675 citiri

100 de ani de justiție națională în Transilvania și de la constituirea primei curți de apel ardelene românești – Memorie istorică și priorități actuale

poza 2Motto: Dacă toate puterile Statului emană de la Națiune, toată puterea Națiunii emană de la Justiție

(Rezoluția Congresului avocaților, Cernăuți, 5 decembrie 1925)

Anii marcării Centenarului Marii Uniri au repere juridice ferme, de maximă importanță națională și amplă semnificație istorică. După ce în 2018 au fost sărbătorite actele de autodeterminare de la Chișinău (27 martie/9 aprilie), Cernăuți (15/28 noiembrie) și Alba Iulia (18 noiembrie/1 decembrie) 1918, anul acesta a venit rândul aniversării unificării judiciare transilvane și bucovinene, a constituirii marii universități naționale prin cele două decrete-legi din 12 septembrie 1919 de transformare în universități românești a celei maghiare din Cluj și, respectiv, germane din Cernăuți, alăturându-se astfel universităților din Iași și București. Anul viitor, în 2020, la 4 iunie, se vor împlini 100 de ani de la semnarea Tratatului de Trianon, iar în 2023 vom cinsti trecerea unui veac de la adoptarea Constituției României Mari din 29 martie 1923, monument remarcabil, de vârf al dreptului și democrației constituționale românești.

În acest context de simbolistică națională și evaluare istorică responsabilă se cuvin remarcate prezența și pozițiile magistraturii țării și ale institutului juridic național. După ce în martie 2018 am lansat la Chișinău, în cadrul conferinței internaționale Revenirea Basarabiei în spațiul juridic românesc, proiectul „Două state, două legislații, o singură știință juridică românești”, la 16 noiembrie anul trecut, în Sala Unirii de la Alba Iulia, Consiliul Superior al Magistraturii și reprezentanții justiției din întreaga țară au adus omagiul lor marelui act întregitor de la 1 decembrie 1918.

Astăzi, printr-un gest marcat tot de o atare singularitate, Curtea de Apel Cluj înțelege, spre cinstea sa, și prin acesta a tuturor jurisdicțiilor României, să evoce momentul întemeierii justiţiei românești în Ardeal și să celebreze, așa cum se cuvine, împlinirea unui secol de la înscrierea sa în istoria justiției naționale. În timpul scurt pe care îl avem la dispoziție, vom încerca la rândul nostru să onorăm acest moment aniversar printr-o trecere în revistă a semnificațiilor sale profunde pentru lumea juridică deopotrivă transilvăneană şi românească, din tripla perspectivă a realizării complicatului proces de unificare a dreptului românesc în Ţara Întregită (I), a felului în care diversitatea culturilor juridice din Transilvania a fost – nu suprimată, ci: – sublimată într-o sinteză realizată sub semnul unităţii spirituale a tuturor românilor (II) şi, în cele din urmă, dar deloc în ultimul rând, a fondării – pornind tocmai de la conştiinţa acestei unităţi şi a necesităţii apărării ei – acelui curent academic pe care tocmai de aceea –, aşadar, nu din considerente ale unui vag specific regional, ci datorită intensităţii manifestării conştiinţei naţionale româneşti – suntem îndreptăţiţi să-l privim ca pe o direcţie distinctă a şcolii juridice româneşti, anume: Şcoala de drept de la Cluj (III).

