1,262 citiri

Scurte considerații asupra dreptului la protecția datelor cu caracter personal în era digitală din perspectiva europeană

1. Democraţia ca formă de organizare şi de conducere a societăţii trebuie să se adapteze la noile realităţi impuse de tehnologia digitală, mai ales printr-un anumit tip de revoluţie educativă şi culturală în serviciul utilizatorilor. Aşadar, democraţia în epoca digitală presupune, în primul rând, recunoaşterea unui drept fundamental de acces la spaţiul digital pentru a se evita în acest mod riscurile unei rupturi digitale, în sensul utilizării acestuia de un număr restrâns de oameni – o elită cibernetică –, implicând toate avantajele ce ar rezulta pentru aceasta din folosirea reţelelor de informare şi de comunicare, cum ar fi, de pildă, Internetul. Prin urmare, beneficiile unei societăţi cibernetice nu sunt reale decât dacă instrumentele informatice sunt pe larg difuzate şi puse la dispoziţia unui număr cât mai mare de indivizi umani. Într-adevăr, o e-democraţie sau o e-administraţie nu vor fi inovaţii relevante decât dacă un număr foarte mare de cetăţeni vor avea acces facil la acestea.[1]

2. Dezvoltarea fără precedent a Internetului şi a tot mai multe servicii care îi sunt asociate oferă în prezent mari posibilităţi şi incontestabile avantaje. Recurgerea la reţelele de comunicare, şi în particular a Internetului, a permis realizarea unor servicii la care până de curând omenirea nici nu visa, servicii care au crescut într-o manieră extraordinară eficacitatea şi accesibilitatea serviciilor clasice. Cu toate acestea, utilizarea acestei reţele prezintă numeroase provocări, în special pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.[2]

3. Una dintre problemele civilizaţiei actuale, poate cea mai importantă, este cea a difuzării datelor personale cu ajutorul tehnicilor digitale, mai ales prin fenomenala valoare economică şi socială pe care acestea o reprezintă azi în lumea Internetului; aceasta explică de ce datele cu caracter personal fac obiectul cupidităţilor concurente şi intereselor rivale. Astfel, folosirea Internetului – la scară tot mai mare – pentru aproape toate actele vieţii cotidiene prin intermediul computerului, telefonului “inteligent”, cărţilor de credit etc. contribuie la furnizarea de informaţii asupra comportamentelor, gusturilor, opiniilor; faptele şi gesturile pot de asemenea să fie urmărite, iarpersonalitatea umană capturată. Mai mult, nu numai că toate aceste informaţii sunt colectate automat, pe baza consimţământului tacit al indivizilor care iau în considerare doar avantajele facilităţilor oferite de aceste instrumente, dar chiar utilizatorii Internetului, numiţi internauţi, prin intermediul Facebook, Twitter ori Instagram, din proprie iniţiativă, pun în circulaţie date care vizează viaţa lor privată, precum şi intimitatea acestora. Aşadar, enorme mase de date personale sunt colectate (big data) cu ajutorul Google, Yahoo, Microsoft, Apple, Amazon, Facebook, stocate în baze de date şi prelucrate cu ajutorul algoritmilor, în scopul folosirii lor sistematice. Totodată, ca urmare a faptului că regimul de protecţie instituit în domeniul informaţiilor se dovedeşte a fi insuficient faţă de dinamica evoluţiei revoluţiei informaţiei devenită irezistibilă şi fără îndoială ireversibilă, pot rezulta ameninţări la adresa unor principii ale statului de drept sau încălcări ale dreptului la viaţă privată[3].

În zilele noastre, precum şi în anii ce vor urma “datele (s.n. – O.P.) vor fi bunul cel mai de preţ, eclipsând atât pământul, cât şi maşinile, iar politica va fi o luptă pentru controlul asupra fluxului datelor. Dacă datele vor fi concentrate în prea puţine mâini, omenirea se va împărţi în specii diferite”.[4]

4. Astfel, în era digitală dreptul la protecţia datelor personale este mai important şi necesar ca oricând.

Pe continentul european, la nivel naţional, Franţa s-a arătat preocupată de acest lucru încă de timpuriu, graţie unei legi din 6 ianuarie 1978, care a fixat un cadru general referitor la spaţiul digital şi folosirea acestuia: ”Informatica trebuie să fie în serviciul fiecărui cetăţean. Ea nu trebuie să aducă atingere nici identităţii umane, nici drepturilor omului, nici vieţii private, nici libertăţilor individuale sau publice” (art. 1)[5].

