452 citiri

“Ecologia dreptului” și “Dreptul viu” astăzi

poza 2Un mare spirit juridic al locului, al Cernăuțiului universitar în special – sub ale cărui auspicii academice rostim astăzi, 27 septembrie 2019, cuvintele ce urmează –, l-am numit astfel pe Eugen Ehrlich (1861–1922), considera că, indiscutabil, centrul de greutate al dreptului rezidă în societatea însăși, iar principalele calități cerute și prețuite la un jurisconsult ar trebui să fie „ochii care văd și urechile care aud”, ceea ce ar fi impus și schimbarea radicală a reperelor și obiectivelor învățării dreptului și pregătirii juriștilor. În plus, o personalitate al cărei destin și traseu profesional-științific rămân emblematice pentru o epocă istorică și lasă o moștenire intelectuală cu multiple semnificații. Încercând să mă adaptez unui atare ambient intelectual care aduce ca punct comun de interes al preocupărilor reprezentanților celor două comunități academice în prezență opera și ideile unei personalități științifico-culturale complexe, adeptă a școlii „dreptului liber”, promotoare a „dreptului viu” și întemeietoare a „sociologiei dreptului”, nu numai ca punte, ci și ca pretext de dialog cultural-științific, am ales ca temă a intervenției mele: ecologia dreptului și dreptul viu astăzi. Am considerat că un atare subiect și ideile aferente lui pe care le voi exprima zugrăvesc cel mai potrivit specialitatea mea profesională și crezul cultural științific pe care îl împărtășesc. Și aceasta cu atât mai mult cu cât astăzi, precum și altă dată, Universitatea nu are numai chemarea de a preda științele și a le îmbogăți, ci trebuie să fie o adevărată uzină intelectuală în care știința nu numai că se învață ci și se produce, iar între zidurile sale se pregătesc și hotărăsc destinele popoarelor mai mult decât în oricare alt loc.

… Potrivit celebrei definiţii inițiale formulate de omul de știință german Ernst Heinrich Haeckel (1834–1919) în lucrarea sa fondatoare despre Morfologia Generală a Organismelor publicată în 1866, ecologia este ştiinţa care studiază ansamblul relaţiilor dintre organisme şi mediul lor, inclusiv condiţiile care presupun supravieţuirea biologică. De atunci şi până astăzi, aşa cum arăta Mariachiara Tallachini într-un articol consacrat desprinderii unui Cadru legal din ecologie din 1999, destinul acestei ştiinţe a fost unul cu totul special devenind zonă particulară de reflecție, „legile ei fiind extinse, de o manieră mai mult sau mai puţin metaforică, până la a servi explicării unui domeniu mult mai larg al cunoaşterii, constituind astfel un cadru teoretic general aplicat în cazul unor numeroase domenii cognitive şi considerat ca având o anumită valoare normativă”[1]. Se susține, pe bună dreptate, că ecologia a deveni astăzi și un izvor de drept, unul deosebit de important, întrucât reglează raporturile omului cu mediul său de existență. De aici şi până la configurarea unei ecologii a dreptului înţeleasă în sensul unei reconfigurări fundamentale a gândirii juridice nu mai era decât un pas, şi acesta a fost la rândul lui realizat o dată cu publicarea în 2015 de către fizicianul Fritjof Capra şi juristul comparatist Ugo Mattei a lucrării-manifest intitulate Ecologia dreptului – Spre un sistem juridic în acord cu natura şi comunitatea. Alăturarea dintre un fizician şi un jurist comparatist este revelatoare pentru mesajul ce se doreşte a fi transmis: criza actuală a umanităţii – nu doar ecologică – are la origine o înţelegere greşită a legilor deopotrivă naturale şi juridice, iar soluţionarea ei presupune nu soluţii punctuale imaginate în interiorul şi pe bazele modului curent de gândire, ci tocmai o schimbare de paradigmă înţeleasă în termeni figurativi ca „schimbare fundamentală a metaforei: de la a vedea lumea ca pe o maşină, la a o înţelege ca reţea a unor comunităţi ecologice”.[2]