I. Unificarea juridică. Unificarea juridică – legislativă, judiciară, la nivelul regimului legal al profesiilor, învățământului superior și creării științei dreptului și culturii juridice naționale – a reprezentat un proces complex, deosebit de anevoios, dar esențial în consolidarea unirii politico-statale, desăvârșită la 1 decembrie 1918. Este suficient să invocăm, în acest sens, numai exemplul unificării legislației, în special a dreptului privat, cu amplele dezbateri și dispute asupra metodei de a o înfăptui, rezistențele și trufia localismului/regionalismului juridic, învingând, în cele din urmă, soluția naturală a extinderii legislației din Vechiul Regat, cu unele amendamente, realizată în1928 în Basarabia, 1938 în Bucovina și abia la 15 septembrie 1943 în Transilvania. Dintre toate componentele dezvoltării juridice, cea judiciară a fost prima care s-a înfăptuit, din rațiuni ținând mai ales de apartenența sa la exercițiul suveran al puterilor statului, iar importanța ei a fost una excepțională, însemnând împărțirea dreptății în limba română, adică apropierea justiției față de imensa majoritate a populației. Prin contribuția unor miniștri ai justiției – învățați și patrioți precum prof. Matei B. Cantacuzino, – arhitectura jurisdicțională a României Mari a fost gândită și înfăptuită într-o viziune globală și unitară, cu și prin curțile de apel care au devenit factorul decisiv în promovarea unei justiții naționale, de tip european, aceeași pe întreg teritoriul țării și egală pentru toți și în limba oficială a statului. S-a înlăturat astfel teza unei secții speciale a Casației la Cluj în favoarea celei a completelor speciale și judecătorilor-raportori de la București, iar curțile de apel în frunte cu cele de la marginea țării reîntregite au fost transformate în adevărate citadele ale civilizației româneşti, dotate cu reviste juridice proprii, cercuri de studii și cadru de reflecție asupra dezvoltării juridice naționale în context regional. Astfel, jurisdicțiile apelative din Constanța, Chișinău, Cernăuți, Oradea și Cluj au devenit centre de generare și iradiere prin jurisprudență și cultură juridică națională a mesajului unificării legislative, practicilor judiciare unitare și gândirii juridice autentice.

Cerința constituțional-legislativă că „limba oficială și obligatorie (în justiție) este limba română”, puternic factor de afirmare a noii autorități statale și de consolidare a unității naționale și asigurarea accesului corespunzător al minorităților naționale potrivit normelor europene, a întâmpinat mari dificultăți în a deveni o realitate pretutindeni în țara (re) întregită. Crearea limbajului juridic de specialitate, preluarea conceptelor și procedurilor justiției care se extindeau, fasonarea noului discurs judiciar au însemnat căutări, renunțări și creativitate. „Românizarea” instanțelor de judecată și unificarea legislației privind organizarea judecătorească s-au realizat treptat, dar în ritm susținut impus de imperativul instaurării suveranității; prin Decretul-lege nr. 2770 din 6 octombrie 1918 s-a extins organizarea instanțelor din Vechiul Regat în Basarabia și s-a înființat Curtea de Apel din Chișinău „ca instanță de fond apelativă”, care a început să funcționeze din noiembrie același an; în Bucovina aceeași unificare s-a realizat prin Decretul-lege nr. 1867 din 14 mai 1919, Curtea de Apel din Cernăuți astfel creată fiind „primul dar al Guvernului român pentru populația” acestei părți de Moldovă reunită la Patria mamă, care avea să înceapă a funcționa de la 1 iulie. Basarabia și Bucovina dobândeau astfel pentru prima dată instanțe proprii de acest grad, anterior fiind arondate curților fostelor imperii de la Odessa, respectiv Lemberg.

În Transilvania, responsabilitatea realizării unificării judiciare mult mai complexe a revenit Consiliului Dirigent care, prin Decretul nr. 1 din 24 ianuarie 1919 despre funcționarea în mod provizoriu a serviciilor publice, aplicarea legilor, despre funcționarea și întrebuințarea limbilor, a dispus primele măsuri de organizare, pe baze românești, a instanțelor judecătorești iar, în baza sa, prin Ordonanța Resortului de Justiție nr. 121 din 6/19 februarie 1919 s-a reglementat modul de preluare a structurilor judecătorești existente din 15 județe transilvane, atunci deja eliberate, cuprinzând circumscripțiile curților de apel Cluj și Târgu Mureș. Totodată, se stabilea că „În toate oficiile justiţiei (Ministerul de Justiție, judecătorii, procuraturi, oficiile notarilor publici) limba oficioasă, precum şi limba de pertractare, este cea românească” (par. 8); „Toate organele judiciare (magistraţi, procurori, advocaţii, notarii publici) au să depună un nou jurământ oficios”, de credinţă faţă de Regele Ferdinand I şi Statul Român”. Jurisdicţiile din restul Transilvaniei de dincolo de linia de demarcaţie s-au preluat ulterior, respectiv Crişana, Maramureşul, Sălajul şi Satu-Mare în mai 1919, Aradul în iulie, iar cele din Banat abia în septembrie același an.

