2,700 citiri

Reguli, putere și imagini în societate. O replică pentru colegii mei Radu Rizoiu și Florentin Țuca

Am urmărit cu plăcere dezbaterea interesantă și plină de vervă dintre Radu Rizoiu și Florentin Țuca, de la finalul acestei veri, găzduită de JURIDICE.ro[1]. M-am bucurat, în primul rând, că doi juriști de anvergură abordează chestiuni care, deși au legătură cu dreptul, sunt departe de „tehnicalitățile” cu care ne-am obișnuit în discuțiile profesionale. Mi-a plăcut, apoi, faptul că doi juriști își asumă o dezbatere ca intelectuali publici, o „meserie” relativ rară la noi și rezervată până acum mai degrabă scriitorilor, filosofilor sau economiștilor. Teme de mare interes, conținut al argumentelor și stil. Ce mai, trebuie să recunosc: am citit schimbul de replici cu bucuria unui copil când prietenii săi discută despre o pasiune comună și nerăbdarea specifică aceleiași vârste de a interveni în dezbatere, precum chibiții din parc: acum de partea unuia, apoi de partea celuilalt, apoi de partea amândurora, apoi împotriva amândurora. N-am făcut-o imediat, pentru a lăsa un pic de timp să decanteze ideile și să domolească eventuale entuziasme de moment. De altfel, discuția atinge, chiar și en passant, atât de multe subiecte interesante, încât a le lua pe fiecare în parte însemna să deschizi prea multe fronturi, în schimb o selecție prea rapidă risca să fie și pripită.

Așadar, la o lună distanță, iată că intervin și eu în discuție. Nu intenționez să combat (cel puțin nu direct) tezele susținute de cei doi preopinenți, ci am ales să dezvolt, în direcții care mă preocupă, câte o idee dintre cele enunțate de fiecare dintre cei doi. În felul acesta se vor dezvălui și eventualele diferențe de abordare în ceea ce mă privește, justificând astfel caracterul de „replică” al acestui text. Pentru că cele două teme pe care le voi dezvolta sunt centrale în argumentațiile lui Radu Rizoiu și Florentin Țuca, cred că este potrivit să rezum (prea mult, din păcate) polemica anterioară. Pe scurt, Radu Rizoiu pledează pentru importanța respectării regulilor în societate și pentru consolidarea culturii respectării acestora, cultură a cărei sursă și inspirație pentru societatea românească o plasează în cultura „occidentală” (în buna tradiție liberală românească, „de la 1848 încoace”, după cum el însuși recunoaște). Acceptând teza principală a importanței respectării regulilor, Florentin Țuca chestionează, cu vizibilă dezamăgire și amărăciune, posibila suprevaluare (este certă pentru el) a rolului „Occidentului” ca etalon sau sursă de inspirație pentru societatea noastră.

Drept și putere

Prima temă asupra căreia mă voi apleca este importanța respectării regulilor (și semnificația acesteia). Mărturisesc că această temă mă preocupă la fel de mult ca pe Radu Rizoiu , probabil cam de când am devenit jurist, însă asumată explicit în ultimii ani. Dacă am înțeles bine argumentul său, Radu Rizoiu afirmă că există un avantaj intrinsec pentru (și de aceea ar trebui să preferăm) societățile care dezvoltă o cultură a respectării regulilor, în sensul de reguli generale impersonale, aplicabile tuturor (spre deosebire de societățile tribale sau cele despotice, în care regulile, atâtea câte există, sunt variabile în funcție de persoane). Sunt de acord, indubitabil, cu această afirmație. Însă cred că merită chestionate mai mult motivele pentru care o facem. Îmi pare că întrezăresc în argumentația lui Radu Rizoiu două motive principale, legate între ele. Primul pare a fi eficiența superioară a acestor societăți. Ea ar fi probată (acesta ar fi al doilea motiv, nu de același rang normativ, dar cu siguranță persuasiv) tocmai de atracția pentru societățile din estul Europei a „performanței occidentale” (cu a sa „cultură protestantă”, în termenii poate anacronici, dar încă atrăgători, pare-se, ai lui Max Weber). Ambele argumente au merite incontestabile, însă nu le găsesc pe deplin convingătoare. Argumentul eficienței superioare (care ar duce la creștere economică și la bunăstare socială) nu întrunește consensul printre istoricii economiei. El pare destul de clar aplicabil pentru perioada (aproximativă) dintre 1500 și 1950, însă nu este clar în ce măsură această eficiență superioară a societăților „occidentale” este efectul direct al unui anumit tip de cultură (incluzând-o pe cea a „respectării regulilor”) sau efectul combinat al unor circumstanțe istorice care nu sunt neapărat repetabile și nu oferă o rețetă „de succes” pentru circumstanțe diferite. Probabil Douglass North[2] sau David Landes[3] ar fi argumentat pentru prima ipoteză, în schimb Immanuel Wallerstein[4] cu siguranță ar susține-o pe cea de-a doua. Cu atât mai puțin convingător va deveni apelul la „exemplul occidental” al culturii regulilor. Mai ales că nu doar Occidentul a dezvoltat o cultură relativ sofisticată a regulilor, ci și China sau societățile islamice.

