4,744 citiri

Și Decizia ÎCCJ nr. 56/2019 menține impreviziunea din Legea dării în plată în matca ei judiciară originară…

După decizia Curții Constituționale din data de 6 noiembrie 2019[1], prin care s-a constatat neconstituționalitatea prezumțiilor de impreviziune, la data de 11 noiembrie 2019, în Dosarul nr. 2148/1/2019[2], Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca inadmisibilă cererea pentru dezlegarea unor probleme de drept, formulată de Curtea de Apel Cluj, prin care s-a solicitat să se lămurească următoarele două chestiuni de drept:

”1. În analiza impreviziunii, este suficient ca instanța să constate că există fluctuațiile cursului valutar, respectiv a valutei în care a fost acordat creditul, sau trebuie să analizeze și alte aspecte, precum veniturile debitorului, bunurile pe care le deține debitorul?

2. Dacă răspunsul este pozitiv, care e momentul la care trebuie realizată analiza veniturilor, respectiv data notificării, data formulării contestației, data formulării acțiunii sau data soluționării definitive a cauzei?”

Decizia ÎCCJ este corectă, punctul de vedere în sensul inadmisibilității fiind exprimat și de ARB, sub forma unui memoriu amicus curiae.

În primul rând, nu era îndeplinită condiția de admisibilitate prevăzută de art. 519 C.proc.civ., de a se pune în discuție o problemă de drept.

Prin Încheierea din data de 24 iunie 2019, instanța de trimitere a reținut că: ”textele legale determinate ca fiind incidente în cauză relevă că interpretarea și aplicarea dispozițiilor din Legea nr. 77/2016 se impune a fi realizată în considerarea prevederilor art. 147 din Constituție și art. 521 alin. (3) Cod de procedură civilă, cu valorificarea celor statuate prin Decizia Curții Constituționale nr. 623 din 25 octombrie 2016 (…) și Decizia nr. 95 din 28 februarie 2017 (…)”.

Totuși, instanța nu a arătat în mod explicit care sunt dispozițiile din Legea nr. 77/2016 cu privire la care solicită dezlegarea chestiunii de drept, fiind evident că problema de drept nu poate să vizeze interpretarea și aplicarea Legii nr. 77/2016 în integralitatea ei.

Din încheierea instanței de trimitere a rezultat că nu ar fi fost vorba de o autentică problemă de drept, ci mai degrabă de o dificultate a instanței de judecată de a-și forma convingerea și de a califica juridic o anumită situație de fapt ca fiind sau nu o situație de impreviziune, atunci când aceasta prezintă atât elemente de fapt obiective, independente de părți, strâns legate de un element al contractului, precum moneda în care a fost acordat (fluctuațiile cursului valutar), cât și elemente de fapt care țin de persoana debitorului (venituri și bunuri, stare civilă – căsătorie, divorț, deces etc.).

Însă, atât fluctuația cursului valutar, cât și veniturile și bunurile debitorului sunt chestiuni de fapt, iar nu de drept, care rămân la aprecierea judecătorului și cu privire la care nu se poate da un răspuns de principiu, în drept, categoric și general obligatoriu, nici în sens pozitiv, nici în sens negativ.

Astfel cum a statuat Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 623/2016[3], în interpretarea și aplicarea art. 11 din Legea nr. 77/2016, impreviziunea nu poate să funcționeze ope legis, ci are un caracter eminamente judiciar, astfel încât este rolul instanței de judecată ca, pe baza probelor administrate, și a situației de fapt prezentate să constate dacă sunt sau nu îndeplinite condițiile impreviziunii.

Pe de altă parte, din motivarea instanței de trimitere a rezultat că se urmărea să se obțină o anumită lectură/interpretare a considerentelor deciziilor Curții Constituționale care s-a pronunțat cu privire la impreviziune, în contextul Legii nr. 77/2016, în special prin Decizia nr. 623/2016.

Concluzia instanței care a formulat sesizarea era în sensul că: ”se impune analiza conjugată a tuturor elementelor care au determinat ruperea echilibrului contractual și nu o analiză disjunctă, întrucât și la momentul încheierii contractului de credit toate elementele au fost analizate convergent pentru determinarea bonității, care circumscrie sfera riscurilor asumate de ambele părți, respectiv veniturile debitorilor, numărul membrilor de familie, statutul marital, existența altor venituri, raportul dintre venituri și creditul acordat, bunuri aflate în proprietate, valoarea bunului care face obiectul contractului de ipotecă, eventuale creanțe și alte elemente de natură a determina echilibrul contractual la momentul încheierii și nu doar a elementelor individuale sau doar al riscului valutar”.

