630 citiri

Drept natural sau organicism juridic? Legatul Şcolii Juridice Ardelene în gândirea juridică românească

poza 2Constituirea științei dreptului și culturii juridice naționale, indisolubil legată de desăvârșirea procesului formării statului unitar, unificării legislative și judiciare și simbiozei Școlii juridice românești, a presupus participarea activă, prin tradițiile specifice și reprezentanții lor autorizați, a tuturor provinciilor istorice românești. În acest cadru, contribuția transilvană, alături de cea bucovineană și basarabeană, a reprezentat o parte componentă relevantă, datorată în bună parte luminilor Școlii Ardelene și inițiativei reprezentaților generației pașoptiste care, în numele unității spirituale a românilor de pretutindeni, au trecut munții și s-au implicat în construirea etapei fondatoare a modernității noastre juridico-instituționale, pregătind astfel marea împlinire de la 1918. Simion Bărnuțiu la Iași și Al. Papiu-Ilarian la București sunt doar două dintre reperele majore ale „impulsului ardelean” de care s-a bucurat marele efort național de dezvoltare europeană a țării și integrare occidentală deplină a civilizației românești începând cu cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

…După ce reorganizase învăţământul juridic din Moldova prin înfiinţarea unei facultăţi de drept la Iaşi avându-l în frunte pe August Treboniu Laurian, la recomandarea acestuia din urmă, domnitorul Grigore Ghica îl cheamă în anul 1855 pe Alexandru Papiu-Ilarian împreună cu Simion Bărnuţiu să facă parte din corpul didactic al facultăţii: în vreme ce Bărnuţiu urma să predea dreptul natural (public şi privat), precum şi dreptul internaţional, lui Papiu-Ilarian – discipol şi colaborator al lui Bărnuţiu, devenit de curând, la rândul lui, doctor în drept la Padova – urma să-i revină predarea dreptului roman. Dacă despre Bărnuţiu, aşa cum reiese cel mai pregnant chiar din titlul faimoasei scrieri polemice a lui Titu Maiorescu Contra Şcolii Bărnuţiu, se poate spune că a devenit ctitorul unei anumite direcţii de gândire (despre care însă tot Maiorescu avea să afirme, nu fără satisfacţie, cu prilejul unei republicări a scrierii respective, că a dispărut cu totul din viaţa publică), despre succesele academice înregistrate de Papiu-Ilarian în dezvoltarea unei direcţii de predare şi de gândire a dreptului roman nu deţinem prea multe informaţii, mai mult: din relatări mai târzii, precum scrisoarea senatorului Nicolae Adamescu adresată lui Ioan Raţiu în 1903, rezultă că, odată sosit la Iaşi, Papiu-Ilarian este nevoit să-i cedeze lui Petre Suciu catedra de drept roman, lui însuşi revenindu-i materiile dreptului penal şi ale dreptului comercial[1]. Însă nici în istoria ştiinţei dreptului penal sau comercial român, activitatea cărturarului ardelean nu pare să fi lăsat urme semnificative, cu atât mai mult cu cât durata acestei activităţi nu a fost prea îndelungată: deja în anul 1860, Papiu-Ilarian este numit „jurisconsult al Moldovei” (în locul altui ardelean, Damaschin Bojincă), iar în 1862, odată cu unificarea definitivă a administrării justiţiei în Principatele Unite devenite acum oficial România, este chemat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza la Bucureşti, devenind, în ordine cronologică, cel de-al treilea procuror general al Parchetului de pe lângă Curtea de Casaţiune şi apoi, în octombrie 1863, cel de-al șaselea ministru al Justiţiei de după „unificarea definitivă” (1862) a celor două principate. Cuprinderea sa în cabinetul Mihail Kogălniceanu (octombrie 1863–aprilie 1864), din care făceau parte tehnicieni din afara parlamentului, și care avea să determine o activitate legislativă intensă, „cea mai fecundă din întreaga domnie a lui Cuza” (C.C. Giurescu), nu a fost întâmplătoare. Ambii, juriști, ca formație și istorici prin vocație, s-au distins mai ales printr-o energică și rodnică acțiune practică de punere în operă a ideilor care i-au animat, pe calea marilor reforme care au caracterizat epoca de renaștere națională aferentă domniei lui Al. I. Cuza (1859–1866).

