2,972 citiri

Măsurile asiguratorii în procesul penal (II). Contestare. Durată. Efecte

Dan Lupașcu
Dan Lupașcu
Adrian Șandru
Adrian Șandru

» Măsurile asigurătorii în procesul penal (I)

1. Contestarea măsurii asigurătorii

1.1. Aspecte comune

Calea de atac specifică în domeniul măsurilor asigurătorii este contestația, care urmează regulile statornicite prin art. 250 și art. 2501 Cod procedură penală (acest din urmă articol fiind introdus prin O.U.G. nr.18/2016), completate, în mod corespunzător, cu dreptul comun în materia contestației penale – adică dispozițiile art. 4251 Cod procedură penală.

Acest act normativ permite atât contestarea luării măsurii asigurătorii, cât și a modului de aducere la îndeplinire a acesteia.

Referitor la prima ipoteză, subliniem că este admisibilă doar contestația împotriva actului organului judiciar prin care s-a dispus luarea măsurii asigurătorii, nu și împotriva celui prin care s-a respins cererea de instituire a unei astfel de măsuri. Prin urmare, dacă partea civilă a solicitat luarea măsurii asigurătorii și organul judiciar a respins cererea, partea respectivă nu poate contesta acel act pe calea dispozițiilor art. 250 sau, după caz, art. 2501 Cod procedură penală. În opinia noastră, această omisiune legislativă are relevanță constituțională, din perspectiva dispozițiilor art. 21 alin. (1) și (3) și art. 129 din Legea noastră fundamentală. Privarea părții civile de dreptul de a contesta respingerea cererii pe această cale o considerăm nejustificată, întrucât legea trebuie să protejeze deopotrivă drepturile și interesele tuturor părților. Or, prin refuzul instituirii măsurilor asigurătorii (când cererea este întemeiată) partea civilă este lipsită de o garanție a reparării prejudiciului creat prin fapta ilicită, motiv pentru care, de lege ferenda, credem că este necesară completarea legii în sensul precizat. De lege lata, dacă respingerea o dispune procurorul, prin ordonanță, aceasta va putea fi atacată, pe calea plângerii la procurorul ierarhic superior, în condițiile art. 339 Cod procedură penală. Dacă este vorba de o soluție de respingere pronunțată de judecătorul de cameră preliminară, de instanța de fond sau de instanța de apel, nu va putea fi exercitată contestația, ci, eventual, apelul (dacă hotărârea prin care a fost soluționată cererea este supusă apelului).

Legea procesual penală nu conține vreo prevedere expresă referitoare la posibilitatea contestării altor dispoziții ale organelor judiciare privind măsurile asigurătorii, cum ar fi cele de menținere, ridicare sau înlocuire (aspect asupra căruia vom reveni infra).

În practică s-a pus problema admisibilității contestației în situația în care, după ce procurorul a instituit o măsură asigurătorie asupra unor bunuri, societatea proprietară a solicitat înlocuirea măsurii, punând la dispoziția organului de urmărire penală o scrisoare de garanție bancară. Respingând cererea de înlocuire, sub motiv că nu a obținut acordul A.N.A.F., procurorul a refuzat restituirea scrisorii de garanție bancară, asupra căreia de facto a fost instituită măsura asigurătorie. Deși în speță nu există o ordonanță a procurorului de luare a măsurii asigurătorii asupra scrisorii de garanție bancară, iar art. 250 alin. (1) Cod procedură penală permite contestarea luării măsurii, apreciem că nu se poate face abstracție de prevederile art. 53 alin. (1) lit. b) Cod procedură penală, care atribuie judecătorului de drepturi și libertăți competența de a soluționa, printre altele, “cererile” privind măsurile asigurătorii. Pe de altă parte, considerăm că operațiunea de ridicare/înlocuire a obiectului sechestrului are un caracter unitar și, aplicând în completare normele de drept procesual civil, este admisibilă calea de atac și în ipoteza respingerii cererii. A considera că persoana interesată este lipsită de posibilitatea contestării unui abuz al procurorului înseamnă a admite că dispozițiile art. 250 alin. (1) Cod procedură penală sunt neconstituționale, în raport de prevederile art. 1 alin. (5), art. 21 alin. (1) și (3), art. 44 și art. 129 din Legea noastră fundamentală (fiind formulată o excepție de neconstituționalitate în acest sens).

O altă chestiune vizează admisibilitatea contestației în cazurile în care legea prevede obligativitatea luării măsurii asigurătorii, adică: a) în situația în care persoana vătămată este lipsită de capacitate de exercițiu sau are capacitate de exercițiu restânsă; b) în ipotezele săvârșirii infracțiunilor de evaziune fiscală, a infracțiunilor de spălare a banilor sau de finanțare a terorismului ori a infracțiunilor prevăzute de Legea nr. 78/2000. Problema care se pune este dacă în aceste situații poate fi contestată doar aducerea la îndeplinire sau și luarea măsurii asigurătorii? Cum legea nu instituie vreo abatere de la regula posibilității contestării atât a măsurii în sine (pe fond), cât și a executării acesteia, răspunsul nu poate fi decât în sensul admisibilității contestației sub ambele înfățișări. Soluția este firească, în condițiile în care, după cum am subliniat în prima parte a acestui studiu, dispozițiile speciale trebuie raportate la cele generale, astfel că este necesară satisfacerea cerințelor impuse de art. 249 Cod procedură penală, inclusiv exigențele de proporționalitate a ingerinței statului în raport cu scopul urmărit prin dispunerea măsurii. Cu alte cuvinte, obligaţia instituită de lege privitoare la instituirea măsurii asigurătorii nu scuteşte organul judiciar să respecte și celelalte prescripții legale pentru luarea acesteia, iar verificarea îndeplinirii lor se poate realiza în urma exercitării contestației.

În acord cu interpretarea de mai sus, într-o încheiere a Tribunalului București se rețin următoarele:, „împrejurarea că, potrivit art. 32 din Legea nr. 656/2002, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie în cazul infracţiunilor de spălare a banilor nu presupune că în acest caz ordonanţa prin care se ia o asemenea măsură nu trebuie să cuprindă menţiunile obligatorii prevăzute de textul legal mai sus menţionat (art. 286 C. pr. pen.) [1], încălcarea acestora atrăgând nulitatea ordonanței.

De asemenea, într-o încheiere dată de Curtea de apel Cluj se arată că, deși potrivit art. 32 din Legea nr. 656/2002, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie în cazul infracţiunilor de spălare a banilor, caracterul obligatoriu al măsurii trebuie analizat prin raportare la dispoziţiile art. 249 Cod procedură penală, luarea măsurii fiind legală doar dacă sunt respectate şi condiţiile impuse de cadrul normativ general în materie de măsuri asigurătorii[2]. În această hotărâre se menționează că obligativitatea de a lua măsuri asigurătorii echivalează cu oportunitatea prezumată a luării măsurii, adică instanţa nu ar mai trebui să analizeze oportunitatea luării măsurii, însă toate celelalte condiții trebuie să fie îndeplinite pentru ca măsura să fie legală şi temeinică. Prin aceeaşi hotărâre se subliniază importanţa motivării actului prin care se dispune măsura, în următorii termeni: „Exigenţa motivării actului de dispoziţie nu decurge doar din lege, ci inerent din natura măsurilor asigurătorii, de măsuri procesuale cu caracter real, care au ca efect indisponibilizarea bunurilor prin instituirea sechestrului şi gravitatea efectului atras, constând în pierderea de către proprietar a dreptului de a înstrăina sau de a greva bunurile sechestrate, deci a atributului dispoziţiei juridice şi materiale asupra bunului său. De aceea, în cazul contestaţiei luării măsurii asigurătorii trebuie sancţionată neîndeplinirea acestei condiţii, fiindcă, după cum şi Curtea Constituţională a precizat în Decizia nr. 24/2016, contestaţia este reglementată ca o cale de atac efectivă în beneficiul persoanei al cărei drept de proprietate este afectat prin măsuri procesuale restrictive şi reprezintă o exigenţă constituţională în vederea protejării şi garantării dreptului de proprietate[3].

1.2. Contestarea măsurilor asigurătorii dispuse în cursul urmăririi penale

În cursul urmăririi penale, calea de atac a contestației poate fi exercitată de către suspect, inculpat sau orice altă persoană interesată (cum ar fi, de exemplu, proprietarul sau posesorul bunului care nu are calitatea de suspect, inculpat sau persoană responsabilă civilmente – în cazul măsurilor asigurătorii luate în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune și pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare).

Termenul de formulare a contestației este de 3 zile și curge, potrivit art. 250 alin. (1) Cod procedură penală “de la data comunicării ordonanței de luare a măsurii sau de la data aducerii la îndeplinire a acesteia.“

Cum legea prevede două ipoteze distincte – luarea măsurii și, respectiv, aducerea la îndeplinire a acesteia – rezultă că este posibilă contestarea ambelor aspecte (disjunct sau, după caz, conjunct), iar termenul curge separat pentru fiecare dintre acestea, de la momentele precizate. Mai exact – după cum a arătat Curtea Constituțională prin jurisprudenţa sa[4], când se contestă, pe fond, măsura dispusă de procuror, termenul curge de la data comunicării ordonanței, iar când s-a pus în executare măsura, termenul curge de la data aducerii la îndeplinire a acesteia.