Pentru mine (și aici este momentul să îmi asum deschis că vorbesc ca liberal convins), argumentul cel mai puternic în favoarea unei societăți cu o cultură dezvoltată a respectării regulilor este unul de ordin moral. În pledoaria sa, probabil din rațiuni de economie a textului, Radu Rizoiu nu operează o distincție explicită între reguli, în funcție de valorile pe care le promovează fiecare dintre acestea. Însă dacă este să pledăm pentru o cultură a regulilor, cred că o distincție explicită de acest fel este esențială. Pentru că nu sunt în mod egal virtuoși funcționarul care rezolvă corect o solicitare de eliberare a unor acte de stare civilă, și funcționarul nazist care aplică cu rigoare legile naziste de deportare a populației de origine evreiască. Vă rog să nu vă enervați că am ales un exemplu extrem. Astfel de exemple sunt cele mai bune pentru a ilustra distincții generale, chiar dacă, din păcate, nu ne ajută întotdeauna în deciziile de zi cu zi (de fapt, ne ajută, însă nu totdeauna direct, sau „automat”, cum le place unor juriști). Revenind la exemplul de mai sus, primul funcționar aplică o regulă (funcțională în sistemul juridic respectiv) care protejează dreptul solicitantului de a-și alege propriul drum în viața personală și de familie. Cel de-al doilea funcționar (puteți să vi-l imaginați pe Adolf Eichmann) aplică o regulă respingătoare din punct de vedere moral (dar care era funcțională în sistemul juridic). Însă amândoi respectă regulile și contribuie la o cultură a respectării lor. Iar dacă mergem la argumentul eficienței, s-ar putea spune că ambele atitudini promovează eficiența în promovarea obiectivelor regulilor respective. Noi îl aprobăm însă doar pe primul funcționar, nu și pe cel de-al doilea.

