„Cunoaşterea e mândră cu câte-a învăţat
Înţelepciunea ştie câte mai sunt de-aflat”
[William Cooper (1731 – 1800)]
Andrei Săvescu: Vă mulţumim, domnule Profesor, pentru că aţi acceptat să acordaţi un interviu pentru utilizatorii JURIDICE.ro chiar la aniversarea dumneavoastră.
Viorel Mihai Ciobanu: Eu vă mulţumesc pentru că v-aţi amintit de acest moment. Într-adevăr, m-am născut la Huedin, judeţul Cluj, la 10 decembrie 1950, deci împlinesc 65 de ani. Nu ştiu dacă este vorba de destin dar literalmente m-am născut în curtea fostei Judecătorii Huedin, unde părinţii mei erau aprozi şi locuiau în incintă, iar copilăria mi-am petrecut-o în curtea fostei Procuraturi Huedin. Petreceam în cele două locuri mai mult timp decât la grădiniţă, mă fascina sala de judecată (unde desigur intram clandestin, dar eram tolerat), dar mai ales activitatea procurorilor. Pe atunci aveau o uniformă foarte frumoasă, culoarea oului de raţă, aveau şi pistol şi ce era mai atrăgător, o motocicletă cu ataş, lucru rar în acei ani, în care luam loc de multe ori, când mi se permitea să asist la vreo cercetare locală, la o anchetă. Cu tot acest farmec, în curtea în care am copilărit era şi sediul filialei de vânătoare, şi în aceeaşi măsură mă fascinau şi participările de la sfârşit de săptămână la partide de vânătoare. Am avut pot spune, deşi cu lipsuri, o copilărie fericită. Datorită mediului în care am crescut, în adolescenţă, mutaţi de acum în altă locuinţă, nu ştiam prea bine ce să urmez: ştiinţele juridice, silvicultura sau geologia. La acestea s-a adăugat în timpul liceului şi ziaristica, fiindcă îmi plăcea să scriu. Până la urmă a învins dreptul şi în anul 1969 m-am înscris la concursul de admitere la Facultatea de Drept din Bucureşti.
Alina Matei: De ce Bucureşti pentru studiul Dreptului şi nu Cluj Napoca?
Viorel Mihai Ciobanu: Desigur Clujul era doar la 50 km de Huedin şi ar fi fost mult mai uşor dar, aşa cum am arătat, în liceu aveam pasiunea scrisului şi doream să mă pregătesc şi pentru jurnalism. Însă, cu un an înainte de absolvirea liceului, facultatea de ziaristică s-a desfiinţat din cadrul Universităţii şi atunci am fost sfătuit să urmez o altă facultate, ceea ce nu mă împiedica să devin ziarist. Cum eram deja colaborator al Scânteii tineretului, am apreciat că Bucureştiul îmi va oferi şanse mai mari să lucrez şi în ziaristică. Într-adevăr am colaborat la ziar până în anul 1974, îmbinând cu pasiunea scrisului şi cunoştinţele dobândite ca student la drept. Ţineam în mare măsură Cronica juridică sau Ora de audienţă şi scriam şi articole pe teme cu tangenţe pe plan juridic. A fost însă o perioadă în care am înţeles că jurnalismul nu înseamnă numai ceea ce am visat şi preocupările mele s-au concentrat mai mult spre domeniul juridic. Deşi erau profesori valoroşi şi la Facultatea de Drept din Cluj, nu regret niciun moment că am ales Bucureştiul, unde am întâlnit oameni deosebiţi. Nu este locul să fac o enumerare exhaustivă, dar nu pot să nu amintesc, în ordinea anilor de studiu, nume ca: Ion Ceterchi, Constantin Tomulescu, Constantin Stătescu, Ioan Oancea, Francisc Deak, Costică Bulai, Nicolae Volonciu, Ilie Stoenescu, Savelly Zilberstein, Tudor R. Popescu, Ion P. Filipescu, Sanda Ghimpu. Desigur şi asistenţii şi lectorii tineri erau excepţionali, dar dintre ei am să menţionez expres doar pe regretatul Gheorghe Beleiu, care a fost îndrumătorul meu de grupă în anul I. Apoi, la absolvire, în anul 1973, am fost repartizat asistent universitar la facultate şi aşa se face că am rămas la Bucureşti.
Alina Matei: Sunteți dedicat, de peste 40 de ani, procedurii civile. Denumirile folosite sunt Drept procesual civil sau Procedură civilă. Care este cea potrivită? De ce nu Dreptul procesului civil?