În situația în care ordonanța nu a fost comunicată persoanei interesate, se pune problema de la ce dată se poate formula contestație dacă măsura a fost adusă la îndeplinire. Opinăm că, în acest caz, dacă persoana interesată a primit o copie a ordonanței la momentul sechestrării bunului/bunurilor, aceea este data comunicării, astfel că de atunci se calculează termenul de 3 zile pentru formularea contestației împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror. Dacă nu a primit copia ordonanței cu acel prilej, termenul de contestare va curge de la data îndeplinirii, de către procuror, a obligației de comunicare[5]. Faptul că persoana ale cărei bunuri formează obiectul măsurii asigurătorii a fost prezentă în momentul aducerii la îndeplinire a măsurii și a semnat, chiar fără obiecțiuni, procesul verbal de sechestru, nu-i răpește dreptul de a obține comunicarea ordonanței și de a ataca pe fond măsura, ulterior comunicării, în termenul defipt de lege. Așadar, nefiind prevăzută de lege, echipolența nu operează în această circumstanță.

Fiind vorba despre o cale de atac, termenul de contestare este imperativ, astfel că depășirea sa atrage respingerea contestației ca fiind tardivă, conform art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. a) teza I Cod procedură penală.

Calculul acestui termen procedural se face după regulile statornicite de prevederile art. 269 Cod procedură penală.

Față de împrejurarea că, după cum am arătat mai sus, dispozițiile art. 250 și art. 2501 Cod procedură penală se completează, sub rezerva adecvării, cu cele ale art. 4251 din același cod – care, în alin. (2) teza finală, fac trimitere la art. 411 alin. (1) – rezultă că se poate dispune și repunerea în termen, dacă sunt îndeplinite cerințele legii.

Ordonanța procurorului de luare a măsurii este executorie, iar contestația formulată împotriva acesteia nu este suspensivă de executare, astfel că bunurile vor fi/rămân indisponibilizate pe parcursul procedurii de soluționare a contestației.

În privința instituției la care se depune contestația, s-a susținut că “Deoarece textul de lege nu distinge, contestația se poate depune atât la procurorul care a emis ordonanța de instituire a măsurii asigurătorii, cât și la judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța competentă să judece cauza în primă instanță“.[6]Nu aderăm la această opinie, socotind că soluția depunerii contestației nu la parchet, ci la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond, rezultă atât din alin. (1) al art. 250 Cod procedură penală – care prevede că se poate face contestație “la judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond “, cât și din alin. (3) din același articol, potrivit căruia: “Procurorul înaintează judecătorului de drepturi și libertăți dosarul cauzei, în termen de 24 de ore de la solicitarea dosarului de către acesta.“

Deși legea nu prevede în acest caz termenul în care se soluționează contestația, dat fiind specificul căii de atac, procedura este urgentă.

Primind contestația, judecătorul de drepturi și libertăți va solicita procurorului să înainteze dosarul cauzei, în termen de 24 de ore de la solicitare. Nerespectarea acestui termen procedural (ca, de altfel, a tuturor celorlalte termene prevăzute de art. 250 și art. 2501 Cod procedură penală, mai puțin cele pentru exercitarea contestației) este sancționată cu nulitatea relativă, potrivit art. 268 alin. (3), rap. la art. 282 Cod procedură penală.

Judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța competentă va soluționa contestația în camera de consiliu, cu citarea contestatorului și a celorlalte persoane interesate, printr-o încheiere motivată, care este definitivă.

Deoarece măsura asigurătorie nu poate fi privită ca o acuzație în materie penală[7], nu este aplicabil art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenția europeană a drepturilor omului, privitor la dublul grad de jurisdicție, deci încheierea respectivă nu poate fi atacată cu apel[8].

Referirea la alte “persoane interesate” din cuprinsul dispozițiilor de mai sus vizează situația celor care, neavând calitatea de contestator, au un interes în cauză, cum ar fi, spre exemplu, partea civilă (atunci când măsura asigurătorie a fost instituită pentru repararea pagubei produse prin infracțiune) ori chiar persoana care nu este parte în dosar, dar o afectează luarea măsurii (cum ar fi: soția suspectului/inculpatului – pentru bunurile sau cota parte din bunurile care îi aparțin; altă persoană care locuiește împreună cu suspectul/inculpatul – ale cărei bunuri au fost sechestrate etc.).

În cazul suspectului sau inculpatului interesul este prezumat de legiuitor, însă celelalte persoane trebuie să facă dovada îndeplinirii acestei condiții, altminteri riscă respingerea contestației, ca inadmisibilă.

În practica judiciară s-a decis, în perioada activității Codului de procedură penală de la 1968, că societatea comercială care a emis acțiuni, nu este proprietara acestora, astfel că nu are calitatea de a solicita ridicarea sechestrului asigurător instituit asupra acestor bunuri[9].

Participarea procurorului la ședința de judecată este obligatorie, parchetul urmând a fi reprezentat fie de procurorul care a emis ordonanța de luare a măsurii asigurătorii (procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală), fie de un alt procuror, desemnat de conducătorul parchetului (art. 67 alin. (3) Legea nr. 304/2004). În situația în care măsura asigurătorie a fost luată de un procuror din cadrul Secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție, participarea la ședințele de judecată se asigură de procurori din cadrul Secției judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sau de către procurori din cadrul parchetului de pe lângă instanța învestită cu soluționarea contestației.

Pe fondul contestației, verificarea judecătorului de drepturi și libertăți vizează atât legalitatea, cât și temeinicia măsurii. În acest cadru, pe lângă verificarea conformității ordonanței cu dispozițiile art. 286 alin. (2) Cod procedură penală, examinarea se referă, după caz, la existența și întinderea prejudiciului, natura, valoarea și apartenența bunurilor sechestrate etc. Judecătorul de drepturi și libertăți nu are competența funcțională de a analiza fondul cauzei, în sensul verificării probelor invocate de acuzare ori întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunii[10], însă nu poate face abstracție de corelația dintre infracțiunea imputată și măsura asigurătorie. De exemplu, dacă s-a luat o măsură asigurătorie în vederea reparării pagubei la o infracțiune care nu este susceptibilă de a produce prejudicii, ar fi absurd să fie menținută ordonanța respectivă. S-a mai reținut că, în calea contestației, judecătorul de drepturi și libertăți “nu poate cenzura sumele cu care persoanele vătămate s-au constituit părți civile.“ Totuși, după cum am menționat în partea privitoare la condițiile luării măsurilor asigurătorii, una dintre cerințele impuse de standardele prevăzute de art. 1 din Protocolul 1 la Convenția europeană a drepturilor omului și de art. 53 din Constituția României este proporționalitatea limitării dreptului de proprietate. În opinia noastră, verificarea acestei condiții ține de competența judecătorului de drepturi și libertăți, cazul cel mai frecvent întâlnit în practică fiind acela al solicitării de despăgubiri pentru prejudiciul moral.

Instanțele de judecată s-au confruntat și cu problema soluției pe care o poate pronunța judecătorul de drepturi și libertăți în ipoteza în care acuzarea invocă fictivitatea sau caracterul simulat al actelor de înstrăinare efectuate de inculpat cu privire la bunurile ulterior sechestrate.

Într-o speță, s-a decis că, întrucât contractul de partaj voluntar a fost încheiat în perioada în care inculpatul se afla în arest la domiciliu, înstrăinând imobilele, cu titlu gratuit, către membrii familiei, în scopul eludării măsurilor asigurătorii, există indicii clare privind caracterul simulat al tranzacțiilor efectuate, astfel că aceste bunuri trebuie să fie indisponibilizate în vederea confiscării extinse. Drept urmare, contestația a fost respinsă[11].

Pronunțându-se asupra unor situații când măsurile asigurătorii au fost instituite în vederea reparării pagubei, asupra bunurilor altor persoane, instanța supremă a exprimat viziune diferită, considerând că “nu poate lua în considerare solicitarea Parchetului de a constata simulația în ceea ce privește contractele de donație prin care contestatorul (…) a dobândit bunurile supuse sechestrului în prezenta cauză, pentru că o asemenea dezlegare nu poate fi dată în procedura contestației împotriva luării măsurilor asigurătorii, ci trebuie să facă obiectul unei cauze soluționate în condiții de contradictorialitate“, după cum “nu poate fi avută în vedere solicitarea Parchetului, ca aceste contracte să producă în continuare efecte între părți, dar să fie inopozabile față de terți (Ministerul Public și părțile civile) “, întrucât Parchetul este terț în raport de contractele invocate, iar “până la momentul constatării simulației de către o instanță de judecată, actul aparent produce efecte.“  În aceeași hotărâre se reține “faptul că inculpatul (…) și-a înstrăinat bunurile, deși era cercetat penal, nu este o dovadă suficientă pentru a demonstra caracterul simulat al contractelor încheiate“, iar înstrăinarea cu titlu gratuit, de asemenea nu poate reprezenta un argument, deoarece gratuitatea este de esența contractului de donație. În fine, se subliniază că “Nu trebuie pierdut din vedere că donatorii sunt părinții donatarului și chiar în condițiile în care aceștia au păstrat pentru unul din imobile dreptul de abitație, contractul în sine nu ridică nicio suspiciune, care ar fi putut fi invocată spre exemplu în cazul în care donatarul ar fi o terță persoană în raport cu donatorii.“[12].

