În calitate de invitat special la Gala Premiilor Științifice a Uniunii Juriștilor din România pentru anul 2019, prof. univ. dr. Ion Traian Ștefănescu a rostit în mod liber următoarea alocuțiune (care a fost revăzută lexical):

Am să fiu extrem de concis, pe de-o parte datorită rațiunilor de timp propriu-zise, dar și determinat de faptul că sunt extrem de răcit.

După cum este cunoscut, Karl Marx considera munca drept o marfă. Munca era vândută proprietarului. Ca urmare se năștea conflictul ireductibil dintre muncă și capital, care trebuia să se soldeze mai devreme sau mai târziu cu revoluția proletară, prin urmare cu schimbarea orânduirii sociale – de la capitalism la socialism. Este o teză care nu își găsește corespondent în lumea de azi. Alte teze ale lui Marx sunt valabile.

În 1945, Organizația Internațională a Muncii – cea mai veche organizație internațională și singura care are componență tripartită (guvern, sindicate, patronat) a înscris în preambulul Constituției sale o apreciere diametral opusă: munca nu este o marfă, este ideea care a fost reafirmată în iunie 2019 cu prilejul aniversării a 100 de ani de existență a Organizației Internaționale a Muncii.

Apare ca neîndoielnic că în această dilemă care dăinuie de atâta amar de timp, dacă munca este sau nu o marfă, pot să existe în continuare opinii diferite și ele și apar frecvent în rândul economiștilor. Dar daca ne referim la statele membre ale OIM, ele au îndatorirea, în calitatea lor de legiuitori, să elaboreze legislația muncii pornind de la precizarea constituțională că munca nu este o marfă.

De-a lungul secolului XX, veșmântul juridic pentru muncă a fost, de regulă, contractual individual de muncă. În aceeași logică, și Codul român al muncii se referă exclusiv la raporturile juridice de muncă născute din contractul individual de muncă.

În condițiile globalizării, schimbărilor tehnologice rapide și ale revoluției digitale, au apărut noi aranjamente contractuale pentru prestarea muncii. Sunt transformări care s-au produs cu deosebire după 1990, dar cu o rapiditate teribilă începând cu 2008, anul debutului marii crize economie.

Nu este prima dată când au loc asemenea transformări cerute de viața economică, sub aspectul acoperirii lor juridice. Numai că de această dată transformările sunt teribil de rapide și nu sunt simple cosmetizări, sunt transformări de fond.

În Uniunea Europeană s-au produs schimbări majore insuficient abordate în doctrina noastră juridică. Mă refer la următoarele:

– Directivele în materie socială cuprind în ultimii ani următoarea formulare: raporturile juridice de muncă născute pe baza contractului individual de muncă “și alte raporturi juridice de muncă”. Așadar, există raporturi juridice de muncă distincte și care nu pot avea ca sorginte în sistemul dreptului nostru decât un contract civil sau administrativ ori, în alte sisteme de drept, un contract comercial.

Fără a fi cazul de a mă referi pe larg la această problemă, este clar că trebuie să spargem anumite obișnuințe ale trecutului: contractual civil de prestări de servicii care implică prestarea unei munci poate să dea naștere unui raport juridic de muncă. La fel un contract administrativ.

– Conceptul de salariat a fost părăsit, în favoarea conceptului de lucrător. Este vorba de un concept mult mai larg care îl include și pe cel de salariat, dar vizează și alte tipuri de aranjamente contractuale în cazul în care implică prestarea unei munci. S-a încercat consacrarea printr-o directivă din acest an a conceptului de lucrător (care ca propunere prevedea că este vorba despre o persoană care lucrează pentru alta în schimbul unei remunerații sub coordonarea acesteia – nu subordonarea juridică!), dar nu s-a reușit, neîntrunindu-se acordul tuturor statelor membre. De aceea, lucrătorul trebuie să fie înțeles în continuare ca un concept rezultat din hotărârile adoptate în diverse spețe de Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

– Subordonarea juridică, așa cum am arătat, este acceptată ca o noțiune diminuată ca intensitate sau chiar înlocuită de termenul “coordonare” (puterea celui care într-un raport juridic de muncă este în cunoștință de cauză cu privire la ce trebuie făcut și îi aduce la cunoștința celuilalt, care prestează munca, obiectivele de realizat). Este adevărat că noile aranjamente contractuale care nasc raporturi juridice de muncă conferă lucrătorului un statut diminuat față de salariat, adică un regim precar. De aceea, în viziunea Uniunii Europene, este necesar să se adopte măsuri legale prin care să se asigure lucrătorului cel puțin o parte din drepturile acordate salariatului, cum ar fi nediscriminarea, respectarea timpului maxim legal de lucru, securitatea și sănătatea în muncă, protecția prin negocierea colectivă, asigurările specifice aceluia care muncește.