Cred, așadar, că argumentul principal în favoarea respectării regulilor este, de fapt, acela care se referă doar la unele reguli, adică la regulile care îngrădesc puterea (iar când vorbim de sisteme de reguli, la acelea în care, deși nu toate regulile îngrădesc puterea, există un echilibru în sistem care face ca acesta în ansamblu să o îngrădească). Nu sunt anarhist. Nu cred că puterea este, în mod absolut și întotdeauna, un lucru rău. Există activități umane vechi de când lumea în care puterea este prezentă în mod inerent, chiar dacă în grade (și, mai ales, cu intenții) diferite. Gândiți-vă la educație (inclusiv cea părintească) sau la organizarea unei activități economice. Însă puterea exercitată într-un anumit fel (să-i spunem „crud”, dar în sensul de raw power și nu doar în sensul „cu cruzime”) este reprobabilă moral dintr-un motiv foarte simplu: ea încalcă egalitatea dintre oameni în sensul de demnitate egală a indivizilor umani (la modul absolut, chiar dacă asta poate părea puțin cam abstract). Nici nu trebuie să explic mai mult, ci doar să amintesc exemple din viața de zi cu zi (unele sunt prezente și în textele lui Radu Rizoiu sau Florentin Țuca): oamenii „obișnuiți” care așteaptă la coadă la vreun birou, în vreme ce „șmecherul” este primit „peste rând”, cei care respectă interdicțiile de parcare, față de cei care le încalcă în mod provocator, cei care își plătesc taxele, față de cei care nu și le plătesc pentru că „au o pilă”. Acestea sunt exemple banale, nicidecum extreme, dar care toate pun în lumină o atitudine a celor care (cred că) au destulă putere pentru a nu respecta regulile și a nu li se întampla nimic. Chiar și atunci când nu sunt însoțite de intenția de a umili, astfel de comportamente produc exact efectul percepției unei umiliri personale a celor care respectă regulile. Pentru a fi mai clar: faptul că cineva locuiește într-un castel, în vreme ce eu locuiesc într-un apartament de bloc nu ar trebui să fie, în sine, umilitor pentru mine. În schimb, dacă acel cineva își parchează „bolidul” în mijlocul unei intersecții, în vreme ce eu „dau ture” un sfert de oră pentru a-mi parca mașina pe o stradă lăturalnică, este umilitor, pentru că este o încălcare a demnității noastre egale (sau, dacă preferați termenul încetățenit printre juriști, este o încalcăre a egalității noastre „în fața legii”). Sigur că astfel de cazuri nu sunt foarte rare și sunt tolerabile într-o societate, cel puțin până la un punct. Dar ele descriu și un fel de prag minimal al încălcării demnității umane egale (sau, dacă vreți, în termenii lui Dworkin, al dreptului la equal concern and respect). Și pentru că textul lui Radu Rizoiu pornea de la cazul protestelor din 2017-2018, fără a dori să mă îndrept spre un subiect prea concret și prea „fierbinte” politic, doresc totuși să menționez că, în interpretarea mea, motivația principală a protestelor din ianuarie-februarie 2017 a fost exact acest sentiment de umilire al celor care au văzut în ceea ce au perceput ca o „legislație cu dedicație” un semn al încălcării manifeste a „demnității egale”. Aș spune că protestatarii au perceput mesajul eșuatei O.U.G. 13/2017 reformulat în acești termeni foarte bruți: „Noi, cei de la putere, dăm acum o lege care să ne protejeze pe noi, pentru că putem” (cu implicitul absent „iar voi nu puteți”, și, poate, chiar „și nici nu puteți să ne opriți”). După cum bine ne amintim de la Rawls, regulile drepte sunt acelea pe care oricare dintre noi le-am recunoaște ca atare dacă n-am ști că ni s-ar aplica și nouă (dacă am fi „sub vălul ignoranței”). În momentul în care știm că regulile ni se aplică, nu mai suntem în poziția de a le evalua și, în consecință, nici de a le emite. Acestea fiind zise, am apreciat umorul cu care Radu Rizoiu u îl plasează pe Dan Petrescu în dilema „vălului ignoranței” atunci când antrenorul clujean evaluează noua regulă a arbitrajului video (este o regulă bună, pentru că nu vor fi avantajați adversarii, dar este și o regulă rea, pentru că fazele „dubioase” ale propriei echipe vor fi sancționate).