Într-o altă hotărâre s-a reținut: “Este adevărat că terțul presupus prejudiciat de contractul aparent și care are interesul să invoce existența actului secret, în cauză Ministerul Public sau părțile civile, poate intenta acțiune în simulație pentru a dovedi fictivitatea actelor juridice încheiate de suspect cu persoana interesată (…) fiica sa, însă o astfel de acțiune nu este de competența instanței penale, neputând fi considerată o chestiune prejudicială, în sensul art. 52 alin. 1 din Codul de procedură penală. “.[13]

După soluționarea contestației, judecătorul de drepturi și libertăți este obligat să restituie procurorului dosarul cauzei, în termen de 48 de ore.

Codul de procedură penală nu se preocupă de consecințele admiterii căii de atac și desființării ordonanței contestate. În cazul sechestrului instituit asupra unui imobil, radierea măsurii se va putea efectua în condițiile art. 28 din Legea nr. 7/1996 a cadastrului și publicității imobiliare și a Ordinului nr. 700/2014 al directorului general al Agenției Naționale de Cadastru și Publicitate Imobiliară. Radierea nu se poate obține pe calea reexaminării încheierii prin care s-a dispus notarea în cartea funciară, ci presupune formularea unei cereri de radiere, la care se atașează hotărârea judecătorească, în copie legalizată, cu mențiunea că este definitivă și irevocabilă, precum și dovada plății tarifului aferent serviciului prestat. Dacă, în materie civilă, această procedură poate fi justificată, în domeniul penal socotim că este profund nedreaptă, întrucât, după ce s-a probat nelegalitatea și/sau netemeinicia măsurii, persoana care a triumfat în justiție este obligată să piardă timp și bani pentru a obține ceea ce de drept i se cuvine. Pentru aceste considerente, propunem ca, de lege ferenda să se prevadă în Codul de procedură penală că organul judiciar care a admis contestația este obligat să comunice, în termen de 24 de ore de la pronunțare, o copie a minutei Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară, care, din oficiu, va radia sechestrul asigurător.

Prin art. II pct. 62 din O.U.G. nr. 18/2016, a fost introdus alin. (51) la art. 250 Cod procedură penală, cu următorul conținut: “Dacă, până la soluționarea contestației formulate conform alin. (1), a fost sesizată instanța cu rechizitoriu, contestația se înaintează, spre competentă soluționare, judecătorului de cameră preliminară. Dispozițiile alin. (4) se aplică în mod corespunzător.“

Redactarea textului de lege reprodus mai sus este defectuoasă, lăsând să se înțeleagă că doar dacă a fost înregistrată contestația la judecătorul de drepturi și libertăți și, ulterior, a fost sesizată instanța cu rechizitoriu, contestația va fi înaintată judecătorului de cameră preliminară. Nu există însă nicio rațiune care să împiedice aplicarea aceleeași soluții și în cazul în care instanța a fost sesizată cu rechizitoriu, iar contestația a fost formulată ulterior, în cadrul termenului legal de exercitare.

Procedura soluționării contestației de către judecătorul de drepturi și libertăți (expusă mai sus) este deopotrivă aplicabilă și judecătorului de cameră preliminară.

1.3. Contestarea măsurilor asigurătorii dispuse în procedura camerei preliminare sau în cursul judecății

Dacă, inițial, legiuitorul nu a prevăzut vreo cale de atac împotriva măsurii asigurătorii luate de judecător, ulterior, receptiv la criticile exprimate în literatura de specialitate [14] a normat și această variantă, introducând în Codul de procedură penală art. 2501 (prin art. II pct. 63 din O.U.G. nr. 18/2016).

În opinia noastră, într-o ordine firească, impusă de tehnica legislativă, locul acestei reglementări nu era într-un articol separat, ci prin introducerea de alineate noi, după alin. (51) al art. 250.

Pe de altă parte, denumirea articolului – “Contestarea măsurilor asigurătorii dispuse în cursul judecății“ – nu concordă în totalitate conținutului acestuia, întrucât procedura camerei preliminare este o diviziune distinctă a procesului penal.

Reglementarea anterior referită stabilește că, dacă măsura asigurătorie a fost luată de către judecătorul de cameră preliminară, de instanța de fond sau de instanța de apel, încheierea respectivă va putea fi atacată pe calea contestației, de inculpat, procuror sau orice altă persoană interesată, “în termen de 48 de ore de la pronunțare sau, după caz, de la comunicare”.

Cum inculpatul este primul enumerat, s-ar înțelege că, în cazul său, termenul curge de la pronunțare. Din păcate, și de această dată redactarea legii este criticabilă, astfel că, din coroborarea dispozițiilor art. 2501 alin. (1) cu cele ale art. 4251 alin. (2), rezultă că termenul curge de la pronunțare pentru procuror și de la comunicare pentru inculpat și celelalte persoane.

O altă observație se referă la faptul că legea face vorbire doar despre posibilitatea atacării “încheierii“, nu a sentinței sau deciziei. Așadar, poate fi atacată pe acestă cale numai măsura luată prin încheiere, anterior soluționării fondului cauzei prin sentință sau, după caz, prin decizie. Socotim că această opțiune legislativă este doar în parte justificată, în sensul că, de vreme ce măsurile asigurătorii se iau până la soluționarea definitivă a cauzei, care, în acest caz, coincide cu pronunțarea deciziei de către instanța de apel, este exclusă luarea măsurii asigurătorii prin decizie, nefiind necesară contestația. Confruntată cu această chestiune, Curtea Constituțională, prin decizia[15v] nr. 698/2017, a statuat că “(…) luarea măsurii asigurătorii prin decizie nu are rațiune, motiv pentru care legea nu a prevăzut-o“. Împrejurarea că, potrivit art. 422 Cod procedură penală, deliberând asupra apelului, instanța face, atunci când este cazul, aplicarea dispozițiilor privitoare la măsurile asigurătorii se referă, în opinia noastră, la menținerea sau ridicarea acestor măsuri, nu la luarea lor[16]. În privința sentinței, observăm că într-un singur caz Codul de procedură penală prevede posibilitatea luării măsurii asigurătorii, respectiv atunci când instanța admite acțiunea civilă și apreciază că este necesară luarea măsurilor asigurătorii privind reparațiile civile, dacă asemenea măsuri nu au fost luate anterior. (art. 397 alin. (2). De lege lata, dispoziția cuprinsă în sentință, prin care prima instanță a luat o măsură asigurătorie, va putea fi cenzurată doar prin exercitarea apelului[17], care este devolutiv. Aparent, este respectat dreptul de acces la justiție, întrucât persoana ale cărei bunuri au fost indisponibilizate (dispoziția din sentință de luare a măsurii asigurătorii fiind executorie) are deschisă calea apelului. Numai că soluționarea apelului se realizează unitar, la finalul judecății (care, uneori, durează mai mulți ani), prin pronunțarea deciziei. Hotărârea instanței de apel rezolvă acțiunea penală și, după caz, acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal. Soarta măsurilor asigurătorii (menținere sau ridicare, nu și luare) este decisă de instanța de apel în considerarea soluției date pe fondul cauzei, iar nu în mod independent, ceea ce golește de conținut examenul propriu al măsurii. Or, în toate celelalte cazuri, legiuitorul permite verificarea separată a legalității și temeiniciei măsurii, după o procedură urgentă, menită să înlăture eventualele abuzuri. Pe deasupra, dacă măsura a fost luată de instanța de apel în cursul judecării apelului, se poate formula contestație în termen de 48 de ore de la pronunțare sau, după caz, de la comunicare, cale de atac ce va fi soluționată de instanța ierarhic superioară în termen de 5 zile de la înregistrare. Toate aceste aspecte converg spre concluzia că nu este satisfăcută o cerință fundamentală a procesului echitabil, anume asigurarea dreptului persoanei ale cărei bunuri au fost sechestrate de a valorifica într-un mod eficient calea de atac împotriva soluției de luare a măsurii asigurătorii prin sentință. Este motivul pentru care considerăm că dispozițiile art. 2501 alin. (1) Cod procedură penală sunt neconstituționale și, de lege ferenda, ar trebui prevăzută contestația și pentru situația expusă.

