2,191 citiri

Există obligația generală a statului și a autorităților publice române de a acționa împotriva schimbărilor climatice? Premise juridice pentru un „Proces al secolului” și în România

poza 2De peste două decenii „justiția climatică” se manifestă drept o prezență tot mai activă în demersul general de conștientizare, percepere și tratare a provocărilor ecoclimatice și a consecințelor acestora ca o realitate presantă, urgență majoră și o problemă de existență a fiecăruia dintre noi și a tuturor împreună. Pretutindeni în lume (înregistrându-se astăzi circa 1500 acțiuni judiciare de acest gen în America, Asia, Australia sau Europa), mai ales din inițiativa societății civile și a organizaţiilor neguvernamentale, tribunalele sunt astfel angajate tot mai mult în cauza climatică.

Mobilizările cetățenești protestează și acționează în acest mod mai ales împotriva atitudinii de indiferență și de sfidare prin inacțiune din partea factorilor responsabili față de angajamentele asumate și obligațiile cuvenite privind prevenirea, combaterea și adaptarea la efectele dereglărilor climatice.

Fenomenul „juridiciarizării” problemelor schimbărilor climatice, în plină expansiune şi diversificare, se manifestă prin acţiuni promovate în special de reprezentanţii societăţii civile împotriva statelor, autorităţilor publice responsabile, întreprinderilor poluatoare ş.a., în faţa jurisdicţiilor naţionale, regionale [Curtea Europeană a Drepturilor Omului (C.E.D.O.), Curtea de Justiție a Uniunii Europene (C.J.U.E.)] şi internaţionale. El exprimă nemulţumirea generală pentru insuficienţa demersurilor întreprinse în materia reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră (GES) şi adaptării la efectele dereglărilor climei, în condiţiile urgenţei climatice oficial decretate şi general clamate, precum şi ale determinării unei părţi crescânde a opiniei publice de a-şi intensifica eforturile în sensul gestionării responsabile a problemei.

Astfel, judecătorii se confruntă astăzi nu atât cu chestiunea stabilirii originii umane a perturbărilor climei, în această privinţă „adevărul ştiinţific” impunându-se deja, ci cu faptul de a fi chemaţi să stabilească responsabilităţile impactului antropic în această privinţă, mai precis de a şti care sunt responsabili şi cum, în ce măsură (şi dacă) trebuie să răspundă pentru actele lor. Purtând asupra răspunderilor implicate de cauzele şi efectele schimbărilor climatice, contenciosul în materie caută să pună în lumină şi spre aplicare un ansamblu de reglementări ce este denumit, cu tot mai mult temei, ca dreptul climei, capitol de actualitate şi prioritar al dreptului mediului şi inedită sferă de cercetare ştiinţifică şi studiu universitar. Dreptul internaţional al climei (iniţiat prin Convenţia-cadru a Naţiunilor Unite privind schimbările climatice din l992 şi continuările sale reglementare) a condus statele din întreaga lume, inclusiv România, la a adopta, începând cu anii 2000, diferite acte normative privind atenuarea emisiilor de GES şi, în ultimul timp, de adaptare la schimbările climatice. Drepturi şi obligaţii s-au afirmat astfel progresiv în diverse planuri şi domenii şi sunt invocate de actori foarte diferiţi, în special în faţa tribunalelor naţionale: fie pentru a contesta conţinutul lor (prea ori nu suficient de exigent), fie spre a soma statele şi autorităţile publice pentru a merge mai departe şi să fie mai ambiţioase în planificarea obiectivelor climatice ori să acţioneze energic în direcţia angajării responsabilităţii întreprinderilor poluante. Acest fenomen a apărut şi s-a dezvoltat mai întâi în S.U.A. şi a „contaminat” apoi întreaga lume, exprimând iniţial și într-un context de caz o rezistenţă la refuzul preşedintelui american G.W. Bush de a ratifica, în 2001, Protocolul de la Kyoto pe calea unor acţiuni contencioase precum cauza Massachusetts v. US Environmental Protection Agency, referitoare la litigiul „reglementar federal” purtat de asociaţiile reunind sute de oraşe și state federate. La rândul lor, dar din alte perspective, reprezentanţii industriei şi unele organizaţii neguvernamentale conservatoare au angajat şi ei acţiuni contencioase cu obiect şi urmărind obiective complet diferite, dar de coloratură climatică.