Aşa cum am arătat deja mai sus, activitatea practică a lui Papiu-Ilarian ca om de stat în anii epocalelor transformări realizate în cei şapte ani ai domniei lui Cuza este prin ea însăşi suficientă pentru a-i asigura un loc indiscutabil în istoria politică a României. Pe de altă parte, o trecere în revistă a felului în care numele lui Papiu-Ilarian, mai mereu şi pe bună dreptate asociat lui Simion Bărnuţiu, apare în istoria gândirii juridice româneşti[2] este de natură să conducă la concluzia că principalele sale contribuţii în această direcţie ar aparţine mai degrabă unei istorii a gândirii politice româneşti, legăturile acestor contribuţii cu gândirea juridică putând fi trasate cel mult pentru bazele dreptului constituţional român, încadrându-se mai degrabă în cadrul unei discipline precum „Teoria generală a statului” (Allgemeine Staatslehre), situată în tradiţia unversitară germană la intersecţia dintre dreptul constituţional şi teoria politică. Nu este, credem, lipsit de interes, să ridicăm problema acestei aparente absenţe a lui Papiu din tradiţia juridică propriu-zisă academică românească, deşi fie şi numai titlurile principalelor sale opere, consacrându-l, pe de o parte, ca unul dintre marii istorici români ai perioadei romantice, precum cele două volume din Istoria românilor din Dacia Superioară apărute la Viena în 1851 şi 1852 (şi cărora Ştefan Pascu urma să le adauge în 1943 schiţa consolidată a unui al treilea volum), pe de altă parte, ca unul dintre corifeii gândirii politico-strategice româneşti, cum ar fi Memorandul adresat în anul 1860 lui Alexandru Ioan Cuza despre „raporturile românilor cu nemţii, cu slavii, cu ungurii, în timp de pace şi în cazul unei revoluţiuni în răsăritul Europei”, în a cărui lumină trebuie înţeleasă şi remarcabila cercetare din 1861 despre Independenţa constituţională a Transilvaniei: dacă această din urmă lucrare aborda situarea conjuncturală a Transilvaniei în cadrul Monarhiei Habsburgice ca ţară distinctă, legate de toate celelalte ţări ale Monarhiei exclusiv printr-o uniune personală, urmărind combaterea pretenţiilor de înglobare a ei în cadrul Ungariei, Memorandul fixa adevărata identitate constituţională a Transilvaniei nu doar ca parte integrantă a Daco-României (şi anume, „partea cea mai frumoasă şi cea mai vitală din trupul sfîşiat al naţiunii române”), ci ca adevăratul ei centru. „Fără Transilvania, Principatele nu au viitor, duc o existenţă precară şi dubie. Numai unirea Transilvaniei va pune fundamentul vieţii perpetue a României”, scria Papiu-Ilarian, trasându-i lui Cuza un program de acţiune a cărui aplicare a urmărit-o ca ministru și actualitate, cât priveşte politica internă, nu pare a fi nici astăzi cu nimic diminuată: „1. Să organizeze şi să sporească armata, apoi iarăşi armata, în fine tot armata; 2. Să cîştige încrederea naţiunii prin o bună administrare a dreptăţii (un obiectiv al programului cabinetului Kogălniceanu fiind acela de „a potoli patimile, a menține și stabiliza ordinea publică, a da fiecăruia dreptul său, într-un cuvânt a întocmi «Domnia legii»”); 3. Să cerce în toate chipurile a cîştiga inima poporului, împroprietărind pe ţărani; 4. Să îngrijească de luminarea şi creşterea naţiunii în adevărat patriotism; 5. Să sporească finanţele statului prin secularizarea averilor mănăstireşti (o „chestiune națională” ce trebuie hotărâtă „în Țară, prin Țară și pentru Țară”); 6. Să pună capăt intrigilor perpetue, care strică partea cea mai vitală a naţiunii”[3].

