camătă”. A se vedea, de exemplu, Pricina I, zaceaua 16 din Cartea românească de învățătură a lui Vasile Lupu. A se vedea A. Rădulescu (coord.), Cartea românească de învățătură. Ediție critică, Editura Academiei R.P.R., București, 1961, p. 56, unse acceptă (implicit) valabilitatea unui asemenea împrumut (garantat cu o antichreză asupra unui teren agricol), cu precizarea că jumătate din veniturile terenului luat în gaj pe ultimii 7 ani se vor imputa asupra capitalului împrumutului.
[19] A se vedea Codul lui Caragea (versiunea din 1818), Partea Treia, Capitolul VIII, art. 1: „Împrumutarea este tocmeală. Împrumutător se zice cel ce împrumută. Dator cine se împrumutează. Datorie ceeace este neștire dator, din împrumutare, sau din pagubă”.
[20] A se vedea Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ediția a VIII-a revăzută și adăugită de M. Nicolae și P. Trușcă, Ed. Universul juridic, București, 2003, p. 78.
[21] Pentru elementele specifice acestui contract în doctrina franceză, a se vedea A. Rizzi, La protection des créanciers à travers l’évolution des procédures collectives, L.G.D.J., Paris, 2007, p. 83. Conform acestei sinteze, creditul ar reprezenta reunirea a patru elemente: o relație unde încrederea este mai puternică decât riscul, având o durată clară care să elimine speculațiile. Pentru o analiză clasică a contractului de credit, a se vedea P. de Lestapis, La notion juridique de crédit. Etude de droit civil français, Imprimerie Biere, Bordeaux, 1940, p. 168-172.
[22] Este totuși interesant că acest sens al termenului „credit” este cel de-al patrulea (ultimul) reținut de dicționare (ca termen figurativ): „CRÉDIT, credite, s. n. (…) 4. Fig. Considerație, încredere, stimă, autoritate, influență, trecere de care se bucură cineva.” (DEX 2009).
[23] A se vedea R. Rizoiu, Garanțiile reale mobiliare. O abordare funcțională, editura Universul juridic, București, 2011, p. 38-39.
[24] Un studiu recent publicat în International Journal of Obesity a arătat că obiceiurile de consum alimentar s-au modificat substanțial în ultima mie de ani. Prin studierea mărimii porțiilor de mâncare de la Cina cea de Taină din diferite picturi realizate la momente diferite, cercetătorii americani au putut să observe că a existat o creștere semnificativă a cantităților de mâncare folosite la o masă, în Europa, în special după anul 1500. A se vedea Dilema Veche, nr. 321 din 8-14 aprilie 2010, p. 24 și aici.
[25] A se vedea J.W. Bowers, Bankruptcy Theory…, cit. supra, p. 36.
[26] A se vedea J. Ghestin, L’utile et le juste dans les contrats, în „Recueil Dalloz” nr. 1/1982, p. 5.
[27] A se vedea Th.S. Ulen, Firmly Grounded: Economics in the Future of the Law, în „Wisconsin Law Review” 1997, p. 448.
[28] Există totuși riscul unei plăți neconforme, sancționat în plan juridic prin mecanismele viciilor de consimțământ sau cel al răspunderii pentru viciile bunului.
[29] A se vedea B. Mensch, op. cit., p. 762.
[30] A se vedea Y. Picod, op. cit., p.1.
[31] A se vedea R.J. Mann, op. cit., p. 676.
[32] Idem, p. 675.
[33] Pentru o abordare mai detaliată, a se vedea P. de Lestapis, La notion juridique de crédit, Imprimerie Bière, Bordeaux, 1940, p. 168-172.
[34] Pentru regimul normativ anterior, a se vedea L. Bercea, Creditul bancar. O încercare de conceptualizare, cit. supra, p. 183-184.
[35] Pentru instituțiile bancare, criterii similare sunt cuprinse în Regulamentul UE nr. 575/2013 și în Regulamentul BNR nr. 5/2013.
[36] Cu privire la specificul facilității de credit, a se vedea A. Ilie, R. Rizoiu, Facilitatea de credit în Noul Cod civil român, în „Revista română de drept privat” nr. 3/2012, p. 164-193. Adde Gh. Piperea, Contractele bancare în Noul Cod civil. Comentarii, în L. Bercea (ed.), Contractul de credit bancar. Principiile, legea, uzanțele, editura Universul juridic, București, 2013, p. 28-32.
[37] Practica bancară a limitat de facto durata facilității de credit la termene de maxim 1 an.
[38] A se vedea dispozițiile art. 3 pct. 17 din OUG 52/2016.
[39] Pentru o definiție clasică (și care nu insistă pe elementul de încredere), a se vedea R. Dincă, Contracte civile speciale în noul Cod civil. Note de curs, editura Universul juridic, București, 2013, p. 257.
[40] Se afirmă astfel că riscul de credit este asumat de către creditor. Acesta va încerca să ia măsuri de reducere a acestui risc prin solicitarea de garanții. Riscul de credit nu va putea fi însă niciodată eliminat, pentru că ar echivala cu existența unei certitudini (faptice, nu juridice) a restituirii bunului la scadență, certitudine care să existe încă de la momentul încheierii contractului. Or, nimeni nu poate prevedea viitorul…
[41] A se vedea R Dincă, op. cit., p. 266; Fr. Deak, L. Mihai, R. Popescu, Tratat de drept civil. Contracte speciale, vol. III, ediția a V-a, actualizat de R. Popescu, editura Universul juridic, București, 2018, p. 115-116.
[42] Exemplificarea este constituită de facilitatea de credit.
[43] A se vedea A. Ilie, R. Rizoiu, op. cit., p. 169. Adde R. Rizoiu, Lumina vine de la Apus? Aplicarea în timp a Ordonanței de urgență nr. 52/2016, în M. Nicolae, I.-F. Popa (coord.), Credite pentru consumatori. Provocări legislative și tensiuni constituționale românești, editura Solomon, București, 2017, p. 170.
[44] A se vedea R. Dincă, op. cit., p. 266; Fr. Deak, L. Mihai, R. Popescu, p. 115. Adde V. Stoica, O lectură constituțională, dincoace și dincolo de Legea dării în plată, în „Revista română de drept privat” nr. 1/2017, p. 208, text și nota 33.
[45] A se vedea A. Ilie, R. Rizoiu, op. cit., p. 170.
[46] Conform art. 1 alin. (2) teza II NCC, asimilarea privește situații juridice asemănătoare, iar nu identice. Prin urmare, situația împrumutului este diferită (chiar dacă asemănătoare) cu cea a celorlalte forme de credit.
[47] A se vedea M.D. Bob, op. cit., p. 137.
[48] A se vedea Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, ediția a III-a, editura Universul juridic, București, 2001, p. 363.
[49] A se vedea M. Nicolae, Unificarea dreptului obligațiilor civile și comerciale, editura Universul juridic, București, 2015, p. 454 et seq.