Viorel Mihai Ciobanu: Într-adevăr de la repartizare, am fost desemnat să conduc seminarii la disciplina Drept procesual civil şi am rămas până în prezent fidel acestei discipline, deşi câţiva ani, la începuturi, am condus şi seminarii de Dreptul familiei. Am avut onoarea şi şansa să lucrez mai întâi cu Profesorul Ilie Stoenescu, care fusese şi un strălucit judecător la instanţa supremă, iar după pensionarea domniei sale în anul 1975, cu Profesorul Savelly Zilberstein, care a fost şi un excepţional cercetător la Institutul de Cercetări Juridice. Spun că am avut şansa să lucrez cu aceşti titani, nu numai pentru că ştiau drept în general şi foarte multă procedură civilă, dar au şi dorit să mă înveţe, să-mi dezvăluie tainele şi frumuseţile acestei discipline. Au contribuit cu sute de volume şi colecţii de reviste la constituirea bibliotecii mele juridice, mi-au îndrumat paşii la doctorat şi în realizarea primelor studii, m-au primit alături de ei în lucrările anuale de cercetare care erau obligatorii în acea vreme, au scris cu mine etc. Mă întrebaţi care ar fi denumirea potrivită pentru această disciplină? Nu cred că denumirea este importantă, ci conţinutul disciplinei, modul în care se învaţă şi cel în care se aplică. Şi la noi şi în alte ţări denumirile diferă, aş adăuga şi o denumire folosită mai ales în străinătate – Drept judiciar privat – , dar, repet, oricum i-am spune disciplina se ocupă de mecanismul procesului civil, pornind de la teoria generală şi continuând apoi cu toate fazele şi etapele procesului civil. Nu trebuie uitat însă nici un moment că această disciplină nu asigură protecţia, punerea în valoare a normelor de drept civil stricto sensu, ci a tuturor normelor de drept privat şi de drept public, dacă nu există norme speciale. Noi nu avem reglementată în întregime o procedură administrativă, o procedură fiscală, o procedură electorală etc. în coduri distincte, avem dispoziţii înscrise în legi speciale, care în materie fiscală se denumeşte chiar cod, dar care se completează cu normele Codului de procedură civilă. Chiar şi în cazul procesului penal, unde există distinct un Cod de procedură penală, Codul de procedură civilă constituie dreptul comun, deoarece instanţa supremă, în Secţii Unite (decizia nr. XXXIV/2006), a decis, pe bună dreptate, că materia civilă constituie regula şi cea penală excepţia, astfel că în măsura în care CPP nu ar reglementa, el se completează cu normele C.proc.civ.
Alina Matei: Cum se învață procedură civilă și când? Învățând Codul de procedură civilă pe de rost este suficient? Sau acum, cu Internetul pe telefon, nu e nevoie ca studenții să depună prea mult efort să rețină numere de articol din Codul de procedură civilă, conținut, că știe telefonul mult mai bine decât el? Dar cu telefonul nu te lasă la INM, INPPA, când mergi la examen… Deci cum se învață?
Viorel Mihai Ciobanu: Întrebarea este dificilă şi orice aş răspunde pot fi bănuit de subiectivism. De aceea prefer să reproduc spusele Profesorului George Tocilescu din secolul XIX, dar şi a doi practicieni, şi teoreticieni deopotrivă de valoroşi, din perioada interbelică:
– G. Tocilescu (1887, limbaj actualizat): „Mulţi au considerat şi consideră astăzi chiar, studiul procedurii civile ca arid, ca o simplă chestiune de memorie şi de obicei, ca o colecţie de articole, de formule şi de termene arbitrare, care se învaţă pe de rost, prin simpla practică de toate zilele, aproape ca un drum pe care-l parcurgi în fiecare zi, fără a mai fi nevoie a merge la şcoală, spre a asculta vreun curs de procedură sau a intra în discuţiuni teoretice. Ei zic că procedura nu este decât o artă ce nu merită a i se da titlul de ştiinţă, şi că nici nu are vreo legătură cu principiile dreptului civil… A zice că procedura nu este decât o artă, care se învaţă prin simplul exerciţiu şi obicei, fără a fi nevoie de vreo prealabilă meditaţiune sau cunoştinţă a motivelor, a scopului, a efectelor şi nulităţii fiecărui act de procedură, este după noi o absurditate tot atât de mare ca şi aceea care consistă în a zice că înainte de a scrie nu este trebuinţă de a cugeta …fiindcă mulţi din jurişti au neglijat studiul procedurei civile, putem afirma că au fost şi sunt pedepsiţi, atât prin pierderea multora din cauzele drepte încredinţate lor, cât şi prin necesitatea de a recurge la luminile altora, spre a suplini cunoştinţele teoretice ce le lipsesc”;