Din nefericire, la noi nu sunt posibile o serie de aranjamente contractuale inedite care constituie deja loc comun în alte state, nu numai occidentale, dar și în foste state socialiste din Europa – Cehia, Estonia, Polonia, Ungaria. Codul muncii român nu permite:
– să se încheie un contract de muncă de către un singur lucrător cu mai mulți angajatori, lucrătorul urmând să presteze muncă prin rotație la fiecare dintre angajatorii respectivi;
– un angajator să încheie un contract de muncă cu mai mulți lucrători care să își poată stabili modul în care se prezintă la lucru autonom (și angajatorul să intervină numai în cazul în care există un dezacord);
– munca la solicitare (cerere), care înseamnă că în contractul de muncă se stabilește că lucrătorul poate să rămână la domiciliu sau în alt loc pus de acord cu angajatorul și să presteze muncă numai atunci când este solicitat expres de către angajator; dacă solicitarea nu intervine, convențional contractul poartă denumirea de contract cu zero ore de muncă;
– leasingul de personal diferit de delegarea tradițională, fiind posibil ca pe parcursul duratei respective să se încheie un contract de muncă cu angajatorul beneficiar;
– munca pe baza de portofoliu, care, într-o interpretare oarecum forțată, ar fi posibil să se practice și la noi, dar numai în ipoteza contractelor individuale de muncă pe durată determinate;
– munca pe baza utilizării platformelor digitale (care la noi există numai pentru transportul urban de persoane și doar datorită presiunii străzii, iar nu la inițiativa legiuitorului receptiv din timp la cerințele vieții economico-sociale).

În afara acestor contracte de muncă intitulate uzual foarte atipice, ar fi necesară și o reglementare de principiu care să permită orice alte aranjamente contractuale (altele decât cele întemeiate pe contractul individual de muncă) și cu privire la care să se precizeze măsurile de protecție pe care legiuitorul le-ar considera justificate.

În paralel cu apariția explozivă a acestor aranjamente contractuale, expresie a cerințelor vieții economice și care trebuie recunoscute în principal în favoarea angajatorilor, s-a produs în ultimele două decenii și o altă schimbare fundamentală în domeniul raporturilor de muncă: ”invazia” drepturilor și libertăților fundamentale. Veți înțelege că mă refer la realitatea indiscutabilă că lucrătorul, odată intrat într-o unitate economică sau într-o autoritate ori instituție bugetară, nu renunță și nici nu poate renunța în relația cu angajatorul la drepturile și libertățile sale fundamentale.

Noi eram obișnuiți să analizăm drepturile și libertățile născute din legislația muncii, din negocierea colectivă și individuală. Dar “religia” secolului douăzecișiunu impune să fie analizate și diversele situații care dau expresie drepturilor și libertăților persoanei, atunci când are calitatea de lucrător. Spre exemplu:
– Libertatea de exprimare, libertate constituțională, îi permite lucrătorului să facă aprecieri critice cu privire la realitățile de la locul lui de muncă și, mai larg, din cadrul colectivului de muncă. Astfel de aprecieri sunt admisibile și în cazul în care ar fi formulate în afara programului de lucru, în timpul liber? Sunt admisibile astfel de aprecieri critice dacă afectează prestigiul angajatorului sau al produselor sale?
– Ocrotirea vieții private, de asemenea de rang constituțional, permite angajatorului să supravegheze audio și/sau video activitatea lucrătorului, în întreaga perioadă a timpului de lucru. Sunt posibile astfel de practici oricând? Sau numai dacă este vorba efectiv de programul de lucru și doar în spațiile în care la fel, efectiv, se prestează muncă? În sfârșit, poate fi supravegheat lucrătorul și în afara locului de muncă, în timpul liber? Pot exista rațiuni care, excepțional, să îl îndreptățească pe angajator la un astfel de procedeu?
– Libertatea întrunirilor poate fi concepută ca fiind posibilă în mod liber numai în cazul reuniunilor sindicale sau al grevei ori sunt admisibile și alte feluri de întruniri?

Legislația noastră este, ca de obicei, lacunară. Textele constituționale nu pot să acopere singure multitudinea de aspecte particulare proprii raporturilor de muncă. Iată de ce a crede că piața muncii singură rezolvă totul ar constitui până la urmă o probă de fundamentalism ideologic. Apare în mod firesc necesitatea prezenței statului în continuare în reglementarea acestor aspecte ale raporturilor de muncă.

În sfârșit, vă rog să-mi permiteți să formulez o apreciere pe care nu o fac cu plăcere: mi se pare că noi, românii, nu excelăm în organizarea muncii. Fără reguli clare, eficiența muncii rămâne pusă sub semnul întrebării.