[50] A se vedea M.D. Bob, op. cit., p. 137-140: „Dobânda este desemnată prin noțiunile sinonime de foenus și usura. Sensul ultimei este de fapt cel de dobândă stipulată de un cămătar, sens pe care juriștii romani nu îl situează însă diferit la nivel de tratament juridic – așa cum vor face, sub influența creștinismului – juriștii medievali” (idem, p. 138).
[51] A se vedea G. Agamben, Opus Dei. Arheologia oficiului, editura Tact, Cluj-Napoca, 2016, p. 61.
[52] Idem, p. 174.
[53] A se vedea É. Benveniste, Vocabularul instituțiilor indo-europene, vol. I, Economia, editura Paideia, București, 2005, p. 127. De asemenea, autorul găsește în vechile texte vedice o explicație a sensului actual al creditului: „Starea de lucruri este aceea a desfășurării unui conflict între zei, în care oamenii intervin în sprijinul unei cauze sau al celeilalte. În această înfruntare, oamenii dau o parte din ei înșiși, oferindu-i putere aceluia dintre zei pe care au ales să-l sprijine; dar se așteaptă întotdeauna o răsplată, iar zeul are de înapoiat ce a primit. Acesta este, pe cât se pare, temeiul noțiunii laicizate de credit, încredere, oricare ar fi lucrul încredințat, dat pe crezare. Același cadru apare în orice manifestare a încrederii: a încredința ceva (acesta fiind uzul lui credo) înseamnă a lăsa în seama altuia, fără a lua aminte la risc, ceva ce-i al tău, ce nu dai de altfel, pentru motive diferite, decât cu siguranța de a redobândi lucrul încredințat. Este vorba de același mecanism – pentru o credință propriu-zis religioasă, ca și pentru încrederea într-un om – cu acela al angajamentului luat fie prin cuvinte, fie prin promisiuni, fie pe bază de bani” (idem, p. 198).
[54] Pentru o analiză succintă a evoluției, a se vedea G. Agamben, Timpul care rămâne. Un comentariu al Epistolei către romani, editura Tact, Cluj-Napoca, 2009, p. 111-116. Adde É. Benveniste, op. cit., p. 135: „vechiul nume radical *kred fiind pierdut în latină, fides i-a luat locul ca substantiv care-i corespunde lui credo. Prin acești doi termeni ne-am putut întoarce până la noțiuni în care dreptul și religia nu se deosebesc între ele: întregul drept din vechime nu este decât un domeniu aparte, orânduit după practici și prin reguli care sunt învăluite în mistica religiei”.
[55] Deut. 23:19: „Să nu dai cu camătă fratelui tău nici argint, nici pâine, nici nimic din câte se pot da cu camătă”.
[56] Deut. 23:20: „Celui de alt neam să-i dai cu camătă; iar fratelui tău să nu-i dai cu camătă, ca Domnul Dumnezeul tău să te binecuvânteze întru toate câte se fac de mâinile tale în pământul în care mergi ca să-l iei în stăpânire”.
[57] Astfel se explică de ce, în Evul mediu, principalii bancheri din Europa erau evrei: inițial li se interzisese să lucreze pământul, ulterior fuseseră izolați în ghetourilor orașelor, fiind astfel forțați să devină prestatori de servicii.
[58] A se vedea A. Badiou, Sfântul Pavel. Întemeierea universalismului, editura Tact, Cluj-Napoca, 2008, p. 12: „[Sfântul Pavel] este cel care, destinând universalului o anumită conexiune a subiectului și a legii, se întreabă extrem de riguros care este prețul ce trebuie plătit pentru această menire, atât de partea subiectului, cât și a legii.”.
[59] Pentru un excurs istoric extrem de percutant, a se vedea D. Alexandresco, Explicațiune teoretică și practică a dreptului civil român în comparație cu legile vechi și cu principalele legislațiuni străine, tom VI, Tipografia Naționala, Iași, 1900, p. 385-387. Pentru o prezentare a textelor veterotestamentare, a se vedea E. Safta-Romano, Arhetipuri juridice în Biblie, editura Polirom, Iași, 1997, p. 123-124.
[60] Luca, 6:34-35: „Și dacă dați împrumut celor de la care nădăjduiți să luați înapoi, ce mulțumire puteți avea? Că și păcătoșii dau cu împrumut păcătoșilor, ca să primească înapoi întocmai. Ci (…) faceți bine și dați cu împrumut, fără să nădăjduiți nimic în schimb, și răsplata voastră va fi multă și veți fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulțumitori și răi”. Este interesant că la Matei (5:46), aceeași predică nu mai menționează pe creditori, ci pe vameși, ceea ce sugerează că exemplul din Luca este doar de circumstanță, iar nu că are în vedere prohibirea împrumutului. Pentru o analiză extrem de fermă împotriva împrumutului cu dobândă, a se vedea Thomas Aquinas, Summa theologiae, II.2, questio 78.
[61] A se vedea G. Agamben, Timpul care rămâne…, cit. supra, p. 97.
[62] Matei, 22:21 (adde Marcu 12:17; Luca 20:25). Comentariul din Biblia Sacra Vulgata, vol. VII, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2015, p. 151 este revelator: „Aceste cuvinte rezumă relația corectă dintre Biserică și Stat: acestuia din urmă i se cuvine impozitul, pentru a-și îndeplini obligațiile legate de binele comun al societății, iar lui Dumnezeu – tot restul”. Am preferat traducerea Vulgatei pentru că este mult mai sugestivă pentru ideea de împrumut („dați … înapoi”), decât traducerea canonică: „Dați deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu”.
[63] A se vedea B. Tatakis, op. cit., p. 97: „Independența rațiunii și hegemonia ei (…) pentru creștin, nu sunt decât un mijloc de a se detașa complet de această lume și de a se lipi de Dumnezeu; un mijloc pentru mântuirea propriului suflet”, Ceea ce presupune „retragerea din lume, intuiția mistică fiind incompatibilă cu viața în lume” (idem, p. 99).
[64] A se vedea, ex multis, Gh. Piperea, Prosbul, disponibil aici. Pentru o efuziune legislativă recentă, a se vedea R. Rizoiu, Habemus taxa pe lăcomie. Lăcomia cui?, disponibil aici.
[65] Canonul XXV preciza că „Nearly everywhere the crime of usury has become so firmly rooted that many, omitting other business, practise usury as if it were permitted, and in no way observe how it is forbidden in both the Old and New Testament. We therefore declare that notorious usurers should not be admitted to communion of the altar or receive Christian burial if they die in this sin. Whoever receives them or gives them Christian burial should be compelled to give back what he has received, and let him remain suspended from the performance of his office until he has made satisfaction according to the judgment of his own bishop”.