– Profesorul Eugen Herovanu (1926) subliniază şi el că „procedura civilă nu se dobândeşte prin efectul practicii sau prin simpla cunoştinţă a mecanizmului judecătoresc …întrucât aplicaţiunea legilor de procedură oferă cele mai multe dificultăţi practice, studiul lor cere o îngrijire deosebită şi o metodă impecabilă”;
– Eugen Petit, fost consilier la Înalta Curte de Casaţie (1934), sublinia că „tânărul licenţiat învaţă la facultate abia modul cum să descifreze cărţi de drept. Faimoasele rezumate, învăţate pe de rost în două, trei nopţi de insomnie, sunt departe de a putea pregăti pe avocat sau magistrat în cariera lui …După decenii de muncă intensă, juristul care se autoexaminează vede cât de puţin ştie şi câte are încă de învăţat. El află zilnic lucruri noi şi abia către sfârşitul carierei constată, cu destulă mâhnire, ca şi Faust din legendă, că nu ştie nimic. Şi dacă un asemenea avocat sau magistrat, care a muncit o viaţă întreagă, mai poate greşi uneori, ce să mai zicem de un începător, care culcându-se pe laurii celor câtorva bile albe-roşii (notele bune de atunci – n.n.) de la examen, nu-şi mai dă în urmă nicio osteneală … Ca să rezolvi o problemă de drept, trebuie mai întâi să cunoşti principiile generale, pe lângă modul interpretării vechilor texte, ceea ce se învaţă numai din cărţi. Judecata nu se poate face în mod empiric”.
Le spun studenţilor mei în fiecare an că numai un studiu metodic, intens şi permanent le asigură o bună pregătire în general şi la drept procesual civil în special. Din fericire unii, poate prea puţini, înţeleg şi rezultatele sunt observate la concursurile/examenele de intrare în profesie.
Andrei Săvescu: Spunea Alina că la INM, INPPA etc. nu se poate recurge la telefon pentru a consulta Codul. Dar candidaţii, cel puţin la examenul de capacitate, pot avea codurile cu ei. Cum vi se pare acest aspect?
Viorel Mihai Ciobanu: Am aflat şi eu cu surprindere în acest an că se procedează astfel. Şi atunci devine explicabil, cel puţin parţial, de ce nu există concordanţă între rezultate şi calitatea înfăptuirii actului de justiţie. Am să mă refer doar la două exemple: şi am în vedere, în primul rând, examenul de capacitate a procurorilor din toamna anului 2015 unde greşelile mi se par mai grave: subiectul I Drept civil – Recunoaşterea copilului (2 puncte); subiectul II Drept procesual civil – Contestaţia în anulare (2 puncte); subiectul III – speţă: cerinţe de drept civil – condiţiile ce trebuie avute în vedere în instanţă când analizează interesul superior al copilului reglementat de Legea nr. 272/2004 (2,5 puncte); analizaţi temeinicia cererii reclamantei având în vedere principiul de mai sus (2,5 puncte); cerinţe de drept procesual civil – indicaţi dacă probele propuse de reclamantă – testimonială, anchetă psihosocială, audierea minorului – pot conduce la soluţionarea procesului; subiectul IV – lucrare cu caracter practic: cerinţe de drept civil – analizaţi soluţia cu privire la excepţii (prescripţie şi inadmisibilitate) – 3 puncte; cerinţe de drept procesual civil – indicaţi motivat dacă în urma administrării probatoriilor administrate în cauză cererea de chemare în judecată este întemeiată – 3 puncte (în speţă reclamantul minor, prin mamă, solicită prin aceeaşi cerere tăgăduirea paternităţii faţă de soţul mamei şi stabilirea paternităţii din afara căsătoriei faţă de concubinul mamei).