În concluzie, Codul muncii necesită modificări și completări urgente. Legiuitorul nu se poate ocupa, în materia legislației muncii, ani de zile doar de legea unitară a salarizării, așa cum s-a petrecut în ultimii ani. Preocuparea excesivă și păguboasă pentru legislația penală, cum era și normal, se răzbună în alte zone ale dreptului.

Dacă nu se aduce la zi legislația muncii, corespunzător nevoilor economico-sociale și realităților din dreptul comparat, există pericolul, așa cum s-a spus: dreptul muncii, în loc să stimuleze, va constitui o piedică a realizării efective a dreptului la muncă.

Sunt fără dubiu și multe alte reglementări și precizări care trebuie operate în legislația muncii, rezultate din practica vieții sociale – în primul rând cea judecătorească din deciziile Curții Constituționale și ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin toate acestea, prin extinderea perimetrului de acoperire de către legislația muncii a tuturor raporturilor de muncă – cu anumite excepții la care nu mă opresc acum – nu va afecta poziția dreptului muncii în sistemul ramurilor dreptului nostru, care va rămâne o ramură autonomă de drept.

Nu mă îndoiesc că o asemenea viziune asupra reglementării muncii în perspectivă, cu extinderea ariei de cuprindere și încorporarea cu specificități a drepturilor fundamentale, vor avea un impact asupra dreptului social – al nostru, al statului social roman, potrivit Constituției. Cu certitudine, existența statului social este indisolubil legată de statul de drept democratic (indiferent dacă această caracteristica socială este sau nu consacrată constituțional). Atât China, cât și Cuba consacră în constituțiile lor, fiecare, că sunt “state socialiste de drept”. Poate fi acceptat așa ceva? Neîndoielnic, concepția și practicile statale neoliberale au învins în Europa Centrală și de Est. Dar aceasta nu înseamnă că am căpătat o îndreptățire de a nega existența și a unei alte forme de organizare statală. În opinia mea, trebuie recunoscut că pot exista și state socialiste de drept ca un alt tip radical diferit de statul de drept democratic, fundamentat pe ideologia neoliberală. Desigur, viziunea asupra acestui stat de drept socialist poate să comporte observații întemeiate pe argumente științifice – sunt chiar necesare – dar repudierea conceptuală nu slujește nimănui. Trebuie înțeles că, în anii din urmă, după 1991, anumite state socialiste au tras învățăminte din experiența fostelor state socialiste din Europa și încearcă, într-o măsura sau alta, să se distanțeze de guvernările socialiste din trecut. Concis, adversitatea ideologică firească, resimțită față de cea de stânga, socialistă, nu poate ca, din punct de vedere strict științific, să încurajeze respingerea unor soluții practicate în lumea socialistă de azi.

V-aș ruga să îmi permiteți câteva punctări care nu se înscriu în logica intervenției mele de până acum, care s-a păstrat strict în zona profesională. Am avut șansa de a trăi în două rânduiri sociale și de a trece de la una la alta pe o cale complet necunoscută. Am acumulat o experiență profesională și de viață, o spun cu modestie, variată și bogată. În temeiul ei, formulez câteva cerințe care ar fi necesare pentru revigorarea societății noastre:
– O legislație cu adevărat clară. Așadar nu aproape 7000 de legi – exclusiv legi, nu și alte acte normative – cu multe norme contradictorii, necorelate între ele, care reprezintă o sursă de confuzie și un blestem pentru Curtea Constituțională;
– Autorități și instituții publice puternice, aflate în dialog activ cu societatea civilă;
– Justiție realmente independentă. Cum să ai încredere într-un organism statal, Consiliul Superior al Magistraturii, garantul independentei justiției, care reușește să întrunească unanimitatea voturilor când este vorba despre modificarea regimului pensiilor pentru magistrați, dar nu adoptă o atitudine clară și categorică față de cunoscutele și repudiatele protocoale pe care orice jurist responsabil nu le poate considera decât inadmisibile constituțional?
– Existența unor echipe performante. În mai mult de jumătate de secol de când urmăresc și/sau am fost implicat în viața publică, numai în mod cu totul și cu totul excepțional, persoane pregătite, inteligente, culte au confirmat în demnități publice la nivel național. Este necesar să se înțeleagă că se impune ca aceia care sunt lansați “la vârf” să aibă o experiență de viață profesională, să știe “cu ce se mănâncă” politica. Există o “zicere” сă poate să facă politică oricine, dacă este înconjurat de un corp de consilieri valoroși. O astfel de “zicere” este valabilă tot numai excepțional. În realitate, fără cultură și experiență politică personală nu se pot obține rezultate corespunzătoare.

Îi felicit cu căldură pe cei care vor fi premiați cu acest prilej.

Îngăduiți-mi să îmi plec fruntea în memoria celor căzuți sau răniți în luna de foc decembrie 1989.

Vă doresc tuturor sărbători fericite, un an fructuos, cu sănătate și liniște!

Prof. univ. dr. emerit Ion Traian Ștefănescu