[66] Canonul XXIX era extrem de ferm: „Serious suggestions have been made to us that communities in certain places, to the divine displeasure and injury of the neighbour, in violation of both divine and human law, approve of usury. By their statutes, sometimes confirmed by oath, they not only grant that usury may be demanded and paid, but deliberately compel debtors to pay it. By these statutes they impose heavy burdens on those claiming the return of usurious payments, employing also various pretexts and ingenious frauds to hinder the return. We, therefore, wishing to get rid of these pernicious practices, decree with the approval of the sacred council that all the magistrates, captains, rulers, consuls, judges, counsellors or any other officials of these communities who presume in the future to make, write or dictate such statutes, or knowingly decide that usury be paid or, if paid, that it be not fully and freely restored when claimed, incur the sentence of excommunication. They shall also incur the same sentence unless within three months they delete from the books of their communities, if they have the power, statutes of this kind hitherto published, or if they presume to observe in any way these statutes or customs. Furthermore, since money-lenders for the most part enter into usurious contracts so frequently with secrecy and guile that they can be convicted only with difficulty, we decree that they be compelled by ecclesiastical censure to open their account books, when there is question of usury. If indeed someone has fallen into the error of presuming to affirm pertinaciously that the practice of usury is not sinful, we decree that he is to be punished as a heretic; and we strictly enjoin on local ordinaries and inquisitors of heresy to proceed against those they find suspect of such error as they would against those suspected of heresy”.
[67] A se vedea A. Rădulescu (coord.), Îndreptarea legii. 1652, Editura Academiei R.P.R., București, 1962, p. 121.
[68] Canonul 1290 din Codul canonic: „Ceea ce a stabilit dreptul civil într-o țară despre contracte (…) să fie respectat, cu aceleași efecte, și în dreptul canonic (…), în afară de cazul când sunt contrare dreptului divin (…)”. A se vedea Codul de drept canonic. Textul oficial și traducerea în limba română, ediția a doua, editura Sapientia, Iași, 2012, p. 755.
[69] Textul prevede că „În cazul în care, potrivit dispozițiilor legale sau prevederilor contractuale, obligația este purtătoare de dobânzi remuneratorii (…), și în absența stipulației exprese a nivelului acestora de către părți, se va plăti dobânda legală aferentă (…)”. Or, de vreme ce art. 2159 alin. (2) NCC prezumă caracterul oneros al împrumutului bănesc, rezultă că orice credit monetar va avea mereu asociată o dobândă la rata cel puțin egală cu cea a dobânzii legale.
[70] Regula este cu atât mai evidentă în cazul dobânzii penalizatoare. Astfel, în afara textului de principiu [art. 1535 NCC], o jurisprudență generalizată (Înalta Curte de Casație și Justiție, decizia (RIL) nr. 2/2014, disponibilă aici; Înalta Curte de Casație și justiție, DCD (civ.), decizia (HP) nr. 21/2015, disponibilă aici) a fost preluată (deformat) de reglementarea în domeniu (art. 39 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 114/2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investiţiilor publice şi a unor măsuri fiscal – bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene). Astfel, caracterul penalizator al dobânzii (nu se achită o datorie la scadență) a devenit unul remuneratoriu în textul legii. Nu trebuie însă uitată abordarea relativ recentă a instanțelor în a descuraja dobânda penalizatoare atașată contractului de împrumut, pe calea unei interpretări excesive a unei reglementări desuete menite să descurajeze cămătăria (Înalta Curte de Casație și Justiție, decizia (RIL) nr. XI/2005, disponibilă la adresa www.scj.ro).
[71] Astfel, prin Regulamentul BNR nr. 1/2017 au fost stabilite anumite plafoane ale dobânzii anuale efective („DAE”) peste care IFN-ul ar trebui să suporte o ponderare de 1000% a riscului de credit. Adică ar trebui să constitui fonduri proprii de 10 ori mai mari decât suma acordată cu titlu de împrumut la o dobândă superioară celei menționate în Regulament. Pentru justificarea măsurii, a se vedea declarațiile prim-viceguvernatorului BNR Florin Georgescu, disponibile aici. Pentru analiza de impact, a se vedea Nota de sinteză privind propunerea de modificare a Regulamentului Băncii Naționale a României nr. 20/2009 privind instituțiile financiare nebancare, cu modificările și completările ulterioare, disponibil aici.
[72] Este, de aceea, cu atât mai greu de înțeles de ce legiuitorul pare să fi limitat acest tip de creditare. Astfel, prin art. 5 alin. (1) al Legii nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligațiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesioniști și între aceștia și autorități contractante s-a stabilit un termen (aparent) maxim de 60 de zile lucrătoare pentru creditul furnizor. De fapt, ceea ce s-a intenționat (iar Directiva 2001/7/UE transpusă prin Legea nr. 72/2013 o spune expres în preambulul (13), care nu se regăsește în legea națională), a fost să se ofere micilor afaceri un flux de numerar predictibil, fără însă a fi afectată ideea de credit comercial. Teza finală a textului de lege trebuie citită în acest context.
[73] Un studiu recent estimează că, la finalul anului 2017, creditul furnizor (comercial) era (în volum) de trei ori mai mare decât creditul bancar. A se vedea I. Guda, Creditul comercial – aici sunt banii dumneavoastră!, disponibil aici.
[74] De exemplu, o societate care angajează cu preponderență tineri le poate oferi credit care să le permită să achite avansul unui credit imobiliar pentru a-și cumpăra o locuință în localitatea unde se află sediul societății.
[75] Pentru mai multe detalii, a se vedea infra, nr. 11.
[76] De exemplu, o asociație care oferă credite fără dobândă anumitor categorii defavorizate nu va intra sub incidența autorizării, dar nici nu va fi pasibilă de pedeapsa pentru camătă.
[77] A se vedea Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, decizia nr. 3649/2012, disponibilă la adresa www.scj.ro.
[78] A se vedea Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, decizia nr. 3716/2014, în „Săptămâna juridică” nr. 17/2015, p. 7, unde se constată că suntem în prezența unor „fapte[] de cumpărare și respectiv trafic de influență prin acte materiale care vizează aceleași sume pretins a fi împrumutate de reclamant pârâtului”.
[79] A se vedea A. Pleșu, Despre îngeri, editura Humanitas, București, 2015, p. 19-20.
[80] A se vedea, de exemplu, dispozițiile art. 109 din Regulamentul BNR nr. 5/2013 privind cerințe prudențiale pentru instituțiile de credit.
[81] Astfel, pe de o parte condițiile de favoare trebuie aprobate de către BNR [art. 109 Regulament BNR 5/2013], iar pe de altă parte, atingerea unui prag de 10% din fondurile proprii generează obligativitatea de notificare a BNR și oricum nu se poate depăși un prag maxim de 25% din fondurile proprii prin adunarea tuturor creditelor acordate angajaților instituției de credit, conform art. 8-9 din Norma BNR nr. 12/2013 privind supravegherea solvabilității și expunerilor mari ale instituțiilor de credit.
[82] A se vedea art. 109 din Regulamentul BNR nr. 5/2013 privind cerințe prudențiale pentru instituțiile de credit.
[83] Pentru un studiu extrem de pertinent, a se vedea L. Bercea, D.-A. Cărămidariu, How much is too much? Dobânzi lezionare în creditele IFN, prezentare în cadrul Colocviilor juridice ale BNR, ediția a XX-a, 30 martie 2018, Timișoara.