Ce observăm:
- Fără niciun efort orice candidat care avea codurile şi actele normative conexe (unele încorporate chiar în coduri) obţinea 6,5 puncte de la subiectele I + II + III – civil;
- La subiectul III b civil se obţineau uşor 2,5 puncte pentru că toate probele conduceau la o singură soluţie;
- La cerinţele de drept procesual civil al subiectului III se puteau obţine, cu cel mai mic efort, 5 puncte. Autorii subiectului au stabilit însă la proba testimonială că ea trebuie să fie admisibilă, utilă, pertinentă şi concludentă. După contestaţii, în baremul definitiv s-a reţinut numai că proba trebuie să fie concludentă, deşi din art. 255 alin. (1) NCPC rezultă clar două condiţii: proba să fie admisibilă potrivit legii (adică legală) şi să ducă la soluţionarea procesului (adică concludentă). Deci, dacă în primă variantă s-a adăugat la lege, proba să fie utilă şi pertinentă, care se includ în concludenţă, în varianta definitivă s-a omis o cerinţă legală esenţială;
- La subiectul III, în legătură cu cerinţele de drept civil trebuie spus că puteau fi copiate din cod, dar cei care au formulat subiectul şi baremul au greşit, neţinând seama de dispoziţiile art. 435 NCC, potrivit cărora atât timp cât o legătură de filiaţie legal stabilită nu a fost contestată în justiţie, nu se poate stabili, pe nicio cale, altă filiaţie; soluţia admiterii ambelor capete de cerere în acelaşi timp stabilită prin barem este şi ea greşită, deoarece numai după rămânerea definitivă a hotărârii de tăgăduire a paternităţii se putea soluţiona stabilirea paternităţii din afara căsătoriei (a se vedea şi art. 99 NCC).
Deci, subiectele nu sunt de natură să verifice modul de însuşire a materiei, ba mai mult conduc şi la soluţii greşite, ceea ce este inadmisibil la acest nivel.
În al doilea rând, mă refer la admiterea unei contestaţii la examenul de promovare ca judecători la curţile de apel pe motiv că în tematica de pregătire nu figura solidaritatea. Dar problema era de procedură civilă şi anume dacă un codebitor solidar poate invoca autoritatea de lucru judecat rezultată dintr-o hotărâre definitivă obţinută anterior de un codebitor în contradictoriu cu creditorul comun, chiar dacă ceilalţi codebitori nu au participat în acel proces. Instanţa supremă a răspuns afirmativ încă din anul 1960, există mai multe speţe şi doctrină, iar problema o găseşti tratată în orice curs serios de procedură civilă, la efectele hotărârii. Şi un judecător care doreşte să promoveze la curtea de apel nu cunoaşte acest lucru? Face contestaţie şi se admite. Adică nu ştiau nici cei care au rezolvat contestaţia?
Exemplele pot din păcate continua, dar având în vedere momentul la care purtăm această discuţie nu doresc să mă amărăsc şi mai tare.
Alina Matei: Am fost la un curs de-al dumneavoastră, în semestrul II al anului universitar trecut, deci anul acesta. Despre apel le vorbeați studenților. Din păcate, nu v-am fost studentă. Dar am învățat după cele două tratate galbene scrise de dumneavoastră. Am sesizat la curs că îndepărtați cu destul de multă ușurința pâcla din ochii studenților după ce le explicați înțelesul vreunui articol. Ați avut senzația, văzându-i pe studenți, că, poate, ar fi mai bine pentru ei ca Procedura civilă să se predea încă din anul întâi, până în anul IV, la fel ca Dreptul civil, că poate, astfel, Arbitrajul sau Executarea silită nu ar mai rămâne la urmă, adică studiindu-se mai încolo?…
Viorel Mihai Ciobanu: Ar fi greu ca Procedura civilă să se facă începând cu anul I. Proaspeţii studenţi nu au încă cunoştinţe juridice elementare. Am făcut însă un pas, în perioada în care eram decan, şi anume am introdus o disciplină de organizare judiciară şi de etică a profesiilor juridice, ca să cunoască încă din anul I care sunt instituţiile şi profesiile de bază. Am mai făcut în Consiliul facultăţii şi un al doilea pas, şi anume ca disciplina Teoria generală a dreptului să se modernizeze şi să se restructureze în Introducere în teoria dreptului, după model francez care ar avea şi elemente de procedură civilă şi procedură penală, ceea ce i-ar ajuta pe studenţi la disciplinele de drept substanţial, dar încă nu s-a reuşit această schimbare. Cât priveşte unele capitole care nu se fac ori nu se fac integral la cursul de procedură civilă, ele s-au constituit, cel puţin la Bucureşti, în discipline opţionale tot în anul IV: Drept execuţional civil, Arbitraj şi mediere, Drept notarial.
Alina Matei: Dar profesorii cum ar trebui să predea procedura civilă? Ce să le ceară studenților?
