Despre rostul şi menirea Academiei de Ştiinţe Juridice din România

ESSENTIALS-Mircea-DutuDupă îndelungi ezitări şi căutări, în ciuda piedicilor, contestărilor şi invidiilor obtuze, dispunând de o Lege de înfiinţare (Legea nr. 139 din 10 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 412 din 11 iunie 2015) şi un Statut de organizare şi funcţionare (publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 771 din 15 octombrie 2015), Academia de Ştiinţe Juridice din România (A.Ş.J.R.) a intrat în faza finală a constituirii sale. Una la fel de dificilă care însă presupunea un test sincer şi competent de evaluare şi valorizare a reprezentativităţii pentru „ştiinţele juridice” a celor care vor fi chemaţi şi desemnaţi să constituie nucleul fondator (20 de membri titulari şi 10 membri corespondenţi) al A.Ş.J.R. şi care, constituiţi în for deliberativ, vor decide începuturile A.Ş.J.R. şi, în cele din urmă, viitorul său.

Dintr-un început, promotorii proiectului s-au confruntat cu dilema delimitării câmpului de acţiune al „științelor juridice”. Într-adevăr, pe cât de veche, ideea existenţei unei „ştiinţe a dreptului” rămâne tot atât de ambiguă în privinţa semnificaţiilor sale. Dreptul formează obiectul unei ştiinţe sau este el însuşi o ştiinţă?, aceasta-i întrebarea fundamentală. Într-o opţiune elitistă, ştiinţa dreptului are ca obiect dreptul şi fenomenul juridic, potrivit unei epistemologii proprii şi rămâne astfel apanajul unui areopag teoretic. Dimpotrivă, fără o asemenea distincţie, „ştiinţele juridice”, dreptul semnifică practica (ştiinţifică) a juriştilor şi este sinonimă cu dogmatica juridică; ştiinţele dreptului operează după acelaşi procedeu ca dreptul însuşi, iar diferenţa dintre ştiinţă şi obiectul său se estompează, aşadar, până aproape de dispariţie.

În mod evident, s-a optat pentru o asemenea din urmă perspectivă, înţelegându-se printr-o „academie juridică”, deopotrivă un for de consacrare științifică şi reprezentativitate profesionistă (nu profesională!), care să reunească „vârfurile” lumii juriştilor şi să reflecte creaţia juridică în toată varietatea sa de exprimare. Desigur, din motive „operaţionale” şi respectând tradiţia, încercând totodată să exprimăm particularităţile dreptului, prezent în atâtea ipostaze – tehnică, artă, doctrină, ştiinţă –, niciuna în stare „pură”, ci într-un amalgam cu diferite carate, A.Ş.J.R. a fost structurată pe şase secţii (filosofia, teoria şi istoria dreptului, drept privat, drept public, ştiinţe penale, drept internaţional, european şi comparat şi practica dreptului). Ultima, aşa cum arată şi denumirea (nu la adăpost de orice fel de critici în privinţa formulării), vrea să exprime performanţa creativă a profesioniştilor dreptului, în mod egal personală şi în reformarea şi reînnoirea breslei de apartenenţă. Într-o viziune larg împărtăşită, există trei mari tipuri de cunoaştere juridică. Prima ar fi cunoaşterea juridică aplicată, care ar consta, în principal, în cunoaşterea deciziilor şi, plecând de la ele într-o capacitate predictivă şi într-o opinie comună, are o mare importanţă socială, chiar dacă în privinţa sa demersul cognitiv este aproape neglijabil. Este vorba de aşa-numitul „pozitivism tehnicist” care exprimă cât mai fidel posibil dreptul existent, construind cadrele conceptuale menite a-i asigura coerenţa şi edificiul normativ, dominantă în cadrul facultăţilor de drept. A doua formă de cunoaştere juridică este cea fundamentală, care prezintă un grad de abstractizare suplimentar, integrând un efort accentuat, de coordonare şi sistematizare a cunoştinţelor. În fine, cea de-a treia formă a cunoaşterii juridice ar reprezenta-o filosofia dreptului, situată la marginea profesiilor juridice, aparent indiferentă „tehnicii juridice” şi asociată de multe ori cu un demers intelectual abstract care ar amputa gândirea juridică de realismul obişnuit.