[84] În aceste situații se pune problema unui contract lezionar. Pentru unele nuanțări, a se vedea S. David, Libertatea societății comerciale mai puternice de a înceta unilateral contractul, în M. Nicolae, R. Rizoiu, L. Roma Dăuceanu (ed.), In honorem VALERIU STOICA. Drepturi, libertăți și puteri la începutul mileniului al III-lea, editura Universul juridic, București, 2018,, p. 927-929.
[85] Nu este aici locul pentru o analiză a tratamentului clauzelor abuzive, dar subliniem faptul că nu creditul/împrumutul ca atare pot fi percepute ca ilegale, ci doar costurile acestuia. Prin urmare, o eventuală revizuire judiciară ar trebui să se limiteze la ajustarea costurilor creditului, iar nu la demonizarea întregii operațiuni cu consecința nerecunoașterii dreptului creditorului la restituirea sumelor împrumutate. Pentru detalii, a se vedea M. Gherghe, R. Rizoiu, Avem o clauză abuzivă: cum procedăm?, în „Revista română de drept privat” nr. 1/2018, p. 242-272. Totuși jurisprudența recentă pare a accepta (în situații extreme) și reducerea sumei capitalului, în ipoteza debitorilor de bună-credință (adică a celor care nu mai pot să plătească), în condițiile verificării îndeplinirii circumstanțelor impreviziunii (Curtea Constituțională, decizia nr. 623/2016).
[86] A se vedea, cu titlu de exemplu, dispozițiile Regulamentului BNR nr. 20/2009 modificate la finalul anului 2017 pentru a tempera dobânzile din acest sector. De asemenea, proiectul de lege care ar transforma nivelele recomandate de dobândă în plafoane maxime imperative reprezintă tot o reacție împotriva acestor practici. A se vedea O. Bărbulescu, Asalt total asupra sistemului bancar – Parlamentul a adoptat toate proiectele senatorului Zamfir ”împotriva cămătăriei”: Dobânzi plafonate, modificări importante la leasing și limitarea sumelor recuperate la cesionarea creanțelor, disponibil aici. Pentru critica acestor măsuri din perspectivă(neo)liberală, a se vedea L. Croitoru, Eliminarea referinței de 2 la sută pentru ROBOR – singura soluție înțeleaptă, disponibil aici.
[87] A se vedea supra, nr. 7.
[88] Conform art. 68 din Legea societăților nr. 31/1990, sumele depuse cu titlu de aport la capitalul social nu generează dobânzi. În plus, retragerea lor necesită operațiuni complexe de reducere a capitalului.
[89] Astfel de situații pot apărea frecvent atunci când asociatul nu este rezident în România, prin dispozițiile diferite din convențiile bilaterale de evitare a dublei impuneri.
[90] A se vedea dispozițiile art. 401-402 din Codul fiscal.
[91] Similaritatea între creditul bancar și cel obligatar se poate deduce din tratamentul similar pe care cele două creanțe îl au în cazul insolvenței debitorului. A se vedea art. 161 pct. 8 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență.
[92] A se vedea H.P. Minsky, Cum stabilizăm o economie instabilă, editura Publica, București, 2011, p. 417-418.
[93] De aceea, Banca Națională a României a sfătuit băncile comerciale să nu se implice în asemenea operațiuni, pentru a nu deteriora profilul de risc al creditorilor instituționali. A se vedea Poziția Băncii Naționale a României în legătură cu monedele virtuale, disponibilă aici.
[94] Pentru un interesant istoric al celebrei înșelătorii Caritas de la începutul economiei noastre de piață, a se vedea K. Verdery, Încredere, speranță și Caritas în țara piramidelor: România, 1990-1994, în K. Verdery, Socialismul – ce a fost și ce urmează, editura Institutul European, Iași, 2003, p. 305-381.
[95] În celebrele cuvinte ale lui William Shakespeare, „Neither a borrower nor a lender be,/For loan oft loses both itself and friend,/And borrowing dulls the edge of husbandry”, Hamlet, actul 1, scena 3.
[96] S-a pus astfel problema în ce măsură un polițist poate oferi credite mai multor persoane din comunitatea pe care o „păzește”, inclusiv unor persoane cu antecedente penale.
[97] Au existat discuții cu privire la legalitatea unor „credite” acordate de către angajați directorului, pe baze regulate, la fiecare salariu.
[98] Pentru unele date statistice privind nivelurile de încredere, a se vedea R. Rizoiu, Computing sentiments…, cit. supra.
[99] A se vedea A. Vinea, Casele de amanet din Rovinari: practici informale, auto-consum și circulația obiectelor, în L. Chelcea, O. Mateescu (coord.), Economia informală în România: Piețe, practici sociale și transformări ale statului după 1989, editura Paideia, București, 2004, p. 37-81. Pentru apariția caselor de amanet în România post-comunistă, a se vedea V. Pasti, Noul capitalism românesc, editura Polirom, Iași, 2006, p. 326.
[100] O simplă cercetare online a produselor de creditare oferite demonstrează că rata dobânzii este în jurul valorii de 1% pe zi, deci 30% pe lună sau 360% pe an. Dacă adăugăm și subevaluarea obiectului amanetat, se poate obține un cost total de circa 500% pe an în cazul în care nu este restituit creditul.
[101] În principiu, evaziunea fiscală este sancționată ca infracțiune. Este interesant de observat că tocmai criminalizarea domeniului este pusă astăzi sub semnul întrebării, existând multe inițiative de dezincriminare sau măcar de nepedepsire în cazul în care sumele sunt recuperate. A se vedea Proiectul de lege nr. L130/2018, adoptat de Parlament în 29 decembrie 2018, disponibil aici. Pentru un comentariu al unor măsuri deja adoptate, a se vedea S. Bogdan, D.-S. Cherteș, Un posibil efect „surprinzător” regăsit în practica judiciară raportat la declararea neconstituționalității art. 6 din Legea nr. 241/2005 a evaziunii fiscale, disponibil aici. Pentru o abordare total opusă în perioada imediat următoare crizei financiare, a se vedea expunerea de motive a altei legi care a condus la modificarea regimului sancționator (dar în sens invers), disponibilă aici (unde se face referire tocmai la economia subterană).
[102] A se vedea Fr. Schneider, The Shadow Economy in Europe, 2010. Using electronic payment systems to combat the shadow economy, disponibil aici. Procentul de 33% din PIB reprezenta echivalentul a 46 miliarde euro în 2008.
[103] Unele cifre indică un trend descrescător de la peste 34% în 1999 către 29% în 2012. A se vedea Gh. Zaman, Z. Goschin, Shadow economy and economic growth in Romania. Cons and pros, în „Procedia Economics and Finance” vol. 22(2015), p. 83. Procentul pare să fi continuat panta descendentă, astfel încât în 2015 ajunsese la 28%. A se vedea B.M. Tudose, R.I. Clipa, An analysis of the shadow economy in EU countries, în „CES Working Papers”, vol. VIII, nr. 2/2016, p. 309.
