1,297 citiri

Revoluția, regulile și românii

Radu RIZOIU

“And I pray, oh, my God, do I pray
I pray every single day
For a revolution”
What’s Up, 4 Non Blondes

În aceste zile, în care toată lumea discută despre aniversarea a 30 de ani de la Revoluția din decembrie 1989, nu cred că este deplasat să ne întrebăm care au fost idealurile care i-au animat pe miile și zecile de mii de oameni care au ieșit în stradă. Un răspuns poate fi oferit de geniala replică a lui Gheorghe Hagi: românii au vrut să le fie bine, adică să nu le mai fie rău. Dar o astfel de concluzie (oricât de chintesențială ar fi ea) nu cred că răspunde cu adevărat la întrebare: ce și-au dorit (închipuit) cei care au ieșit în stradă și au preferat moartea (sau, chiar mai rău, tortura) decât să se complacă în status quo?

Poate părea ciudat că un jurist își pune întrebări despre idealuri. Juriștii sunt percepuți ca oameni ai faptelor, ai regulilor, mai puțin ai idealurilor. Și totuși… Fraza de deschidere a principalei culegeri de texte de drept roman (Digeste, alcătuită în vremea împăratului Justinian) definește dreptul ca „meșteșug al binelui și al echității” (ius est ars boni et aequi[1]). Această definiție concisă a dreptului roman formulată de unul dintre juriștii marcanți ai epocii de aur a Imperiului roman (Celsus) la începutul secolului al II-lea al erei noastre, demonstrează că întregul sistem juridic este (ar trebui să fie) subordonat unor valori morale. De altfel, același Celsus spunea că „a cunoaște legea nu înseamnă să cunoști litera ei, ci intenția și scopul normei” (scire leges non hoc est verba earum tenere, sed vim ac potestatem[2]).

În plin Iluminism, David Hume (re)deschidea problema distincției dintre ceea ce este (is) și ceea ce ar trebui să fie (ought), pentru ca, în secolul XX, Hans Kelsen să dezvolte o întreagă teorie (numită de el „pură”) a dreptului în jurul acestui diptic: dreptul se preocupă de ceea ce ar trebui să fie (Sollen) pentru a corecta ceea ce este (Sein). Privind din această perspectivă, juristul ar trebui să fie „preotul” unor idealuri, iar nu „administratorul” unor legi.

Dar ce legătură au Celsus, Hume și Kelsen cu Revoluția din decembrie 1989 și cu românii? În 2003, Constituția României a trecut printr-un proces de revizuire. Chiar dacă revizuirea din 2003 a apărut în mijlocul unei perioade de „restaurație”, în care elitele fostului FSN redobândiseră puterea și încercau să creeze premisele unei mențineri a acesteia, unele dintre dispoziții sunt și astăzi învăluite în mister. Mă voi referi la una singură (dar crucială, în opinia mea). Articolul 1 alineatul (3) dispune astăzi că „România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate” (s.n.). Partea finală a textului nu a existat în forma inițială din 1991, ci a fost adăugată în 2003. Și astfel idealurile[3] au devenit parte a „literei” legii!

A. Idealurile (Ce vrem)

Unii comentatori extrem de avizați ai textului Constituției nu găsesc (încă) o utilitate practică a acestei adăugiri, pe care o consideră o „[c]odificare[] constituțională a unor aspecte care pot avea valoare de reper moral pentru stat și pentru conduita tuturor subiectelor de drept din cadrul său, dar care sunt lipsite de caracter normativ”[4]. Alții au o abordare pozitivistă și afirmă că „este evidentă neputinţa sau lipsa de voinţă politică a guvernanţilor care s-au succedat la putere după 1989, de a transpune cu adevărat şi deplin idealurile respective în acte normative şi alte decizii de guvernare (…). Idealurile insurecţionale din decembrie 1989 au avut ca sursă primară de afirmare revolta populară de largă participare şi reprezentare socială, dar s-au impus numai după ce au fost transpuse de către Consiliul Frontului Salvării Naţionale în decizii de guvernare”[5]. În sfârșit, alții preferă să releve complexitatea chestiunii, fără a încerca (de fapt) să ofere un răspuns concret: „[î]n ceea ce privește «idealurile Revoluției din 1989», se observă că lucrurile sunt, în același timp, mai complicate și mai simple. Dificultățile provin din faptul că evenimentul este foarte controversat și tratat, de foarte multe ori, mai degrabă emoțional decât rațional. Însăși denumirea de «Revoluție» este discutabilă, fără a mai considera momentele sale inițial și final. În multitudinea, diversitatea și rapiditatea manifestărilor, e greu de identificat o «ideație revoluționară»”[6].

Și iată cum juriștii par să nu înțeleagă importanța (practică) majoră a idealurilor (mai ales atunci când ele sunt incluse în legea fundamentală a statului). Nu pretind că voi rezolva eu (aici) o problemă atât de complicată, dar sper măcar că pot declanșa o dezbatere (reală) cu privire la o temă care mi se pare expediată în derizoriu pe nedrept. În definitiv, măcar acum, la 30 de ani de la Revoluție și la mai mult de 15 ani de la revizuirea Constituției cred că este necesar să începem să discutăm la modul serios[7] despre aceste idealuri.