Sub cupola ineditului aşezământ academic trebuie să-şi găsească locul, potrivit chiar documentelor sale constitutive, personalităţi reprezentative şi recunoscute ca atare pentru ştiinţa juridică română actuală. Dar ce este un „mare jurist” (care să merite consacrarea academică)? O întrebare la care nici măcar reflecţiile specialiştilor nu au reușit să-i aducă un răspuns complet şi definitiv. Ca simpli „producători de bunuri ale păcii sociale” (Max Weber) ei pot apărea adesea ca simpli „tehnicieni”, care refuză spaţiul consideraţiilor teoretice fundamentale. Pentru a depăşi acest statut de simplu „profesionist” al dreptului, el are nevoie să-şi afirme vocaţia intelectuală specifică, să dezvolte atitudinea critică şi să afirme capacitatea creatoare. Ideile „marelui jurist”, demn de consacrare academică, trebuie să producă efecte nu numai asupra normelor înseşi, ci mai ales asupra felului în care dreptul însuşi este gândit. „Gândirea influentă are vocaţia de a se difuza şi a imprima un anumit curs lucrurilor, chiar imperceptibil. Este vocaţia unui mare jurist”, conchidea un specialist francez în materie. Cum recunoaştem însă o astfel de gândire în condiţiile concrete ale României anului 2015?

Răspunsul nu este uşor de dat, iar concretizarea lui în alegeri personale încă şi mai dificilă. Cu toate acestea, fie că vorbim despre ramuri de drept sau de o perspectivă integratoare asupra întregului sistem juridic, gândirea marelui jurist poate fi caracterizată ca o gândire reprezentativă: marele jurist este acela care reuşeşte să cuprindă în categorii juridice ordinea efectiv valabilă în spaţiul şi în timpul său, descriind şi explicând ceea ce juriştii mai puţin mari nu pot decât iniţial intui, iar apoi aproba. Dacă filosofia nu este, după o vorbă a lui Hegel, decât „timpul său prins în gânduri”, gândirea juridică autentică este cea care relevă tocmai dreptul acestui timp. Marii jurişti nu sunt nici inventatorii geniali ai fiecărui nou drept însăilat ad libitum potrivit modei ideologice a neamurilor(şi fiecare timp are propriile sale mode ideologice), nici comentatorii silitori ai fiecărei noi modificări legislative, ci aceia care pot citi realitatea timpului lor în cheie juridică. În acest fel, marele jurist este acela graţie căruia gândirea juridică se dovedeşte a fi, după spusele ui Edmund Burke, „mândria intelectului omenesc.”

P.S.: Rândurile de mai sus surprind şi exprimă, desigur, situaţia ideală; dincolo de teorie există însă realitatea concretă a împrejurărilor, compromisurilor şi vanităţilor omeneşti. Mai ales la începuturi, asemenea incongruenţe sunt destul de vizibile. Dispunem, bineînţeles, de o serie de instrumente de comensurare şi evaluare, deja acreditate, precum indicele Hirsch de recunoaştere ştiinţifică, titlurile academice, premiile şi performanţele profesionale ş.a. Ele vor acţiona în permanenţă, dar ca orice lucrare omenească şi cea de desemnare a membrilor A.Ş.J.R., mai ales a primilor, nu va fi lipsită de erori şi nepotriviri; important este însă ca suma împlinirilor să fie mult mai bogată decât lista neajunsurilor.

Prof. univ. dr. Mircea Duțu
Avocat
Directorul Institutului de Cercetări Juridice “Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române