[104] Se pare însă că (doar) măsurile de descurajare nu sunt suficiente pentru a lupta cu acest fenomen. A se vedea M. Marchese, J. Potter, op. cit., p. 12: „Deterrence is a cornerstone of formalisation strategies across EU Member States. However, deterrence alone is unlikely to succeed in the formalisation of informal entrepreneurship for a number of reasons”.
[105] Totuși, se consideră că acordarea de sprijin pentru a putea declara veniturile din zona „gri” este o măsură acceptabilă la nivel politic. A se vedea M. Marchese, J. Potter, op. cit., p. 13: „Monetary and fiscal incentives aim to increase the convenience for entrepreneurs to work in the formal sector. In order to tackle informal entrepreneurship, incentives are more important than deterrence for three main reasons”.
[106] Se estimează că economia subterană din România este formată în proporție de 66% din salarii nedeclarate. A se vedea A.V. Litra, The underground economy in Romania, în „Bulletin of the Transilvania University of Braşov. Series V: Economic Sciences”, vol. 9 (58), nr. 1/2016, p. 231. De aceea, se consideră că măsurile privind reducerea șomajului fac parte din mijloacele de combatere a economiei subterane. A se vedea A se vedea Gh. Zaman, Z. Goschin, A new multidimensional ranking of shadow economy for EU countries, cit. supra, p. 29: „fighting shadow economy has to be prioritized by combining proactive policies to increase employment with austerity measures, by reducing corruption, bureaucracy and over-regulation, and by redesigning critical points of legal framework”.
[107] A se vedea A. Vinea, loc. cit.
[108] Unele studii au relevat o legătură directă (pe termen lung) între șomaj și economia subterană: cu cât rata șomajului este mai mare (într-o zonă), cu atât crește economia subterană în acea zonă. A se vedea A.A. Alexandru (Davidescu), The relationship between shadow economy and unemployment rate. A ARDL causality analysis for the case of Romania, în „Revista română de statistică”, vol. 63, nr. 4/2015, p. 46-62. În 2013, 1,2 milioane persoane ar fi lucrat în sectorul informal, reprezentând 13,1% dintre toți angajații români. A se vedea Eurofound, Trade union study on the informal economy, Romania, disponibil aici. Adde International Labour Office, Transitioning from the informal to the formal economy, Geneva, 2014, p. 3: „The informal economy thrives in a context of high unemployment, underemployment, poverty, gender inequality and precarious work. It plays a significant role in such circumstances, especially in income generation, because of the relative ease of entry and low requirements for education, skills, technology and capital. But most people enter the informal economy not by choice, but out of a need to survive and to have access to basic income-generating activities”, disponibil aici.
[109] Există autori care menționează și efectele benefice (pentru categoriile defavorizate) ale economiei subterane. A se vedea Gh. Zaman, Z. Goschin, A new multidimensional ranking of shadow economy for EU countries, în „Romanian Journal of Economics”, vol. 43, nr. 2/2016, p. 15: „some specialists reveal a series of good effects of SE that might offer alternative solutions for some urgent problems related to employment, social self-protection, consumption and investment in registered economy”.
[110] A se vedea A.V. Litra, loc. cit.
[111] A se vedea M. Marchese, J. Potter, Policy Brief on Informal Entrepreneurship. Entrepreneurial Activities in Europe, Publications Office of the European Union, Luxemburg, 2015, p. 3: „Since the 1970s, the process of industrial downsizing and outsourcing has renewed the importance of small firms, which are more likely than large companies to conceal part of their activities to state authorities”.
[112] Idem, p. 7, fig. 2.
[113] A se vedea W.L. Baumol. R.E. Litan, C.J. Schramm, Capitalismul bun, capitalismul rău și economia dezvoltării și a prosperității, editura Polirom, Iași, 2009, passim (în special p. 78-81) care propun un mecanism de funcționare a capitalismului modern având la bază antreprenori care riscă să-și testeze ideile (noi) pe piață și sunt triați de succesul pe care îl au. Mulți vor da faliment, dar câțiva vor avea succes. Aceștia din urmă vor fi apoi preluați de marile companii, care vor integra și perfecționa ideile valoroase pentru a le oferi apoi la nivel global. Acest mecanism presupune însă o efervescență a noilor proiecte de afaceri, ceea ce presupune stimularea înființării de noi societăți. Proiectul guvernamental SRL-D pare să sugereze că și România are o percepție similară.
[114] A se vedea M. Marchese, J. Potter, op. cit., p. 10: „Informal entrepreneurs are those who gain the most of the underground activity they undertake. They make extra profits through tax evasion and lower start-up costs and take advantage of more flexible work arrangements. Some of these advantages are especially important to socially disadvantaged groups. Lower start-up costs will be most appreciated by cash-constrained youth and the unemployed, whereas flexibility will mostly benefit women who need to combine work and family and the physically disabled who may have a preference for a home-based business”.
[115] Acest fenomen nu trebuie ignorat, ci dimpotrivă se recomandă luarea de măsuri în vederea informării tuturor celor implicați cu privire atât la consecințele negative ale economiei subterane, dar mai ales cu privire la modalitățile de intrare în legalitate și beneficiile asociate. A se vedea M. Marchese, J. Potter, op. cit., p. 19: „Persuasion is the third and less frequently used element of formalisation strategies. The objective of these measures is not so much to change the cost-benefit ratio for entrepreneurs who work in the informal sector or for customers who source work in the informal sector, as to win their «hearts and minds» and thereby enable a culture of law compliance and tax morality. The rationale is that it is not just self-interest that underlies people’s behaviour, but also social customs and legal institutions”.
[116] Pentru un scurt istoric al dezvoltării instituției după 1990, a se vedea V. Pasti, op. cit., p. 326-327.
[117] A se vedea E. E. Eubank, Loan Sharks and Loan Shark Legislation in Illinois, în Journal of the American Institute of Criminal Law and Criminology, Vol. 8, Nr. 1 (mai 1917), p. 77: „If legislation does no more than drive the loan shark under a more careful cover, it will only accentuate the evil by forcing him to still more exorbitant charges for the greater risk involved, and there will always be men willing to take the risk if it can be made profitable”. În același sens, a se vedea A. Fleming, City of Debtors: Law, Loan Sharks, and the Shadow Economy of Urban Poverty, 1900-1970, în Enterprise & Society, vol. 17, nr. 4, Cambridge University Press, 2016, pp. 734-740. Autoarea remarcă creativitatea constantă a cămătarilor în evitarea limitărilor legislative – interzicerea creditării a condus la sporirea practicii vânzării de produse alimentare „pe datorie” și la cesiunea drepturilor salariale, astfel încât cămătarii să nu fie nevoiți să apeleze la instanță pentru executarea silită a obligației.