Care erau bazele teoretice ale unui asemenea program şi care era sensul ce trebuia dat conceptului de «naţiune»? Răspunsul presupune încadrarea concepţiei politice a lui Papiu-Ilarian în marele curent al Şcolii Ardelene, fondate cu mai bine de un secol în urmă ca expresie specifică a Luminilor în spaţiul românesc. Aşa cum arăta istoricul bucureştean Lucian Boia, nu în lucrările sale mai recente şi atât de controversate, ci într-o cercetare mai veche consacrată istoriografiei româneşti şi aflată în bună măsură la antipozi faţă de linia programatică dezvoltată ulterior după 1989, luminismul românesc transilvănean trebuie înţeles ca „sinteză originală a unor elemente aparţinând culturii europene a vremii şi a propriilor aspiraţii naţionale”, sinteză care uneşte „trăsăturile definitorii ale luminismului de pretutindeni”, anume încrederea în puterea raţiunii şi credinţa în progresul ce urmează a fi realizat pe calea reformelor” cu trăsăturile specifice date de „caracterul mai întâi de toate naţional” al acestui luminism: folosirea raţionalismului ca instrument de combatere a inegalităţii naţionale şi folosirea istoriei la rândul ei „ca armă naţională, căci în primul rînd prin istorie se putea stabili originea nobilă a poporului român, caracterul său autohton, în faţa altor popoare venite mai tîrziu”, având ca urmare logică, „necesitatea egalităţii naţionale, dreptul românilor ca în propria lor ţară să fie cel puţin egali cu toţi ceilalţi”[4]. De aici şi unul dintre cele două elemente principale ale programului paşoptist transilvănean, înţeles ca o continuare firească a ideilor corifeilor Şcolii Ardelene: aşezarea luptei de eliberare socială şi naţională pe fundaţia dreptului natural modern, în condiţiile în care acesta constituia totodată o componentă importantă a ideologiei oficiale a Curţii Imperiale.

O asemenea fundamentare prezenta de la bun început anumite dificultăţi, iar acestea se vor regăsi mai târziu şi în aprecierile istoricilor. Astfel, potrivit profesorului de istoria dreptului romînesc Emil Cernea, „conştiinţa naţională şi invocarea dreptului natural reprezintă o etapă nouă în lupta de eliberare, şi anume înlocuirea teoriei dreptului istoric, adică «dreptul celui mai tare», concepţie specifică teoreticienilor favorabili feudalismului”[5]. În condiţiile în care dreptul istoric invocat de celelalte naţiuni servea ca temei pentru legitimarea dominaţiei străine asupra românilor, contracararea lui prin invocarea dreptului natural ca drept universal valabil pentru toţi oamenii de pretutindeni – consideraţi ca indivizi liberi şi egali în drepturile lor naturale – în virtutea întemeierii raţionale a preceptelor sale, constituia strategia ideală şi astfel este de înţeles de ce atât Papiu-Ilarian, cât şi Simion Bărnuţiu aleg să joace această carte împotriva ordinii pe atunci existente în Transilvania. Cu toate acestea, situarea cărturarilor ardeleni adepţi ai dreptului natural împotriva dreptului istoric tout court ar fi exagerată, cu atât mai mult în cazul cărturarului a cărui principală operă este o istorie a românilor din Dacia Superioară. De aceea, teza susţinută de Ioan Chindriş, potrivit căreia „dreptul natural, ca regantă filosofică a panoramei spirituale ce domina Europa deceniului al cincilea, îşi arogă acum rolul de catalizator al tuturor consecinţelor urmărite de Papiu-Ilarian pe parcursul analizei istorice” prezintă avantajul de a menţine continuitatea cu liniile directoare ale programului Şcolii Ardelene prin aceea că „la paşoptiştii transilvăneni în general, la el mai cu seamă, dreptul natural şi dreptul istoric nu au sensuri antinomice”[6]. Nu mai puţin însă, dreptul natural iluminist, mai ales în varianta sa iozefinistă, constituia prin excelenţă în egală măsură şi instrumentul folosit de absolutismul monarhic habsburgic în promovarea propriei sale politici de reforme, putându-se spune că aşa cum „reprezentanţii Şcolii Ardelene sînt, ca şi înaintaşii sau contemporanii lor occidentali, partizani ai despotismului luminat, aplicat în Austria de Maria Tereza şi de Iosif II, ultimul fiind probabil, dintre monarhi, cel mai îndrăzneţ exponent al acestuia”[7], la fel stau lucrurile şi cât priveşte poziţiile lui Papiu-Ilarian şi ale lui Bărnuţiu în contextul neo-absolutismului imperial de dinainte şi mai ales de după înfrângerea Revoluţiei de la 1848. Privite din acest punct de vedere, eforturile de eliberare deopotrivă socială şi naţională ale românilor din Transilvania îşi puteau găsi un aliat puternic în regimul absolutist al Curţii Imperiale de la Viena, în măsura în care şi politica acestuia din urmă era îndreptată în direcţia înlocuirii vechii ordini feudale cu o nouă ordine justificată în mod raţional.