În primul rând, calificarea (constituțională a) evenimentelor din decembrie 1989 ca reprezentând o „revoluție” reprezintă un element important[8]. Chiar dacă termenul pare a legitima o anumită privire asupra istoriei, el sugerează de asemenea și existența unei mișcări populare și a unor idealuri care au animat-o. Din păcate, nu există (încă) un studiu istoric dedicat analizei (sociologice a) dorințelor oamenilor ieșiți în stradă la Timișoara, București sau în alte orașe[9]ale țării în acele zile. De altfel, ar fi extrem de greu de găsit dovezi contemporane evenimentelor, căci nimeni nu avea timp de așa ceva atunci. Putem însă să intuim care erau aceste „idealuri” din parcurgerea unor documente (programatice sau normative[10]) ale perioadei.

O analiză a documentelor Revoluției reprezintă un demers istoriografic complex și nu am nici pregătirea, nici resursele pentru a-l întreprinde. Dar voi folosi metoda „leneșului”: voi extrage un „eșantion semnificativ” din aceste documente: primele 10 decrete-legi emise în decembrie 1989 de către Consiliul Frontului Salvării Naționale, respectiv documentele inițiale (19-20 decembrie 1989) ale revoluționarilor timișoreni (Frontul Democrat Român) și formalizarea lor din martie 1990 sub forma Proclamației de la Timișoara. În acest fel putem urmări atât discursul „oficial” care s-a transformat în bazele constituționale ale noului regim politic[11], cât și discursul originar (dar rămas „dizident”). Elementele comune ale celor două discursuri pot contura care au fost idealurile urmărite.

Să începem cu „discursul oficial”[12]. În primele 10 decrete-legi emise de către CFSN între 26 și 31 decembrie 1989, patru se concentrează pe abrogarea unor acte normative. De altfel, primul astfel de act este un act de abrogare. Dacă urmărim succesiunea lor, observăm că prin Decretul-Lege nr. 1/1989 sunt abrogate legi referitoare la libertatea de stabilire a persoanelor, libertatea personală (interzicerea avortului), libertatea de exprimare (modul de adresare și folosirea mijloacelor de multiplicare a documentelor), libertatea vieții private (dispariția reglementării unei diete raționale) și libertatea de a munci (desființarea unor prelevări obligatorii din salarii). Câteva zile mai târziu, prin Decretul-Lege nr. 4/1989 se abrogă acte care limitau libertatea de a intra în legătură cu străinii (inclusiv de a deține valută) și libertatea de circulație (limitările de a circula cu anumite autoturisme duminica sau interdicția de a achiziționa combustibil de un anumit tip). Tot chestiuni care țineau de dreptul la libera circulație au fost abrogate și prin Decretul-Lege nr. 6/1989. În sfârșit, Decretul-Lege nr. 9/1989, pe lângă o serie de dispoziții legate de proprietate (inclusiv dreptul la moștenire) și de relațiile de muncă (inclusiv obligativitatea muncii), se abrogă și chestiuni care țin de libertatea de a te căsători cu un străin, de a circula liber în afara țării sau de a ți se recunoaște confesiunea religioasă.

Încă din Comunicatul către țară din 22 decembrie 1989, se face referire la idealul de „a reinstaura societatea civilă în România, garantând triumful democraţiei, libertăţii şi demnităţii tuturor locuitorilor ţării”. În ceea ce privește documentul programatic al noii puteri, Decretul-Lege nr. 2/1989, acesta vorbea despre „aspirațiil[e] celor mai largi mase de oameni ai țării la o viață liberă și demnă”, la „scopul instaurării democrației și libertății” și la „asigurarea și apărarea drepturilor fundamentale ale omului și cetățeanului”. Pornind de la aceste idealuri, se urmărea, între altele, „promovarea unei ideologii umaniste și democrate, a adevăratelor valori ale umanității”.

Dar, așa cum foarte bine sesiza un comentator, „[d]acă vorbim de idealurile revoltei populare din decembrie 1989, nu le putem lega exclusiv şi automat de Comunicatul FSN dat publicităţii în seara zilei de 22 decembrie 1989, care cuprindea obiectivele enunţate de noul organism al puterii, reluate ulterior în Decretul-lege nr. 2/1989, deoarece comunicatul şi, respectiv, decretul-lege reflectau oscilaţia noii structuri de guvernare între poziţionarea ei alături de politica de glasnost şi perestroika ale statului sovietic şi de statul de drept socialist, fundamentat printr-o construcţie teoretică fără conţinut real de către Mihail Gorbaciov, conducătorul Partidului Comunist al Uniunii Sovietice şi statornicirea unui sistem democratic pluralist de guvernământ, de tip occidental. Revolta poporului român împotriva severei politici de austeritate economică şi a regimului politic represiv nu şi-a propus înlocuirea acestora cu pachetul de reforme sovietice inițiate de Mihail Gorbaciov, (…) care mențineau neștirbit rolul conducător al partidului comunist, ci cu principiile fundamentale ale statului de drept şi ale democraţiei constituţionale occidentale care aşezau cetăţeanul în centrul puterii, ca deţinător suveran al acesteia şi beneficiar unic al ei”[13].