În şedinţa din 12 februarie 1919, Consiliul Dirigent a aprobat, la propunerea şefului de Resort al Justiţiei dr. Aurel Lazăr (făcută în cea mai mare parte, la sugestia lui Emil Hațieganu, pe atunci şeful resortului pentru codificare), primele numiri de noi magistraţi la judecătorii, tribunale şi cele două curţi de apel transilvane. Potrivit statisticilor oficiale maghiare din 1918, în afară de Casaţie, pe teritoriile transilvane româneşti alipite Vechiului Regat erau înfiinţate 1272 de posturi de magistraţi inamovibili, 478 de magistraţi stagiari,1383 funcţionari de grefă şi 147 de notari publici, din care numai 4% erau români: 64 magistraţi inamovibili, 36 magistraţi stagiari, 84 funcţionari de grefă şi 3 notari. După preluarea jurisdicţiilor de către statul român au mai rămas în funcţie numai 100, restul refuzând să depună jurământul de credinţă, absolut insuficienţi pentru funcţionarea celor 114 judecătorii de ocoale, 19 tribunale de judeţ şi 4 curţi de apel transilvane (de la Cluj, Târgu-Mureş, Oradea Mare şi Timişoara).

În această situaţie s-a făcut apel la ajutorul patriotic, mai întâi al avocaţilor români ardeleni, dintre care 264 au răspuns la apel în 1919, dar un an mai târziu au rămas numai 100, restul neputând a nu ceda tentaţiilor numeroaselor procese legate mai ales de înfăptuirea reformei agrare. În aceste condiţii s-a recurs la concursul juriştilor-avocaţi şi magistraţii din Vechiul Regat care, stimulați şi de concesiile salariale făcute de guvernul de la Bucureşti, au luat calea Ardealului, ajungând să reprezinte la un moment dat mai bine de trei sferturi din magistraţii provinciei alipite. Într-o primă etapă, s-au preluat treptat instanţele din circumscripţiile celor două curţi de apel din Transilvania eliberată, începând cu Tribunalul Sibiu, la 4 martie 1919, aici fiind iniţial şi sediul Consiliului Dirigent; operaţiunea s-a desfăşurat în privinţa Curţii de Apel Cluj la 11 martie 1919, de către prim-preşedintele român dr. Pompei Micşa, în condiţiile în care toţi magistraţii şi funcţionarii de grefă au refuzat depunerea jurământului de credinţă faţă de Statul român, cu excepţia consilierului Gustav Haupt (sas) care l-a depus imediat. Curtea de Apel din Târgu-Mureş a fost preluată la 18 martie 1919 de nou numitul prim-preşedintele Romul Papp „în aceleaşi condiţiuni şi cu acelaşi refuz demonstrativ”.