Apoi, organizarea protecţiei datelor cu caracter personal a urmat un traseu european semnificativ atât la nivelul Consiliului Europei, cât şi la cel al Uniunii Europene. Prin urmare, pentru Consiliul Europei menţionăm cu titlu de exemplu: Convenţia nr. 108 pentru protejarea persoanelor faţă de prelucrarea automatizată a datelor cu caracter personal[6], adoptată la Strasbourg la 28 ianuarie 1981; Convenţia europeană privind criminalitatea informatică, din 23 noiembrie 2001 (Budapesta)[7].

În primul document, la art. 1, se prevede că obiectul şi scopul acestuia constă “în a garanta pe teritoriul fiecărui stat parte, fiecărei persoane fizice, oricare ar fi cetăţenia sa sau reşedinţa sa, respectarea drepturilor şi libertăţilor sale fundamentale şi, în special, dreptul la viaţă privată, faţă de prelucrarea automatizată a datelor cu caracter personal care o privesc (protecţia datelor)”; pentru ca în art. 3 pct. 1 să se prevadă că această convenţie se aplică fişierelor şi prelucrărilor automatizate de date cu caracter personal în sectorul public şi în sectorul privat.

În cel de-al doilea document al Consiliului Europei sunt prevăzute măsuri de drept penal material şi, respectiv, de drept procedural pe care statele părţi trebuie să le ia la nivel naţional, cum ar fi: Titlul 1. Infracţiuni împotriva confidenţialităţii, integrităţii şi disponibilităţii datelor şi sistemelor informatice (de pildă: accesarea ilegală; interceptarea ilegală; afectarea integrităţii datelor; afectarea integrităţii sistemului ş.a.); Titlul 2. Infracţiuni informatice (de exemplu: falsificarea informatică; frauda informatică); Titlul 3. Infracţiuni referitoare la conţinut (Infracţiuni referitoare la pornografia infantilă); Titlul 4. Infracţiuni referitoare la atingerile aduse proprietăţii intelectuale şi drepturilor conexe. Deopotrivă sunt stipulate măsuri care vizează răspunderea persoanelor juridice (art. 12).

Dintre măsurile de drept procedural amintim: percheziţia şi sechestrarea datelor informatice stocate; colectarea în timp real a datelor informatice; prevederi referitoare la competenţă etc.

Mai trebuie precizat aici că textul iniţial al Convenţiei nr. 108 a Consiliului Europei din 28 ianuarie 1981, care a reprezentat singurul instrument internaţional obligatoriu din punct de vedere juridic privind protecţia vieţii private şi a datelor cu caracter personal, a făcut obiectul unei munci de modernizare care a condus, după negocieri intense, la adoptarea de către Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei, la 18 mai 2018, a unui Protocol adiţional la Convenţia nr. 108. Modernizarea abordează provocările la adresa vieţii private rezultate din utilizarea noilor tehnologii de informare şi comunicare şi, în acelaşi timp, consolidează mecanismul Convenţiei nr. 108 pentru a asigura aplicarea eficientă a acesteia.[8] Convenţia modernizată, cunoscută şi sub denumirea de ”Convenţia 108+” este deschisă semnării tuturor statelor lumii.

La nivelul Uniunii Europene principalul instrument juridic în domeniu este Regulamentul (UE) 2016/679 al Parlamentului European şi al Consiliului UE privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi privind libertatea de circulaţie a acestor date şi de abrogare a Directivei 95/46/CE (Regulamentul general privind protecţia datelor)[9]. Aşa cum rezultă şi din preambulul regulamentului, protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal este un drept fundamental. În acest sens, art. 16 alin. (1) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (T.F.U.E.) şi art. 8 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (Carta) prevăd dreptul oricărei persoane la protecţia datelor cu caracter personal care o privesc. Regulamentul asigură protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanelor fizice şi în special a dreptului acestora la protecţia datelor cu caracter personal [art. 1 alin. (2)]. În ceea ce priveşte domeniul teritorial de aplicare, conform art. 3 alin. (2) lit. a), raza sa de acţiune depăşeşte graniţele Uniunii Europene, regulamentul aplicându-se şi “operatorului ori persoanei împuternicite de acesta care nu este stabilit(ă) în Uniune, atunci când activităţile de prelucrare sunt legate de: a) oferirea de bunuri sau servicii unor astfel de persoane vizate în Uniune, indiferent dacă se solicită sau nu efectuarea unei plăţi de către persoana vizată;”.