De fapt, singurul document (oarecum) contemporan Revoluției și care vorbește explicit de „idealuri” este Proclamația de la Timișoara[14]. Deși textul ei a apărut abia în martie 1990, „rădăcinile” ideilor (idealurilor) cuprinse în Proclamație se regăsesc într-un document contemporan Revoluției, tipărit în 20 decembrie 1989 de Comitetul de Acțiune al Frontului Democratic Român[15]. Acolo se vorbea despre democratizarea țării și demisia lui Nicolae Ceaușescu, dar și despre alegeri libere, libertatea de exprimare, libertatea de circulație, drepturile omului, libertatea manifestațiilor publice, libertatea cultelor. Din cele 10 puncte din acest „fluturaș” doar trei nu priveau în mod direct libertatea (punctul 6 se referea la revitalizarea economiei, punctul 7 la reforma învățământului și punctul 10 la îmbunătățirea sănătății și alimentației)[16]. Ceea ce lipsește din acest document este o luare clară de poziție cu privire la comunism, dar faptul este explicabil pentru că punctajul fusese folosit pentru a negocia tocmai cu reprezentanții trimiși de Guvernul PCR la Timișoara. Citind însă revendicările, era evident că implementarea lor ar fi condus la dispariția organizării statului socialist așa cum exista el atunci (și nu doar la o formă locală de perestroika)[17].

S-a afirmat că idealul Revoluției ar fi fost interzicerea oricărei forme de autoritarism personal (dictatură)[18]. Celebrul slogan „Jos comunismul!” care a urmat imediat scandărilor îndreptate împotriva persoanei dictatorului, poate fi privit și dintr-o altă perspectivă. Oamenii nu doreau neapărat o schimbare de idealuri; idealurile comunismului sunau bine în continuare. Problema era cu punerea în practică a acestor idealuri, iar comunismul ajunsese să fie asociat cu lipsurile unei mari părți a populației și apariția unor indivizi aflați în poziții privilegiate. Așa cum se încetățenise în epocă, „PCR” nu mai era doar acronimul partidului unic, ci și al popularei triade „pile, cunoștințe, relații”[19]. Așadar oamenii doreau ca un sistem corupt să fie înlocuit cu domnia legii, adică să nu mai existe reguli aplicabile doar celor care nu au acces la resurse (și care le pot nesocoti fără teamă).

Citit în această „cheie”, îndemnul își relevă o fațetă non-ideologică: ceea ce își doreau oamenii era ca fiecare să se poată manifesta liber și să-și croiască propria cale, fiecare să aibă aceleași oportunități de dezvoltare personală. Comunismul era privit nu ca ideologie, ci ca un sistem birocratic construit pornind de la o ideologie. Punctul 1 al Proclamației de la Timișoara vorbește despre un „sistem social totalitar și falimentar”. Punctul 5 al aceleiași Proclamații face distincția între PCR și ideea de partid comunist și asociază PCR cu „nomenclatura sa, degenerând în fascism roșu”. Este adevărat că se poate susține (precum Hayek) faptul că ideologia comunistă „pură” este atât de utopică încât nu poate fi pusă în operă într-o societate reală. Dar oamenii își doreau pur și simplu libertate în sensul cel mai concret.

B. Regulile (Cum vrem)

Este poate simptomatic pentru dezvoltarea sistemului de reguli după decembrie 1989 în România faptul că în Constituție nu există evocat un principiu general al libertății, când, de fapt, aceasta este exact ceea ce au cerut oamenii în stradă în acele zile. Avem „drepturi și libertăți” individuale, dar nu un principiu general al libertății. S-ar putea ca de vină să fie și cei 50 de ani în care dreptul a fost studiat ca un sistem menit să organizeze societatea „pe baze științifice”, pentru a nu permite „pierderile” cauzate de prea multă libertate individuală. „Părinții fondatori” care au redactat textele constituționale erau cu toții educați în această linie de gândire și astfel sunt explicabile o serie de accente etatiste.

De exemplu, putem compara regula din articolul 15 alineatul (1) din Constituția României („Cetăţenii beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea”) cu textul Amendamentului IX din finalul Bill of Rights inclus în Constituția Statelor Unite ale Americii („The enumeration in the Constitution, of certain rights, shall not be construed to deny or disparage others retained by the people”). La noi, libertățile sunt limitate de includerea lor într-un text de lege; la americani ele reprezintă regula[20].