Din acest punct de vedere, unificarea juridică, în frunte cu cea judiciară a reprezentat o parte importantă a unirii Transilvaniei cu România, iar constituirea Curții de Apel din Cluj, un moment fondator. La 11 martie 1919, ora 1000, când dr. Pompei Micșa, întâiul prim-președinte român, venea să preia instanța spre a deveni națională împreună cu noile autorități româneşti, moment surprins și rămas pentru istorie prin procesul-verbal întocmit în acele împrejurări, dialogul juridic între cele două părți exprimă deopotrivă tensiunea și mesajul istoric al evenimentului; în timp ce fostul conducător maghiar al instanței invoca în favoarea sa prevederile Armistițiului și legile războiului, dr. Iulian Pop, primul primar român al Clujului, îi cerea să plece pentru totdeauna în numele „dreptului la auto-determinare al popoarelor și hotărârea unanimă a nației române din Transilvania exprimată la Adunarea de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918”. Cu greu ar putea fi suprimată semnificația acestui act cu adevărat profetic al primarului jurist (avocat) care urma să dezvelească pe 28 septembrie 1921 una dintre cele două copii a statuii Lupa Capitolina dăruite României de statul italian şi amplasată în Piața Unirii, în fața statuii lui Matei Corvin (cealaltă mergând la Chişinău!), iar câteva săptămâni mai târziu, pe 1 noiembrie 1919 să participe la prelegerea inaugurală a lui Vasile Pîrvan despre Datoria vieţii noastre prin care erau deschise cursurile Universității Daciei Superioare. Aşezând cea mai importantă instanţă judecătorească a Transilvaniei sub semnul autodeterminării naţiunii române din Ardeal, dr. Iulian Pop – despre ale cărui studii juridice nu am reuşit să obţinem informaţii în timpul destul de scurt care ne-a stat la dispoziţie pentru acest material, dar pe care le bănuim a fi fost, precum în cazul marii majorităţi a juriştilor români din Transilvania, urmate mai degrabă la Budapesta sau Viena, decât la Paris, precum în cazul juriştilor din Vechiul Regat – realiza integrarea vieţii juridice clujene în lumea dreptului României Mari prin deplina conştientizare a primatului pe care conştiinţa naţională românească trebuia să îl dobândească în lungul, complexul şi anevoiosul proces al unificării dreptului românesc sub toate aspectele sale.

II. Diversitate culturală şi unitate spirituală. La începutul anului 1920,2 toate instanţele judecătoreşti din Transilvania erau în linii generale reorganizate în cadrul justiţiei româneşti, având formate nucleele lor de dezvoltare; tot atunci, aici se găseau în serviciu 565 de magistraţi, din care unguri şi saşi 251 (care, prestând jurământul de credinţă, fuseseră menţinuţi în funcţie). De la această stare de lucruri, tranziţia a fost rapidă către situația juridico-istorică din 1924 în Transilvania, unde o magistratură constituită în proporție de circa 80% din juriști formați la facultățile de drept din Iași și din București, eventual cu doctorate la Paris, care erau chemați să aplice o legislație civilă austro-ungară la realități oficiale devenite naționale și să pronunțe și redacteze hotărârile în limba română, a generat experiențe cultural-juridice inedite. În cadrul aceleiași instanțe și chiar complete, activau, astfel, unul lângă altul, juristul de formație ardeleană, „unul mai greoi, care prinde mai anevoie nuanțele mai fine ale chestiunii, dar are răbdare de a pătrunde în amănunte. Cercetările îi sunt mai adânci. Caută să fie lipsit de sentimente și cercetează după criterii obiective care sunt principiile de drept. Nu spiritul legii e important, ci litera ei, din care motiv expresiunile juridice sunt precise și de mare importanță”, și magistratul format și provenit din Vechiul Regat „cu un spirit vioi, capabil de a sesiza faptele și dreptul cu o iuțeală uimitoare, lipsit în schimb de răbdare și pătrunderea în cele mai mici amănunte. Înclinat spre superficialitate, se lasă condus de multe ori de sentimente. Legile sunt de multe ori mai ales gesturi decât convingeri. Individualismul foarte dezvoltat se simte în legiferare. Spirit cu orizont foarte larg, dar adâncimea gândirii umane discutabilă”. Să ne închipuim apoi, șocul civilizațional pe care l-au implicat, în același context, pledoariile ardelenilor în fața magistraților proveniți din Regat sau cele ale avocaților din Vechea Țară susținute în instanțele transilvane, până la a se ajunge la o nouă oratorie judiciară în aceste ținuturi.