[118] Lege aflată în vigoare până la abrogarea acesteia prin intermediul Legii nr. 71/2011. Legea (și posibilele conflicte între aceasta și noile reglementări privitoare la dobânda legală, e.g. O.G. nr. 9/2000) a continuat să atragă atenția practicii judiciare până la momentul abrogării acesteia. A se vedea ÎCCJ, Decizia nr. XI din 24 octombrie 2005 privind recursul în interesul legii cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 1, 2 și ale art. 3 alin. 1 și 2 din Ordonanța Guvernului nr. 9/2000, aprobată prin Legea nr. 356/2002, referitoare la clauza penală prin care se instituie obligația restituirii la scadență a sumei împrumutate sub sancțiunea penalităților de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită de părți sau pe lângă dobânda legală.
[119] A se vedea P. Vasilescu, Despre disciplina contractuală și dictatura amiabilă, în Revista Română de Drept al Afacerilor nr. 1/2003, articol accesat în baza de date www.idrept.ro
[120] A se vedea F. Ciutacu, Vânzarea cu pact de răscumpărare, în Revista Română de Drept al Afacerilor nr. 3/2007, articol accesat în baza de date www.idrept.ro
[121] Idem: „în perioada antebelică și interbelică, în care sistemul de creditare bancar nu era foarte dezvoltat, practica acordării împrumuturilor cămătărești între particulari devenise o industrie, în perioada 1948-1989 raporturile obligaționale între indivizi deveniseră aproape inexistente, singurele venituri acceptate de sistem fiind cele provenite din muncă”.
[122] A se vedea comunicatul Asociației Națională Anticorupție din România, disponibilă aici.
[123] A se vedea, cu titlu de exemplu, comunicatul DIICOT – Serviciul Teritorial Craiova referitor la destructurarea unui grup infracțional organizat specializat în cămătărie, disponibil aici.
[124] Tiparul reținut de practica judiciară fiind următorul: „persoanele împrumutate nu pot restitui sumele împrumutate la termenul stabilit, cămătarul impune noi dobânzi pentru a-și asigura obținerea unor garanții suplimentare, după care prin violență fizică și psihică încearcă recuperarea sumelor împrumutate și a dobânzilor”. Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală, Decizia nr. 3876, pronunțată în ședința publică din 2.11.2011
[125] A se vedea R. Rizoiu, Camăta vs. Împrumut bănesc, disponibil aici.
[126] Pentru o argumentare detaliată în sprijinul acestei teze, a se vedea T. Prescure, G.-B. Spîrchez, Despre admisibilitatea acordării de împrumuturi bănești cu dobândă de către persoane fizice și juridice, altele decât cele autorizate în condițiile legii, în Revista Română de Drept al Afacerilor nr. 3/2017, articol accesat în baza de date www.idrept.ro.
[127] A se vedea M.A. Hotca, Comentariu privind Partea specială a Noului Cod penal (II), în revista Pandectele Române nr. 1/2010, articol accesat în baza de date www.idrept.ro
[128] A se vedea R. Răducanu, Comentariu la art. 351 C. penal, în T. Toader, M.-I. Michinici, A. Crișu-Ciocîntă ș.a., Noul Cod penal: comentarii pe articole, Ed. Hamangiu, București, 2014, p. 545
[129] A se vedea supra, nr. 9.
[130] A se vedea: Judecătoria Urziceni, sentința penală nr. 230, pronunțată în ședința publică din data de 27.11.2014; Judecătoria Reghin, sentința penală nr. 229, pronunțată în ședința publică din data de 2.11.2015.
[131] Curtea Constituțională, decizia nr. 82 din 23 februarie 2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 351 din Codul penal și art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală
[132] Tendința fiind ca activitatea de camătă să fie sancționată reținându-se, în concurs, infracțiunile de înșelăciune și de șantaj. A se vedea comunicatul Asociației Națională Anticorupție din România citat supra, nota 122.
[133] Datele statistice și evoluția acestora pe ani sunt expuse în tabelul inclus în Anexa 1 la prezentul studiu.
[134] Am avut în vedere rata sărăciei relative, definită drept ponderea persoanelor sărace (după metoda relativă de estimare) în totalul populației, publicată de INS aici. Potrivit metodologiei INS, se consideră sărace persoanele din gospodăriile care au un venit disponibil pe adult-echivalent (inclusiv sau exclusiv contravaloarea consumului din resurse proprii) mai mic decât nivelul pragului de sărăcie.
[135] Datele folosite pot fi găsite în Anexa nr. 2.
[136] A se vedea Judecătoria Bolintin Vale, cauze generale, sentința penală nr. 91, pronunțată în ședința publică din data de 3.06.2016 (cauză în care sumele împrumutate ajungeau la 100.000 euro). A se vedea, de asemenea, Judecătoria Sectorului 3 București, secția civilă, sentința civilă nr. 19210/10.12.2012 (cauză în care cuantumul debitului principal a fost stabilit la suma de 36.600 euro) și Tribunalul București, Secția I Penală, sentința penală nr. 569, pronunțată în ședința publică din data de 10.03.2016 (cauză în care sumele împrumutate au fost estimate în jurul valorii de 300.000 euro).
[137] A se vedea Judecătoria Mediaș, secția generală, sentința penală nr. 17, pronunțată în ședința publică din data de 29.01.2014 (sumele împrumutate variau între 50 de lei și 250 de euro).
[138] A se vedea Judecătoria Ploiești, sentința penală nr. 450, pronunțată în ședința publică din data de 27.02.2015.
[139] A se vedea supra, secțiunea 8.
[140] A se vedea ÎCCJ, Secția penală, decizia nr. 29/A/2018, pronunțată în ședința publică din data de 5 februarie 2018
[141] Pentru o prezentare a fenomenului, a se vedea expunerea probelor administrate efectuată în considerentele sentinței penale nr. 569, pronunțată în ședința publică din data de 10.03.2016 de Tribunalul București, Secția I Penală. Un martor a declarat că nu poate estima cât a împrumutat în total, „posibil câteva milioane de euro pentru care a plătit câteva sute de mii de euro camătă, deoarece mergea foarte des în cazinouri și paria sume foarte mari de bani”.
[142] A se vedea Tribunalul București, Secția I Penală, sentința penală nr. 569, pronunțată în ședința publică din data de 10.03.2016. Cu toate acestea, inculpații practicau inclusiv dobânzi de 10% pe zi, încasată de la clienții cazinoului în aceeași zi în care împrumutul era acordat.
[143] A se vedea Judecătoria Târgu-Mureș, sentința penală nr. 121, pronunțată în ședința publică din data de 5.02.2016. Dobânda de 200% pe lună era percepută cu funcție penalizatoare, în situația în care termenul inițial de rambursare nu era respectat. Dobânda remuneratorie percepută pe durata termenului inițial de rambursare era de 100% pe lună.
[144] A se vedea: Judecătoria Satu Mare, secția penală, sentința penală nr. 1745, pronunțată în ședința publică din data de 20.12.2013 (dobândă de 10-15% pe lună); Judecătoria Urziceni, sentința penală nr. 220, pronunțată în ședința publică din data de 7.10.2013 (dobândă cuprinsă între 10-20%); Judecătoria Urziceni, sentința penală nr. 308, pronunțată în ședința publică din data de 3.12.2013 (dobândă de 25% pe lună); Curtea de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și familie, decizia penală nr. 20, pronunțată în ședința publică din data de 21.01.2016 (dobândă de 20% pe lună); Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și familie, decizia penală nr. 1105, pronunțată în ședința publică din data de 9.11.2015 (dobândă de 10% pe lună); Judecătoria Ploiești, secția penală, sentința penală nr. 1071, pronunțată în ședința publică din data de 4.05.2016 (dobândă de 20%).