Am spus mai sus că, în opinia mea, virtutea supremă a unei societăți cu cultura respectării regulilor este aceea că limitează puterea și, în felul acesta, protejează demnitatea egală a membrilor societății. Însă nu orice reguli limitează puterea și, de aceea, nu orice cultură a respectării regulilor este de admirat. Există reguli care doar exprimă puterea și o fac mai eficientă (pentru că o putere „canalizată” e mai eficientă decât una „oarbă” – de unde rezultă că, în anumite contexte cel puțin, un argument în favoarea regulilor ține, într-adevăr, de eficiență). Relația dintre reguli și putere, sau poate ar fi mai bine să începem să vorbim deja despre relația dintre drept (ca sistem de reguli) și putere are mai multe ipostaze. Există un drept care doar organizează exercițiul puterii, pentru a-l eficientiza și, eventual, a-i conferi un fel de ornament de tip ceremonial. Este cel pe care Georg Schwarzenberger îl numește dreptul puterii[5] și în acest aranjament (specific mai tuturor ordinilor politico-juridice pre-moderne) dreptul nu este decât un servant al puterii. Există apoi un drept care instrumentalizează puterea, într-un alt scop decât cel al exercițiului propriu-zis al puterii. Aș include aici reglementările din categoria dreptului muncii, cel puțin dacă ne gândim la organizarea producției industriale pe modelul „taylorist”: aici puterea este utilizată pentru rolul său în sancționarea încălcării normelor (proceduri disciplinare, etc.), însă scopul normelor este să promoveze eficiența organizației economice[6] (cel puțin până la un punct și, evident, cu condiția să nu adoptăm o poziție marxistă). În sfârșit, există un drept împotriva puterii, care nu este altul decât dreptul constituțional. După cum spune inspirat Dieter Grimm, „însăși esența constituționalismului constă în a asigura subordonarea politicii față de drept”[7]. Vă rog să citiți „putere” în loc de „politică” în fraza de dinainte, căci despre asta este vorba. Însă cred că sfera acestui drept-anti-putere nu este epuizată de ceea ce considerăm îndeobște ca intrând în domeniul dreptului constituțional. De fapt, constituționalismul este un principiu de organizare politică care, chiar înțeles în sens larg, operează în întreaga sferă a dreptului public și, aș spune, în părți importante din dreptul privat. În sfârșit am ajuns la ceea ce doream să spun: dacă este să considerăm dezirabilă o societate cu cultura respectării regulilor este pentru că (sau numai dacă) respectarea regulilor este un mijloc de a proteja demnitatea egală a oamenilor prin îngrădirea puterii și limitarea manifestărilor acesteia „de dragul puterii” (sau – cu fraza odioasă pe care o auzim din gura multora – „pentru că pot”). Cu alte cuvinte, a abuzului de putere, o sintagmă care are sens doar în acest context. Iar din această perspectivă, pot fi de acord cu admirația mărturisită a lui Radu Rizoiu pentru „Occident” deoarece societățile occidentale moderne (și apoi alte câteva care le-au urmat modelul) au fost cele care au consacrat sistemul dreptului-împotriva-puterii.

Imagini și cultură politică

Acum pot să trec la cea de-a doua temă, cea privind dezamăgirea față de „modelul occidental”, exprimată cu sinceritate (tristă) și curaj de Florentin Țuca. Sunt de acord cu multe dintre „reproșurile” pe care le face „Occidentului” contemporan (sau poate doar sindromului de „colonialism cultural” de care, într-adevăr, suferă unii de pe la noi), deși nu cu toate. Dar mă grăbesc să adaug două motive de deziluzie care nu figurează în lista lui Florentin Țuca. Sunt dezamăgit de nivelul la care a ajuns dezbaterea politică americană în „epoca Trump”. Și încă nu înțeleg cum a apărut „din nimic” criza Brexit-ului și apoi s-a menținut ca „stare de urgență” timp de mai bine de trei ani. Credeam că „să faci din țânțar armăsar” era o ironie adresată mincinoșilor, dar iată că pare o rețetă de succes în antreprenoriatul politic, cu condiția să tratezi electoratul ca simplă resursă de putere și atât. Până una alta, dacă tot e să deplângem „Occidentul”, avem încă un motiv: ascensiunea lui Donald Trump și Boris Johnson pare să anunțe decesul conservatorismului anglo-american, unul dintre cele mai respectabile curente de gândire și practică politică din ultimele două secole[8]. Însă nu despre aceasta doresc să discut în ultima parte a acestui text.