Astfel stând lucrurile, rolul instituţiilor urma să fie decisiv, ca şi al juriştilor cu responsabilităţi pe linie instituţională. Președinții curţilor de apel întregitoare au fost personalități dominate de un fierbinte patriotism, cu o cultură vastă și o înaltă conștiință profesională: Vespasian Erbiceanu (1863–1943) la Chișinău, Vasile Boldur, la Cernăuți și Pompei Micșa la Cluj, toți magistrați de carieră și militanți angajați în procesul de desăvârșire a statului național unitar român. În vremuri tulburi, cu evenimente unduitoare, cei trei magistrați au înțeles să răspundă chemării istoriei, au reușit să închege corpul constitutiv de magistrați ai instanțelor devenite românești și s-au manifestat activ în presa juridică regională – „Cuvântul Dreptății” din capitala Basarabiei, „Pagini Juridice” bucovinene și „Ardealul Juridic” de la Cluj, contribuind la răspândirea culturii juridice naționale și promovarea unificării legislative în respectivele provincii. Astfel, treptat, diferențele s-au estompat până la dispariție, magistrații și avocații de dincolo și de dincoace de Carpați și-au însușit unii de la alții deprinderi și cunoștințe, s-au corectat și perfecționat reciproc și împreună au generat ceea ce am putea numi o nouă formulă de cultură judiciară, românească, definitivată și prin nuanțele adăugate de experiențele din celelalte provincii româneşti reunite țării.

Ce rezultă de aici? Teza, adesea cultivată interesat, mai ales politic, că în Ardeal ar fi existat „un drept cu totul aparte” și, în consecință, ar fi fost nevoie de o magistratură pentru interpretarea și aplicarea sa altfel decât cea din restul țării a alimentat o anumită tendință de separatism, care a fost învinsă numai prin entuziasmul judecătorilor patrioți transilvăneni și prin contribuția decisivă a celor veniți din vechea țară, formați la școala tradițională românească de drept și animați de idealul național. În acest fel, formarea elitei juridice românești transilvane, cu o mentalitate convergentă la nivel național fără ignorarea particularităţilor istorice, a presupus depășirea unor preconcepții și atitudini multiseculare, acceptarea uniformității și angajării la marea sinteză. Aşa cum vom arăta în a treia şi ultima parte a acestui cuvânt, un rol decisiv a fost jucat de configurarea învăţământului juridic clujean tocmai în jurul ideii-forţă a unităţii naţionale: România mai presus de orice!

III. Școala juridică clujeană. La constituirea vieții juridice naționale în provinciile alipite un rol deosebit a revenit și facultăților de drept și juriștilor ca intelectuali, în general. Universitatea a fost, în multe privințe, locul de unde idealul național a regenerat și s-a amplificat; la alegerea întâiului rector al primei universități românești, cea de la Iași, în 1860, demnitatea fiind oferită inițial profesorului transilvănean de drept Simion Bărnuțiu, la refuzul acestuia, întrucât „nu era încetățenit român”, profesorul universitar moldovean Călinescu i-a răspuns: „Transilvania e tot țară românească, românii trebuie considerați în limitele lor naturale și nu numai în cele de stat”. Cercul juridic de la Chișinău și cele două facultăți juridice de la Cluj și Cernăuți, devenite românești, au cuprins adeseori laolaltă magistrați, avocați și oameni de catedră. În universitatea transilvană lipsa specialiștilor în dreptul privat local, de exemplu, a presupus să se facă apel, pentru început, la magistrați și avocați cu înaltă pregătire profesională, doctori în drept, buni practicieni și cunoscători ai materiei, care au devenit, ulterior, mari personalități universitar-academice. Solidaritatea națională s-a manifestat și în planul învățământului superior; primul rector al Universității românești din Cluj fiind bucovineanul Sextil Pușcariu, iar cinstea de decan fondator al Facultății de drept de aici a revenit profesorului ieșean de drept comercial, Vasile Dimitriu.