Față de împrejurarea că, art. 249 alin. (6) din același cod stabilește că măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune și pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare pot fi luate și în cursul „procedurii de cameră preliminară”, fără vreo limitare făcută în funcție de stadiul acestei activități procesuale, se pune, în primul rând, problema care încheieri pot fi atacate pe calea contestației prevăzute de art. 2501 alin. (1) Cod procedură penală: doar încheierea premergătoare sau și încheierea prin care au fost soluționate cererile și excepțiile? Cum legea nu distinge, socotim că oricare dintre aceste încheieri pot fi atacate pe calea contestației prevăzute de dispozițiile art. 2501 Cod procedură penală, ceea ce presupune admiterea ideii că împotriva încheierii pronunțate în temeiul art. 345 Cod procedură penală se poate formula – pentru dispoziția de luare a măsurii asigurătorii – contestație în temeiul art. 2501, iar pentru celelalte dispoziții – contestație întemeiată pe art. 347 din același cod. În al doilea rând, în etapa superioară a procedurii camerei preliminare apare aceeași întrebare: poate fi atacată doar încheierea ce precede încheierea de soluționare a contestației exercitate în baza art. 347 Cod procedură penală sau și încheierea finală? Din examinarea dispozițiilor art. 2501 alin. (2) Cod procedură penală – care reglementează compunerea completului care soluționează contestația împotriva măsurii asigurătorii luate la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție – s-ar părea că nu este admisibilă o astfel de contestație, din moment ce legea nu prevede cine o soluționează. Mai mult, din coroborarea dispozițiilor art. 347 cu cele ale art. 4251 alin. (7) Cod procedură penală, rezultă că hotărârea prin care se soluționează contestația nu este supusă niciunei căi de atac. Totuși, această încheiere nu se confundă cu decizia instanței de apel, care soluționează fondul cauzei. Este motivul pentru care susținem că o asemenea rezolvare nu este la adăpost de critică, date fiind consecințele preponderent patrimoniale care se produc, iar lipsirea persoanei (ale cărei bunuri au fost indisponibilizate urmare a încheierii finale) de un instrument juridic eficient îi încalcă dreptul de acces la justiție, ceea ce ridică obiecțiuni de neconstituționalitate pentru această omisiune legislativă. Și de această dată propunem o intervenție legislativă urgentă, pentru înlăturarea viciului de neconformitate din perspectiva dispozițiilor art. 1 alin. (5) , art. 21 alin. (1) și (3), art. 44 și art. 129 din Constituție.

Spre deosebire de cazul contestației la ordonanța procurorului, când cererea se depune la judecătorul de drepturi și libertăți, de această dată legea prevede obligația depunerii contestației la entitatea care a pronunțat încheierea atacată, care este obligată să o înainteze, împreună cu dosarul cauzei, după caz, judecătorului de cameră preliminară de la instanța ierarhic superioară, respectiv instanței superioare, în termen de 48 de ore de la înregistrare.

Sub aspectul compunerii instanței, semnalăm că, potrivit art.54 alin. (11) din Legea nr. 304/2004, contestațiile formulate împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță sau de judecătorii de cameră preliminară de la judecătorii și tribunale se soluționează în complet format de 2 judecători de la instanța ierarhic superioară (evident, judecători de cameră preliminară dacă încheierea a fost dată de un judecător de cameră preliminară).

Dacă măsura a fost luată de un judecător de cameră preliminară de la curțile de apel sau Curtea Militară de Apel București, contestația se soluționează de Înalta Curte de Casație și Justiție, în complet format din 2 judecători de cameră preliminară (art. 31 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 304/2004).

Tot instanța supremă va soluționa, în complet de 3 judecători, atât contestația formulată împotriva încheierii pronunțate în primă instanță de curțile de apel sau Curtea Militară de Apel București (art. 31 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 304/2004), cât și contestația formulată împotriva încheierii pronunțate în cursul judecății în apel de curțile de apel și Curtea Militară de Apel București (art. art. 31 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 304/2004).

În situația în care măsura asigurătorie a fost luată de judecătorul de cameră preliminară de la Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, contestația va fi soluționată de un complet format din 2 judecători de cameră preliminară de la aceeași instanță, iar dacă este contestată încheierea prin care Secția penală a instanței supreme, în primă instanță sau în apel, a luat o măsură asigurătorie, calea de atac va fi soluționată de Completul de 5 judecători.

Asemeni dispoziției din faza de urmărire penală, exercitarea contestației nu suspendă executarea măsurii.

Legea prevede un termen scurt de soluționare a contestației, respectiv 5 zile de la înregistrare.

De asemenea, stabilește că o atare contestație se soluționează în ședință publică, “cu citarea inculpatului și a părților interesate care au formulat-o.“(s.n.)

Nici de această dată conținutul textului de lege reprodus mai sus nu este la adăpost de critică. Astfel, comparând dispozițiile art. 250 alin. (4) cu cele ale art. 250 alin. (7) și ale art. 2501 alin. (3) Cod procedură penală, observăm diferența de reglementare a cadrului procesual, respectiv:
a) la soluționarea contestației împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de aducere la îndeplinire a acesteia se citează “cel care a făcut contestația și persoanele interesate “;
b) în cazul contestării modului de aducere la îndeplinire a măsurilor asigurătorii luate de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanța de judecată se citează “părțile“;
c) la soluționarea contestației împotriva măsurii asigurătorii dispuse în camera preliminară ori în cursul judecății, se citează “inculpatul și părțile interesate care au formulat-o” (contestația).

Dacă, de regulă, inculpatul este prezumat a avea un interes în cauză (inclusiv în situația în care măsura asigurătorie se ia asupra bunurilor părții responsabile civilmente ori a bunurilor aflate în proprietatea sau posesia altor persoane – în cazul confiscării speciale sau confiscării extinse), pot exista exemple când citarea sa nu se impune, ca de pildă atunci când există un lot de inculpați, iar măsura asigurătorie nu îl vizează pe inculpatul respectiv. În al doilea rând, este posibil ca persoana la care se referă măsura asigurătorie să nu fie parte în procesul penal (ca, de exemplu, terțul proprietar sau posesor al bunului ce urmează a fi confiscat), astfel că este necesară citarea sa, pentru exercitarea dreptului la apărare.

Alin. (6) – (9) ale art. 250 Cod procedură penală reglementează contestația împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii luate de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanța de judecată.

Analiza acestor prevederi prilejuiește următoarele observații critice:

1. spre deosebire de art. 2501 (1) – unde sunt menționate separat “instanța de judecată” și “instanța de apel” – alin. (6) al art. 250 se referă doar la “instanța de judecată”, de unde, la prima vedere, s-ar putea trage concluzia că este exclusă contestarea modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii dispuse de instanța de apel. Evident, nu aceasta a fost intenția legiuitorului, explicația posibilă fiind aceea că sintagma „instanță de judecată” trebuie interpretată lato sensu, incluzând și instanța de apel. Numai că, ulterior, prin introducerea art. 2501 în Codul de procedură penală nu s-a realizat corelația necesară cu dispozițiile preexistente;

2. termenul de 3 zile pentru exercitarea contestației curge “de la data punerii în executare a măsurii”, spre deosebire de situația contestării modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii luate de procuror, caz în care termenul curge „de la data aducerii la îndeplinire a acesteia”. Cele două sintagme pot avea un înțeles diferit în ipoteza în care sechestrarea bunurilor nu se poate realiza într-o singură zi, data punerii în executare a măsurii fiind reprezentată de ziua în care se începe operațiunea de aplicare a sechestrului, iar ziua, ulterioară, în care s-a finalizat această operațiune, este data aducerii la îndeplinire a măsurii;

3. din moment ce, prin ipoteză, măsura asigurătorie a fost adusă la îndeplinire, consemnarea din art. 250 alin. (7) Cod procedură penală, potrivit căreia “contestația nu suspendă executarea “ credem că este superfluă.

Găsim necesară și precizarea că, deși, prin ipoteză, măsura asigurătorie este luată fie de judecătorul de cameră preliminară, fie de instanța de judecată, se prevede posibilitatea formulării contestației inclusiv de către suspect, calitate procesuală specifică urmăririi penale. Or, în această fază procesuală, judecătorul de cameră preliminară are atribuțiile stabilite de art. 54 Cod procedură penală, iar „interferența” cu suspectul este posibilă fie la soluționarea plângerilor împotriva soluțiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată – caz în care soluțiile pe care le poate pronunța în baza art. 341 alin. (6) Cod procedură penală nu permit luarea unei măsuri asigurătorii – fie în procedura de confiscare sau de desființare a unui înscris în cazul clasării, conform art. 5491 Cod procedură penală.

Contestația împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii luate de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanța de judecată se soluționează în ședință publică, cu participarea procurorului, în termen de 5 zile de la înregistrare.