Caracteristică pentru măsura în care o asemenea alianţă putea fi invocată împotriva unor naţiuni concepute – precum cea maghiară, la vremea respectivă – în termeni esenţialmente feudali, ca naţiuni nobiliare, este caracterizarea făcută de Alexandru Papiu-Ilarian statului austriac ca „maşinărie” şi „mecanism” prezentat în modul de funcţionare a tuturor organelor sale, de sus până jos[8]: o imagine care ilustrează cum nu se poate mai bine caracterul modern al statului monarhiei absolute, identic ca atare în Austria, Prusia ori Franţa. Pe de altă parte, datorându-se tocmai acestei concepţii mecaniciste despre ordinea socială şi pornind de la premisa că „realitatea primordială în drept este individul; toate celelalte sunt grefate pe această realitate şi în mod necesar îi vor fi subordonate”[9], dreptul natural modern nu lăsa niciun loc pentru o conştiinţă naţională formată în absenţa unui stat propriu sau, dimpotrivă, în condiţiile existenţei unei pluralităţi de state ale aceleiaşi naţiuni. Întrucât naţiunea modernă ca activare conştientă şi orientată către afirmarea politică a unităţii date de solidarităţile organice nu poate fi înţeleasă decât pornind de la cea medievală[10], această diferenţă se va reflecta în faptul că „în vreme ce mişcarea naţională ungară modernă a fost una elitară, condusă de nobilime, mişcarea naţională română a fost una de extracţie rurală, formată din preoţi şi ţărani, în Transilvania, din mici boieri şi intelectuali, în Ţara Românească şi Moldova”[11]. Altfel însă decât în Franţa, unde Revoluţia din 1789 a făcut posibilă crearea pornind de la acest stat a naţiunii franceze moderne, o asemenea transformare nu s-a realizat şi în cadrul Monarhiei Habsburgice, iar înţelegerea naţiunii maghiare ca naţiune de tip nobiliar făcea cu totul imposibilă supravieţuirea acesteia în condiţiile unei revoluţii similare[12]. La rândul ei, nedispunând însă de un stat propriu, naţiunea română nu putea ajunge la propria conştiinţă de sine ca naţiune modernă pe calea franceză a naţiunii civice, astfel încât în mod natural calea aleasă a fost cea a naţiunii etno-culturale deschisă în spaţiul german de către Johann Georg Herder, şi, din perspectiva gândirii juridice, cea a Şcolii Istorice a Dreptului fondată în Prusia de Friedrich Carl von Savigny. În consecinţă, sinteza iniţială a Şcolii Ardelene devine în expresie paşoptistă „o sinteză între doctrina dreptului natural şi şcoala istoricismului organicist a lui Savigny” (astfel Petre Pandrea despre „gândirea politico-juridică” a lui Simion Bărnuţiu)[13], iar abordarea lui Alexandru Papiu-Ilarian, fără a renunţa câtuşi de puţin la filonul ius-naturalismului modern, este, aşa cum arată din nou, pe bună dreptate, Ioan Chindriş, la rândul ei „cu certitudine tributară concepţiei organiciste a lui Savigny”[14].