Viorel Mihai Ciobanu: Important mi se pare, după o experienţă de peste 40 de ani, că este foarte important ca studenţii să înţeleagă spiritul procedurii civile, care este acela de a asigura ocrotirea drepturilor subiective şi a altor interese care se pot realiza numai pe calea justiţiei. Să perceapă, aşa cum spunea un autor francez, Raymond Martin, că „procedura nu constituie o cauză a încetinirii, ci un instrument împotriva stagnării”. Pentru a înţelege asta, procedura civilă nu trebuie aplicată numai în litera ei, ci şi în spiritul ei. Adică trebuie să înţelegi foarte bine principiile directoare, fundamentale, şi să cauţi să vezi esenţa instituţiilor, nu să interpretezi un text izolat, rupt de context. Şi apoi este important să corelezi dispoziţiile din cod sau alte legi cu interpretarea, corectă sau nu, a Curţii Constituţionale, a Curţii de la Strasbourg, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie etc. şi să explici studenţilor de ce se impune o soluţie sau alta. Iar la examen să fie exigenţă cât mai mare, fără a fi însă exagerată. Spre deosebire de alte facultăţi şi de concursurile/examenele de intrare în profesie grilele care sunt o parte a subiectului sunt la Bucureşti mult mai dificile, cu 5 posibilităţi: 4, 3, 2, un răspuns corect sau niciunul. Deci cine reuşeşte să facă foarte bine aceste grile la examen le va face cu uşurinţă şi la alte examene sau concursuri. Nu ştiu cum se fac la Cluj, dar distinsa noastră colegă de acolo se plângea că grilele de la INPPA sunt foarte grele. Nu mi se pare deloc greu să răspunzi la grile cu trei variante şi majoritatea cu un răspuns corect sau cel mult două şi în condiţiile în care majoritatea grilelor sunt inspirate din textele codului şi nu conţin soluţii controversate.
Alina Matei: Ca Președinte al Comisiei tehnice de redactare a Codului de procedură civilă și a Legii de punere în aplicare, care a fost viziunea cu care ați plecat la drum?
Viorel Mihai Ciobanu: Să precizăm mai întâi că la legea de punere în aplicare am fost doar consultant. Pentru Cod am dorit, întreaga comisie, să păstrăm ceea ce s-a dovedit a fi bun şi ceea ce a dat rezultate într-o perioadă lungă de aplicare, dar în acelaşi timp să înlăturăm şi dispoziţiile care duceau la tergiversarea judecăţii sau la pronunţarea unor soluţii discutabile care nu mai permiteau îndreptarea lor (de ex., prima zi de înfăţişare şi soluţia modificării hotărârii în cazul admiterii recursului). Pe de altă parte, am conturat un capitol consacrat principiilor fundamentale ale procesului, care înainte nu erau reglementate sau erau disparate în cod, am eliminat controversele teoretice privind acţiunea civilă, am înlocuit noţiunea de „termen rezonabil” cu cea de „termen optim şi previzibil” în acord cu recomandări europene, am introdus contestaţia privind tergiversarea procesului, în consens cu o decizie a CEDO din anul 2000 etc. În orice caz, am examinat toate propunerile venite de la practicieni şi teoreticieni ai dreptului şi am reţinut cele care ni s-au părut viabile (de ex. regulile privind aplicarea în timp a normelor de procedură civilă). Am avut în vedere şi codurile din alte ţări şi jurisprudenţa CEDO şi a Curţii Constituţionale etc.
Alina Matei: Vă așteptați ca într-un timp atât de scurt să fie aduse modificări Codului de procedură civilă?
Viorel Mihai Ciobanu: Să fiu sincer mă aşteptam la unele modificări, dar nu atât de rapid, mai ales că ele sunt rezultatul unor constatări din Bucureşti şi nu din toată ţara. Am în vedere îndeosebi modificările aduse în materia executării silite deoarece în comisie au participat şi judecători şi executori judecătoreşti şi propunerile lor au fost reţinute în bună măsură. Dar faptul că în Bucureşti anumite judecătorii erau mai încărcate în loc să se caute şi să se găsească alte soluţii s-a preferat să se modifice unele dispoziţii din Noul Cod de procedură civilă care se aplicau în întreaga ţară. Pe aceeaşi linie, la presiunea CSM şi a ÎCCJ, aplicarea unor dispoziţii din noul cod au fost amânate prin Legea nr. 2/2013 până la 1 ianuarie 2016. Iar acum, aşa cum mă aşteptam, CSM a hotărât în şedinţa sa din 24 noiembrie 2015 să ceară Ministerului Justiţiei să facă demersuri pentru amânarea din nou a aplicării dispoziţiilor privind cercetarea procesului în Camera de consiliu pentru o dată la care să fie asigurate pentru toate instanţele condiţiile necesare. De ce? Pentru că acest CSM este incalificabil, nu a făcut, ca şi Ministerul Justiţiei, nici un efort din 2013 până acum pentru a asigura aceste condiţii. Fac şedinţe, au întâlniri cu diverşi, merg în străinătate, se amuză de perlele candidaţilor la concursul de admitere la INM (proba interviului), dar nu se ocupă cu seriozitate şi eficienţă de implementarea noilor coduri, de asigurarea condiţiilor. Prin aceeaşi adresă propun şi modificarea art. 471 NCPC, care introducea, ca o noutate, ce a fost şi ea amânată, şi anume ca dosarul pentru instanţa de apel să fie pregătit de instanţa care a pronunţat hotărârea atacată, urmând ca judecata în apel să dureze cât mai puţin. CSM doreşte ca soluţia din vechiul cod, să rămână, deşi era de natură să tergiverseze judecata la instanţa de apel.