Legea prevede că o atare contestație se poate face “la acest judecător ori la această instanță“. La prima vedere, redactarea textului de lege generează următoarele nelămuriri: a) se referă la judecătorul/instanța unde se depune contestația ori și la judecătorul/instanța care soluționează contestația?; 2) presupune soluționarea contestației de către completul de judecată care a luat măsura asigurătorie ori este necesară repartizarea aleatorie? În opinia noastră, față de obiectul contestației – modul de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii – nu se justifică soluționarea contestației de către completul format din judecători de cameră preliminară de la instanța superioară/instanța superioară, astfel că legea nu a prevăzut o asemenea rezolvare. Referitor la a doua întrebare, semnalăm că, potrivit art. 98 alin. (2) lit. b) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești[18]: “În cursul procedurii camerei preliminare sau al judecării cauzei de către instanţa de judecată se înregistrează ca dosare asociate, de la momentul formulării acestora: (…) b) cererile privind luarea, modificarea sau ridicarea măsurilor asigurătorii.Per a contrario, contestația vizând modul de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii nu se înregistrează ca dosar asociat. Mai departe, art. 111 alin. (6) din același regulament prevede următoarele: “Cererile de îndreptare a erorilor materiale şi cererile de completare sau lămurire a hotărârii se soluţionează de completul care a pronunţat hotărârea a cărei îndreptare ori lămurire se solicită. Aceeaşi rezolvare se va da şi contestaţiilor la executare prevăzute de art. 598 alin. (1) lit. c) teza I din Codul de procedură penală (…).” Prin urmare, în cazul contestației la executare doar în ipoteza ivirii unei nelămuriri cu privire la hotărârea care se execută este competent același complet. În toate celelalte cazuri se va proceda la repartizare aleatorie. Cum contestația împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii este o formă a contestației la executare, apreciem că este necesară repartizarea aleatorie a dosarului. Dacă, în urma acestei operațiuni, dosarul este alocat aceluiași complet, nu credem că intervine incompatibilitatea, dat fiind obiectul diferit al celor două chestiuni. În sensul interpretării de mai sus pledează, în opinia noastră, și termenii utilizați de legiuitor. Observăm, astfel, că a fost folosit adjectivul demonstrativ “acest/această “- care indică, în cazul de față, localizarea- și nu pronumele demonstrativ “același/aceeași “ – cu semnificația de “tot acela/aceea”, “chiar acela/aceea”.

Cu privire la persoanele care trebuie citate, ne-am exprimat mai sus rezerva privitoare la conținutul dispozițiilor art. 250 alin. (7) Cod procedură penală.

Alin. (8) din articolul precitat, stabilește că, după rămânerea definitivă a hotărârii, poate fi contestat doar modul de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii, după regulile legii civile[19]. Totuși, în practică s-a decis că este admisibilă contestația împotriva luării unei măsuri asigurătorii direct prin decizia instanței de apel, față de o persoană care nu a fost parte în dosar, nu a fost citată sau reprezentată în cursul judecății, fiind identificată în faza executării hotărârii judecătorești[20]. Deși indisponibilizarea bunurilor persoanei care nu a avut posibilitatea participării la proces, pentru apărarea drepturilor și intereselor sale legitime, vădește caracterul eminamente nelegal al procedurii, avem rezerve că în cazul expus, în absența unei prevederi exprese în sens contrar, poate fi exercitată contestația prevăzută de art. 2501 Cod procedură penală, întrucât această cale de atac este atașată unei măsuri asigurătorii. Or, după pronunțarea deciziei instanței de apel, dat fiind caracterul executoriu al acesteia, nu se mai poate vorbi despre o măsură asigurătorie, ci de punerea în aplicare a celor decise de instanță (confiscarea bunurilor, folosirea bunurilor pentru repararea pagubei, plata cheltuielilor judiciare etc.). Așa fiind, opinăm că, de lege lata, demersul judiciar admisibil în situația expusă este contestația la executare reglementată de art. 712 și urm. Cod procedură civilă. Pe această cale, vor putea fi invocate, în condițiile art. 713 Cod procedură civilă, inclusiv “motive de fapt sau de drept privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu”, ceea ce vine în contradicție cu prevederile art. 250 alin. (8) Cod procedură penală și ridică o bănuială de neconstituționalitate a acestor din urmă dispoziții, reclamând – și de această dată – acțiunea puterii legiuitoare.

În fine, alineatul ultim al art. 250 Cod procedură penală prevede obligativitatea întocmirii minutei, precizare necesară în raport de art. 400 alin. (2) teza a II-a Cod procedură penală. Numai că, plasarea sa în alin. (9) al art. 250 din același cod (în cadrul contestației privind modul de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii luate de către judecătorul de camera preliminară ori de către instanța de judecată) generează dubii cu privire la aplicabilitatea sa și în cazul contestării măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de aducere la îndeplinire a acesteia. Pe de altă parte, în art. 2501 Cod procedură penală, fără vreo justificare, nu există o asemenea dispoziție.

2. Durata măsurii asigurătorii

Codul de procedură penală nu stabilește o anume durată a măsurii asigurătorii, astfel că, în principiu, aceasta se ia până la soluționarea definitivă a cauzei penale.

Însă, întrucât măsura asigurătorie se dispune în considerarea îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege, încetarea sau schimbarea acestora trebuie să conducă la reevaluarea măsurii respective, care nu este “perpetuă și imuabilă[21]. Această susținere are reazem chiar în dispozițiile Codului de procedură penală. Astfel, potrivit art. 315, prin ordonanța de clasare procurorul dispune și în legătură cu ridicarea sau menținerea măsurilor asigurătorii. De asemenea, art. 330 arată că în rechizitoriu poate fi inserată și propunerea de luare, menținere, revocare sau înlocuire a unei măsuri asigurătorii. Tot astfel, art. 397 alin. (2) abilitează instanța de judecată să ia, în condițiile legii, măsuri asigurătorii, prin sentință, dacă admite acțiunea civilă, iar art. 404 alin. (4) lit. c) îi impune să arate în dispozitiv cele hotărâte cu privire la măsurile asigurătorii.

În cazul în care, pronunțându-se asupra acțiunii penale, instanța lasă nesoluționată acțiunea civilă, măsurile asigurătorii se mențin, sub condiția ca persoana vătămată (care a pierdut calitatea de parte civilă, prin nesoluționarea acțiunii civile) să introducă acțiune la instanța civilă în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii. Dacă nu se conformează acestei prevederi – cuprinsă în art. 397 alin. (5) Cod procedură penală – măsurile asigurătorii încetează de drept. În mod concret, sunt vizate următoarele situații:
a) s-a dispus achitarea inculpatului sau încetarea procesului penal, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I, lit. e), f) – cu excepția prescripției, i) și j);
b) s-a dispus încetarea procesului penal ca urmare a retragerii plângerii prealabile;
c) dacă instanța admite acordul de recunoaștere a vinovăției și între părți nu s-a încheiat o tranzacție sau un acord de mediere cu privire la acțiunea civilă.

Subliniem că art. 397 alin. (5) Cod procedură penală face trimitere doar la alin. (5) din același cod, deși există și alte situații în care instanța nu soluționează acțiunea civilă, respectiv atunci când moștenitorii sau, după caz, succesorii în drepturi ori lichidatorii părții civile nu își exprimă opțiunea de a continua exercitarea acțiunii civile sau, după caz, partea civilă nu indică moștenitorii, succesorii în drepturi ori lichidatorii părții responsabile civilmente în termenul defipt de lege. Opinăm că, în aceste din urmă cazuri, dată fiind nota lor particulară, nu poate fi extinsă aplicarea normei juridice privitoare la menținerea măsurilor asigurătorii.

Referitor la urmărirea penală, dacă procurorul a emis ordonanță de clasare și a menținut măsurile asigurătorii, acestea încetează de drept dacă persoana vătămată nu a introdus acțiune în fața instanței civile, în termen de 30 de zile de la comunicarea soluției (art. 315 alin. (2) lit. a) Cod procedură penală).

Textul de lege menționat mai sus comportă cel puțin trei observații.

În primul rând, nu indică în cazul căror temeiuri de clasare măsurile asigurătorii pot fi menținute. Spre exemplu, dacă s-a disus clasarea pentru că fapta nu există, este justificată menținerea măsurii asigurătorii instituite pentru repararea pagubei? Evident, răspunsul nu poate fi decât negativ. Din această perspectivă s-ar putea considera că lipsa de claritate a textului de lege atrage neconstituționalitatea sa, în raport de art. 1 alin. (5) din Legea noastră fundamentală. Firesc ar fi ca menținerea măsurii asigurătorie să fie posibilă doar dacă se dispune clasarea în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I, lit. e), f) – cu excepția prescripției, lit. g) teza I, lit. i) și j) Cod procedură penală.

A doua observație aduce din nou în discuție eventuala coliziune a legii cu normele constituționale. Avem în vedere împrejurarea că persoana vătămată, pentru a beneficia de măsura asigurătorie, este obligată să introducă acțiune la instanța civilă mai înainte ca soluția de clasare să rămână definitivă.

În fine, încetarea măsurii la expirarea celor 30 de zile se produce de drept, astfel că nu este necesară o ordonanță a procurorului în acest sens[22].

Spre deosebire de măsurile preventive, în cazul măsurilor asigurătorii legea nu prevede obligația verificării periodice, din oficiu, a legalității și temeiniciei lor, această lipsă a unei „obligaţii compensatoare” instituite de lege în sarcina organelor judiciare fiind criticată, pe drept cuvânt, în literatura de specialitate[23].