Așadar, dacă libertatea (individuală) este (măcar) unul dintre idealurile Revoluției din decembrie 1989, întreaga paradigmă etatistă este răsturnată. Așa cum spunea un comentator extrem de avizat, „Poporul nu a mai vrut ca drepturile și libertățile fiecărui individ să poată fi sacrificate în numele unui bine transcendent, al unei societăți ideale, compusă din oameni noi, la rândul lor ideali, radical diferiți de cei care trăiesc aici și acum. Revoluțiile anticomuniste au fost făcute în numele prezentului, nu al vreunui viitor idealizat. Drepturile și libertățile de acum și de aici au fost prezervate prin limitarea puterii societății înseși de a le suprima pentru realizarea unui viitor oarecare, pretins a fi mai bun pentru toți, dar sacrificând viața concretă a fiecăruia”[21]. Și atunci, unde mai au loc regulile dacă fiecare poate face (tot) ceea ce vrea?

Altfel spus: poate fi imaginată o situație în care regulile să poată coexista cu libertatea? Sir Isaiah Berlin a analizat libertatea din două unghiuri diferite (dar complementare)[22]. Există o „libertate negativă” în sensul în care nu există opreliști sau obstacole puse de alții care să ne limiteze libertatea de acțiune. Între aceste obstacole se numără și propriile noastre prejudecăți sau plăceri. Este libertatea lui „fac ce vreau”. Dar există și o „libertate pozitivă”, cea în temeiul căreia putem face (tot) ceea ce ne propunem în mod conștient și asumat. Această formă de libertate presupune un subiect conștient de rolul său în societate și de moralitatea acțiunilor sale. Este libertatea lui „știu ce fac”. Libertatea despre care vorbește Proclamația de la Timișoara nu este o libertate negativă, ci una pozitivă.

Într-o societate umană (organizată), regulile sunt cele menite să asigure coeziunea grupului. Libertatea nu poate fi imaginată fără reguli. Din acest punct de vedere, Robinson Crusoe nu era liber pe insula sa pustie. El avea o libertate negativă, dar îi lipsea libertatea pozitivă. Abia când a apărut Vineri și au stabilit un mod de conviețuire împreună, Robinson a devenit liber. Libertatea nu înseamnă anarhie, iar documentele revoluționare din 1989 fac cu toate referire la modul de organizare a muncii și a administrației (chiar dacă vorbesc despre eliminarea unor restricții în aceste domenii sau de impunerea unor excluderi precum celebrul punct 8 al Proclamației de la Timișoara).

John Stuart Mill spunea cândva că libertatea ta se oprește acolo unde începe libertatea celorlalți. Atunci când recunoști tuturor același grad de libertate, este obligat să recunoști că aceste libertăți nu sunt nelimitate pentru că ar fi imposibil. Ele se intercondiționează reciproc: dacă tu trebuie să-mi recunoști libertatea, atunci și eu trebuie să o recunosc pe a ta. Suntem amândoi ființe umane, deci indivizi înzestrați cu rațiune cărora le este recunoscută libertatea (liberul arbitru). De unde știm însă unde se termină libertatea fiecăruia? Regulile sunt cele care oferă instrumentele de determinare a limitelor libertății. Ele fixează granițele libertății fiecărui individ în cadrul unui grup.

Înțelegerea rolului constructiv al regulilor poate schimba percepția comună a regulilor văzute doar prin prisma coerciției. Regulile ar trebui respectate pentru că sunt bune (utile?), iar nu pentru că nerespectarea lor este pedepsită. Pentru aceasta, însă, este necesar să credem în utilitatea lor. Dacă nu credem în reguli, adică în respectarea regulilor de bună voie, construirea lor este un efort ca al meșterului Manole, care cere sacrificii umane pentru a rezista. Sacrificiul de sânge menit să asigure soliditatea unei construcții este însă un obicei păgân: pentru creștini sacrificiul de pe Cruce ar trebui să fi fost suficient. El presupune însă înțelegerea celorlalți, adică admiterea libertății celorlalți și ajustarea propriei libertăți prin raportare la această realitate socială.

Dacă luăm regulile în serios, atunci putem să începem să construim un sistem de reguli pe baze solide. Dreptul nu va mai fi „apanajul claselor aflate la putere”, modificat de îndată ce structura puterii se schimbă, ci o matrice neutră a organizării cooperării în cadrul grupului. Altfel spus: fiecare individ poate face orice își dorește cât timp nu-i deranjează pe ceilalți; când însă va dori să interacționeze cu alți indivizi, el va trebui să respecte un „cod” de comportament general acceptat. Principiul de bază va fi regula bunului simț.

C. Românii (Ce putem)

Într-un comentariu extrem de percutant[23] (și pe care mărturisesc că mi-am dorit să-l provoc) la primele mele texte pe acest subiect, profesorul Lucian Bojin a susținut că modelul nostru cultural, imaginea pe care să o folosim drept model al construcției noului sistem de reguli ar trebui să fie „imaginea pe care ar merita-o Revoluția din decembrie 1989”. Poate că nu este lipsit de importanță faptul că profesorul Bojin predă la Facultatea de Drept a Universității de Vest din Timișoara!