Prin acest regulament a fost abrogată Directiva 95/46/CE, legiuitorul optând pentru un regulament deoarece prin această alegere se permitea o mai mare armonizare a normelor în materie şi se elimina transpunerea directivei în dreptul naţional, proces ce conducea la deosebiri de la un stat membru la altul. Totuşi, regulamentul sus-menţionat lasă încă numeroase domenii de intervenţie statelor membre, din care face parte şi acela al relaţiilor de muncă[10]. Astfel, în art. 88 din Regulamentul general privind protecţia datelor se prevăd următoarele:

”(1) Prin lege sau prin acorduri colective, statele membre pot prevedea norme mai detaliate pentru a asigura protecţia drepturilor şi a libertăţilor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal ale angajaţilor în contextul ocupării unui loc de muncă, în special în scopul recrutării, al îndeplinirii clauzelor contractului de muncă, inclusiv descărcarea de obligaţiile stabilite prin lege sau prin acorduri colective, al gestionării, planificării şi organizării muncii, al egalităţii şi diversităţii la locul de muncă, al asigurării sănătăţii şi securităţii la locul de muncă, al protejării proprietăţii angajatorului sau a clientului, precum şi în scopul exercitării şi beneficierii, în mod individual sau colectiv, de drepturile şi beneficiile legate de ocuparea unui loc de muncă, precum şi pentru încetarea raporturilor de muncă.

(2) Aceste norme includ măsuri corespunzătoare şi specifice pentru garantarea demnităţii umane, a intereselor legitime şi a drepturilor fundamentale ale persoanelor vizate, în special în ceea ce priveşte transparenţa prelucrării, transferul de date cu caracter personal în cadrul unui grup de întreprinderi sau al unui grup de întreprinderi implicate într-o activitate economică comună şi sistemele de monitorizare la locul de muncă.

(3) Fiecare stat membru informează Comisia cu privire la dispoziţiile de drept intern pe care le adoptă în temeiul alineatului (1) până la 25 mai 2018, precum şi, fără întârziere, cu privire la orice modificare ulterioară a acestora”.

5. Din punct de vedere conceptual, data cu caracter personal acoperă orice formă de informaţie (scrise, poze, sunete, date de localizare, date de comportament online, adrese IP[11], date biometrice etc.). Ea acoperă în mod egal atât datele care rezultă din elemente obiective, verificabile şi contestabile, cât şi datele subiective conţinând o evaluare sau o judecată purtată asupra cuiva.[12] În consecinţă, important este ca persoana la care se raportează informaţia să fie identificată sau identificabilă. În consecinţă, nu este vorba de stabilirea identităţii civile a unui individ, ci de individualizarea unei persoane, de a putea fi tratată în mod diferit faţă de alţii.

6. În Europa protecţia datelor este considerată ca un drept fundamental autonom, însă strâns legat de dreptul la respectarea vieţii private (6.1). Mai mult, protecţia datelor este legată în mod egal şi de alte drepturi fundamentale, în calitate de condiţie de exercitare a acestor drepturi (6.2). La fel, este intrisec legată de demnitatea indivizilor (6.3)[13].

6.1. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene prevede în art. 7 că: ”Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii private…”; iar în art. 8, care are denumirea marginală “Protecţia datelor cu caracter personal”, prevede următoarele: “(1) Orice persoană are dreptul la protecţia datelor cu caracter personal care o privesc. (2) Asemenea date trebuie tratate în mod corect, în scopurile precizate şi pe baza consimţământului persoanei interesate sau în temeiul unui alt motiv legitim prevăzut de lege. Orice persoană are dreptul de acces la datele colectate care o privesc, precum şi dreptul de a obţine rectificarea acestora. (3) Respectarea acestor norme se supune controlului unei autorităţi independente”.