În timpul administraţiilor Obama şi Trump, acest tip de procese s-a extins şi diversificat în mod considerabil în S.U.A., și a cuprins treptat şi Europa, Australia, Asia de Sud-Est.

Potrivit unei estimări O.N.U., în martie 2017 acţiuni în justiţie de natură climatică erau
depuse în 24 de ţări şi la nivelul C.J.U.E., respectiv 654 Cauze în S.U.A. şi peste 230 în alte ţări ale lumii; în 2018 numărul acestora depăşea 1200. Contenciosul climatic cuprinde un ansamblu foarte eterogen de demersuri judiciare: acţiuni în contencios administrativ, judiciar în faţa C.E.D.O. sau C.J.U.E., care reclamă răspunderea statului, autorităţilor publice, a unui grup de întreprinderi multinaţionale, solicită reparaţii pentru o singură victimă sau un întreg popor, invocă un impact climatic trecut ori încălcarea drepturilor generaţiilor viitoare. „Traducerea” climei în faţa justiţiei îmbracă şi cunoaşte formele cele mai variate; în Europa rămân ca repere în materie Cauza Urgenda (iniţiată de fundaţia cu același nume şi 886 de cetăţeni împotriva statului olandez) în care, prin hotărârea rămasă definitivă în 2019, se obligă pârâtul să-şi îndeplinească angajamentele asumate internațional de reducere a emisiilor de GES la un nivel mai ridicat şi, respectiv, „Afacerea secolului”, iniţiată în Franţa în martie 2019 ca urmare a unei petiţii susţinute prin peste 2 milioane de semnături pentru a denunţa în faţa tribunalului administrativ inacţiunea climatică a statului francez. În așteptarea judecării cererii, inițiatorii-reclamanți au solicitat mărturii din partea tuturor cetățenilor interesați, așa încât să se construiască o veritabilă cartografiere a impacturilor schimbărilor climatice, la nivelul întregii țări, din punctul lor de vedere.

Nemulțumirile și revolta climatice se „justițiabilizează” astfel denunțând și acționând împotriva nerespectării de către guverne și alte autorități publice a obligației generale de angajare corespunzătoare în prevenirea și combaterea schimbărilor climatice și, prin aceasta, a apărării unor obiective vitale pentru viitorul planetei și al fiecăruia dintre noi.

Deciziile justiției, alături de manifestațiile publice și petiții diverse denunță, înainte de toate, lipsa de măsuri pe care legea le impune față de un pericol grav, actual și iminent.

Din acest peisaj general al contenciosului climatic România lipsește cu desăvârșire. În pofida faptului că teritoriul țării este afectat în mod tot mai sever și mai profund de schimbările climei și fenomenele meteo extreme, că statul român s-a angajat prin documentele internaționale pertinente asumate și a adoptat legislația internă aferentă, prefigurându-se astfel o veritabilă obligație constituțional-legislativă de a se manifesta activ în domeniul ecoclimatic, insuficienta determinare și inacțiunea culpabilă sunt evidente. Pentru depășirea acestei situații inadmisibile care afectează grav drepturile generațiilor actuale și ale celor viitoare, în consens cu poziția generală a Uniunii Europene și a statelor membre, a reprezentanților responsabili ai întregii comunități internaționale, credem că se impune a se analiza existența premiselor juridice care să permită a se declanșa și la noi o inițiativă judiciară civică de avertizare a celor responsabili asupra lipsei vinovate de acțiune suficientă și abdicarea de la răspunderile ecoclimatice care le revin din punct de vedere moral și legal.

Primul demers important în acest sens îl reprezintă răspunsul la întrebarea: există o obligație generală a statului și a autorităților publice românești de a acționa împotriva schimbărilor climatice și în ce măsură e respectată ea, așa încât este nevoie sau nu a se apela la justiție în acest sens, la care încercăm să răspundem în rândurile de mai jos.