Pentru a ajunge la această concluzie, instanța de trimitere a pornit de la distincția pe care Curtea Constituțională a făcut-o între consumatorii care nu pot și cei care nu vor să plătească creditul și a ajuns la concluzia că, în contextul Legii nr. 77/2016, și în înțelesul dat impreviziunii de Curtea Constituțională, nu ar fi vorba de instituția impreviziunii din dreptul comun, ci de o impreviziune specială, adică o ”impreviziune determinată subiectiv, elementele personale ale debitorului care se prevalează de incidența impreviziunii fiind determinante.” (pag. 5 din Încheierea Curții de Apel Cluj, secția a-II-a civilă).

Or, având în vedere forța obligatorie a deciziilor Curții Constituționale, o cerere de dezlegare a unei chestiuni care a fost deja dezlegată de Curtea Constituțională, nu este admisibilă pe calea procedurii instituite de art. 519-520 C.proc.civ, având în vedere dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție.

O decizie a Curții Constituționale, cu atât mai mult atunci când este amplu motivată și consacră chiar în corpul său caracterul general obligatoriu al considerentelor, ar trebui să fie suficientă în sine, pentru a fi aplicată de instanțele de judecată în activitatea de soluționare concretă a cauzelor. Având caracter general obligatoriu, deciziile Curții Constituționale asigură, la rândul lor, în planul concordanței cu normele constituționale, o unificare a practicii instanțelor de judecată.

În orice caz, în măsura în care instanța de judecată ar constata că s-ar impune o revizuire sau o clarificare a unei chestiuni de drept cu privire la care Curtea Constituțională s-a pronunțat, dar că, sub alte aspecte, care nu au fost avute în vedere, norma juridică rămâne încă echivocă și înfrânge condițiile de claritate și de predictibilitate instituite de art. 1 alin. (5) din Constituție, calea care ar trebui urmată, pentru a respecta competențele într-un stat de drept ar trebui să fie, la rigoare, tot aceea a sesizării Curții Constituționale. În acest sens, potrivit art. 29 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale prevede în mod expres mecanismul procedural, în sensul că excepția de neconstituționalitate poate să fie invocată nu numai de părți, ci și de instanță din oficiu.

Din această perspectivă, sesizarea întemeiată pe dispozițiile art. 519 C.proc.civ., în condițiile în care nu pune în discuție interpretarea propriu-zisă a unei dispoziții legale, ci clarificarea sau lămurirea unor soluții sau considerente din deciziile Curții Constituționale, apare ca fiind inadmisibilă.

În al doilea rând, nu era îndeplinită condiția de admisibilitate privind noutatea chestiunii pentru că: (i) însăși Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra chestiunii de drept privind impreviziunea sub imperiul vechiului Cod civil și a trasat condițiile de existență; (ii) nu este nouă în practica instanțelor de judecată nici chestiunea privind fluctuația cursului valutar și nici cea referitoare la veniturile și bunurile debitorului (gradul de îndatorare), privite din perspectiva impreviziunii. Este rolul instanței de judecată să aprecieze, de la caz la caz, situația de fapt concretă și, ținând cont de dinamica acestor elemente, să stabilească dacă sunt sau nu îndeplinite condițiile impreviziunii, respectiv dacă a existat sau nu o împrejurare exterioară părților, independentă de voința lor, care a făcut ca obligația debitorului să devină excesiv de oneroasă.

În sfârșit, dincolo de chestiunea inadmisibilității cererii, dar în legătură cu aceasta, nu putem să nu remarcăm că, pe fond, problema ridicată de instanța de trimitere era tot aceea legată de calificarea impreviziunii din legea dării în plată, ca fiind o impreviziune de drept comun sau o impreviziune derogatorie de la dreptul comun. Or, din acest punct de vedere, Decizia nr. 623/2016 a Curții Constituționale este clară, în sensul că este vorba de impreviziunea din dreptul comun, aplicabilă în materia specială a creditelor acordate consumatorilor.

Considerăm că teza unei ”impreviziuni subiective” sau ”personale” este o falsă problemă.

Aceasta nu înseamnă că împrejurările care țin de persoana consumatorului nu pot fi avute în vedere de instanțele de judecată, pentru că nu acesta poate să fie sensul corect al actului de justiție. Dreptatea nu se poate face abstract. Omul concret este în centrul actului de justiție.

Însă, așa-zisa ”impreviziune personală” sau ”subiectivă” are la bază o premisă greșită, care nu ține cont de etapele raționamentului logic al impreviziunii și, atunci, se generează confuzie.