[145] A se vedea: Curtea de Apel Brașov, secția penală, decizia penală nr. 139/Ap, pronunțată în ședința publică din data de 14.03.2018 (dobânda percepută putea ajunge la 50% pe lună); Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, decizia penală nr. 1048, pronunțată în ședința publică din data de 29.10.2015 (dobândă de 50% pe lună); Judecătoria Mediaș, secția generală, sentința penală nr. 17, pronunțată în ședința publică din data de 29.01.2014 (dobândă lunară de 50%); Judecătoria Ploiești, sentința penală nr. 450, pronunțată în ședința publică din data de 27.02.2015 (dobândă de 50% pe lună); Judecătoria Urziceni, sentința penală nr. 24, pronunțată în ședința publică din data de 3.02.2015 (dobândă de 40%).
[146] A se vedea L. J. Kaplan, S. Matteis, The Economics of Loansharking, în The American Journal of Economics and Sociology, Vol. 27, Nr. 3 (iulie 1968), pp. 239-252. Autorii citați menționează că rata dobânzii variază între 200% și 2000% pe an, cea mai comună structură a creditului în cadrul împrumuturilor de valoare redusă fiind împrumutul „6-for-5” (debitorul împrumută 5$ până la primirea salariului, moment în care restituie 6$, fiind percepută o dobândă de 20%). A se vedea, de asemenea, E. E. Eubank, op. cit., pp. 69-81. Autorul observă că rata dobânzii este cuprinsă, în cele mai multe cazuri, între 10% și 40% pe lună.
[147] A se vedea A. Vinea, op. cit., p. 68: „Există în Rovinari [în 2002-2003] cel puțin o persoană care se ocupă cu cămătăria. Informațiile despre felul în care aceasta împrumută bani sunt uneori contradictorii, astfel dobânda pe care o cere variază de la 75% la 10-15% pe lună. (…) dobânda depinde de persoana căreia îi împrumută bani, iar dacă te cunoaște este posibil ca nici să nu mai pretindă dobândă”.
[148] A se vedea Curtea de Apel București, secția I penală, decizia penală nr. 552/A, pronunțată în ședința publică din data de 16.04.2015. Curtea a reținut că dobânda percepută era de 10-15% pentru sume mari și de 30-40% pentru sume mici.
[149] A se vedea Curtea de Apel Brașov, secția penală, decizia penală nr. 139/Ap, pronunțată în ședința publică din data de 14.03.2018. Dobânda percepută de inculpați era de 20% pentru împrumutul inițial și de 30% pentru împrumuturile ulterioare, fiind identificate și situații în care dobânda percepută a ajuns la 50% pe lună.
[150] A se vedea Judecătoria Buzău, secția penală, sentința penală nr. 187, pronunțată în ședința publică din data de 26.03.2015.
[151] A se vedea Judecătoria Târgu-Mureș, sentința penală nr. 121, pronunțată în ședința publică din data de 5.02.2016. Dobânda inițială, de 100% pe lună, se dubla dacă termenul de plată nu era respectat.
[152] A se vedea Judecătoria Bolintin Vale, cauze generale, sentința penală nr. 91, pronunțată în ședința publică din data de 3.06.2016. Dobânda practicată era de 5-10% în interiorul comunității de rromi și de 10% în afara comunității.
[153] A se vedea Curtea de Apel Brașov, secția penală, decizia penală nr. 139/Ap, pronunțată în ședința publică din data de 14.03.2018.
[154] A se vedea Judecătoria Târgu-Mureș, sentința penală nr. 121, pronunțată în ședința publică din data de 5.02.2016.
[155] Tehnica nu este una nouă. Pentru descrierea unor situații similare în Africa de Sud de după căderea apartheid-ului, a se vedea D. James, Money-Go-Round: Personal Economies of Wealth, Aspiration and Indebtedness, în „Journal of the International African Institute” vol. 82, nr. 1/2012, p. 20-40. De exemplu, o practică extrem de răspândită este cea a predării cardului de salariu către cămătar: „securing the loan by confiscating borrowers’ ATM cards and using these to withdraw the money owed to them at month end before returning them to their owners” (idem, p. 25). Atunci când debitorii au încercat să-și anuleze cardurile și să obțină unele noi, cămătarii au contraatacat prin confiscarea actelor de identitate fără de care nu se putea formula cererea de anulare (ibidem).
[156] A se vedea Tribunalul București, Secția I Penală, sentința penală nr. 569, pronunțată în ședința publică din data de 10.03.2016. Clienții noi nu puteau accesa creditul decât dacă ofereau o garanție personală a unei persoane cunoscute de cămătari.
[157] A se vedea E. E. Eubank, op. cit., p. 73
[158] A se vedea: Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și familie, decizia penală nr. 1105, pronunțată în ședința publică din data de 9.11.2015; Judecătoria Câmpina, sentința penală nr. 92, pronunțată în ședința publică din data de 12.05.2015.
[159] A se vedea: Judecătoria Satu Mare, secția penală, sentința penală nr. 1745, pronunțată în ședința publică din data de 20.12.2013; Curtea de Apel București, secția I penală, decizia penală nr. 552/A, pronunțată în ședința publică din data de 16.04.2015;
[160] A se vedea Judecătoria Urziceni, sentința penală nr. 24, pronunțată în ședința publică din data de 3.02.2015. Pentru o analiză asupra rațiunii din spatele fenomenului și a amplorii acestuia, a se vedea comunicatul Asociației Națională Anticorupție din România citat supra, nota 122.
[161] A se vedea: Judecătoria Urziceni, sentința penală nr. 220, pronunțată în ședința publică din data de 7.10.2013; Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și familie, decizia penală nr. 1105, pronunțată în ședința publică din data de 9.11.2015; Curtea de Apel București, secția I penală, decizia penală nr. 552/A, pronunțată în ședința publică din data de 16.04.2015; Curtea de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și familie, decizia penală nr. 20, pronunțată în ședința publică din data de 21.01.2016. În această din urmă cauză, persoana vătămată a fost constrânsă să vândă inculpatului autoturismul aflat în proprietatea acesteia la un preț aflat sub prețul pieței (diferența până la valoarea de piață a autoturismului fiind, cel mai probabil, reprezentată de contravaloarea împrumutului nerambursat).
[162] A se vedea ÎCCJ, Secția penală, decizia nr. 29/A/2018, pronunțată în ședința publică din data de 5 februarie 2018
[163] A se vedea: Curtea de Apel Brașov, secția penală, decizia penală nr. 139/Ap, pronunțată în ședința publică din data de 14.03.2018; Judecătoria Urziceni, sentința penală nr. 24, pronunțată în ședința publică din data de 3.02.2015. În această din urmă cauză, inculpații solicitau persoanelor vătămate să obțină credite de la instituții financiare sau să cumpere electrocasnice pe care să le remită inculpaților.