Pentru aceasta se impune a releva realitatea dereglărilor climatice și evidența consecințelor lor asupra României, precum și degajarea unei atari obligații fundamentale din edificiul normativ existent în materie de mediu în general și de climă în special, precum și de salvgardare a drepturilor omului.

1. Dereglările climatice: o realitate și o urgență și în România. Prima evaluare relevantă a manifestărilor schimbărilor climatice pe teritoriul României a fost publicată în 2010 sub titlul Variabilitatea şi schimbarea climei în România, realizată de o echipă de cercetători ai Administraţiei Naţionale de Meteorologie. Concluzia finală a acestui studiu a fost sintetizată astfel:

– Creşterea semnificativă a temperaturii medii anuale pe perioada 1901-2005 cu aproximativ 0,5°C (0,05°C/deceniu) în medie pe ţară; această încălzire s-a intensificat în a doua jumătate a secolului al XX-lea când temperatura medie anuală a crescut pe arii extinse, cu valori cuprinse între 0,8°C şi 1,0°C (aproximativ 0,2°C/deceniu, în medie pe ţară) pe perioada 1961-2007, cea ce înseamnă o rată de creştere dublă faţă de perioada extinsă;

– Pentru precipitaţii, în perioada 1901-2007 analiza arată o scădere uşoară a cantităţii anuale la nivel general pe ţară;

– Pentru orizontul temporal 2021-2050 se proiectează o creştere a temperaturii medii anuale a aerului în România, cu valoarea cea mai probabilă de 1,4°C (± 0,4°C), faţă de perioada 1961-1990; pentru orizontul temporal 2071-2100, creşterea temperaturii medii proiectate este de 3,1°C (± 0,7°C). Toate proiecţiile arată acelaşi semnal de încălzire (ceea ce conferă o încredere foarte ridicată acestui rezultat), intensitatea semnalului variind însă de la un model sau altul, diferenţe mai mari înregistrându-se spre sfârşitul secolului 21. În concordanţă cu aceste rezultate există o creştere a frecvenţei şi intensităţii unor evenimente extreme (media temperaturilor minime/maxime extreme zilnice, frecvenţa anuală a zilelor cu temperaturi maxime zilnice >300C)[1].

Aceste date furnizate de o agenţie publică, pe baza unor evaluări adecvate demonstrau realitatea schimbărilor climatice, amploarea acestora, urgenţa şi consistenţa necesară a acţiunii publice de reducere a emisiilor de GES, prevenire şi reducere a efectelor negative aferente şi de adaptare. Constatările respective au fost confirmate ulterior, în mod constant, în sensul agravării fenomenului şi a consecinţelor sale de către studiile pertinente efectuate, 2019 fiind considerat, de exemplu, cel mai cald an din istoria înregistrărilor meteorologice în România.

Conform celei de a şasea Comunicări Naţionale a CCONUSCC, scenariile privind clima pentru România arată o creştere semnificativă a mediei anuale a temperaturii aerului cu 0,5-1,5°C până în 2029 şi cu 2,0-5,0°C până în 2100, mai pronunţată vara, şi o scădere a precipitaţiilor anuale, în special în lunile de vară, ceea ce va conduce la creşterea frecvenţei şi duratei secetelor.