În acelaşi timp, în art. 8 din Convenţia (europeană) pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia europeană) se arată că: ”Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private…”

În jurisprudenţa sa recentă[14], Curtea Europeană a Drepturilor Omului (C.E.D.O.), în mod expres, a recunoscut un drept la autodeterminare informaţională legat de dreptul la protecţia vieţii private. Ea a statuat că “protecţia datelor cu caracter personal joacă un rol fundamental pentru exercitarea dreptului la respectarea vieţii private şi de familie consacrat în art. 8 al Convenţiei europene. Legislaţia internă trebuie, prin urmare, să înlesnească prevederea garanţiilor potrivite pentru a împiedica orice utilizare a datelor cu caracter personal care nu ar fi conformă garanţiilor prevăzute în acest articol […]. Articolul 8 din Convenţie consacră, aşadar, dreptul la o formă de autodeterminare informaţională, care autorizează persoanele să invoce dreptul lor la viaţă privată în ceea ce priveşte datele care, deşi neutre, trebuie să fie colectate, prelucrate şi difuzate colectivităţii, potrivit formelor sau modalităţilor prin care drepturile din art. 8 să poată să fie utilizate”.

În cauza Digital Rights Ireland[15], Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (C.J.U.E.) a pronunţat anularea, invalidarea unei directive referitoare la păstrarea datelor de trafic (directiva 2006/24[16]) pentru încălcarea prevederilor art. 7 şi ale art. 8 din Cartă. Într-adevăr, C.J.U.E. a relevat că păstrarea de date de trafic (date legate de utilizarea telefonului fix, mobil, telefoniei prin Internet şi de utilizarea Internetului în ansamblul său) permitea să se tragă concluzii foarte precise privind viaţa privată a persoanelor ale căror date sunt păstrate, cum ar fi <<obiceiurile vieţii cotidiene, locurile de petrecere a timpului liber permanente ori temporare, deplasările de zi cu zi sau altele, activităţile de pregătire, relaţiile sociale ale acestor persoane şi mediile sociale frecventate de acestea>>. În acest caz, C.J.U.E. s-a referit la o păstrare excesivă şi neproporţională cu scopul urmărit a datelor personale chiar şi pentru un interes general, socotind că acest lucru este o ingerinţă amplă şi gravă în datele personale şi în viaţa privată a persoanei.

6.2. Fără a detalia, relevăm că prelucrarea datelor cu caracter personal poate avea un impact şi asupra altor drepturi şi libertăţi ale omului, cum ar fi: libertatea de întrunire şi de asociere [art. 11 alin. (1) din Convenţia europeană şi art. 12 din Cartă]; libertatea de exprimare şi de informare [art. 10 alin. (1) din Convenţia europeană şi art. 11 din Cartă]; libertatea de circulaţie şi de şedere [art. 45 din Cartă]; dreptul la nediscriminare [art. 14 – Interzicerea discriminării, din Convenţia europeană; art.21 – Nediscriminarea, din Cartă] ş.a.

6.3. Pentru legiuitorul unional-european, demnitatea umană se înscrie în fruntea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Astfel, în art. 1 din Cartă se prevede că: ”Demnitatea umană este inviolabilă. Aceasta trebuie respectată şi protejată”. Regulamentul general pentru protecţia datelor deşi nu menţionează explicit demnitatea umană, evocă indirect că maşina (instrumentele digitale, n.n. – O.P.) trebuie să rămână în serviciul omului, iar prelucrarea datelor cu caracter personal să fie proiectată pentru a servi umanităţii.

La rândul său Consiliul Europei, prin textele juridice adoptate, a proclamat cu claritate că, în zilele noastre, demnitatea umană este o valoare fundamentală şi că, în acest context, prelucrarea datelor cu caracter personal trebuie să fie concepută în aşa fel încât să servească intereselor umanităţii.

