7,846 citiri

Andrei Rădulescu în cultura juridică românească

ESSENTIALS-Mircea-DutuLa 28 noiembrie 2015, se împlinesc 135 de ani de la naşterea (în comuna Chiojdeanca, judeţul Prahova) profesorului universitar (mai întâi, ca suplinitor, la Catedra de istorie a dreptului românesc a Facultăţii de Drept din Bucureşti, între 1915 şi 1919, şi apoi la Catedra de drept a Academiei Comerciale din Bucureşti), magistratului (numit, în 1907, ca supleant la Tribunalul Argeș, a parcurs toate treptele carierei în magistratură, până la prima demnitate în justiţia ţării, respectiv cea de Prim-Preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în perioada 1938-1940) şi academicianului (ales membru corespondent în 1919, membru activ în 1920 şi îndeplinind funcţia de Preşedinte al Academiei Române între 1946 şi 1948) Andrei Rădulescu (1880-1959), care rămâne unul dintre marii istorici ai dreptului românesc şi fondatorul cercetărilor privind cultura juridică română. În privinţa acestora din urmă două rămân lucrările reprezentative în materie, şi anume: Cultura juridică românească în ultimul secol (discursul de recepţie la Academia Română din 1922) şi, respectiv, Cultura juridică românească (publicată în 1942). Desigur, temei mai largi i-au fost consacrate şi alte contribuţii relevante vizând dezvoltarea învăţământului superior juridic în ţara noastră, publicarea izvoarelor vechiului drept românesc ori personalitatea şi opera unor jurişti de seamă.

În istoria Academiei Române şi a culturii juridice naţionale, Andrei Rădulescu se înscrie în tradiţia inaugurată de Mihail Kogălniceanu (1817-1891) şi continuată strălucit de A. D. Xenopol (1847-1920), constituind astfel o „trinitate” de personalităţi, legate nu numai prin formaţia juridică universitară şi succesiunea academică, ci mai ales prin contribuţiile excepţionale la cunoaşterea trecutului nostru istorico-juridic şi dezvoltarea culturii naţionale.

Sub influența lui Savigny, la a cărui şcoală s-a format, M. Kogălniceanu introduce în studiul istoriei și pe cel al instituțiilor și dreptului, în dorința de a „înfățoșea acea veche întocmire guvernamentală, acea adunare de pravili fundamentale cunoscute sub numele de obiceiul pământului, subt care patria noastră s-au păstrat mai multe veacuri tare și puternică.” În același timp, deschiderea spre Occident și integrarea în sistemul lui de valori și opțiuni democratice presupunea, înainte de toate, racordarea la structurile juridico-statale moderne: „… Europa nu-și dă simpatiile și sprijinul decât țărilor care aspirează a-și potrivi instituțiile cu instituțiile lumii civilizate.” Cum „toate instituțiile noastre sunt putrede (și) suntem chemați de a găsi o nouă organizație”, iar unirea presupunea „unificarea instituțiilor și a legilor principatelor unite”, se impunea centralizarea administrației și a puterii legislative.

Studiile juridice şi mai ales activitatea iniţială de judecător şi de avocat au fost „cea mai potrivită îndeletnicire pentru cariera de istoric” pentru A. D. Xenopol, după propria-i mărturisire şi, drept urmare, aşa cum remarca Andrei Rădulescu, i-a marcat major metoda de cercetare: „ca şi un magistrat, el se silea să hotărască în deplină cunoştinţă de cauză, să pătrundă raporturile juridice din viaţa popoarelor, să priceapă năzuinţa de a realiza ideea dreptului, să judece cât mai bine şi să înscrie în condica sa numai hotărâri drepte, date fără ură şi fără părtinire.”

Pe aceeaşi filiaţie intelectuală şi preocupare academică, dar cu inversarea perspectivei de abordare, în sensul că la el dominantă devine istoria dreptului şi a instituţiilor, iar istoria, fundalul general, pe care se grefează şi prima, Andrei Rădulescu va desăvârşi opera începută de Kogălniceanu şi continuată de A. D. Xenopol de căutare şi exprimare a elementelor unei culturi juridice româneşti. Adept al tezei lui Xenopol potrivit căreia „La noi cultura este mult mai strâns legată cu viaţa naţională decât la alte popoare, dreptul la trai al poporului român se întemeiază pe cultură”, A. Rădulescu a considerat cultura juridică „o parte a culturii naţionale”, „o formă de cultură” care la români s-a strecurat pe un fond popular puternic, cu precădere în secolul al XIX-lea. În plus, civilizaţia şi cultura găseau în viaţa juridică românească o osmoză impresionantă.