Prima etapă a raționamentului presupune, în esență, verificarea existenței unei situații imprevizibile, obiective și excepționale, care face ca obligația debitorului să devină excesiv de oneroasă. Condițiile privind situația imprevizibilă și caracterul excesiv de oneros al obligației se verifică pe baza unor criterii obiective care nu se raportează la situația particulară a debitorului, mai exact la starea lui civilă, socială sau financiară, adică posibilitățile lui de a plăti și la gradul de îndatorare, ci presupun o analiză obiectivă, bazată pe principiul fundamental al echității și pe prezumția de bună-credință a debitorului.

Cea de a doua etapă a raționamentului juridic este aceea a identificării remediilor, măsurilor de echilibrare a contractului, după ce s-a concluzionat că sunt îndeplinite condițiile impreviziunii. Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Decizia nr. 623/2016 în sensul că soluțiile ”clasice” în materia impreviziunii sunt: adaptarea contractului (care constituie regula) și încetarea contractului (in extremis). Tot astfel, darea în plată constituie o măsură excepțională, ultimul remediu al echilibrării contractului, dacă nu este posibilă adaptarea acestuia.

Iată de ce, în final, chiar dacă instanța constată că există impreviziune, nu înseamnă că mecanismul stingerii datoriei funcționează automat, pentru că instanța va trebui să verifice, pe baza unor criterii, dacă această măsură este adecvată și proporțională. Astfel, ar fi vădit inechitabil dacă, în situația în care consumatorul ar avea o situație financiară care i-ar permite să continue contractul, după adaptarea acestuia, s-ar recurge la măsura radicală a stingerii datoriei, care, între măsurile ce ar putea fi dispuse ar trebui să aibă un caracter excepțional, de ultim remediu. Aceasta cu atât mai mult cu cât cauza de impreviziune poate să fie temporară, iar efectele ei să fie depășite de debitor pe parcursul derulării contractului.

Or, tocmai în această a doua etapă a raționamentului juridic, în măsura în care instanța ar trebui să se pronunțe cu privire la măsura concretă cea mai adecvată (adaptarea contractului sau încetarea acestuia, inclusiv măsura dării în plată, ca măsură specială instituită de Legea nr. 77/2016), este de la sine înțeles că, în lipsa oricărei îngrădiri legale, poate să țină seama, pe fond, de toate împrejurările de fapt legate de persoana debitorului și mai cu seamă de situația financiară a acestuia. Din acest punct de vedere este firesc ca instanțele să poată valorifica toate elementele.

De aceea, practica judecătorească bazată pe Legea nr. 77/2016 și deciziile Curții Constituționale este, în mod normal, nuanțată, soluțiile fiind date de la caz la caz, pentru că impreviziunea presupune luarea în considerare atât a unor elemente obiective, precum identificarea evenimentului imprevizibil, criteriile pentru aprecierea caracterului excesiv de oneros al obligației, precum și elemente care țin de persoana consumatorului și de evoluția în timp a relației contractuale.

Rezultă că expresia ”impreviziune personală” sau ”subiectivă” nu este corectă, pentru că reflectă utilizarea în prima etapă a raționamentului juridic a unor criterii improprii, care sunt compatibile cu cea de a doua etapă a raționamentului juridic, atunci când trebuie să se individualizeze măsura de reechilibrare a raportului juridic (adaptarea contractului, încetarea contractului și stingerea datoriilor cu darea în plată).

Din această perspectivă, nu sunt necesare și nici utile nici prezumțiile legale de impreviziune, nici prezumțiile judiciare stabilite pe calea unei interpretări cu caracter general obligatoriu. Dimpotrivă, ele se pot dovedi contrare chiar interesului superior al consumatorului și pot genera inechități. Instanțele de judecată au la îndemână toate instrumentele pentru a analiza situația de fapt și, în funcție de aceasta, pentru a stabili dacă sunt îndeplinite condițiile impreviziunii și, în funcție de răspunsul dat acestei chestiuni, pentru a decide dacă se impune sau nu măsura extremă a dării în plată, în funcție de toate circumstanțele cauzei, inclusiv cele care țin de persoana debitorului.

Prin urmare, chiar dacă soluția este doar aceea de respingere a cererii ca inadmisibilă, decizia ÎCCJ are meritul că menține impreviziunea de drept comun în propria ei matcă judiciară originară și în concordantă cu decizia Curții Constituționale care a constatat neconstituționalitatea prezumțiilor legale de impreviziune.


[1] A se vedea Comunicatul de presă, disponibil aici.
[2] Conținutul încheierii instanței de trimtere, este disponibil aici; Minuta Decizie nr. 56/2019 pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, este disponibilă aici.
[3] Publicată în M.Of. nr. 53 din 18 ianuarie 2017.


Prof. univ. dr. Marieta Avram
Av. titular AVRAM LAW