Este, în schimb, momentul să prezint scuze și să fac o precizare (știu ca scuzele ar fi trebuit cerute la început, însă nu am vrut să stric fluxul textului). Trebuie să îmi cer scuze că nu le-am cerut lui Radu Rizoiu și Florentin Țuca acordul înainte de a îi numi „colegii mei”. N-am făcut-o pentru că nu am vrut să risc un refuz (sper că puțin probabil) care mi-ar fi periclitat titlul textului. Însă calitatea noastră de „colegi” este importantă pentru acest ultim argument. Pentru că nu mă refer la faptul că suntem colegi de profesie, ci că suntem „colegi de generație” (în ciuda câtorva ani care ne despart ca vârstă). Toți trei facem parte din generația „copiilor Revoluției” (dacă Florentin Țuca a citat din Doors, citez și eu din T. Rex), adică aceia care avem amintiri suficient de precise din perioada comunistă pentru a nu ne iluziona asupra ei, însă ne-am urmat și construit viața adultă după Revoluție. Pentru cei din generația noastră, imaginea Occidentului (mai exact, o variantă „photoshopată” a sa) a avut un rol important și înainte și după 1989. Înainte, era depozitarul viselor noastre, după, a devenit depozitarul speranțelor și proiectelor noastre. Adevărul este că nicio realitate n-avea vreo șansă să nu dezamăgeasă atunci când era confruntată cu o imagine (sau o proiecție) de acest tip. De aceea cred că dezamăgirea noastră față de „Occident” are mai puțină legătură cu eventualele eșecuri reale ale acestuia, și mai multă cu standardele excesiv de înalte ale imaginii pe care ne-am creat-o noi.

Despre imagini am de gând să vorbesc în continuare, despre cum putem să le folosim în modelarea culturii civice și politice și despre rolul special al generației noastre ca depozitară a unor imagini specifice. Nu este de mirare că operăm cu imagini în domeniul politic și social. Peste trei ani se împlinește un secol de când Walter Lipmann a lansat această idee, în 1922, într-o lucrare influentă[9]: oamenii operează cu imagini ale realității, așa încât atât evaluările, cât și deciziile lor, se bazează pe aceste imagini, deformatoare sau reducționiste, ale realității. Atât argumentele din acest articol, cât și cele ale lui Radu Rizoiu și Florentin Țuca (și ale oricui altcuiva) se bazează pe astfel de imagini. Avem, deci, imagini despre societăți, despre culturi, despre evenimente. Bănuiala mea este că și despre idei tot imagini avem. S-ar putea și ca modificările structurale din politică la care pare să asistăm să aibă legătură cu o schimbare a modului în care operăm cu aceste imagini (altfel spus, noile tipuri de forțe politice emergente în lume s-ar putea să opereze cu imaginile într-un mod substanțial diferit față de cel în care ne obișnuiseră vechile partide și vechea cultură politică). Probabil că e clar, dar mai bine precizez: vorbim despre imagini, nu despre iluzii. Adică imaginile au legătură cu realitatea. De asemenea, forma la care ele ajung în mintea fiecăruia dintre noi este influențată de societatea și cultura în care acționăm. Așadar, avem „imagini colective” sau, dacă vreți, imagini colective „template”, pe care fiecare și le „customizează”. Imaginea Occidentului pentru generația din care fac parte este o astfel de imagine colectivă, dar nu este singura: avem imagini despre Revoluție, despre tranziție, etc..

Generația noastră, la fel ca cele dinainte și cele de după, contribuie cu propriile imagini la imaginarul colectiv. Asta ne creează responsabilități tuturor. Căci poate că mai suntem „copiii Revoluției”, dar nu mai suntem copii. Cu ce imagini vom contribui la selecția în urma căreia va rezulta bagajul cultural al generațiilor de după noi? Cred că nu-i ajutăm prea mult transmițându-le imaginea Occidentului care ne-a dezamăgit. În primul rând, pentru că era o imagine puternic distorsionată de regimul aproape grotesc în care am trăit ultimii ani înainte de 1989. În al doilea rând, pentru că au ei înșiși ocazia să își facă o imagine despre Occidentul de acum, și asta e probabil mai relevantă pentru ei (și cred că mai puțin distorsionată decât era a noastră). În schimb, cred că ar fi mai util să le transmitem o altă imagine, unde avem avantaj comparativ, pentru că ne-am luat-o de la sursă (sau mai aproape de sursă): imaginea Revoluției din 1989. Deși se fac multe analize retrospective ale ultimelor trei decenii, mi se pare că momentul Revoluției din decembrie 1989 s-a estompat cumva în relatări care se concentrează mai ales asupra perioadei imediat următoare. Însă ca moment istoric, Revoluția din decembrie 1989 este incomparabil mai semnificativă decât ceea ce a urmat după. Mi-a atras atenția asupra acestui fapt o scurtă povestire a concitadinului meu, scriitorul Goran Mrakić[10]. Ea relatează întoarcerea, după două decenii, în locul unde au început protestele din Timișoara a unui participant la acestea, emigrat ulterior (cum altfel?). Respectivul personaj realizează că, într-un sens, viața sa a început și s-a terminat în acele zile, adică realizează unicitatea extraordinară a momentului: „De aceea iubește [Piața] Maria, de aceea se teme de ea. Acolo s-a întâmplat, pe vremuri, CEVA. Ceva nedefinit, perimat, uitat și, totuși, mare. Colosal de mare. Acolo a simțit pentru prima și singura dată că trăiește cu adevărat”.