Ideea unei atitudini critice față de modelul (capitalist) occidental a existat încă din Proclamația de la Timișoara, unde punctul 10 avertiza că „nu dorim copierea sistemelor capitaliste occidentale, care își au neajunsurile și inechitățile lor”. În schimb, același text afirma că „Suntem însă categoric în favoarea ideii de inițiativă particulară” și, în consecință, se propunea „experimentarea în județul Timiș a unui model de economie de piață” (punctul 11).

Raportarea la modelul occidental nu presupune copierea acestuia pentru simplul motiv că fiecare sistem s-a dezvoltat în timp și a dobândit o serie de particularități date de acea evoluție. Oare cum am putea copia sistemul parlamentar britanic în care membrii uneia dintre Camere trebuie să dețină titluri nobiliare? Sau sistemul american de alegere a președintelui de către electori desemnați pe sistemul „the winner takes it all”? Până și sistemul semiprezidențial francez și-a dovedit limitele când a fost transplantat în Constituția României. Dar oare ar fi de neimaginat să preluăm modul în care parlamentarul englez ține în mod real legătura cu alegătorii săi în timpul mandatului? Sau modul de organizare a anchetelor parlamentare în Statele Unite ale Americii? Ori modelul administrației profesioniste franceze școlite de o instituție specializată și apolitică și care rezistă alternanțelor politice? Așa cum spune și Proclamația de la Timișoara, ne dorim principiile decantate de aceste societăți, nu neapărat modelul exact de implementare[24].

Evident că aceste lucruri necesită (și) modificări legislative. Dar unele aspecte se pot construi fără a modifica actuala armătură constituțională. În acest punct, eu cred că idealurile Revoluției din decembrie 1989 ar putea să ofere o soluție elegantă de „renovare” a instituțiilor existente. Nu scrie nicăieri că funcționarii publici nu trebuie angajați pe criterii de competență și că nu poate fi instituit un sistem profesionist de educație în arta administrației. Or, între idealurile revoluționare se număra și „competența specialiștilor de care dispune[m]”, respectiv „promovarea (…) competenței”. O vreme, competențele administrative s-au regăsit la funcționarii educați în sistemul comunist. (Mai țineți minte cum era invidiat PSD pentru că avea un organizator „cu școală” precum Octav Cozmâncă?) După 30 de ani, majoritatea au ieșit la pensie. Cine educă noile generații de funcționari publici? Institutul Național de Administrație, care a ajuns să aibă doar denumirea inspirată din cea a celebrei École Nationale d’Administration și care mai mult s-a restructurat decât s-a ocupat de un program coerent de perfecționare în administrație?

Profesorul Bojin mai aduce în discuție un argument important: ideea „vălului ignoranței” care, în opinia lui John Rawls, ar trebui să anime activitatea forului legislativ. Conform acestei idei, cel care propune/adoptă o regulă ar trebui să plece de la prezumția că acea regulă nu i se va aplica niciodată (pentru a fi siguri că nu se creează vreun conflict de interese). Eu aș spune că această abordare (oricât de tentantă este) ar trebui privită cu circumspecție (cel puțin în actualul context). Legiuitorul nu trebuie să fie nepăsător în privința textelor discutate, ci ar trebui să fie foarte implicat. Dar implicarea ar trebui să vizeze o postură în care redactorul regulii să se gândească tocmai că regula i se va aplica, dar că se va aplica și tuturor celorlalți (inclusiv opozanților). Cred că o astfel de răsturnare de paradigmă ar fi benefică pentru calitatea legii. Legiuitorul nu se va mai gândi doar dintr-o perspectivă personală („îmi convine”), ci și în plan sistemic („nu mă deranjează să profite și altora, inclusiv adversarilor mei”). Dacă am trata regulile în mod instrumental, iar nu ca piedici în atingerea unor obiective personale, ar mai fi relevantă compunerea unor completuri de la Înalta Curte de Casație și Justiție? Ar mai fi fost o miză să se modifice procedura de promovare a judecătorilor la aceeași Înaltă Curte de Casație și Justiție până când singurul criteriu a ajuns să fie dacă te plac suficienți membri ai Consiliului Superior al Magistraturii?

Singura rezervă pe care aș avea-o este legată de personificarea legiuitorului. Dacă îi cerem legiuitorului să se pună în pielea subiectului legii oare nu ajungem ca acesta să fie mai degrabă atent să se diferențieze de restul oamenilor, făcând astfel legiferarea să fie desprinsă de popor („lasă-i pe fraieri să respecte regulile, noi ne facem un set de reguli diferite”). În definitiv, Parlamentul este alcătuit din indivizi, fiecare cu viața, aspirațiile și nevoile proprii unui individ. Oare nu riscăm să transformăm legiferarea într-o chestiune mai degrabă privată? Cine mai reprezintă oare Statul în această ecuație? Cine mai asigură urmărirea interesului public? Mi-e teamă că de mai multe decenii „interesul public” a devenit o simplă etichetă asociată unor decizii prin care se dorește limitarea drepturilor individuale în beneficiul unui grup care se erijează în „depozitarii” interesului general. Fără a nega importanța unei raportări continue la interesul general (în lipsa lui, însăși societatea s-ar dezagrega), nu pot să nu observ că cel mai adesea acest interes este servit atunci când sunt avute în vedere interesele particulare ale tuturor. În măsura în care fiecare individ înțelege utilitatea unei limitări a libertății sale pentru a asigura tocmai garantarea libertății rămase, putem vorbi cu adevărat de un cetățean, adică de un membru al comunității care nu se gândește în mod egoist la interesul său conjunctural.