Privit în sine, cadrul ideologic în care este formulat acest mesaj nu este nou, el înscriindu-se în lunga serie a criticilor concepţiei specific moderne despre lume în general şi despre drept în special. În pofida unor dezbateri despre post-modernitate care durează ca atare de mai bine de jumătate de secol, Capra şi Mattei subliniază faptul că noi încă privim lumea precum filosofii, fizicienii şi juriştii secolelor XVII-XVIII, aşadar în termenii unei ordini raţionale a atomilor individuali (subiecţii dreptului modern) şi a principiilor mecanice, ignorând aspectele profunde ale vieţii şi privilegiind egoismul individual în dauna binelui comun. Altfel spus, în măsura în care dreptul modern este gândit în acest cadru, el nu poate servi câtuşi de puţin rezolvării problemei fundamentale pe care criza ecologică globală o ridică astăzi întregii omeniri şi care nu este alta decât însăşi supravieţuirea ei biologică, fiind dimpotrivă parte a acestei probleme înseşi. Din acest motiv, orice rezolvare a acestei probleme presupune o regândire fundamentală a dreptului însuşi, prin punerea lui în acord cu legile autentice după care funcţionează natura şi restituirea lui către subiecţii cărora acesta le aparţine (am spune: de drept), aşadar comunităților: un imperativ despre care nu se poate spune că le este propriu lui Capra şi Mattei, nici din perspectivă filosofică, şi nici din perspectiva gândirii juridice. Elementul despre care se poate spune că reprezintă contribuţia deopotrivă originală şi deschizând o largă perspectivă ştiinţei juridice contemporane constă însă într-o lectură paralelă fascinantă a istoriei dreptului şi a ştiinţei din Antichitate până în prezent, pe cât de concisă, pe atât de provocatoare, însă a cărei originalitate nu constă în interpretările diferitelor episoade ale acestei istorii (cel puţin cât priveşte istoria gândirii juridice), ci în ideea de a lega această istorie însăşi de schimbarea de paradigmă urmărită. Cu deosebire este valabil acest lucru în cazul interpretării potrivit căreia una dintre principalele cauze ale actualei stări de lucruri constă în „profesionalizarea dreptului” iniţiată prin receptarea dreptului roman în Occidentul medieval şi având ca rezultat deposedarea comunităţilor (am spune deja, mai degrabă: a popoarelor) de propriul lor drept în beneficiul unor specialişti a căror misiune consta în construirea unui sistem raţionalizat de administrare a societăţii, de la proprietatea privată asupra terenurilor la birocraţia care urma să stea la baza statului absolutist modern: reluând cuvintele lui Carl Schmitt şi reflectând ideile lui Max Weber, ştiinţa juridică europeană născută prin această receptare a dreptului roman ar constitui „primogenitura raţionalismului occidental”[3], desăvârşit mai apoi prin intrarea gândirii juridice o dată cu Thomas Hobbes sub imperiul modelului ştiinţific dominat de raţionalismul cartezian şi de mecanica newtoniană, la care am adăuga şi ridicarea la rangul unei explicaţii teoretice comprehensive a geometriei euclidiene care urma să domine prin structura logică a raţionamentului deductiv structurat în jurul axiomelor şi al teoremelor ceea ce este îndeobşte cunoscut ca drept natural modern.

Dacă această evoluţie constituie în concepţia lui Capra şi Mattei aberaţia capitală – în sensul etimologic a termenului: ab-erratio, apucarea pe o cale greşită – a ştiinţei moderne şi a gândirii juridice subordonate acesteia, nu mai puţin important este momentul în care apar primele semne ale posibilităţii unei reveniri la realitate, şi acesta este punctul în care Capra şi Mattei situeazîă în câmpul ştiinţelor naturii teoria electrodinamicii a lui Maxwell şi teoria evoluţionistă a lui Darwin, iar în cel al ştiinţelor juridice reacţia „romantică” a lui Friedrich Carl von Savigny şi a Şcolii Istorice a Dreptului. Examinând mai îndeaproape cel de-al şaselea capitol, vom constata, de asemenea, că perspectiva autorilor captivează nu atât prin noutate, cât prin capacitatea de sinteză a unor interpretări în bună măsură tradiţionale: faptul că Savigny se opune deopotrivă universalismului juridic promovat de filosofia abstractă a dreptului natural modern, cât şi pretenţiei statului absolutist-suveran de a-şi impune propriile reguli asupra societăţii prin intermediul legiferării în detrimentul autenticului drept considerat a fi produs în mod organic de „spiritul poporului” în cadrul evoluţiei istorice a acestuia din urmă[4] este considerat a se situa în opoziţie cu pretenţia aceluiaşi Savigny de a identifica dreptul popular al germanilor cu dreptul roman, iar disputa în jurul receptării acestuia din urmă dintre facţiunile romanistă şi germanistă şi soldată cu triumful primilor cel puţin cât priveşte evoluţia ulterioară a gândirii juridice este interpretată – întru totul în spiritul celor din urmă, aşadar al germaniştilor – ca reafirmare încă şi mai puternică a unei gândiri juridice individualiste, matematizate şi mecanicizate: aşa-numita „jurisprudenţă a conceptelor”, bazată – potrivit aceloraşi interpretări – pe primatul individului în faţa comunităţii, a logicii în faţa vieţii, şi a tehnicii în faţa (veritabilei) ştiinţe, toate acestea găsindu-şi expresia sintetică în ceea ce istoricii germani ai dreptului înţeleg prin aşa-numita „dogmă a specialiştilor (Spezialistendogma)” care desăvărşesc deposedarea poporului de propriul lui drept[5]. Şi totuşi, din acest capitol – ca şi din nu tocmai puţin numeroasele recenzii ale lucrării celor doi autori – lipseşte tocmai numele acelui jurist care a înţeles ca nimeni altul să se ridice împotriva a ceea ce şi el înţelegea ca fiind o deviere capitală de la premisele juste ale Şcolii Istorice: cernăuţeanul Eugen Ehrlich.