Alina Matei: Ați fost consultat? Vi s-a solicitat opinia, punctul de vedere? Dar al Departamentului de Drept Privat de la Facultatea de Drept a Universității din București?
Viorel Mihai Ciobanu: Nu cred că Departamentul de Drept Privat a fost consultat în întregul său, dar mai mulţi membri care au participat la cod şi lege, da. Discuţii au existat de fiecare dată, inclusiv în luna septembrie 2015, în legătură şi cu ultimele propuneri ale CSM, s-au adus argumente, dar hotărârea nu ne-a aparţinut şi nu ne aparţine nouă. Probabil CSM a solicitat efectuarea demersurilor la sfârşitul lunii noiembrie 2015 pentru a forţa adoptarea de către Guvern a unei OUG pentru că 1 ianuarie 2016 este foarte aproape. Dar pot justifica cele două instituţii ce au făcut din 2013? Acum este urgenţă? Dacă CSM şi Ministerul Justiţiei aşteaptă să se construiască săli pe care să scrie neapărat „Camera de consiliu” prorogarea termenului va mai avea loc şi în viitor.
Alina Matei: Dar în ceea ce privește declararea ca neconstituțională a unor articole ale Codului? Sunt reglementările din Cod neadaptate/inadecvate realității sociale? Judecătorii Curții Constituționale privesc dintr-o altă perspectivă decât redactorii Codului și Parlament unele instituții procedurale?
Viorel Mihai Ciobanu: Nu vreau să fiu răutăcios, am fost şi eu judecător al Curţii Constituţionale, dar cred că nici măcar un judecător constituţional, nici măcar cel care a fost la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi ministru al justiţiei, şi se pare că este un adversar declarat al codului, nu a citit Noul Cod de procedură civilă în întregul lui, nu a încercat sa-i înţeleagă spiritul. Au fost, dacă nu mă înşel, trei decizii de neconstituţionalitate:
- Prin Decizia nr. 473/2013, la cererea abuzivă a Avocatului Poporului din acel moment, a fost declarat neconstituţional alin. (3) al art. 659 (în prezent art. 660) care prevedea că în unele condiţii, la cererea executorului judecătoresc, Ministerul Public va întreprinde diligenţele necesare pentru aflarea informaţiilor cerute. A existat teama Ministerului Public că va fi invadat cu astfel de solicitări şi cele două instituţii, Avocatul Poporului şi CCR, au dorit să evite acest lucru, neobservând că şi fără acest text Ministerul Public are atribuţii în faza executării silite stabilite prin formula executorie [art. 641 alin. (6)] şi cu titlu general prin art. 658 NCPC;
- Prin Decizia nr. 462/2014 a fost declarată neconstituţională asistenţa obligatorie prin avocat în recurs, înscrisă în art. 13 alin. (2), art. 83 alin. (3) şi parţial art. 486 alin. (3), soluţie reluată şi prin Decizia nr. 485/2015, care are în vedere art. 84 alin. (4), ce se referă la asistenţa obligatorie în recurs prin consilier juridic. În realitate CCR apreciază că ajutorul public judiciar nu este reglementat corespunzător, dar în loc să pronunţe un tip de decizie, care se foloseşte la alte Curţi, o decizie apel către Parlament a declarat neconstituţionale texte care se regăsesc în foarte multe ţări europene, dar şi în jurisprudenţa CEDO. Am criticat deciziile, dar ce folos până la urmă pentru activitatea practică? Niciunul, din moment ce recursul vizează doar legalitatea şi deci presupune un dialog între specialişti. Pe de altă parte, CCR nu a avut în vedere toate textele incidente, Parlamentul nu le-a revizuit pentru a le pune în acord cu soluţiile Curţii, deşi NCPC a fost modificat şi republicat, astfel că nu mai există o reglementare coerentă în legătură cu exercitarea căilor de atac.