Prin această solidaritate juridică extraordinară s-a consolidat „unitatea sufletească” a marii țări reîntregite și s-a dezvoltat civilizația juridică românească unică în noul Stat național unitar. Tot aici, la Cluj, în jurul publicației La Transylvanie s-a constituit și afirmat, în anii 1930, Școala românească antirevizionistă, având ca direcție juridică doctrina principiului naționalităților și intangibilității frontierelor consfințite prin tratatele de pace de la Paris din anii 1919–1920, exprimată prin lucrări reprezentative precum cele ale profesorilor George Sofronie și Romulus Seișanu. Acesta este punctul central, sau centrul de greutate al întregii şcoli juridice clujene, şi astfel şi particularitatea tehnică a educaţiei juridice din capitala Ardealului, constând în abordarea comparativă a dreptului marilor provincii româneşti (Traian Pop: Drept penal comparat), se relevă ca fiind în întregime subordonată particularităţii ei politice, rezidând în sublinierea unităţii spirituale a dreptului românesc. De aceea, putem afirma şi aici, la Cluj, după cum susțineam şi prin proiectul lansat la Chișinău în martie 2018, că știința dreptului și cultura juridică românești, care s-au constituit definitiv la finele perioadei interbelice ca o sinteză națională a tradițiilor comune și prin contribuțiile specifice ale marilor provincii istorice, continuă să reprezinte tiparul autentic de dezvoltare al gândirii și spiritualității noastre juridice, iar identitatea juridică națională o prioritate și o preocupare permanente.

Ne putem întreba, și trebuie să o facem, mai ales în momente precum cel de acum, ce ar semnifica astăzi simbolul centenar al României Mari; în orice caz, poate nu atât reîntregirea sa în granițele maximei extinderi etnico-teritoriale, într-o epocă a „spiritualizării frontierelor”, după o expresie titulesciană, și afirmării globalizării, cât mai ales și înainte de toate o dezvoltare economică majoră, o civilizație matură și reprezentativă, o știință și cultură inconfundabile, de prestanță internațională și, nu în ultimul rând, o justiție independentă, profesionistă de tip european, conștientă de tradițiile sale și rolul poporului care îi aparține în istorie. În spiritul și continuarea unui asemenea trecut, magistratura țării reprezintă elementul de continuitate și stabilitate în stat, cu perena misiune constituțională de a înfăptui justiția și a se pronunța întotdeauna și indiferent de împrejurări nu atât formal, în numele impersonal al unei legi, adesea imprecise și schimbătoare, cât esențial cel al interesului național, imprescriptibil și fără de greșeală.

***

… Îmi voi încheia intervenția mea cu ultimele rânduri ale articolului Zece ani de la Unire semnat în „Ardealul Juridic” din 10 mai 1929 de Prim-președintele fondator al Curții de Apel Cluj, dr. Pompei Micșa, poate tot atât de actuale și astăzi, la 100 de ani de la marele act național:

„Am ferma convingere… că România Mare este o citadelă necesară a culturii la poarta Orientului, că dușmanii noștri care speră în lipsa de vitalitate a acestei țări nu au dreptate, căci Patria noastră are o forță, o energie de viață extraordinară, ea vrea să trăiască și va trăi mai mult ca alte țări din jurul ei adeverindu-se cuvintele profetice ale poetului:

«Dar eu veșnic în picioare
Printre valuri arzătoare
Voi lupta, lupta-voi foarte
Făr’ a fi atins de moarte
Căci Român sunt în putere
Și Românu’n veci nu piere!»

Cluj, 29 aprilie 1929, Dr. Pompei Micșa, Prim-președinte al Curții de Apel Cluj.”

Prof. univ. dr. Mircea Duțu, avocat
Directorul Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române