Cel puţin la prima vedere, faptul că o regîndire a teoriei juridice în sensul unei ecologii a dreptului poate trece tocmai peste juristul considerat pe drept cuvânt fondatorul sociologiei juridice este cu atât mai surprinzător, cu cât termenii-cheie ai acestui demers fondator sunt „dreptul liber” (de constrângerile legale ale unei puteri politice şi ale unei dogmatici juridice practicate de „specialiştii” care înlocuiesc prin lege şi construcţie conceptuală tocmai geneza dreptului din „spiritul poporului”) şi mai ales „dreptul viu” (în opoziţie faţă de construcţiile abstracte şi, prin urmare, lipsite de viaţă ale codurilor şi tratatelor) şi aceasta mai ales în condiţiile în care Eugen Ehrlich – fapt prea puţin cunoscut ori luat în considerare datorită renumelui său în sociologia dreptului – fusese format academic în dreptul roman şi apoi încadrat la Universitatea Franz-Joseph din Cernăuţi ca profesor de drept roman, „această artă a dreptului viu”, aşadar ca propagator al ideilor aşezate de Capra şi Mattei la originea paradigmei dominante de gândire juridică. Mai lămurit, întregul demers al lui Ehrlich privește tocmai punctele nevralgice vizate de schimbarea de paradigmă a ecologiei dreptului, urmărind la rândul lui: (1) nu atât o sociologie a dreptului, ci o refondare a ştiinţei juridice înseşi ca ştiinţă socială, (2) nu edificarea prin logică a unor construcţii abstracte, ci cercetarea empirică a „realităţilor” juridice, considerarea ca drept viu nu a Codului civil general austriac de factură iusnaturalist-modernă din 1811, ci a dreptului popoarelor din Bucovina (3), afirmând că tocmai în acest fel – şi numai în acest fel – poate fi adus la îndeplinire legatul originar al lui Savigny şi al Școlii Istorice a Dreptului[6].