2. O situație recunoscută oficial și o acțiune pe deplin asumată. Strategia naţională privind schimbările climatice şi creşterea economică bazată pe emisii reduse de carbon pentru perioada 2016-2020 şi Planul naţional de acţiune aferent, aprobate prin H.G. nr. 739 din 5 octombrie 2016, exprimă angajarea statului (guvernului) român şi a autorităţilor publice (răspunzând la întrebările: cine este responsabil, pentru care aspecte ale strategiei? Cât este delegat nivelurilor inferioare ale guvernării sau autorităţilor locale/regionale?) în aplicarea măsurilor preconizate pentru atingerea obiectivelor vizând reducerea emisiilor de GES (prin ţinte cuantificabile în conformitate cu angajamentele UE 2030) şi adaptarea la schimbările climatice (în special faţă de evenimentele extreme). Aceleaşi documente cuprind, ca anexe la Capitolul 4 – Priorităţi în cadrul reformei instituţionale: Respectarea acordurilor internaţionale – anexa II [Convenţia-cadru a Naţiunilor Unite privind Schimbările Climatice din 1992 (ratificată prin Legea nr. 24/1994), Protocolul de la Kyoto din 1997 (ratificat prin Legea nr. 3/2001), Acordul de la Paris din 2015 (ratificat prin Legea nr. 57/2017), alte instrumente internaţionale], Respectarea legislaţiei şi prevederilor strategice actuale şi în curs de elaborare ale UE (anexa nr. III, directive, strategii şi instrumente de sprijin ale politicilor UE în materie), Strategii privind schimbările climatice în alte ţări: Lecţii pentru România (anexa nr. IV; semnificative pentru „principii care ghidează acţiunile”, iar planul de acţiune „detaliază responsabilităţile diverselor agenţii”), Lista cu legislaţia naţională şi internaţională referitoare la schimbările climatice (anexa nr. V), Lista ministerelor, comisiilor şi autorităţilor de resort naţional cu anumite roluri în abordarea schimbărilor climatice (anexa nr. VI). Potrivit acesteia din urmă Ministerul Mediului „este autoritatea publică centrală responsabilă pentru coordonarea generală a politicilor, strategiei şi acţiunilor de adaptare şi atenuare a schimbărilor climatice” şi „există o varietate de ministere de resort care au într-o măsură limitată mandatul de a se ocupa de probleme legate de schimbările climatice”, de exemplu: Ministerul Fondurilor Europene, Ministerul Economiei, Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Transporturilor, Ministerul Dezvoltării Regionale, Ministerul Agriculturii, o serie de administraţii, agenţii şi institute.

Din Strategia naţională în materie rezultă câteva concluzii importante în problema care ne interesează: acceptarea, conştientizarea şi recunoaşterea oficială a realităţii potrivit cu care „clima se schimbă şi România este deja afectată de efectele schimbărilor climatice”, asumarea respectării acordurilor internaţionale, actelor legislative şi strategiilor UE şi a legislaţiei naţionale în materie şi, pe această cale, recunoaşterea expresă a obligaţiei generale ce revine de aici statului şi autorităţilor publice de a acţiona împotriva schimbărilor climatice, conform obiectivelor stabilite şi măsurilor adoptate pentru atingerea lor.

În acelaşi timp, este de domeniul evidenţei că simpla listare a acordurilor internaţionale ce trebuie respectate, a „legislaţiei şi prevederilor strategice actuale şi în curs de elaborare ale U.E.”, „relevante pentru orice stat naţional membru cu privire la strategia privind schimbările climatice”, a „legislaţiei naţionale şi internaţionale referitoare la schimbările climatice” nu este suficientă pentru definirea cadrului juridic specific şi eficient de acţiune împotriva schimbărilor climatice. O atare abordare de simplă „listare” a actelor normative și obiectivelor urmărite înseamnă mai degrabă o lipsă de strategie și deci o încălcare a respectivei obligații generale. Aceasta presupune, după „lecţia strategiilor” în materie din alte ţări, considerarea şi tratarea „normativizării” ca un instrument important de aplicare a politicilor publice şi, în consecinţă, stabilirea de obiective specifice, precizarea contextului, mizei şi justificării, descrierea detaliată, sublinierea dimensiunilor specifice, efectelor induse, modalităţilor de punere în operă şi urmărire (actori şi calendar), articulări cu celelalte recomandări pertinente.

În planul dreptului U.E., art. 191 al Tratatului privind Funcționarea Uniunii Europene (T.F.U.E.) a făcut din acțiunea împotriva schimbărilor climatice un nou obiectiv al politicii unional-europene în domeniul mediului, stipulând „promovarea, pe plan internațional, de măsuri destinate a face față problemelor regionale sau planetare ale mediului, în special luptei contra schimbărilor climatice”. Noul titlu al tratatului consacrat energiei (nr. XXI) subliniază, de asemenea, că politica U.E. în domeniu trebuie „să țină seama de exigența prezervării și ameliorării mediului” (art. 194).