Alina Matei: Cum de nu avem Curtea de Apel Sibiu? Avem în schimb Curte de apel la Oradea…
Viorel Mihai Ciobanu: Comisia nu a fost implicată în aceste alegeri, care s-au făcut cu mult înainte, în anii 1991-1992, dar presupun că Alba Iulia este mai aproape şi de Sibiu şi de Hunedoara, care intră în circumscripţia sa. Iar la Oradea a fost şi înainte Curte de Apel.
Alina Matei: Care este rolul judecătorului în procesul civil? Concepția profesorului Grațian Porumb – sarcina judecătorului este de a stabili adevărul obiectiv (exprimată în Codul de procedură civilă, comentat și adnotat, vol. I, Editura Științifică, 1960, pag. 11) – mai este de actualitate?
Viorel Mihai Ciobanu: Sigur că, în mare, concepţia Profesorului Porumb a rămas, o prevede art. 22 alin. (2) NCPC, care stabileşte că judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză. În general însă nu se mai vorbeşte după anul 1990 de „adevăr obiectiv”, ci de „adevăr judiciar”, adică judecătorul trebuie să aleagă cea mai probabilă soluţie, ajutat de dezbaterile contradictorii, dintre mai multe soluţii aparent la fel de posibile. Răspunsul la o asemenea întrebare depăşeşte însă cadrul unui interviu, este nevoie de o teză de doctorat.
Alina Matei: Care principiu de procedură civilă a suscitat aprinse discuții în Comisia de redactare?
Viorel Mihai Ciobanu: Cred că cele mai aprinse discuţii s-au purtat în legătură cu principiul înscris la art. 22, rolul judecătorului în aflarea adevărului, aşa numitul rol activ al judecătorului. Discuţia s-a făcut datorită mai ales judecătorilor, care imediat după decembrie 1989 au invocat că este un principiu comunist ce trebuie îndepărtat. Fără îndoială era o critică nejustificată, deoarece art. 129-130 din Codul 1948 care consacra acest principiu au fost preluate din fostul art. 95 ale codului din perioada interbelică. Poate că în aplicarea sa au fost unele exagerări şi multe hotărâri erau casate în recurs pentru nerespectarea acestui principiu, dar elemente ale rolului activ s-au regăsit în codurile europene încă din perioada interbelică. În anul 1932, în doctrina românească, Profesorul Eugen Herovanu susţinea că legile noi de pretutindeni măresc mereu puterile judecătorului şi dreptul acestuia de a interveni în dezbaterile cauzelor, fiind o necesitate datorată complexităţii mecanizmului judiciar. În doctrina străină şi în cea de la noi se vorbeşte în prezent de judecător antrenor, judecător activ şi nu de un judecător arbitru, neutru, ci de o justiţie a dialogului. Noul Cod de procedură civilă a evitat însă să folosească noţiunea de „rol activ”, care există în cazul executorului judecătoresc (art. 627) şi, la presiunea judecătorilor, a înscris la art. 254 alin. (6) o limitare, respectiv părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii.
Alina Matei: În opinia dumneavoastră, care este cel mai interesant mijloc de probă?
Viorel Mihai Ciobanu: Nu pot să spun că un mijloc de probă este mai interesant decât altul, dar desigur proba cea mai sigură este cea prin înscrisuri, iar o probă ştiinţifică trebuie răsturnată tot printr-o probă ştiinţifică.
Alina Matei: Creșterea numărului de cauze în pronunțarea hotărârilor prealabile și recursului în interesul legii a condus la redobândirea de către instanța supremă a rolului consacrat în Constituție – de asigurare a interpretării și aplicării unitare a legii de către celelalte instanțe judecătorești (art. 126 din Constituția României)?
Viorel Mihai Ciobanu: Nicidecum. Rolul constituţional al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se poate realiza numai prin judecarea qvasitotalităţii recursurilor. Aceasta a fost concepţia Noului Cod de procedură civilă, deturnată prin presiunile făcute asupra Comisiei, Ministerului Justiţiei, Guvernului şi Parlamentului de către instanţa supremă. Vedeţi un inventar al tuturor excepţiilor şi veţi observa ce judecă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs. Solicitaţi o repartizare a recursurilor pe noul cod şi pe fiecare judecător şi vedeţi câte rapoarte şi câte decizii au redactat. Sau aceasta este numai sarcina magistraţilor asistenţi? Îmi pare rău că sunt nevoit mereu să critic poziţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dar este iluzoriu să crezi că asigură interpretarea unitară a legii numai prin căile excepţionale, care şi ele se rezolvă cu mare întârziere.