Mai ales această din urmă afirmaţie trebuie privită cu multă circumspecţie, iar faţă de proiectul grandios al lui Savigny şi al Şcolii Istorice care a constat cu precădere în fondarea ştiinţei juridice moderne pornind de la o anumită interpretare a dreptului roman (intepretare ale cărei deficienţe iniţiale au fost mult amplificate de Ehrlich şi ceilalţi adepţi ai aşa-numitei şcoli a dreptului liber, ele având – altfel decât în cazul lui Savigny – o influenţă negativă decisivă asupra evoluţiilor ulterioare ale dreptului), semnificaţia propriului demers al lui Ehrlich, privită în ansamblu, este mai degrabă redusă. Astfel stând lucrurile, poate fi de înţeles de ce retrospectiva istorică foarte sintetică propusă de Capra şi Mattei în contextul promovării propriei lor Ecologii a dreptului a putut face abstracţie de Ehrlich, chiar dacă viziunea acestor autori asupra lui Savigny este la rândul ei deformată într-o asemenea măsură încât nu lasă să se întrevadă rolul pe care Şcoala Istorică a Dreptului – recitită astăzi tocmai în lumina problemelor cu care ne confruntăm – ar putea oferi realmente mult invocata schimbare de paradigmă. Pe de altă parte, în condiţiile în care Eugen Ehrlich, fostul rector al Universităţii Franz-Joseph este astăzi un adevărat spiritus rector al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţi Iurii Fedkovskiy din cadrul acestei Universităţi, până acolo încât oricine îşi poate face o primă imagine despre viaţa şi opera lui parcurgând studiile publicate de Revista Ehrlich în limbi de circulaţie internaţională, credem potrivit să subliniem elementul pe care îl considerăm a fi rămas actual în opera lui Ehrlich, astăzi mai mult decât în urmă cu 100 de ani. Pluralismul juridic? … desigur! Dar în condiţiile în care într-un des citat articol intitulat Bucovina globală: pluralismul juridic în societatea mondială, Gunther Teubner sublinia „rezistenţa tenace pe care Bucovina globală a lui Ehrlich o întâmpină într-o lume conceptual încă dominată de statul naţional”[7], credem nimerit să subliniem şi noi importanţa acestui stat şi a conştiinţei juridice naţionale pentru orice veritabilă ecologie a dreptului.

Venită din partea unui jurist român, o asemenea afirmaţie ar putea părea surprinzătoare, câtă vreme Eugen Ehrlich nu s-a mai putut reîncadra în Universitatea din Cernăuţi, devenită românească din 12 septembrie 1919, tocmai datorită opoziţiei unor jurişti români precum Romulus Cândea, dar şi a unei mari conştiinţe naţionale româneşti cum a fost istoricul Ion Nistor (1876–1962), la vremea respectivă rector al Universităţii. Este însă suficientă o lectură a cuprinzătorului studiu despre Sfârşitul unei mari împărăţii publicat de Ehrlich în Arhiva pentru Ştiinţă şi Reformă Socială a lui Dimitrie Gusti (1880–1955) – creatorul Şcolii Româneşti de Sociologie şi unul dintre cei doi mari intelectuali români din Bucureşti care s-au luptat cu multă tenacitate pentru ca Ehrlich să-şi găsească un loc de frunte în cadrul elitei intelectuale româneşti de după Marele Război și să reocupe o catedră universitară, de astă dată în Capitala țării reîntregite – consacrat prăbuşirii Imperiului Habsburgic pentru a observa pe de o parte luciditatea analizei în care juristul bucovinean stigmatiza incapacitatea clasei politice de la Viena de a construi un sentiment naţional comun tuturor popoarelor aflate sub stăpânirea Curţii Imperiale, pe de altă parte însă şi regretul lui pentru prăbuşirea unei lumi de care se simţea profund legat[8]. Supunând unei critici devastatoare întregul eşafodaj politico-administrativ al Imperiului, Ehrlich omitea totuşi să arate cum anume ar fi putut fi construit un asemenea sentiment naţional artificial altfel decât prin lezarea identităţii naţionale reale a unor popoare aduse de istorie în situaţia de a fi subjugate de către Casa de Habsburg (şi, din 1867 cât priveşte Transilvania, şi de către o nobilime maghiară care nu reuşise nici în plină belle epoque să se desprindă de instituţiile şi mentalităţile Evului Mediu), iar încercarea de a realiza în mod practic această legătură printr-o justiţie birocratic-imperială respectuoasă faţă de dreptul popoarelor din Bucovina nu ţinea seama de faptul că aceste popoare nu erau popoare libere, ci subjugate de un Imperiu a cărui prăbuşire nu putea fi resimţită de ele – spre deosebire de Ehrlich – decât ca o eliberare, de unde şi o anumită animozitate de înţeles pe plan local faţă de cei care, precum fostul rector, întruchipau prin chiar persoana lor vechiul regim.