Relansarea, consolidarea, noile orientări şi abordări ale acţiunii U.E. în materie, precum şi asumarea ca obiective prioritare ca, de pilă, reducerea emisiilor de GES până în 2030, cu 50-55% faţă de nivelul din 1990 şi atingerea neutralităţii climatice în 2050, presupun redefiniri importante şi în plan naţional. Transpunerea prevederilor ansamblului de documente programatice adoptate sau preconizate pentru viitorul apropiat („Pactul verde” ca nouă strategie de creştere, Planul de acţiune, actul legislativ privind protecţia climei, Fondul de tranziţie ecologică) implică elaborarea şi adoptarea unei noi strategii şi a unui nou plan de acţiune naţionale în domeniu şi sporirea responsabilităţilor publice aferente, în sensul consolidării şi diversificării conţinutului obligaţiei generale a statului de a acţiona împotriva schimbărilor climatice şi a efectelor lor.

„Modelul” elaborării şi adoptării unei legi naţionale privind protecţia climei (preconizat la nivelul U.E. şi practicat deja în state membre, precum Franța, Portugalia, Germania, Danemarca, Acordul național privind clima din Olanda) va impune un atare demers şi în România, ceea ce va determina stabilirea unor obligaţii pe deplin consacrate juridic şi a căror efectivitate va putea fi solicitată în termeni superiori în faţa justiţiei.

3. O amenințare majoră pentru drepturile omului și expresiile sale juridice. Consecințele schimbărilor climatice afectează în mod direct și din ce în ce mai evident drepturile umane fundamentale, până la a ataca, prin perspectiva aneantizării condițiilor naturale de existență a vieții pe planetă, înseși premisele esențiale ale recunoașterii și garantării exercitării lor efective.

Sunt vizate la stadiul actual de manifestare a noilor realități ecoclimatice și reacții juridice cu precădere: dreptul de a trăi într-un mediu sănătos și echilibrat ecologic (art. 35 din Constituția României, republicată), dreptul la viață [art. 2 din Convenția (europeană)pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenția europeană)], dreptul la respectarea vieții private și de familie (art. 8 din Convenția europeană), dreptul de a trăi într-un sistem climatic sustenabil (ca nou principiu general de drept).

Dreptul fiecăruia la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic a fost clasificat printre drepturile fundamentale aparţinătoare celei de a treia generaţii. Din perspectiva semnificaţiilor sale el poate fi şi a fost considerat, mai întâi o condiţie sine qua non pentru însăși existenţa şi exercitarea oricărui alt drept uman fundamental, având în vedere importanţa conservării condiţiilor de viaţă pe planetă, iar apoi într-o abordare restrictivă ca drept-creanţă şi într-una extensivă ca un drept-libertate. În prima ipostază, el reclamă o acţiune pozitivă a statului, în sensul unei protecţii optimale a mediului; dreptul la mediu ar reprezenta, astfel, un obiectiv „cu valoare constituţională” pe care particularii pot cere să fie respectat de către stat. Ca drept subiectiv, în cea de a doua ipostază evocată, prin efectele sale orizontale, dreptul la mediu creează particularilor posibilitatea revendicării respectării lui de către alţi particulari. Din această perspectivă, dreptul la mediu sănătos şi echilibrat ecologic are o natură mixtă ori cel puţin variabilă. Dar este prin aceasta mai puţin efectiv? S-ar putea spune că a opune drepturile-libertăţi drepturilor-creanţe nu are astăzi niciun sens ori vreo implicaţie practică. Ele sunt în realitate inseparabile. Evoluţia implacabilă spre confuziunea lor este evidentă, cu consecinţele aferente.

Analiza textelor Constituţiei României din 8 decembrie 1991 (revizuită) expres pertinente în materie [art. 35, art. 44 alin. (7) şi art. 135 alin. (2) lit. e)] relevă adoptarea și necesitatea unei abordări mixte, deopotrivă ca drept de creanţă şi drept subiectiv a dreptului la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic. Statul recunoaşte dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat [art. 35 alin. (1)] şi, în consecinţă, se obligă să asigure „cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept” [art. 35 alin. (2)]; în acelaşi timp, prin extensie, ca o obligaţie cu caracter general, statul trebuie să asigure „refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic” [art. 135 alin. (2) lit. e)], considerată o garanție a dreptului la mediu în jurisprudența C.C.R. Totodată, „Persoanele fizice şi juridice au îndatorirea de a proteja şi a ameliora mediul înconjurător” [art. 35 alin. (3)].