Ultimii ani ne demonstrează, prin multiplicarea mecanismelor de organizare spontană a indivizilor, că indivizii pot coopera în grupuri mari chiar și dacă nu se cunosc și nu sunt „dirijați” de un aparat etatic. Uber, Airbnb, Kickstarter sunt doar câteva exemple de sisteme care s-au creat în lipsa (uneori, în pofida) vreunei implicări statale. Ele au identificat nevoi reale ale indivizilor și apoi au facilitat comunicarea directă dintre aceștia în vederea găsirii unei soluții de cooperare acceptate de toți indivizii implicați. Mai mult, ele au demonstrat că indivizii pot crea sisteme de acțiune comună care să fie mai bune decât sistemele puse la dispoziție de către stat printr-o organizare de tip tradițional: acordarea de monopoluri supuse autorizării și supravegherii.

Iar celebrul îndemn „Întăriți-vă statul” nu înseamnă extinderea administrației cu diluarea eficienței sale, ci, dimpotrivă, o optimizare a aparatului administrativ bazată pe o profesionalizare a funcționarilor publici și pe politici publice și strategii menite să identifice nevoile (reale ale) indivizilor, iar nu (ipotetice) nevoi ale Leviatanului etatic. Diferitele manifestări de nesupunere civică (de la ascensiunea improbabilă a lui Donald Trump la Casa Albă la comedia erorilor care va realiza Brexitul) pot fi privite ca o revoltă a individului împotriva unui sistem de control birocratic anchilozat într-un secol care s-a sfârșit de ceva timp. Dacă Statul refuză să înțeleagă că trebuie să se reinventeze și să răspundă cererilor cetățenești, iar nu propriei perpetuări, el riscă să se vadă „ocolit” de noile tehnologii.

S-a ajuns astăzi ca statul să-și dorească un control asupra „societății civile” în sensul de a decide cine este membru „certificat” al acesteia și cine nu. Recentele înăspriri ale legislației privind finanțarea acestor organizații din Rusia (dar și discuțiile de la noi cu privire la modificarea regulilor privind finanțarea asociațiilor și fundațiilor), controversele legate de alegerea unor membri ai societății civile în diferite instituții de stat (de exemplu, în Consiliul Superior al Magistraturii), arbitrariul acordării statutului de organizație de interes public unor asociații pentru a le asigura accesul la numite resurse publice sunt numai câteva exemple care demonstrează că statul își dorește un „monopol” al discursului public. Or, societatea civilă este menită tocmai să fie o contrapondere a statului, nu să fie o anexă a acestuia…

Dar ce legătură au idealurile Revoluției din decembrie 1989 cu regulile și cu crizele zilnice din ziua de astăzi? Eu cred că apelul la valorile menționate, în special la libertatea (pozitivă a) individului, poate oferi o cale de ieșire din cercul vicios al conflictelor actuale care au produs o sciziune profundă în întreaga societate românească. În definitiv, multiplele dispute pot fi grupate într-un conflict generalizat între două „tabere”: una care se grupează în jurul ideii de „stat” (de la politicieni care își doresc puterea mai mult pentru avantajele materiale decât pentru capacitatea de a defini politici publice până la persoana care s-a născut într-o zonă defavorizată unde singurul venit previzibil poate fi asigurat de o instituție a statului), iar cealaltă în jurul ideii de „inițiativă particulară”[25] (de la directorul de corporație care oscilează între dorința de a conduce mai mulți oameni și grijile date de „poticile companiei” până la idealistul angajat într-o organizație neguvernamentală care își dorește să vadă o schimbare în jur care să fie declanșată de acțiunile sale)[26]. Ambele tabere au argumente valabile, dar și unele idei reprobabile.

Oare ar fi utopic să ne imaginăm o cale prin care cele două idei se pot completa una pe cealaltă în loc să-și pretindă fiecare exclusivitatea? Dacă statul s-ar raporta la nevoile indivizilor în definirea propriilor strategii (politice și administrative), iar particularii s-ar raporta la aceleași nevoi în acțiunile lor (comerciale sau de binefacere) oare nu ar putea fi găsită o cale de cooperare? Multiplele adaptări ale afacerilor moderne au demonstrat că ignorarea dorințelor consumatorilor poate reprezenta biletul pentru un faliment rapid. Oare instituțiile publice (și societățile care beneficiază de monopoluri acordate de acestea) ar trebui să fie scutite de respectarea regulilor pieței? O reorientare a statului către individ ar putea să ofere prilejul unei „păci sociale” menite să permită (re)construirea unor instituții eficiente.