Mai ales în vremurile din urmă, această sinteză a fost supusă unor critici insistente: de la critica organicismului herderian în sine, care ar deschide poarta naţionalismelor exclusiviste şi xenofobe ale secolului trecut[15], la imposibilitatea de a reuni în sine concepţii atât de deosebite precum dreptul natural modern şi organicismul Şcolii Istorice a Dreptului[16]. Mai ales în ce priveşte această din urmă problemă, critica poate fi considerată in abstracto îndreptăţită, cu atât mai mult cu cât ea poate fi extinsă şi asupra evoluţiilor ulterioare a gândirii juridice din Germania, acolo unde Şcoala Istorică însăşi s-a dovedit la rândul ei, în realitate, o sinteză între latura istorică guvernată de organicismul presupus de ideea dreptului născut din „spiritul poporului” şi dezvoltat organic odată cu poporul însuşi de-a lungul istoriei, pe de o parte, şi latura sistematică, ce presupune organizarea întregii mase de reglementări într-un sistem de instituţii juridice şi care a fost dezvoltată de către discipolii lui Savigny pornind de la construcţiile conceptuale proprii dreptului natural modern[17], aşa cum avea să arate Valentin Al. Georgescu într-un text fundamental publicat în anul 1936, la un an distanţă de publicarea de către Pandrea a valoroasei sale teze de doctorat despre Simion Bărnuţiu. Faptul că de-a lungul întregii istorii moderne a gândirii juridice româneşti latura sistematică a Şcolii Istorice a Dreptului pare a fi fost cu totul ocultată de către juriştii români, începând chiar cu Bărnuţiu şi Papiu-Ilarian îşi poate afla astfel o posibilă explicaţie în contextul cu totul particular în care s-a realizat sinteza dintre ius-naturalism şi organicism, pe care Pandrea o numeşte, pe bună dreptate, „o antinomie ireductibilă, o uniune a apei cu focul, a întunericului cu lumina”, justificând-o prin faptul că a fost „impusă de împrejurările istorice” în care Simion Bărnuţiu – şi am putea adăuga, cu aceeaşi îndreptăţire: şi Papiu-Ilarian – „foloseşte cu multă abilitate argumente de la şcoli diferite pentru câştigarea cauzei”, în condiţiile în care „organicismul juridic pleda pentru naţionalitate şi urmărea destinul specific al neamurilor, iar filosofia dreptului natural făcea apel la justiţia din conştiinţa omenească pentru a se da dreptate şi lumină unui neam asuprit”[18].