În jurisprudența Curții Constituționale a României (C.C.R.) s-au adus progrese importante în dezvoltarea și precizarea semnificațiilor prevederilor constituționale pertinente, mergându-se până la a recunoaște obligația de protejare și asigurare a mediului (sănătos și echilibrat ecologic) în sine și ca o responsabilitate juridico-morală ținând de demnitatea umană, ceea ce ar permite, o dată în plus, extinderea ocrotirii legale și în privința climei (de altfel, în scrisoarea deschisă trimisă COP-25 de la Madrid, din decembrie 2019, Papa Francisc erija demnitatea umană în valoare centrală a acțiunii climatice.)

Aceste reglementări și jurisprudenţa C.C.R. în materie configurează o obligație constituțională complexă pentru statul român de a asigura cadrul legislativ pentru exercitarea dreptului la un mediu sănătos și echilibrat ecologic, de a stabili măsuri privind refacerea și ocrotirea mediului, precum și menținerea echilibrului ecologic și, în mod corelativ, îndatorirea de a proteja și ameliora mediul care incumbă persoanelor fizice și juridice, inclusiv în domeniul schimbărilor climatice, toate acestea inclusiv din perspectiva climei, ca aspect indispensabil al mediului de existență.

4. Obligația legală de a acționa pentru protecția mediului. Proclamând protecția mediului drept „obiectiv de interes public major” reglementarea-cadru în materie (O.U.G. nr. 195/2005, cu modificările şi completările ulterioare) a stabilit un ansamblu de „atribuții și răspunderi” pentru autoritățile publice în acest sens. Ele exprimă obligații specifice, în funcție de sfera lor de competență, pentru structurile administrative locale și centrale, unele dintre acestea relevante și în privința acțiunii climatice. Așa, de pildă, autoritatea publică centrală pentru protecția mediului este ținută, printre altele, în virtutea art. 75 din respectivul act normativ, să inițieze proiecte de acte normative, norme tehnice, reglementări și proceduri specifice [lit. g)], să urmărească, în sfera sa de competență, respectarea obligațiilor asumate prin convențiile internaționale la care România e parte [lit. o)], sau să colaboreze cu organizații și autorități similare din alte țări și să reprezinte Guvernul României în relațiile internaționale în domeniul protecției mediului [lit. q)]. Autorităților administrației publice centrale le incumbă obligații precum cele de a elabora politica și strategiile aplicabile în domeniul propriu de activitate, în conformitate cu principiile reglementării-cadru privind protecția mediului [art. 80 (a)], a asigura integrarea politicii de mediu în politicile specifice [art. 80 (b)]. Obligații de acest gen revin și autorității publice centrale pentru sănătate (conform art. 82), autorității publice centrale pentru educație și cercetare (art. 85), celor în domeniul agriculturii, pădurilor și dezvoltării rurale (art. 87), în domeniul transporturilor, construcțiilor și turismului (art. 88) ș.a.

Concluzii. Această convergență de drepturi și principii cu valori normative eterogene, dar semnificative, sedimentează în mod incontestabil emergența unei obligații generale a statului și autorităților publice de a acționa împotriva schimbărilor climatice și pentru menținerea, în limite acceptabile, actualului sistem în materie. Se întrevede, totodată, un proces tot mai viguros de recunoaștere și garantare a unui nou drept uman, autonom la climă propice și (relativ) stabilă, parte inseparabilă a dreptului la mediu sănătos și echilibrat ecologic, în favoarea deopotrivă a generațiilor prezente și a celor viitoare. În virtutea și pentru asigurarea semnificațiilor sale statul, autoritățile publice, oricare dintre noi are obligații juridice și îndatorirea morală de a acționa în mod suficient, adecvat, eficient și imediat pentru prevenirea și combaterea efectelor schimbărilor climatice.