Împrejurarea că măsura asigurătorie nu se ia pe o anumită durată, ca la măsurile preventive, nu poate justifica lacuna legislativă, existând situații similare, când legea obligă la controlul regulat al măsurii. Spre exemplu, în cazul protecției martorilor amenințați, art. 125 alin. (5) Cod procedură penală prevede că: “Procurorul verifică, la intervale de timp rezonabile, dacă se mențin condițiile care au determinat luarea măsurilor de protecție, iar în caz contrar dispune, prin ordonanță motivată, încetarea acestora.“ Dacă în această ipoteză în discuție este dreptul la apărare al inculpatului conform deciziei nr. 248/2019 a Curții Constituționale[24], în cazul măsurii asigurătorii este vorba tot despre un drept fundamental, respectiv dreptul de proprietate, care trebuie să aibă o proteguire adecvată.

Chiar în lipsa unei dispoziții care să oblige la verificarea ciclică a măsurilor asigurătorii este permisă reevaluarea problematicii acestora nu doar la finalizarea unei faze/etape procesuale, ci și pe parcursul acestora, dacă au intervenit elemente noi[25], adică “împrejurări intrinseci sau extrinseci acesteia, care pot determina modificări (…), ducând la necesitatea sau oportunitatea extinderii sau restrângerii măsurii procesuale (e.g. când se constată prejudicii suplimentare sau dimpotrivă se stabilește un prejudiciu inferior celui iniţial), înlocuirii obiectului sechestrului (e.g. înlocuirea sechestrului asupra unui imobil cu cel asupra unor sume de bani) ori chiar ridicării totale sau părţiale a măsurii asigurătorii (e.g. în ipoteza executării silite asupra bunului sechestrat, distrugerii acestuia etc.)”[26]

În alți termeni, dispariția sau modificarea temeiurilor reclamă intervenția organului judiciar pentru restabilirea legalității, susținere care se întemeiază, în primul rând, pe interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 249 Cod procedură penală, care stabilesc condițiile generale de luare a măsurilor asigurătorii. În al doilea rând, după cum a statuat Curtea Constituțională prin decizia[27] nr. 20/2016 “(…) normele procesual penale în materia măsurilor asigurătorii înființate de organele penale – cu privire la cazul particular al desființării (ridicării/încetării) măsurilor asigurătorii – se completează cu dispozițiile procesual civile, în temeiul art. 2 alin. (2) din Codul de procedură civilă, dispozițiile procesual civile constituind izvor de drept procesual penal în măsura în care Codul de procedură penală nu cuprinde dispoziții contrare.“ Aplicând, în mod corespunzător, normele procesual civile care reglementează desfiinţarea măsurilor asigurătorii, în ipotezele în care debitorul dă o garanţie – reală sau personală îndestulătoare, face depunerea cu afectaţiune specială ori plăteşte creanţa, inclusiv accesoriile, rezultă că“ (…) suspectul/inculpatul, faţă de care s-a dispus instituirea unei măsuri asigurătorii, poate solicita, pe parcursul procesului penal, desfiinţarea (ridicarea/încetarea) respectivei măsuri, dreptul de acces la justiţie şi dreptul la apărare fiind astfel garantate”.

Spre pildă, în cazul acoperirii integrale a prejudiciului ori a renunțării părții civile la despăgubiri pe parcursul procesului, nu se mai justifică măsura asigurătorie luată în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune, fiind necesară ridicarea acesteia.

Referitor la primul exemplu, în practică s-a pus problema dacă în cazul infracțiunii de evaziune fiscală trebuie achitat atât debitul principal, cât și accesoriile pentru a se putea dispune ridicarea măsurii asigurătorii? Ne raliem opiniei care împărtășește răspunsul afirmativ, cu specificația că repararea pagubei produse prin infracțiune presupune atât damnum emergens, cât și lucrum cessans[28]. Or, potrivit Deciziei nr. 17/2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii: În cauzele penale având ca obiect infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr.241/2005, instanţa, soluţionând acţiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârşirea acestor infracţiuni la plata sumelor reprezentând obligaţia fiscală principală datorată şi la plata sumelor reprezentând obligaţiile fiscale accesorii datorate, în condiţiile Codului de procedură fiscală.

Practica judiciară este oscilantă în privința posibilității atacării actelor organelor judiciare prin care se soluționează cererile de ridicare/revocare/modificare a măsurii asigurătorii.

Astfel, într-o speță, instanța supremă a apreciat că dispozițiile art. 2501 Cod procedură penală consacră posibilitatea atacării pe calea contestației doar a încheierilor prin care judecătorul dispune luarea măsurii, nu și ridicarea sau respingerea cererii de ridicare. Drept urmare, dat fiind caracterul de strictă interpretare și aplicare a normei de procedură analizate este exclusă aplicarea ei la situațiile neprevăzute de legiuitor, astfel că o atare contestație este inadmisibilă[29].

Aceeași instanță, într-un alt dosar a considerat admisibilă ridicarea măsurii asigurătorii, arătând că “posibilitatea de a te pronunța cu privire la ridicarea sau menținerea unei măsuri asigurătorii, constând într-o sumă de bani, implică automat transferul sumei respective dintr-un cont în altul, dacă acest lucru este în interesul cauzei“.[30]

În doctrină s-a susținut că, fără a beneficia de o reglementare expresă, distinctă, cererile de ridicare (totală sau parțială) a măsurii asigurătorii ar trebui soluționate, ele fiind diferite de contestațiile măsurilor asigurătorii[31].

Partea finală a punctului de vedere expus mai sus aduce în discuție regimul juridic al actului (ordonanță sau, după caz, încheiere) de ridicare a măsurii asigurătorii. Mai exact, poate fi atacat acest act și, în ipoteza răspunsului afirmativ, în ce condiții? Pe de altă parte, poate fi atacat doar actul prin care se ridică măsura asigurătorie sau și cel de respingere a cererii de ridicare? Cum, regula este în sensul că actele și măsurile organelor judiciare pot fi supuse controlului judiciar, afară de cazul în care legea conține prevederi exprese în sens contrar, susținem că este admisibilă calea de atac, iar exigențele procesului echitabil reclama drepturi egale părților cu interese contrare, astfel că ar trebui să existe posibilitatea atacării ambelor soluții. În privința naturii căii de atac și a termenului de exercitare, trei sunt variantele posibile:
1. calea de atac specifică fazei procesuale în cadrul căreia se dispune ridicarea măsurii asigurătorii, respectiv: a) plângerea întemeiată pe dispozițiile art. 349 Cod procedură penală, la procurorul ierarhic superior; b) contestația formulată în baza art. 347 Cod procedură penală, dacă soluția aparține judecătorului de cameră preliminară; c) apelul exercitat în condițiile art. 408 și urm. Cod procedură penală, dacă măsura a fost luată prin încheiere, în cursul judecății în primă instanță.
2. apelul întemeiat pe dispozițiile art. 957 alin. (1) Cod procedură civilă;
3. contestația întemeiată pe dispozițiile art. 250 sau, după caz, art. 2501 Cod procedură penală.

În opinia noastră, prima dintre variante nu poate fi primită, întrucât, dacă măsura ridicării sechestrului a fost dispusă de către procuror, controlul acesteia s-ar realiza nu de către judecătorul de drepturi și libertăți, ci tot de către procuror (procurorul ierarhic superior), ceea ce contravine concepției ce a stat la baza reglementării măsurilor asigurătorii. Dacă soluția aparține judecătorului de cameră preliminară sau instanței de judecată, fiind adoptată printr-o încheiere ce precede hotărârii finale a respectivei faze procesuale, prin exercitarea căii de atac odată cu această din urmă hotărâre, de asemenea s-ar ignora convicțiunea legiuitorului în privința contestării luării măsurii. Cât privește varianta mediană, considerăm că normele procesual civile sunt excluse de la aplicare, de vreme Codul de procedură penală conține reglementări proprii în materia căilor de atac. S-a susținut că, potrivit principiului simetriei, procedura trebuie să fie aceea de la luarea măsurii, inclusiv în ceea ce privește calea de atac[32]. Așadar, s-ar putea exercita contestația prevăzută de art. 250 sau, după caz, de art. 2501 Cod procedură penală. Este însă aplicabil acest principiu în dreptul procesual penal, în condițiile în care Curtea Constituțională a statuat că “Principiul simetriei este un principiu al dreptului privat, fiind exclusă posibilitatea aplicării acestuia în dreptul public.“[33] Iată de ce, împărtășind soluția, avem rezerve față de motivarea expusă, fiind de părere că varianta finală se fundamentează pe ideea aplicării analogiei legii în materie procesual penală. Admisibilitatea aplicării în acest domeniu a dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare a fost exprimată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii, în decizia[34] nr. 18/2013, în următorii termeni: “ (…) spre deosebire de normele de drept penal, pentru care analogia nu este admisă, având în vedere principiile nullum crimen sine lege şi nulla poena sine lege, în domeniul procedurii penale este acceptată folosirea suplimentului analogic, constând în umplerea lacunelor legislative prin recurgerea la norme care reglementează cazuri similare, tăcerea legii neputând constitui un obstacol în realizarea scopului procesului penal. De asemenea, Curtea Constituțională pare să admită aplicarea prin analogie a unor dispoziții din Codul de procedură penală, în anumite condiții[35]. Acceptarea aplicării prin analogie a legii nu se limitează doar la calea de atac, ci la întreaga procedură a ridicării sechestrului (caracterul executoriu al actului prin care s-a dispus ridicarea sechestrului[36], citarea persoanelor, caracterul ședinței de judecată, participarea procurorului etc.).