Ce rol pot avea niște idealuri într-un plan atât de „utilitarist”? Cred că inițierea unui proces de redefinire a rolului statului poate porni și de la Curtea Constituțională care să ofere „viață” idealurilor menționate de art. 1 alin. (3) din Constituție în sensul de a interpreta o serie de reguli (legi) redactate pe un model etatist al preeminenței statului asupra individului în sensul schimbării de accent dinspre stat spre individ. În acest fel poate fi declanșat un proces (care va dura mai mulți ani, deci o anumită componență a Curții Constituționale nu este relevantă) care să conducă la redefinirea rolului statului în societate.

Cred că idealurile Revoluției din decembrie 1989, și în special idealul de libertate (pozitivă), ar putea să ne ajute în definirea tipului de reguli pe care Statul secolului XXI ar trebui să le adopte pentru a fi respectate și de membrii Generației Z, nu numai de Baby Boomers și Millennials. Și după 30 de ani, Revoluția continuă astfel să ne „învețe” că scopul unei bune administrări este să răspundă nevoilor celor administrați, iar nu să-i dirijeze în direcția pe care administratorii o consideră benefică (pentru administratori). Poate că în aceasta constă „revoluția perpetuă” despre care vorbeau ideologii marxism-leninismului…

Notă: Țin să mulțumesc domnului Florian Răzvan-Mihalcea (președintele Societății Timișoara) și doamnei Alexandra Răzvan-Mihalcea pentru informațiile oferite cu privire la perioada decembrie 1989 – martie 1990 în Timișoara.