Altfel decât s-ar putea crede astăzi judecând după poziţionările unor membri relativ influenţi ai elitei intelectuale din România (poziţionări rămase încă, din fericire, izolate) determinaţi să edulcoreze lumea unei Europe Centrale habsburgice caracterizate de cosmopolitismul civic radical opus mult demonizatului naţionalism etnic, românii din Bucovina anului 1918 nu împărtăşeau câtuşi de puţin regretele lui Ehrlich vis-a-vis de prăbuşirea acestei lumi pe care o considerau în mod cu totul justificat ca pe o lume care nu avea loc pentru dreptul lor la propria auto-determinare naţională. Se prea poate ca faptul că Ehrlich nu cunoştea într-o măsură suficientă limba română să fi determinat şi el din partea unor colegi ai săi universitari, precum Romulus Cândea, „o atitudine (antrenată şi iritată de vicisitudinile traiului în raiul multicultural k.u.k.) intransigent-principială de tip german faţă de profesorii care nu cunoşteau noua limbă de predare a universităţii”[9] şi am putea construi în acest punct o paralelă între opoziţia lui Octavian Goga faţă de dorinţa lui Ştefan Laday (1863–1936), „ungur de origină, care nu ştia nici chiar româneşte”[10] de a se încadra după Marea Unire, la recomandare politică, la Universitatea din Cluj. Refuzat la Cluj, Laday a ajuns la Bucureşti, devenind chiar preşedinte de secţie a Consiliului Legislativ în virtutea faptului de a fi fost considerat un bun cunoscător al dreptului austro-ungar care urma să mai rămână încă o bună perioadă de vreme în vigoare şi pe teritoriul României Mari până la extinderea totală a legislației din Vechiul Regat, intervenită la 15 septembrie 1943, aşa cum şi Eugen Ehrlich a fost preluat de Gusti pentru un timp la Institutul Social Român. Paralela se opreşte însă aici: dacă în primul caz politicianismul românesc interbelic s-a dovedit în stare până şi de ridicarea într-o atare demnitate politico-juridică a unui fost comisar al poporului pentru justiţie din Republica Sovietică Ungară şi totodată coautor de lucrări juridice alături de nimeni altul decât Bela Kun, în cazul lui Ehrlich motivele lui Gusti au fost cu totul altele. Primul, un „tehnocrat” cu puncte de vedere neutre care considera că „un drept civil neunificat a mai bun decât un drept civil unificat” sau că „un drept civil cutumiar este totdeauna mai bun decât un drept civil codificat” și care, împreună cu alți câțiva, au determinat ca, la un moment dat, Consiliul Legislativ, adoptând o atitudine elitistă, să se pronunțe pentru o unificare legislativă printr-o mare recodificare, neutră și tehnică, ca o mare operă a unui institut de drept comparat, al cărui scop era alcătuirea unor coduri-model inspirate din toate legislațiile străine, mai puțin cea românească. Departe însă de a fi considerat oportun să recompenseze abilităţile unui „tehnocrat” ca valoare în sine şi fără legătură cu conştiinţa naţională românească, Gusti văzuse însă în Eugen Ehrlich savantul căruia i se putea prețui nu numai loialitatea faţă de statul român şi faţă de împlinirile anului 1918, ci şi recunoaște posibilitatea de a contribui la edificarea unei ştiinţe juridice ca parte integrantă şi constitutivă a ceea ce Gusti însuşi înţelegea prin ştiinţa naţiunii, anume tocmai deoarece investigaţiile lui veneau în întâmpinarea unei probleme majore a statului român modern care continua să fie – şi a rămas până astăzi – actuală: „Ştiinţa dreptului este o ştiinţă socială, şi nu formală” scria Gusti, indicând, în altă parte, şi substratul profund al acestei sublinieri: „ţara Legală trebuie să se croiască după ţara Reală, şi nu invers, iar adevăratul drept este cel al societății”[11]. Din aceleași rațiuni, la rândul său istoric şi manifestând o conştiinţă naţională nu mai puţin intensă decât bucovineanul Ion Nistor, Nicolae Iorga (1870–1940) – marele promotor al opoziţiei dintre formulele abstracte şi realităţile organice – avea să se angajeze şi el în sprijinul lui Ehrlich, găzduindu-i conferinţe la Ateneul Român din Bucureşti şi publicându-le textul în revista „Neamul Românesc”.

Și toate aceste considerații teoretice subsumate tezei desăvârșite practic în sens legislativo-judiciar prin extindere și generalizare a substanței și formelor juridice reglementare preluate, asumate și consacrate în mod liber prin decantare și adaptare creatoare, până la a deveni naționale, de către poporul român însuși, care nu erau altele decât cele din Vechea Țară.