În acest fel, din Preambulul la Convenţia 108+ reiese că autorii acesteia au fost preocupaţi să pună în evidenţă necesitatea de a garanta demnitatea umană în raport cu multiplicarea şi intensificarea prelucrărilor de date cu caracter personal. Se reaminteşte că fiinţa umană trebuie să rămână un subiect şi nu să fie redusă la un simplu obiect de supraveghere, de control sau de deducţii algoritmice. Raportul explicativ al Convenţiei 108+ relevă că “demnitatea umană necesită asigurarea garanţiilor respective atunci când se prelucrează date cu caracter personal, pentru ca indivizii să nu fie trataţi ca simple obiecte”.

De asemenea, lezarea demnităţii este altfel clar şi de multe ori invocată în Recomandarea Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei privind protecţia datelor în contextul creării unui profil[17], context mai ales, dar nu exclusiv, legat de Internet. Două considerente ale acestui text sunt foarte explicite: “considerentul că utilizarea profilurilor, chiar de o manieră legitimă, fără precauţii şi fără garanţii speciale, este susceptubilă de a leza serios demnitatea persoanei, ca şi a altor libertăţi şi drepturi, inclusiv a drepturilor economice şi sociale”; ”considerentul că protecţia demnităţii umane şi a altor drepturi şi libertăţí fundamentale în cadrul creării de profiluri nu poate să fie efectivă decât dacă, şi numai dacă, toate părţile contribuie împreună la crearea unui profil loial şi licit al indivizilor”[18].

Cu referire la crearea de profiluri, aceasta “înseamnă orice formă de prelucrare automată a datelor cu caracter personal care constă în utilizarea datelor cu caracter personal pentru a evalua anumite aspecte personale referitoare la o persoană fizică, în special pentru a analiza sau prevedea aspecte privind performanţa la locul de muncă, situaţia economică, sănătatea, preferinţele personale, interesele, fiabilitatea, comportamentul, locul în care se află persoana fizică respectivă sau deplasările acesteia” (art. 4 pct. 4 din Regulamentul general privind protecţia datelor).

7. Concluzii. Aşa cum rezultă din cele de mai sus, Consiliul Europei şi Uniunea Europeană se află de mai multe decenii în fruntea acţiunilor de protecţie a datelor cu caracter personal. Mai ales în prezent când la nivelul informaţiilor şi comunicaţilor distanţele s-au comprimat într-o asemenea măsură încât societatea omenească a devenit practic un sat global, iar multe dintre cele ce ni se întâmplă ori ni se pot întâmpla provin sau pot proveni de la nişte clicuri[19].

Din punct de vedere al reglementării atât Convenţia 108+, cât şi Regulamentul general pentru protecţia datelor exercită de acum înainte o influenţă dincolo de frontierele europene. Aplicate în contextul Internetului, aceste texte promit să obţină o (re)echilibrare a raporturilor dintre individ, actorii economici şi autorităţile publice atunci când vine vorba de protecţia datelor, dar şi a celorlalte drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului.

Pe plan judiciar, C.E.D.O. şi C.J.U.E. au demonstrat, mai ales în ultimii ani, că doresc să joace un rol preponderent în edificarea unei societăţi digitale în acord cu exigenţele democraţiei şi statului de drept.

Recunoaşterea de către C.E.D.O. a dreptului la autodeterminare informaţională ca parte integrantă a dreptului la viaţă privată, condamnarea de către C.J.U.E. a supravegherii în exces a comunicaţiilor electronice, şi atenţia scrupuloasă cu care cele două jurisdicţii asigură respectarea principiului proporţionalităţii în momentul prelucrării de date cu caracter personal, reprezintă dovada angajamentului lor, mergând uneori până la o angajare curajoasă, pentru a trasa contururile şi pentru a aplica normele de protecţie a datelor în universul conectat de astăzi[20].

În concluzie, regimul de protecţie instituit în domeniul informaţiilor în general şi în cel al protecţiei datelor cu caracter personal în special trebuie să fie suficient de eficient faţă de dinamica evoluţiei revoluţiei informaţiei devenită ireversibilă, pentru a preveni încălcarea unor drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului cum ar fi, de exemplu, dreptul la respectarea vieţii private şi a componentei sale mai noi – dreptul la autodeterminare informaţională. Aceasta înseamnă, în primul rând, ca tehnologiile avansate ale erei digitale să fie folosite în slujba umanităţii, şi nu invers.