Acum pot să fac și legătura între cele două teme discutate aici, dacă ea nu este deja suficient de vizibilă. Unicitatea (și semnificația specială) a momentului Revoluției din 1989 față de tot ceea ce a urmat rezidă în aceea că Revoluția a fost, într-adevăr, o luare de poziție anti-putere spontană, autentică și, adevărat, extremă (dar asta îi dă și mai multă forță simbolică). În acest registru narativ, nici nu contează ceea ce a urmat după 22 decembrie 1989, acelea sunt alte povești (eroul lui Goran Mrakić face constatarea reprodusă mai sus după ce, în prealabil, își amintește de toate deziluziile legate de acel moment: averile făcute de „oamenii fostei puteri”, „falșii revoluționari” care „se ceartă pe decorații”, etc.). De aceea, dacă e să pledăm pentru o societate bazată pe reguli și dacă dorim să atașăm o imagine acestei idei, cred că este mai eficient (și mai reprezentativ) să îi atașăm imaginea Revoluției din 1989 în loc de imaginea Occidentului. E un paradox aici, dar cred că este ușor de depășit: Revoluția a fost îndreptată împotriva unor reguli, dar a unor reguli „rele”. Iar impulsul său a fost aceeași valoare care stă la baza societății cu reguli „bune”: respingerea ideii că exercițiul puterii are voie să încalce demnitatea egală a ființelor umane. Evident că de la impuls la proiect e cale lungă, la fel ca și de la proiect la realizarea sa. Însă discutăm oricum despre evoluții sociale pe termen lung. Nu există foi de parcurs detaliate pentru un astfel de drum. Însă există semne de orientare. Sunt acelea care ne indică valorile pe care se întemeiază proiectul respectiv. Iar semnele de orientare, așa cum știm, trebuie să fie ușor vizibile și recognoscibile. Cred că imaginea Revoluției din decembrie 1989 (sau, dacă nu vă plac unele discursuri referitoare la ea, atunci putem spune „imaginea pe care ar merita-o Revoluția din decembrie 1989”) ar fi un bun semn de orientare în drumul nostru către o societate bazată pe reguli.


[1] Articolul inițial al lui Radu Rizoiu (disponibil aici), replica lui Florentin Țuca (disponibil aici) și răspunsul lui Radu Rizoiu, integrat într-un sequel la articolul inițial (disponibil aici).
[2] Douglass C. North, Institutions, Institutional Change and Economic Performance, Cambridge University Press, 1990.
[3] David S. Landes, Avuția și sărăcia națiunilor. De ce unele țări sunt atât de bogate, iar altele atât de sărace, Polirom, Iași, 2013.
[4] Immanuel Wallerstein, Randall Collins, Michael Mann, Georgi Derluguian, Craig Calhoun, Are capitalismul un viitor?, Comunicare.ro, 2015.
[5] Georg Schwarzenberger, Cele trei tipuri de drept, în V. Constantin, Doctrină și jurisprudență internațională, Ed. Universității de Vest, Timișoara, 2004, p. 41.
[6] Această categorie s-ar apropia de cea pe care Georg Schwarzenberger o numește „dreptul coordonării” (op.cit., p. 43).
[7] Dieter Grimm, Constituții, curți constituționale și interpretarea constituțională la interfața dintre drept și politică în Noua Revistă de drepturile omului nr. 3/2016, p. 93.
[8] Disponibil aici.
[9] Walter Lipmann, Opinia publică, Comunicare.ro, 2009.
[10] Goran Mrakić, Pionerii clandestini, în Povestiri din garaj, Nemira, 2018.


Avocat dr. Lucian Bojin
VALENTIN & ASOCIAȚII