Oricât de diferite ar fi premisele acestor două concepţii, trebuie să recunoaştem că pentru orice jurist, şi astăzi, ar fi greu să renunţe la unul dintre cele două elemente, iar din punct de vedere istoric, sinteza Şcolii Juridice Ardelene şi-a evidenţiat cu prisosinţă caracterul viabil în demersul preşedintelui Woodrow W. Wilson de a lega principiul autodeterminării naţionale, conceput în spirit profund herderian, de proiectul kantian al unei păci eterne, de inspiraţie profund ius-naturalistă (în pofida criticii dure a lui Kant însuşi la adresa dreptului natural) şi de consacrarea acestui demers, cât priveşte naţiunea română, deopotrivă prin Rezoluția Adunării de la Alba Iulia de la 1 decembrie 1918 și prin Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920 și urmările sale juridice internaționale. Printre marii jurişti români din perioada interbelică, Mircea Djuvara a fost la rândul lui criticat recent din aceleaşi motive – „Djuvara seems to agree both with Kant’s universalism and with von Savigny’s historicism, without having any concern about the possible incompatibility between these two paradigms”[19] – ca şi Bărnuţiu şi Papiu-Ilarian, afirmând însă până la sfârşit – precum marii săi precursori ardeleni – că naţiunea „nu poate fi nici simplă masă aritmetică de indivizi, nici convenţie de fapt, ci e însăşi unitatea organică şi activă prin care valorile ideale ale raţiunii se încorporează în concret” şi „principiu pe care poporul român îşi întemeiază dreptul lui pozitiv”, în acelaşi timp „idee directoare a vieţii noastre politice” şi „realitate istorică prin care un ideal naţional inexorabil şi iubit se cere neapărat realizat şi ne comandă tot viitorul”. Cum ideea directoare (sau „schema ideală”) a dreptului este, tot potrivit lui Djuvara, justiţia şi „deoarece realitatea socială a naţiunii este cea mai puternică, valoarea acesteia va fi dominantă şi în drept, întrucât se încadrează în ideea de justiţie. În acest sens comunitatea naţională… constituie într-adevăr în fiecare din noi valoarea juridică supremă, care trebuie să ne îndrume în întregime viaţa”[20]: iată ceea ce a dat substanţă teoretică activităţii politice a ministrului justiției și Procurorului general al lui Cuza-Vodă, Alexandru Papiu-Ilarian, primul transilvănean devenit membru al unui guvern de la București, şi iată, totodată, legatul Şcolii Juridice Ardelene pentru gândirea juridică românească, un legat care trebuie în continuare aprofundat, clarificat, şi mai cu seamă păstrat pentru viitorul Daco-României Mari!

Acum o sută de ani, în introducerea la cursul său de istorie a dreptului român deschis la facultatea juridică a Universității româneşti din Cluj, profesorul V. Onișor sublinia necesitatea ca „viitoarele generații de juriști ai țării” să cunoască „temeiurile în a căror bază se poate apăra dreptul neamului românesc de a trăi într-un singur stat. Acestea sunt mai ales două: dreptul la autodeterminare a popoarelor și temeiul istoric”[21]. Primul, „propagat mai întâi de Wilson, admis apoi de statele europene occidentale, a fost recunoscut în toamna anului 1918 și de reprezentanții oficiali ai puterilor centrale” și exercitarea sa a permis națiunii române din Transilvania să se separe de statul ungar și să se alipească apoi Regatului României, iar „Întru justificarea aspirațiunilor noastre asupra acestui pământ ne rezemăm și pe al doilea temei puternic: temeiul istoric”. Din perspectiva sa important e de a cunoaște și a conștientiza „cum s-a închegat neamul într-un singur stat în baza principiului de autodeterminare și s-a valorificat temeiul istoric în procesul milenar a ajunge la împlinirea marelui ideal național.

În numele și pentru exprimarea perenității semnificațiilor lui, Școala antirevizionistă românească afirmată în perioada interbelică la Cluj, în jurul revistei La Transylvanie, și-a structurat și proclamat argumentele, în frunte cu cele privind supremația dreptului la autodeterminare și intangibilitatea frontierelor natural-etnice stabilite la 1918–1920, iar astăzi cinstim Centenarul Marii Uniri, nu numai ca un moment al istoriei și reper al prezentului ci, mai ales, ca un pilon al viitorului.

Cât privește Institutul de Cercetări Juridice al Academiei Române programul său fondator a încercat să se configureze (oarecum) în jurul aceleiași dileme, percepută atunci în ecuația binomului „constantelor dreptului” [și în ipostaze precum cele de legi juridice obiective/categorii (elemente) pur logice, știința/tehnica dreptului], cercetările din ultimii ani reușind să descopere elemente și să ofere explicații suficiente și necesare asupra unei secvențe importante a reflecției juridice românești.