[164] A se vedea Judecătoria Satu Mare, secția penală, sentința penală nr. 660, pronunțată în ședința penală din data de 29.04.2013
[165] A se vedea Judecătoria Ploiești, sentința penală nr. 450, pronunțată în ședința publică din data de 27.02.2015.
[166] A se vedea Judecătoria Târgu-Mureș, sentința penală nr. 121, pronunțată în ședința publică din data de 5.02.2016.
[167] A se vedea Judecătoria Urziceni, sentința penală nr. 220, pronunțată în ședința publică din data de 7.10.2013.
[168] A se vedea Judecătoria Bolintin Vale, cauze generale, sentința penală nr. 109, pronunțată în ședința publică din data de 1.07.2016.
[169] A se vedea R.H. Bachelder, op. cit., p. 38: „The methods of collection employed by such loan companies, also, are so designed as to bring them into as little contact with the law as possible, and involve to a large extent the remedy known in law as «self-help»”.
[170] A se vedea Tribunalul București, Secția I Penală, sentința penală nr. 569, pronunțată în ședința publică din data de 10.03.2016
[171] De altfel, principala formă de garantare a acestor împrumuturi este chiar reputația debitorului. A se vedea R. Chiang, J.M. Finkelstein, An Incentive Framework for Evaluating the Impact of Loan Provisions on Default Risk, în „Southern Economic Journal” vol. 48, nr. 4/1982, p. 965 :„In the case of an unsecured loan, the collateral is human capital and/or reputation”.
[172] A se vedea Judecătoria Satu Mare, secția penală, sentința penală nr. 1745, pronunțată în ședința penală din data de 20.12.2013
[173] Prin urmare, nu sunt avute în vedere activitățile de genul spălării de bani sau finanțării actelor teroriste ori traficului de droguri. A se vedea Gh. Zaman, Z. Goschin, A new multidimensional ranking of shadow economy for EU countries, cit. supra, p. 17.
[174] Pentru o definiție generică a economiei subterane, a se vedea M. Marchese, J. Potter, op. cit., p. 3: “the sector of the economy where transactions concern legal activities and are money-based, but are not declared for tax, benefit and labour law purposes when they should be declared”.
[175] Trebuie ținut cont și de faptul că unele persoane preferă creditul informal tocmai pentru că „unul dintre avantaje[] este tocmai faptul că clientul nu este nevoit să dea foarte multe informații despre situația sa financiară sau despre felul în care va folosi banii” (A. Vinea, op. cit., p. 72).
[176] De multe ori, astfel de estimări se dovedesc mult prea conservatoare. Cel puțin în zona microcreditării, creditele „gri” le pot depăși cu mult ca număr pe cele legale. A se vedea R. H. Bachelder, The Small Loan Business Unregulated, în „The Annals of American Academy of Political and Social Science” vol. 205 (1939), p. 36: „The disparity in numbers alone between the legitimate lenders and these usurious lenders is significant”.
[177] Am pornit de la valoarea estimată de 41 miliarde EUR pentru economia subterană, iar coeficientul de intermediere financiară a fost de 49%, similar celui existent în economia „de suprafață”.
[178] Atitudinea seamănă întrucâtva cu proverbiala atitudine a struțului de a-și ascunde capul în caz de pericol. Lăsând creditul cămătăresc în afara oricărei reglementări, o mare parte din populația vulnerabilă va fi afectată de practici abuzive. Este mult mai adecvat să existe o reglementare care să permită „scoaterea la lumină” a acestor credite, pentru a le putea apoi supraveghea și verifica (inclusiv judiciar). Comportamentul unei afaceri „de suprafață” este mereu mai atent decât al uneia „subterane”, mai ales într-o zonă atât de sensibilă la percepția publicului precum creditarea. A se vedea W.D.H. Donaghy, Benefits of Regulating the Small Loan Business, în „The Annals of American Academy of Political and Social Science” vol. 205 (1939), p. 32: „The old-type loan shark was indifferent as to what might be the social consequences of his greed. Today the modern lender is fully alert to the social forces aiming for the protection and the improvement of the general welfare of the individual”.
[179] Creditul cămătăresc există și în economiile avansate. Pentru povestea unui cămătar faimos din Glasgow, a se vedea N. Ferguson, Ascensiunea banilor. O istorie financiară a lumii, editura Polirom, Iași, 2016, p. 31-32. Cunoscutul economist britanic remarcă: „E ușor să-i condamnăm pe cămătari ca fiind imorali și chiar infractori. (…) Dar trebuie să încercăm să înțelegem motivația economică a acțiunilor [lor]” (idem, p. 32).
[180] Pentru o descriere a mecanismelor implicate, a se vedea R. Rizoiu, Cămătarii, Curtea Constituțională și Premiul Nobel, disponibil aici.
[181] Ideea de violență repugnă oricărui sistem de drept. În schimb, amenințarea morală se poate dovedi chiar benefică și este uneori strâns legată de ideea de credit [art. 179 LPA]. De altfel, ideea de amenințare (reală) se pare că determină un comportament mai responsabil în cazul ființei umane. Dacă în condiții lipsite de stres, omul tinde să fie exagerat de optimist, atunci când apare un factor de amenințare, el începe să analizeze mult mai atent toate informațiile disponibile, ținând seama de cele negative. A se vedea N. Garrett, A.M. González-Garzóna, L. Foulkesa, L. Levitab, T. Sharota, Updating Beliefs Under Perceived Threat, în „The Journal of Neuroscience” vol. 10, nr. 18/2018, p. 1523 et seq. („in a low threat environment individuals integrated information asymmetrically, faithfully incorporating good news into their existing beliefs while relatively disregarding bad news (…). Under perceived threat however, this asymmetry disappeared; participants showed an increased capacity to integrate bad news into prior beliefs. Increased physiological arousal and self-reported anxiety were found to correlate with enhanced integration of unfavorable information into beliefs”).
[182] A se vedea extrasul din audierea debitorului în cauza Thompson v. Erie Railroad Co., 207 N. Y. 171 (1912), apud. A. Fleming, The Borrower ‘s Tale: A History of Poor Debtors in Lochner Era New York City, în Law and History Review, vol. 30, Cambridge University Press, 2012, p. 1054, nota 1: „Q. Did you read the power of attorney over? A. No sir. Q. When you signed it? A. No sir. Q. And you had no security to secure this loan except your prospective wages? A. And my reputation.” (subl. ns.)
[183] A se vedea A. Vinea, op. cit., p. 68: „Mulți oameni nu au (…) acces la [contractarea unui împrumut de la o instituție financiară formală], tocmai pentru că nu au venituri fixe sau giranți prin care să se asigure împrumutul”.


Av. conf. univ. dr. Radu Rizoiu
Facultatea de Drept, Universitatea din București
RIZOIU & POENARU LAW FIRM

Av. Mihaela Gherghe
RIZOIU & POENARU LAW FIRM