Ce rămânea deci din „dreptul viu” al lui Ehrlich după prăbuşirea Imperiului Habsburgic? Am putea răspunde: imperativul restituirii dreptului către popoarele cărora le aparţine de jure, ceea ce rămâne valabil chiar dacă va trebui să admitem în egală măsură că nici unul dintre aceste popoare nu s-ar puta lipsi de specialiştii care – nu precum mecanicii, ci mai degrabă precum medicii – au a se îngriji de el şi de ele în mod profesionist. Indisolubil legat de acest imperativ rămâne valabil însă şi Dreptul la viaţă al statelor mici afirmat de Nicolae Iorga, şi nu doar al celor mici, ci al tuturor statelor care, precum arăta Dimitrie Gusti, îşi trag viaţa din naţiuni libere (sau popoare ajunse la conştiinţa propriei identităţi politice), spre deosebire de imperiile moderne de substituţie, sau de imitaţie a Imperiului Roman, aşa cum inspirat le-a numit tot Iorga. Această lecţie nu este însă valabilă numai pentru noi: dacă în Statele Unite ale Americii poate fi constatată o preocupare intensă faţă de lecţia ce ar trebui desprinsă dintr-o lucrare precum cea a lui Edward Gibbon despre Declinul şi prăbuşirea Imperiului Roman, iar în Rusia aceeaşi preocupare se manifestă în raport cu Prăbuşirea unui imperiu: Lecţia Bizanţului, mediile intelectuale din Uniunea Europeană nu par a fi deloc preocupate de lecţiile desprinse de Ehrlich în Sfârşitul unei mari împărţii. La rândul lor însă, astăzi până şi aceste imperii se văd deja subordonate acelui Empire teoretizat din nou recent de Michael Hardt şi Antonio Negri mai întâi în şi apoi în 2000 ca nouă ordine romană care îşi aşteaptă creştinii timpurii.[12] Am adăuga: şi o ecologie a dreptului viu, cu Şcolile din Cernăuţi şi Suceava puternic ancorate în realitățile prezentului, ca formă de expresie și iradiere a tradițiilor și înțelegerilor profunde ale prezentului și viitorului.


[1] M. Tallacchini, A legal framework from ecology, „Biodiversity and Conservation”, vol. 9, 2000, p. 1085.
[2] F. Capra, U. Mattei, The Ecology of Law: Toward a Legal System in Tune with Nature and Community, Berrett-Koehler, 2015, p. 21.
[3] C. Schmitt, The Plight of European Jurisprudence, Telos, 83, 1990, pp. 35-70 (65).
[4] F. C. von Savigny, De la vocation de notre temps pour la législation et la science du droit, PUF, Paris, 2000
[5] O. Jouanjan, Une histoire de la pensée juridique en Allemagne (1800-1918), PUF, Paris, 2005.
[6] E. Ehrlich, Fundamental Principles of the Sociology of Law, Routledge, 2017, cu introducerea originară a lui Roscoe Pound şi o nouă introducere de Klaus Ziegert.
[7] G. Teubner, Global Bukowina: Legal Pluralism in the World Society, în G. Teubner (ed.), „Global Law Without a State”, Brookfield, Dartmouth 1997, pp. 3-28.
[8] Asupra acestui studiu şi a lucrărilor politice ale lui Ehrlich a se vedea M. Rehbinder, Die politischen Schrifen des Rechtssoziologen Eugen Ehrlich auf dem Hintergrund seines bewegten Lebens, Anuarul Institutului de Istorie „G. Bariţiu” din Cluj-Napoca 46 (2007), pp. 269–281.
[9] M. Platon, Elitele şi conştiinţa naţională, Contemporanul, Bucureşti, 2017, p. 245.
[10] A se vedea pentru sursa citatului, în contextul unei prezentări hagiografice a biografiei şi operei lui Laday, Gh. Buzesko/V. Orga/D.-L. Băldean, Curtea de Apel Cluj 1919-1920: O sută de ani în slujba justiţiei, Argonaut, Cluj-Napoca, 2019, pp. 138-151 (148).
[11] Pentru citat şi pentru numeroase alte detalii care dovedesc înrudirea spirituală dintre Ehrlich şi Gusti a se vedea I. Vlăduţ, Dimitrie Gusti – sociolog al dreptului, Sociologie Românească 3-4 (2000), pp. 161-178 (171-172).
[12] M. Hardt, A. Negri, Empire: Globalization as a new Roman order, awaiting its early Christians,


Prof. univ. dr. Mircea Duțu, avocat
Directorul Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române