[1] Gh. Bichicean, Noi date despre activitatea lui Alesandru Papiu-Ilarian ca profesor la Iaşi, Acta Mvsei Porolissensis 22 (1998), p. 277-280.
[2] A se vedea: E. Cernea, Alexandru Papiu-Ilarian, în I. Ceterchi (coord.), „Din istoria gândirii juridice româneşti”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, p. 268-291; V.-Al. Georgescu, în D. Firoiu (coord.), Tratat de Istoria dreptului românesc, vol. II, partea I, Bucureşti, 1984, p. 386.
[3] Al. Papiu Ilarian, Memorand despre raporturile românilor cu nemţii, cu slavii, cu ungurii, în timp de pace şi în cazul unei revoluţiuni în răsăritul Europei (1860) apud I. Lupaş, Din istoria Transilvaniei, Ediţia a II-a, Editura Univers, Bucureşti, 1988.
[4] L. Boia, Evoluţia istoriografiei române, Universitatea din Bucureşti, 1976, p. 65, 66.
[5] E. Cernea, Alexandru Papiu-Ilarian, op. cit., p. 277.
[6] I. Chindriş, Ideologia revoluţionară a lui Alexandru Papiu Ilarian, România Press, Bucureşti, 2002, p. 158.
[7] L. Boia, Evoluţia istoriografiei române, op. cit., p. 65.
[8] Al. Papiu-Ilarian, Istoria românilor din Dacia Superioară, vol. III, Editura Şt. Pascu, Bucureşti, 1943, p. 155 apud E. Cernea, Al. Papiu Ilarian, op. cit., p. 275.
[9] A. Văllimărescu, Codul civil şi filosofia dreptului, Analele Facultăţii de Drept din Cluj, 1942, p. 25-39 (27-29).
[10] A se vedea pe larg I. A. Pop, Geneza medievală a naţiunilor moderne: Secolele XIII–XVI, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1998; asupra dezbaterilor în jurul existenţei naţiunii medievale M. Platon, Cine ne scrie istoria?, Timpul, Bucureşti 2009, p. 109-144.
[11] I. A. Pop, Făurirea României în secolele al XIX-lea şi XX – câteva repere istorice, în V. Naumescu (coord.), România, Marile Puteri şi ordinea europeană: 1918-2018, Polirom, Iaşi /Bucureşti, 2018, p. 35-48 (43).
[12] A se vedea scrisoarea lui Wesselenyi Miklos către Kossuth Lajos (1 august 1846) în B. Murgescu (coord.), „Istoria României în texte”, Corint, Bucureşti, 2001, p. 196-197.
[13] P. Pandrea, Filosofia politico-juridică a lui Simion Bărnuţiu, Fundaţia pentru Literatură şi Artă «Regele Carol II», Bucureşti, 1935, p. 75.
[14] I. Chindriş, Ideologia revoluţionară a lui Alexandru Papiu Ilarian …, op. cit., p. 144.
[15] A se vedea V. Neumann, Neam, popor sau naţiune?, Ediţia a III-a, Editura Rao, Bucureşti, 2015, p. 37.
[16] A se vedea recent C. Folschweiller, Philosophie et nation. Les Roumains entre question nationale et pensée occidentale au XIXe siècle, H. Champion, Paris, 2017, p. 54-55.
[17] V. Al. Georgescu, Locul pandectismului în istoria generală a dreptului, Pandectele Române, nr. 6/1936.
[18] P. Pandrea, Filosofia politico-juridică a lui Simion Bărnuţiu…, op. cit., p. 75.
[19] A.-P. Iliescu, Philosophy of Law [in 20th century Romania], in E. Pattaro / C. Roversi (eds.) „A Treatise of Legal Philosophy and General Jurisprudence”, vol. 12, Springer 2016, S. 690-692 (691).
[20] M. Djuvara, Eseuri de filosofie a dreptului, Editor N. Culic, Editura Trei, Bucureşti, 1995, p. 291, 292, 299, 304, 305, 319.
[21] V. Onișor, Istoria dreptului român, Curs de licență, edițiunea a II-a, Cluj, 1925, p. 7.


Prof. univ. dr. Mircea Duțu, avocat
Directorul Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române