Pledează în favoarea unor asemenea noi realități juridice (a structurării obligației generale și principiului special), pe lângă evoluțiile concrete la nivelul dreptului pozitiv, doctrinei de specialitate și jurisprudenței pertinente, și principiul neregresiunii dreptului mediului (și, implicit, al progresului acestuia), inclusiv în materie climatică, existent în dreptul internațional și în dreptul U.E. (în această ultimă privință cu titlu de acquis communautaires și în virtutea obligației de atingere a unui nivel ridicat de protecție a mediului). El presupune nu numai condamnarea stagnării în domeniul ecoclimatic, exprimată prin incapacitatea de a remedia insuficiențele demersurilor ce se impun în această direcție, ci și absența inițiativelor care să permită progresul protecției climei prin drept.

Precedentul judiciar olandez a adus precizări importante: competența instanțelor judecătorești de a statua în materie, obligația (internațională) a statului de a acționa și de a adopta măsuri preventive de protejare a locuitorilor împotriva riscurilor climatice și temeiul juridic aferent drepturilor: la viață (art. 2) și la respectarea dreptului la domiciliu și viață privată și familială (art. 8) din Convenția europeană.

Sunt, credem, suficiente și relevante argumente pentru existența premiselor juridice de promovare și în România a unui „proces al secolului” pentru climă. Cele de natură juridică au fost expuse prin rândurile de față. Rămân de identificat promotorii capabili și responsabili pentru demararea unei asemenea inițiative.

Sub raport juridic este vorba, înainte de toate, de o tot mai viguroasă jurisprudenţă a C.E.D.O., care impune obligaţii pozitive statelor pentru a asigura respectarea dreptului de a trăi într-un mediu sănătos, protejat, prin dezvoltarea creatoare a o serie de prevederi ale Convenţiei europene din 1950.

După evoluţii de decenii, prin hotărârea din 27 ianuarie 2009 pronunţată în cauza Tătar c. Româniaei s-a marcat o etapă decisivă în consacrarea de către instanţele europene a dreptului de a beneficia de un mediu sănătos şi protejat prin folosirea ansamblului dreptului pozitiv şi a practicii pertinente în materie de mediu, inclusiv a principiului precauţiei. Cu această ocazie, cu referire la speţa mai sus arătată, s-a formulat şi un veritabil avertisment, Curtea de la Strasbourg concluzionând că „autorităţile române nu şi-au îndeplinit obligaţia de a evalua în prealabil şi în mod satisfăcător riscurile eventuale ale activităţii în cauză şi de a lua măsurile corespunzătoare care să protejeze dreptul reclamanţilor la respectarea vieţii lor private şi a domiciliului lor, precum şi în termeni mai generali, dreptul de a se bucura de un mediu sănătos şi protejat (pct. 112, s.n.–M.D.) şi, în consecinţă, statul român nu şi-a îndeplinit obligaţia de a respecta dreptul respectiv al reclamanţilor.

Într-un plan mai larg este de remarcat că în jurisprudenţa sa, C.E.D.O. a consolidat progresiv (chiar dacă nu într-un mod linear, consecvent) protecţia dreptului uman la un mediu sănătos, tehnica privilegiată în general fiind aceea de recunoaştere a obligaţiilor pozitive în sarcina statelor, atât substanţiale, cât şi procedurale.

Nu în ultimul rând, să notăm că procesele climatice se întemeiază adesea pe principii generale, pentru deducerea, recunoaşterea şi afirmarea virtuţilor (consecinţelor) cărora, din cauza naturii lor vagi, se delegă de factosurprinderea şi impunerea substanţei dreptului mediului (în ipoteza sa de drept al climei) magistratului, a cărui hotărâre (iuris-dictio) devine astfel constitutivă de drepturi.

