833 citiri

Corespondenţă specială de la o conferință specială

In memoriam: Alaltăieri, 8 septembrie, s-au împlinit zece ani de la dispariția Andreei Ionescu, fosta mea asociată și colegă, co-fondatoare a firmei Țuca Zbârcea & Asociații. Reiau mai jos un text publicat în memoria ei.

Dublin este, într-adevăr, un oraş simpatic şi prietenos. Din păcate, l-am găsit bombardat: case peste care s-au prăbuşit propriile preţuri, bănci asediate de credite neperformante, străzi detonate de demonstraţii de protest. Nimic nu mai e cum a fost, plânge şi deplânge amicul meu irlandez, adăpostit de aceste bombardamente într-un pint de Guinness, negru ca zilele lui.

Mă doare să-l revăd la fel de necăjit. El a fost logodnicul Andreei, fosta mea asociată şi colegă, răpită de cancer acum trei ani. I-a fost alături, ani de zile, în iubire şi suferinţă, până-n ziua despărţirii şi vă jur că n-am văzut în viaţa mea un om mai generos, mai autentic şi mai altruist. El a riscat şi şi-a sacrificat totul în numele iubirii, iubirea pentru ea.

În vremea spitalizării ei la Londra şi, apoi, la Paris, am vizitat-o în câteva rânduri. El, invariabil, de gardă în trei schimburi, prezent nu la datorie, ci la iubire, martor muribund la căpătâi de muribund. Andreea se împuțina zi după zi şi, odată cu stingerea ei, murea şi el, torturat de neputinţă şi disperare, într-o îndelungată sinucidere. Îmi amintesc de o apăsătoare după-amiază londoneză. În barul hotelului unde eram cazat, eu ședeam la taclale împreună cu Andreea și Sorin, în timp ce el prefera un loc mai retras și discret, ca să ne lase să vorbim în liniște de-ale noastre, iar el să se lase măcinat în furie de-ale lui. Îi priveam din când în când privirea. Când nu era fixată melancolic şi avid asupra Andreei, privirea asta cădea în hăul lui interior. Aceea a fost ziua în care el mi-a spus că, potrivit medicilor, șansele de supraviețuire coborâseră sub 25 la sută. Când i-am dat vestea și lui Sorin, acesta s-a uitat la mine ca la un extraterestru și mi-a zis răspicat că nu se poate, coane, ăștia-s nebuni și habar n-au ce vorbesc, Andreea e o luptătoare …

Săptămâna trecută, tovarăşul meu irlandez mi-a fost ghid prin cetatea lui natală, devenită garnizoană permanentă: St Stephen’s Green, un superb parc în miniatură, Dublin Castle, fortăreaţă princiară şi-apoi, guvernamentală, Guinness factory, castelul celei mai faimoase negrese irlandeze, Temple-Bar, cartierul boem şi templul petrecerilor nocturne, Jameson distillery, catedrala whisky-ului parfumat şi triplu distilat, Trinity College, faimoasa universitate, The Church, biserica transformată într-un pub slujind evlavios și blasfemiator zeiţei Guinness. Prin toate locurile acelea trecuse, evident, şi Andreea şi da, se minuna şi ea și era așa de veselă şi făcea glume şi, man, ea nu concepea că o să moară. De asta, man, eu nu i-am zis că o să moară pentru că ea era convinsă că, într-o bună zi, noi o să ne luăm o căsuţă pe malul mării, lângă Dublin pentru ca, în sfârşit!, să trăim. Nu, man, n-am avut puterea să-i zic să-și scrie testamentul, pentru că n-am vrut s-o mai tulbur și cu cazna asta, o suferință în plus peste nenorocirea ei, iar unica mea preocupare din acele zile de coșmar a fost s-o liniștesc întruna și să veghez ca ea să moară cu convingerea că n-o să moară niciodată.

În colţul pub-ului, o trupă folk cânta muzică irlandeză. Prietenul meu privea în gol, prin ochii iubitei lui, evocate din propoziție în propoziție. Eu scrutam, prin berea neagră, ziua care stătea să se termine şi conferinţa care mă adusese în Irlanda, congresul avocaţilor lumii adunaţi să vorbească, iarăşi, despre drept şi drepturi, despre bani şi business, despre vorbe şi sloganuri. Conferinţa unde avocaţii lumii veniseră să jelească economia mondială şi zona euro, iminenţa prăbuşirii Spaniei, dificultăţile cu care se confruntă propriile birouri de avocatură în vremurile de restrişte, constrângerile bugetare ale clienţilor şi alte belele şi blesteme. Bocete și lacrimi de prohod cutremurau obrajii îmbujoraţi de coniacurile XO şi alte băuturi fine care le inundau petrecerile și cocktailurile de pragmatică socializare și decadent glamour. Tocmai despre aceste vaiete și tânguiri ale confraților mei mondiali îmi propusesem iniţial să scriu, în speranța că perspectiva lor asupra tornadelor economice recente ar putea să intereseze pe careva.

Văzând însă Dublinul prin ochii amicului meu care l-a revăzut, cu mine, prin ochii Andreei, mi-am dat seama că există adesea momente care te năpădesc și-n care-ți vine să spui și să urli că nu, conferința avocaților lumii n-ar trebui să intereseze pe nimeni. Ne culcăm și ne sculăm, mulți dintre noi, cu gândul la job, la firmă, la contracte, la prețul acțiunilor și situația burselor, la business development și alte multe imperative bune de găvărit la conferințe și uităm că, de fapt, viața e, într-adevăr, în altă parte.

La sfârșitul serii, după ultima Guinness, camaradul meu mi-a zis că acea zi era ziua lui de naștere. L-am îmbrățișat cu oarecare stinghereală și după despărțire, în drum spre hotel, mă întrebam ce cadou l-ar putea bucura și însenina pe acest om. Ideea mi-a venit într-una din zilele următoare, când am descoperit în arhiva personală un mesaj mai vechi din partea Andreei. Apoi, vizitând distileria Jameson, am dat de un butic care vindea whisky limited edition în sticle cu etichetă care putea fi personalizată și i-am pregătit una cu o urare de la mulți ani.

La despărțirea din aeroport, i le-am dat. Când a văzut mesajul Andreei și urarea inscripționată pe sticlă, “Happy birthday, Barry Richardson!”, Barry Richardson a început să plângă.

(publicat în Dilema Veche nr. 456, 8-14 noiembrie 2012 şi pe Contributors.ro, 22 octombrie 2012)

Avocat dr. Florentin Țuca
Managing Partner al ȚUCA ZBÂRCEA & ASOCIAȚII