[1] Henri Oberdorff, Nouveaux outils, nouveaux acteur: vers une cybercitoyenneté ?, în volumul ”Le monde qui vient. Entre périls et promesses. 2000-2015: un état des droits”, coordonatori G. Aschieri, J.-P. Dubois, E. Tartakowsky, P. Tartakowsky, Éditions La Découverte, Paris, 2016, p. 327.
[2] Cécile de Terwangne, Internet et la protection de la vie privées des données à caractère personnel, în volumul “L’Europe des droits de l’homme à l’heure d’Internet” de Quentin van Enis şi Cécile de Terwangne (dir.), Éditions Bruylant, Bruxelles, 2019, p. 325.
[3] J. Chevallier, <<Surveiller>>: contrôle social et <<big data>> în volumul “Le monde qui vient. Entre périls et promesses. 2000-2015: un état des droits”, coordonatori G. Aschieri, J.-P. Dubois, E. Tartakowsky, P. Tartakowsky, Éditions La Découverte, Paris, 2016, p. 138, 140.
[4] Y.N. Harari, 21 de lecții pentru secolul XXI, Ed. Polirom, Iași, București, 2018, p. 87.
[5] Henri Oberdorff, op. cit, p. 327.
[6] Disponibilă aici, accesat la data de 5 ianuarie 2020.
[7] Disponibilă pe site-ul httpp://www.legi-internet.ro/legislatie-itc/conventii-internationale/con, accesat la data de 5 ianuarie 2020.
[8] A se vedea aici, accesat la 5 ianuarie 2020.
[9] Publicat în Jurnalul Oficial nr. L 119 din 4 mai 2016, p. 1-88. Regulamentul se aplică de la 25 mai 2018 şi este obligatoriu în toate elementele sale şi se aplică direct în toate statele membre [art. 99 alin. (2)].
[10] Karen Rosier, Les communications électroniques et la protection de la vie privée sur le lieu de travail, în volumul ”L’Europe des droits de l’homme àl l’heure d’Internet’’ de Quentin van Enis şi Cécile de Terwangne, op. cit., p. 441.
[11] C.J.U.E., 24 noiembrie 2011, Scarlett c. SABAM, C-70/10, pt 51 ; C.J.U.E., 19 octombrie 2016, Breyer c. Germaniei, C-582/14, pt 49, în Cécile de Terwangne, op. cit., p. 328, inclusiv nota de subsol nr. 10.
[12] C.J.U.E., 20 decembrie 2017, Novak, C-434/16, pt. 34., în ibidem, p. 329, inclusiv nota de subsol nr. 11.
[13] Cécile de Terwangne, op. cit., p. 329.
[14] C.E.D.O. (Marea Cameră), hotărârea din 27 iunie 2017, în cauza Satakunnan Markkinapörssi Oy şi Satamedia Oy contra Finlandei, în Cécile de Terwangne, op. cit., p. 330, inclusiv nota de subsol nr. 16.
[15] C.J.U.E., Marea Cameră, 8 aprilie 2014, Digital Rights Ireland, aff. jointes C-293/12 şi C-594/12 în ibidem, p. 331, inclusiv nota de subsol nr. 23.
[16] Directiva 2006/24/CE a Parlamentului European şi a Consiliului, din 15 martie 2006, publicată în J.O.U.E., L. 105, p. 54.
[17] Recomandarea CM/Rec (2010) 13 din 23 noiembrie 2010 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei asupra protecţiei persoanelor cu privire la prelucrarea automată a datelor cu caracter personal în cadrul creării de profiluri, în Cécile de Terwangne, op. cit., p. 334, inclusiv nota de subsol nr. 34.
[18] A se vedea pe larg Cécile de Terwagne, op. cit., p. 334-335.
[19] A se vedea Ov. Predescu, Drepturile omului şi ordinea mondială. Cum să trăim, într-o lume a schimbărilor excepţionale, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2019, p. 17-18.
[20] Cécile de Terwangne, op. cit., p. 367-368.


Prof. univ. dr. Ovidiu Predescu
Director al publicaţiilor “Dreptul”

*O formă revizuită a acestui articol va fi publicată în Revista Dreptul