Se pune deci problema dacă şi în ce măsură din analiza angajamentelor internaţionale asumate de statul român şi a legislaţiei interne pertinente se poate deduce existenţa, în ipostaza de principiu general, a dreptului de a trăi într-un sistem climatic sustenabil, adecvat, aflat în plin proces de consolidare juridică, spre a se fixa în ansamblul drepturilor umane fundamentale. Cu titlu preliminar se impune a se remarca faptul că reprezentanţii doctrinei româneşti de specialitate se numără printre pionierii susţinerii conturării unui drept la o climă adecvată, propice, ca un aspect nou, important al dreptului general la mediu şi aferent, în devenire ca element component al sistemului specific al acestuia. Acceptarea şi aderarea necondiţionată a României la toate documentele internaţionale (convenţii, protocoale, declaraţii, planuri de acţiune ş.a.), transpunerea reglementărilor U.E. şi adoptarea de reglementări şi promovarea unor strategii naţionale adecvate în materie de climă denotă, în mod indubitabil, cristalizarea obligaţiei generale de asigurare a unei clime stabile şi propice aferentă dezvoltării durabile a societăţii şi garantării drepturilor omului din partea statului, cu îndrituirea corelativă a oricărei persoane. Ea decurge, pe de o parte, din evoluţiile intrinseci ale conţinutului dreptului fundamental la mediu (mai ales sub dimensiunile sale de sănătos pentru persoana umană şi echilibrat ecologic în privinţa sistemului natural), iar, pe de alta, din reglementări concrete, directe privind protecţia climei şi gestiunea sustenabilă a problematicii ecoclimatice.

Descoperirea unui principiu general de drept rezultă, așa cum s-a apreciat în doctrină, din „exigenţele conştiinţei juridice a timpului şi din cele ale statului de drept”, atunci când este „în acord cu starea generală şi de spirit a legislaţiei”.

Desigur, o atare „conştiinţă juridică a momentului” este relevată pe deplin de textele pertinente internaţionale, europene şi naţionale la care statul a subscris şi care, în pofida normativităţii lor incomplete, sunt, totuşi, suficiente pentru a prefigura şi a degaja un atare principiu. Într-o eventuală cerere de chemare în judecată, judecătorul va trebui să constate principiul dreptului de a trăi într-un sistem climatic sustenabil, deopotrivă din recunoaşterea textuală a interdependenţei dintre acţiunea contra schimbărilor climatice şi dezvoltarea durabilă a societăţilor umane, precum şi din relaţia explicită şi directă între existenţa unei clime sustenabile şi recunoaşterea şi exerciţiul drepturilor omului.

Dacă unele principii generale de drept nu îndeplinesc altă funcţie decât cea de a acoperi lacunele textelor pertinente pe plan procedural, altele au fost decantate spre a garanta drepturi substanţiale. Recunoaşterea jurisprudenţială, urmând concluziile doctrinei a unui principiu propriu în materie climatică are ca scop, pe de o parte, să consolideze existenţa unei obligaţii generale de acţiune împotriva schimbărilor climatice, iar, pe de alta, să-i confere efecte juridice concrete în privinţa posibilităţii contestării actelor care ar pune obstacole acesteia. Şi în cazul nostru constituirea şi prezenţa unui atare principiu ar putea fi invocate, de exemplu, în faţa instanţei de contencios administrativ, împotriva actelor de reglementare în cadrul acţiunilor judiciare contra „proiectelor climaticide”, documentelor de urbanism ori a celor de planificare climatică.

Sunt, așadar, suficiente argumente care atestă existenţa și în dreptul român a unei obligații juridice generale în sarcina statului și autorităților publice de a acționa împotriva schimbărilor climatice prin adoptarea și aplicarea de măsuri de atenuare și de adaptare, degajată din reglementările naționale, unional-europene și internaționale în materie. În numele dreptului la mediu sănătos și climatic sustenabil și pentru nerespectarea respectivei îndatoriri publice fundamentale, contenciosul climatic revendică un „drept de cetate” și în România și așteaptă promotori dispuși să promoveze asemenea acțiuni în justiție.


[1] A. Busuioc ș.a., Variabilitatea și schimbarea climei în România, prefațată de prof. univ. dr. Mircea Duțu, Editura Pro Universitaria, București, 2010, p. 205.


Prof. univ. dr. Mircea Duțu, avocat
Directorul Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române