Sub influenţa ideilor şi acţiunii lui Kogălniceanu, elita politică a timpului a înțeles imperativul istoric excepțional și, recurgând la „scurtarea progresului” în condițiile precipitării conjuncturilor internaționale, nu a mai așteptat desăvârșirea evoluției economice și a trecut la construcţia rapidă a unui stat român modern, ceea ce presupunea nu numai crearea quasi ex nihilo a unor instituţii politice, ci şi confruntarea ordinii tradiţionale a societăţii româneşti cu ordinea juridică specifică unui stat modern. O atitudine negativă faţă de marea operă de codificare din 1864, similară celei exprimate de Savigny în 1814 în apărarea unui drept istoric izvorât din straturile profunde ale conştiinţei populare şi care nu putea fi în niciun caz nesocotit prin deciziile unui legiuitor ghidat după principii raţionale, nu putea fi aşteptată din partea lui Andrei Rădulescu profund îndatorat Şcolii Istorice a Dreptului din Germania, însă nu mai puţin conştient de raţiunile politice a căror contestare radicală ar fi însemnat punerea sub semnul întrebării a întregului eşafodaj care legitima şi la acea vreme dreptul românesc modern. De aceea, soluţia la care el recurge pentru a aprecia – în cele din urmă pozitiv – modernizarea juridică din secolul al XIX-lea este cea a evidenţierii unui compromis constând în adoptarea unor dispoziţii din legile străine numai în măsura în care se potriveau la starea ţării: juriştii români „se osteneau să potrivească firii noastre ceea ce luau de la străini, să lege organizarea nouă de cea veche, s-o încadreze în sistemul aflător aici, a cărui îmbunătăţire se caută; să nu năruiască dintr-o dată ceea ce a fost, să nu rupă firul tradiţiei şi culturii existente.”

Ca istoric, Andrei Rădulescu explică astfel parcursul culturii juridice româneşti până la Primul Război Mondial, un parcurs pe care însă, ca jurist, îl doreşte schimbat începând cu propriul său timp. „Este o datorie să avem legi izvorâte din nevoile şi sufletul neamului românesc, să avem doctrina şi jurisprudenţa noastră, să avem cultura care să poarte în toate manifestările ei expresia românismului. Ea trebuie să fie contribuţia noastră, originală pentru cultura universală şi titlu de mândrie ale celor ce amintesc numele Romei aci în Răsărit”. Alături de istorici precum Nicolae Iorga şi de jurişti precum Mircea Djuvara, Andrei Rădulescu se situează fără echivoc pe poziţiile unui naţionalism cultural destinat să furnizeze energiile necesare afirmării pe plan intern şi extern a unui naţionalism politic sprijinit pe „dreptul istoric” al naţiunii române. Perioada interbelică devine, astfel, perioada în care cultura juridică românească depăşeşte orizontul unei culturi mai ales istorice pentru a deveni parte a culturii politice.

Din nefericire, această perioadă a fost prea scurtă pentru a permite consolidarea şi dezvoltarea acestei direcţii. Experienţa dezastrului suferit de cultura juridică românească de-a lungul dictaturilor succedate în România, începând din 1938 şi până în 1989, l-a determinat pe Andrei Rădulescu să se reîntoarcă la istoria dreptului, căreia îi va dedica ultima perioadă a vieţii. Într-o epocă în care dreptul era transformat într-un instrument politic destinat să impună societăţii o ordine fundamental străină acesteia, însă proclamată autoritar ca fiind ”mai bună şi mai dreaptă”, cultura juridică autentică nu se putea manifesta decât prin conservarea monumentelor istoriei dreptului: iată ultimul mesaj transmis de marele savant român. Sub bagheta sa științifică, în răstimpul 1948-1958, Colectivul pentru vechiul drept românesc al Academiei Române (în cadrul căruia şi-au găsit adăpost profesional şi social multe personalităţi ale ştiinţei dreptului, „epurate” politic) a dat la iveală marile monumente scrise ale dreptului anterioare anului 1865 şi a pregătit culegerea obiceiurilor juridice ale poporului român. A fost principala formă de rezistenţă prin cultură a dreptului românesc al vremii, de păstrare a unui minimum de subsistenţă de cultură şi cercetare ştiinţifică juridică într-o epocă în care dreptul devenea pură ideologie şi puternic instrument de represiune. Ei i s-a adăugat ideea creării unui Institut de Cercetări Juridice care să-şi asume ca program „constantele dreptului” şi să depăşească astfel vicisitudinile vremurilor. Ne-am dori să credem că astăzi o asemenea epocă aparţine la rândul ei istoriei, iar direcţia imprimată culturii juridice româneşti de Andrei Rădulescu în perioada interbelică a redevenit actuală. Faţă de realităţile unei epoci marcate de globalizare şi mondializare, credem însă că în egală măsură se cuvin amintite cuvintele scrise de Savigny în urmă cu două secole: „dreptul creşte împreună cu poporul, se cristalizează cu el şi, în final, moare, atunci când poporul îşi pierde caracterul specific.” Rămâne în sarcina juriştilor români de astăzi – şi nu numai în calitatea lor exclusivă de jurişti – ca adevărul acestei formule universale a culturii juridice să nu fie verificat integral prin raportare şi la cultura juridică românească deja pe parcursul acestui secol.

Şi, în orice caz, în această perioadă a post-modernităţii şi a mondializării accelerate, plecând de la ideea lui Andrei Rădulescu că nu se poate concepe o cultură naţională completă fără una din părţile ei esenţiale, cultura juridică, să nu uităm niciodată tot constatarea lui: oricât de multe principii de drept se găsesc comune tuturor popoarelor, oricâte reguli comune s-ar edicta, oricât s-ar globaliza dreptul, tot vor mai rămâne părţi specifice fiecărei ţări, pe tărâmul legiferării şi, în orice caz, în planul interpretării, înţelegerii şi aplicării reglementărilor juridice! Pe acelea suntem ţinuţi a le identifica şi exprima ca aspect al identităţii culturale naţionale remarcată în cadrul mondializării în plină afirmare.

Prof. univ. dr. Mircea Duțu
Avocat
Directorul Institutului de Cercetări Juridice “Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române