[1] D. 1.1.1
[2] D. 1.3.17
[3] Istoria redactării acestui text este una extrem de interesantă, cu o dispută între senatorul Vasile Duță (la acea vreme, PSD) și deputatul Avram Filipaș (PD). Primul își dorea un text care să facă trimitere la orientarea anticomunistă a Revoluției din 1989, în timp ce al doilea susținea că idealurile sunt simple valori, fără aplicabilitate practică. În final, disputa s-a tranșat prin redactarea textului în forma actuală de către deputatul Valer Dorneanu (PSD). A se vedea M. Constantinescu, M. Amzulescu, Cum s-a revizuit Constituția României. Procesul de revizuire a Constituției din 1991, editura Pământul, București, 2005, p. 361-368 și p. 386.
[4] I. Muraru, E.-S. Tănăsescu, Consacrarea valorilor supreme, în I. Muraru, E.-S. Tănăsescu (coord.), Constituția României. Comentariu pe articole, ediția 2 revizuită și adăugită, editura C.H. Beck, București, 2019, p. 17.
[5] C. Ionescu, Constituționalizarea tradițiilor democratice ale poporului român și a idealurilor Revoluției din 1989, în C. Ionescu, C.A. Dumitrescu (coord.), Constituția României. Comentarii și explicații, editura C.H. Beck, București, 2017, p. 35
[6] G. Gîrleșteanu, Tradițiile democratice ale poporului român și idealurile Revoluției din decembrie 1989, în G. Gîrleșteanu (coord.), Tradițiile democratice ale poporului român și idealurile Revoluției din decembrie 1989, editura Universul Juridic, București, 2015, p. 11.
[7] R. Dworkin, Taking Rights Seriously, Harvard University Press, 1977. Trimiterea nu este făcută „în mod ușuratic”, dacă ținem seama de faptul că ideea-forță a cărții lui Dworkin este aceea că trebuie mereu (când aplicăm legea) să ne raportăm la primatul drepturilor individului în raporturile sale cu Statul.
[8] Pentru o discuție (destul de eclectică) în favoarea unei terminologii revoluționare, a se vedea C. Hlihor, Decembrie 1989. Percepție și interpretare istorică, în C. Hlihor (coord.), Revoluția română din decembrie 1989 și percepția ei în mentalul colectiv. Obiectivitate și subiectivitate. Neutralitate și părtinire. Studii, editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2014, p. 13-126.
[9] Pentru o încercare notabilă de reconstrucție post factum, dar care arată că efortul poate fi ușor redus la simplă metaforă, a se vedea A. Teodorescu Calotă, Eseu despre Revoluția din Decembrie 1989: « les jeux sont faits; rien ne va plus », în G. Gîrleșteanu (coord.), op. cit., p. 161-169.
[10] Nu cred că trebuie să ne limităm doar la documentele cu valoare juridică obligatorie, așa cum sugerează profesorul Ionescu: „Nu este suficient ca populaţia revoltată să-şi afirme anumite idealuri sau cerinţe sociale prin manifestări violente sau nonviolente. Este necesar ca idealurile insurecţionale să capete forma unor decizii general obligatorii şi să fie acceptate ca atare de comunitatea cetăţenilor ţării. În formă pură, idealurile nu au valoare de recunoaştere ca model sau standard de conduită decât dacă sunt impuse prin decizii statale. Altfel, idealurile se reduc la stadiul de aspiraţii” (C. Ionescu, Legalitate vs. oportunitate în preluarea tradiţiilor democratice ale sistemului politic românesc, în „Curierul judiciar” nr. 1/2014). Dacă ar fi fost așa, textul ar fi făcut trimitere directă la Comunicatul către țară și/sau la Decretul-Lege nr. 2/1989…
[11] De altfel, discursurile din Parlament din 18 iunie 2003 când s-a dezbătut legea de revizuire a Constituției sugerează că o parte dintre personajele centrale în procesul de revizuire considerau că însăși Constituția din 1991 „a consacrat, la nivelul aşezământului fundamental al statului, idealurile Revoluţiei române din 1989” (Valer Dorneanu), respectiv „a consacrat în plan juridic idealurile şi năzuinţele milioanelor de români pentru înlăturarea sistemului dictatorial comunist şi înlocuirea lui cu statul de drept, pentru suprimarea hegemoniei şi înlocuirea acesteia cu pluralismul politic, pentru înlocuirea sistemului economic hipercentralizat cu o economie de piaţă” (Adrian Năstase, preluând ideea de deschidere din expunerea de motive a proiectului de lege redactată de Guvernul pe care îl conducea la acea vreme). A se vedea stenograma ședinței aici. În această viziune, referirea din textul revizuit apare ca fiind un simplu pleonasm…
[12] Unii autori par a considera că doar acest discurs alcătuiește „blocul de constituționalitate” la care ar face trimitere textul. I. Muraru, A. Muraru, O posibilă interpretare a art. 1 alin. (3) din Constituţie, în „Curierul judiciar” nr. 6/2014.
[13] C. Ionescu, op. cit., p. 35
[14] Textul Proclamației poate fi consultat aici.
[15] O fotografie poate fi accesată aici. Povestea acestui „fluturaș” pornește de la o serie de revendicări așternute pe hârtie de către reprezentanții revoluționarilor timișoreni în data de 20 decembrie 1989 la solicitarea premierului de atunci, Constantin Dăscălescu, venit la Timișoara să discute revendicările revoluționarilor.
[16] Este remarcabil cum lista acelor revendicări își găsește și astăzi ecouri în dezbaterile publice contemporane…
[17] De altfel, o analiză similară este întreprinsă și de profesorul Dănișor: „constatăm că cele două declarații revoluționare, cea de la Timișoara din martie 1990 și cea a Consiliului Frontului Salvării Naționale (FSN), sunt atât de diferite ca scopuri încât pare că au existat două revoluții, prima vădit anticomunistă (…), cea de a doua doar anticeaușistă”. D.C. Dănișor, Dreptul și revoluția (II), în „Revista de Drept Public” nr. 2/2017.
[18] M. Guțan, Transplantul constituțional și obsesia modelului semiprezidențial francez în România contemporană (II), în „Pandectele Romane” nr. 7/2010
[19] C.A. Stoica, România continuă. Schimbare și adaptare în comunism și postcomunism, editura Humanitas, București, 2018, p. 140-168: „Pentru mulţi români, „a avea relaţii“ ori „a avea pile“ rămâne o condiţie necesară pentru rezolvarea multor probleme personale chiar şi după căderea regimului Ceauşescu. In procesul tranziţiei la democraţie şi economie de piaţă ne-am fi aşteptat ca importanţa acestor relaţii sociale să scadă. Conform unor sociologi, legăturile sociale specifice perioadei comuniste nu numai că au supravieţuit tranziţiei, ci chiar au devenit stâlpi de susţinere ai noilor instituţii economice şi politice din Europa de Est” (idem, p. 140). Adde S. Giurgeanu, PCR – Pile, Cunoştinţe şi Relaţii, disponibil la aici.
[20] Discuția este mai complicată, dar pentru scopul eseului de față am ales să îngroș tușele.
[21] D.C. Dănișor, Considerații critice asupra limitelor competenței de revizuire a Constituției României, în „Revista de Drept Constituțional” nr. 1/2018
[22] I. Berlin, Two Concepts of Liberty, în I. Berlin (H. Hardy, ed.), Liberty, Oxford University Press, Oxford, 2017, p. 166 sqq.
[23] L. Bojin, Reguli, putere și imagini în societate. O replică pentru colegii mei Radu Rizoiu și Florentin Țuca, disponibil aici.
[24] Pe de altă parte, nu trebuie să reinventăm roata de fiecare dată doar pentru a fi originali.
[25] Am preluat acești termeni din limbajul perioadei revoluționare…
[26] Sunt conștient că falia nu este atât de netă. Există, de exemplu, și tipologia directorului de companie care își realizează majoritatea veniturilor din afaceri cu statul și care se crede obligat să discute în limbaj „politic” pentru a fi înțeles de către interlocutor. Dar eroarea este dată de considerarea ca implicită a politicii în administrarea bunurilor publice. Administrația ar trebui să fie apolitică.


Av. conf. univ. dr. Radu Rizoiu
Facultatea de Drept, Universitatea din București
RIZOIU & POENARU LAW FIRM