Referitor la competența de ridicare a măsurii asigurătorii s-a susținut că, în aplicarea principiului simetriei juridice, aceasta ar aparține organului care a instituit măsura asigurătorie[37]. Menținând obiecția privitoare la aplicarea simetriei juridice în dreptul procesual penal, ne raliem însă opiniei de mai sus, cu precizarea că, în situația în care temeiurile care au determinat luarea măsurii au încetat într-o fază procesuală ulterioară, competența aparține organului judiciar care acționează în respectiva fază procesuală (judecător de cameră preliminară, instanța de fond sau, după caz, instanța de apel).

Tot în legătură cu problema competenței de ridicare a măsurii asigurătorii se ridică întrebarea dacă entitatea învestită cu soluționarea contestației împotriva luării măsurii asigurătorii este abilitată să dispună ridicarea sechestrului, în situația în care încetarea temeiurilor a intervenit în procedura de soluționare a contestației? Fiind vorba despre două instituții diferite –- luarea și, respectiv, ridicarea măsurii -, care au căi de atac separate, înclinăm spre răspunsul negativ[38].

3. Efectele măsurilor asigurătorii

Instituirea măsurii asigurătorii nu duce la pierderea dreptului de proprietate asupra bunului respectiv, însă afectează conținutul acestui drept, în sensul că titularul, deși păstrează, în principiu, posesia și folosința, nu poate dispune de acel bun (adică nu-l poate înstrăina – indiferent de natura actului de dispoziție – vânzare cumpărare, schimb, donație, dare în plată etc., și nu-l poate greva cu sarcini – ipoteca imobiliară, ipoteca mobiliară, gajul).

În afara lezării atributului dispoziției juridice, este afectată și dispoziția materială, în sensul că proprietarul bunului nu-l va putea modifica ori schimba destinația acestuia fără acordul prealabil al organului judiciar care a instituit măsura.

În ipoteza sechestrării bunurilor perisabile, acestea vor fi ridicate în mod obligatoriu și valorificate prin autoritățile competente, astfel că sunt afectate toate componentele dreptului de proprietate. Sumele de bani obținute din valorificare vor fi depuse într-un cont special, pe numele titularului și la dispoziția organului judiciar, caz în care suntem în prezența subrogației reale.

O situație similară există și în privința altor bunuri supuse măsurii ridicării obligatorii (metalele sau pietrele prețioase, mijloacele de plată străine, titlurile de valoare interne, obiectele de artă și de muzeu, colecțiile de valoare), instituțiile care le primesc spre păstrare având calitatea de detentor precar.

Sumele de bani sechestrate se depun în contul menționat mai sus.

Dreptul de folosință este anihilat și în cazul în care bunurile mobile sechestrate sunt puse sub sigiliu.

În privinţa persoanelor juridice, luarea măsurilor asigurătorii are anumite efecte particulare. În primul rând, prin luarea măsurilor asigurătorii asupra tuturor bunurilor persoanei juridice se ajunge, inevitabil, la blocarea activităţii acesteia şi i se induce o stare de insolvenţă. În al doilea rând, art. 493 Cod procedură penală – care stabilește măsurile preventive aplicabile persoanei juridice – prevede și suspendarea procedurii de dizolvare sau lichidare. Cu privire la acest aspect, a fost semnalată în doctrină situaţia în care împotriva unei persoane juridice s-au luat măsuri asigurătorii care au condus spre lichidare, dar s-a dispus de către organul judiciar măsura preventivă a suspendării lichidării, apreciindu-se, cu deplin temei, că „după ce o măsura procesuală practic omoară persoana juridică, altă măsură vine să conserve cadavrul[39].

O altă chestiune ce a suscitat discuții este aceea corelației dintre măsurile asigurătorii și insolvența persoanei juridice. În acest caz, Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență distinge între două situații diferite: dispunerea măsurilor înainte de intrarea persoanei juridice în insolvenţă şi dispunerea măsurii după acest moment[40]. Cu privire la măsurile asiguratorii luate faţă de persoana anterior deschiderii procedurii insolvenței sunt incidente dispozitiile art. 91 din Legea 85/2014, care prevăd, la alin. 1), că „bunurile înstrăinate de administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, în exerciţiul atribuţiilor sale prevăzute de prezenta lege, sunt dobândite libere de orice sarcini, precum privilegii, ipoteci, gajuri sau drepturi de retenţie, sechestre, de orice fel. Fac excepţie de la acest regim măsurile asigurătorii dispuse în procesul penal în vederea confiscării speciale şi/sau confiscării extinse”. De aici rezultă că bunurile având asupra lor măsuri asigurătorii penale pot fi înstrăinate în procedura insolvenței, însă bunurile asupra cărora s-au instituit măsuri asiguratorii în vederea confiscării speciale sau extinse se vor dobândi împreună cu măsura asiguratorie. În privința acestora este discutabilă oportunitatea vânzării, nefiind atractive spre cumpărare bunuri care au asupra lor instituite măsuri asiguratorii[41].

Potrivit legii insolvenţei contul unic de insolvenţă nu poate fi poprit. Acest lucru pare a fi firesc, fiindcă o eventuală poprire a acestuia ar face imposibilă desfăşurarea procedurii şi ar bloca întreaga procedură.

Au existat multe dezbateri cu privire la aplicabilitatea art. 91 din Legea insolvenței care este aparent contradictoriu cu normele procesual penale în materie. Se face adesea o paralelă cu situația bunurilor executate silit, în privința cărora, în urma Deciziei nr. 2/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție[42] situația a fost clarificată. Potrivit Înaltei Curţi, existența unui sechestru penal asupra imobilelor persoanei fizice sau persoanei juridice nu suspendă executarea silită începută de un creditor ipotecar al cărui drept era aplicabil anterior dispunerii măsurii. Din considerentele acestei decizii putem trage două concluzii. Prima ar fi că bunurile asupra cărora există un sechestru penal pot fi înstrăinate libere de orice sarcini în procedura insolvenţei, deoarece măsurile asigurătorii penale interzic doar înstrăinarea voluntară a bunului. A doua ar fi că excepţia prevăzută la art. 91 din legea insolvenţei, prin care se arată că „bunurile cu privire la care s-au instituit măsuri asigurătorii în vederea confiscării speciale și/sau extinse nu sunt libere de orice sarcini, ci se dobândesc împreună cu măsurile asigurătorii” este neconstituțională, întrucât instituie un regim diferit pentru creditorii care trebuie să-şi valorifice creanţele în procedura insolvenţei faţă de cei care urmează procedura comună prevăzută de Codul de procedură civilă, în situația cărora bunurile se dobândesc libere de orice sarcini.

Referitor la situaţia măsurilor asigurătorii dispuse după intrarea persoanei juridice în insolvenţă, este de observat că, potrivit art. 88 din Legea nr. 85/2014: „Dacă la data deschiderii procedurii un drept, act sau fapt juridic nu devenise opozabil terţilor, înscrierile, transcrierile, intabulările şi orice alte formalităţi specifice necesare acestui scop, inclusiv cele dispuse în cursul unui proces penal în vederea confiscării speciale şi/sau extinse, efectuate după data deschiderii procedurii, sunt fără efect faţă de creditori, cu excepţia cazului în care cererea sau sesizarea, legal formulată, a fost primită de instanţă, autoritatea ori instituţia competentă cel mai târziu în ziua premergătoare hotărârii de deschidere a procedurii. Înscrierile efectuate cu încălcarea acestui articol se radiază de drept”.

Aşadar măsurile asigurătorii, chiar dispuse în procesul penal, sunt fără de efect față de creditori dacă sunt înscrise în registrele publice după data deschiderii procedurii insolvenţei. Conform art 88 din Legea nr. 85/2014, chiar dacă măsura asigurătorie a fost luată anterior deschiderii procedurii, dar nu fusese încă înscrisă în registre, aceasta nu va fi opozabilă creditorilor. Trebuie remarcat faptul că acestea sunt inopozabile, nu sunt nule, adică soluţia propusă presupune radierea lor de drept.

4. Concluzii

După cum am semnalat și în prima parte a acestui studiu, pe fondul lacunarismului normativ al Codului de procedură penală, instituția măsurilor asigurătorii, suspectă de neconstituționalitate extinsă, a iscat multiple controverse doctrinare și a generat soluții contradictorii în practica judiciară.

Chemate să aplice legea, și în acest domeniu organele judiciare trebuie să stabilească, în prealabil, conținutul și înțelesul construcției normative analizate, care, în temeiul art. 2 alin. (2) Cod procedură civilă, „împrumută” elemente din normele procesual civile, în măsura în care Codul de procedură penală nu conține dispoziții contrare.

Așadar, fără a reprezenta un succedaneu în procesul penal, Codul de procedură civilă doar completează, sub rezerva compatibilității, dispozițiile procesual penale în materie, ceea ce face ca arhitectura acestei instituții juridice să fie osmotic amprentată de norme juridice aparținând unor izvoare de drept diferite.

Pe de altă parte, “edificiul nedesăvârșit” al acestei instituții juridice chemat să rezolve felurite situații practice presupune, într-o oarecare măsură, aplicarea prin analogie a legii procesual penale.

Nu în ultimul rând, amintim că, pentru deslușirea accepțiunii reglemetării este imperioasă cunoașterea dezlegărilor relevante date de Curtea Constituțională și, după caz, de Înalta Curte de Casație și Justiție.


[1] Încheierea din data de 06.10.2017, Tribunalul Bucureşti, Secţia I-a Penală – nepublicată.
[2] Curtea de Apel Cluj, Secţia Penală, încheierea nr. 1 din data de 25.01.2018, nepublicată, consultată în „Cazuri obligatorii de luare a măsurilor asigurătorii prevăzute de legi speciale. Analiza caracterului obligatoriu prin raportare la cadrul normativ general din Codul de procedură penală”, 12 februarie 2018, www.chirita-law.com.
[3] Ibidem.
[4] C.C.R., Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 250 alin. (1) din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial nr. 868 din 20 noiembrie 2015.
[5] În același sens, s-a decis că, dacă se contestă înființarea popririi, iar ordonanța de luare a măsurii asigurătorii nu a fost comunicată petentei, aceasta este în termenul de a formula contestație – Încheierea din 02.09.2014, data de Curtea de apel București – Secția a II-a penală, citată de I.Neagu, M. Damaschin, A.V. Iugan, Codul de procedură penală, adnotat, Ed. Universul Juridic, București, 2018, pag. 443.
[6] În acest sens, a se vedea: C.M. Chiriță – Noul Cod de procedură penală, comentat, colectiv coordonat de N.Volonciu, A.S. Uzlău, Ed. Hamangiu, București, 2014, pag. 572.
[7] CEDO, cauza Dogmoch contra Germaniei din 18 septembrie 2006.
[8] C.C.R., Decizia nr. 310/2017 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 250 alin. (4) din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial nr. 634 din 3 august 2017.
[9] Sentința penală nr. 1588/2006 a Tribunalului București – Secția I-a penală, citată de I. Neagu, M. Damaschin, A.V. Iugan, op. cit., pag. 442-443.
[10] Încheierea nr. 1.099 din 15 decembrie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția penală, nepublicată.
[11] Încheierea din 09.11.2015, pronunțată de Curtea de apel București – Secția I -a penală, citată de I. Neagu, M. Damacshin, A.V. Iugan, op. cit., pag. 443.
[12] Încheierea nr. 1.097 din 15 decembrie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția penală, nepublicată.
[13] Încheierea nr. 1.098 din 16 decembrie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția penală, nepublicată. În același sens – Încheierea nr. 1.099 din 15 decembrie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția penală, nepublicată.
[14] I. Neagu, M. Damaschin – Tratat de procedură penală. Partea generală, Ed. Universul juridic, București, 2014, p.658.
[15] C.C.R., Decizia nr. 698/2017 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2501 alin. (1) și alin. (2) din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial nr. 994 din 14 decembrie 2017.
[16] În sensul că măsurile asigurătorii pot fi dispuse prin decizie, când se dispune trimiterea cauzei spre rejudecare, a se vedea: M. Udroiu, Fișe de procedură penală, Ediția a II-a, Ed. Universul juridic, București, 2013, pag. 268.
[17] În acest sens, decizia nr. 1533 din 13 decembrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală, www.scj.ro.
[18] Aprobat prin Hotărârea C.S.M. nr. 1375/2015, publicată în Monitorul Oficial nr. 970 din 28 decembrie 2015.
[19] În sensul că participarea procurorului în procedura desfășurată la instanța civilă este necesară pentru a se asigura egalitatea părților, a se vedea: C. M. Chiriță, op. cit., pag. 571.
[20] Decizia nr. 851/07.06.2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția penală, publicată pe site-ul www.scj.ro.
[21] G.D. Pop – Competența soluționării cererilor privind măsurile asigurătorii în cursul urmăririi penale, www.juridice.ro, 27.03.2015.
[22] În același sens, a se vedea: T. C. Godinca – Herlea, Măsurile asigurătorii dispuse în cursul urmăririi penale asupra bunurilor unor persoane juridice. Situații excepționale și soluții, www.juridice.ro, 18.01.2018.
[23] A. Zarafiu, Procedură penală. Partea generală. Partea specială, Ediţia 2, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2015, p. 273.
[24] C.C.R., Decizia nr. 248/2019 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 126 alin. (4)-(6) din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial nr. 494 din 19 iunie 2019.
[25] Sub imperiul Codului de procedură penală de la 1968 s-a apreciat că măsura asigurătorie poate fi revocată și înainte de soluționarea definitivă a cauzei, dacă au dispărut temeiurile pentru care a fost luată – A se vedea: Gr. Theodoru – Tratat de drept procesual penal, Ed. Hamangiu, București, 2007, pag. 470.
[26] G. D. Pop, op. cit.. Cu privire la posibilitatea ridicării sechestrului asupra unui imobil și înlocuirii cu poprirea sumelor de bani aflate în contul bancar- a se vedea şi T.C. Godinca – Herlea, op. cit.
[27] C.C.R., Decizia nr. 20/2016 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 249 alin. (8) și art. 250 din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial nr. 269 din 8 aprilie 2019.
[28] A se vedea: Minuta întâlnirii președinților secțiilor penale ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel, București, 16-17 mai 2019, publicată pe site-ul Institutului Național al Magistraturii, www.inm-lex.ro, pag. 14-15.
[29] Încheierea nr. 1531/12.12.2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția penală, în I. Neagu, M. Damaschin, A.V. Iugan, op. cit., pag.445.
[30] A se vedea: Încheierea din 12 februarie 2018, pronunțată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție- Secția penală, în dosarul nr. 3506/1/2017/a1, nepublicată.
[31] În același sens, vezi – M. Udroiu (coord.), Codul de procedură penală, Comentariu pe articole, Editia 2, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2017, p. 1184-1185.
[32] A se vedea: Minuta întâlnirii președinților secțiilor penale ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel cu procurorii șefi secție de urmărire penală de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție , structurilor specializate DNA și DIICOT și al parchetelor de pe lângă curțile de apel, București, 18 mai 2018, publicată pe site-ul Institutului Național al Magistraturii www.inm-lex.ro, pag.82).
[33] C.C.R., Decizia nr. 147/2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 162 din 7 martie 2007; Decizia 731/2012, publicată în Monitorul Oficial nr. 478 din 12 iulie 2012.
[34] Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii, decizia nr. 18/2013 publicată în Monitorul Oficial nr. 7 din 7 ianuarie 2014.
[35] C.C.R., Decizia nr. 248/2019 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 126 alin. (4)-(6) din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial nr. 494 din 19 iunie 2019.
[36] În sensul că sunt executării dispozițiile privind măsurile asigurătorii cuprinse în actele procurorului, a se vedea: D.I. Samoilă – Executorialitatea dispozițiilor privind măsurile asigurătorii cuprinse în actele procurorului, www.juridice.ro, publicat la 21.11.2018.
[37] A se vedea: Încheierea penală nr. 13/DL/10.11.2016 a Curții de apel Oradea – Secția penală, nepublicată.
[38] În doctrină s-a susținut că „judecătorul de drepturi şi libertăţi nu are competenţa functională (ratione oficii) de a dispune asupra măsurii asigurătorii în desfăşurarea primei faze a procesului penal, atunci când sunt incidente motive care pot conduce la modificări ale măsurii asigurătorii iniţiale – G. D. Pop, op. cit.; În sensul că, în lipsa unei reglementări exprese a competenței judecătorului de drepturi și libertăți, competența de ridicare a măsurii asigurătorii aparține procurorului, a se vedea: Încheierea nr. 21/22.05.2017 a Tribunalului Bihor – Secția penală, citată de I. Neagu, M. Damaschin, A.V. Iugan, op. cit., pag. 444.
[39] T. C. Godincă- Herlea, Măsurile asigurătorii luate în cursul urmăririi penale asupra bunurilor persoanelor juridice, Caiete de Drept Penal nr. 3/2013, Editura Universul Juridic, p. 61.
[40] A. Şinc, A.-R. Trandafir, Insuportabila ușurătate a legăturii dintre insolvență și dreptul penal, publicat la data de 09.02.2016 pe www.juridice.ro.
[41] Ibidem.
[42] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Decizia nr. 2/2018 privind examinarea recursurilor în interesul legii formulate de Colegiul de conducere al Curții de Apel Bacău, Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov și Colegiul de conducere al Curții de Apel București cu privire la o problemă de drept, publicată în Monitorul Oficial nr. 463 din 5 iunie 2018.


*Prezentul articol va fi publicat în Revista română de drept penal al afacerilor nr. 4/2019

Prof. univ. dr. Dan Lupașcu
Avocat Adrian Șandru, MAREȘ DANILESCU MAREȘ