Alina Matei: Competențe mai puține pentru Înalta Curte în ceea ce privește soluționarea cauzelor ca instanță ordinară nu apreciați că ar conduce la centrarea pe mecanismele procedurale de unificare a practicii judiciare?
Viorel Mihai Ciobanu: Nu, nu cred şi în nicio ţară din UE nu se întâmplă acest lucru. Instanţele supreme judecă, în primul rând, recursuri în casaţie. Sunt alte mijloace de degrevare, le-am propus, unele au fost introduse în NCPC, dar trebuie aplicate cu bună-credinţă. S-a scris mult pe această temă, dar trebuie şi citit.
Alina Matei: Pentru că vorbeam de judecători, măsura unui judecător civilist este dată de cunoașterea foarte bine a procedurii civile? Poți să cunoști drept civil foarte bine, dacă nu stăpânești procedura civilă, ca judecător, vei intra mereu în sala de judecată cu o strângere de inimă. În plus, avocații litigatori simt când un judecător are scăpări pe procedură…
Viorel Mihai Ciobanu: Este esenţială cunoaşterea şi înţelegerea Procedurii civile, trebuie să nu te mulţumeşti cu un text care aparent îţi oferă o soluţie sigură, dar care în realitate este corectă numai dacă interpretezi acel text în lumina principiilor şi regulilor generale. Vă dau pe scurt un singur exemplu, pe care îl voi dezvolta, probabil, împreună cu un coleg avocat, într-o notă viitoare: art. 613 alin. (4) stabileşte că hotărârile Curţii de apel, pronunţate potrivit alin. (3), adică prin care s-a admis acţiunea în anulare a unei hotărâri arbitrale, sunt supuse recursului. Să însemne oare că hotărârile prin care Curtea de apel a respins acţiunea în anulare nu pot fi atacate cu recurs? Nicidecum, dar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins cel puţin un asemenea recurs ca inadmisibil neobservând prevederea generală din art. 483 alin. (1) şi nici principiul egalităţii, ca şi regula că o cale de atac nu poate fi exercitată decât dacă legea o interzice în mod expres. Nu este cazul de dezvoltări aici, dar am dorit să subliniez că şi judecătorii cu multă experienţă trebuie să fie foarte atenţi la interpretarea textelor de procedură.
Alina Matei: Care autor/profesor de procedură civilă prin scrierile sale a desluşit cu dedicaţie şi profundă înţelegere, pe gustul dumneavoastră, prevederile Codului de procedură civilă?
Viorel Mihai Ciobanu: Dacă o luăm de la primul cod, pentru secolul XIX autorul meu preferat este George Tocilescu, pentru prima jumătate a secolului XX fără nicio îndoială Profesorul Eugen Herovanu, iar pentru a doua jumătate a acelui secol profesorii mei Ilie Stoenescu şi Savelly Zilberstein. Vă rog însă să observaţi că autori români de valoare, inclusiv Profesorul Graţian Porumb la care v-ţi referit mai devreme, sunt din ce în ce mai puţin cunoscuţi şi mai puţin citaţi în lucrări. Tendinţa este acum, şi nu numai la procedură civilă, să citezi cât mai multă doctrină străină, fie că se potriveşte sau nu cu reglementarea noastră. Dar dacă ar citi lucrările vechi, şi revin la procedură civilă, ar constata că multe din ideile lui Tocilescu şi Herovanu, se regăsesc după zeci de ani şi în doctrina străină şi chiar în jurisprudenţa CEDO. Eu am încercat de la primul meu curs tipărit în anii 1986 – 1987 să readuc în circuitul ideilor soluţiile acestor mari procedurişti români. Nu ne dăm seama întotdeauna că, aşa cum spunea Jean Cocteau într-un alt context, o capodoperă poartă în sine o tinereţe pe care patina o acoperă, dar care nu se ofileşte niciodată. Or numai această patină e respectată, imitată”. Deci îndemnul meu pentru secolul XXI e să înlăturăm această patină şi dacă vom fi recunoscuţi sub ea ca fiind noi înşine, va fi o mare cinste. Deocamdată, din păcate, în afară de tendinţa de exces cu trimiterile la autori străini (fără să minimalizez importanţa dreptului comparat), mai observ şi că se scrie mai mult decât se citeşte, că există dorinţa de a scrie imediat după apariţia unui cod nou sau a unei legi noi, fără să apuci să citeşti cu atenţie în întregime acel act normativ şi să te grăbeşti să dai soluţii şi interpretări pe baza unui text izolat, aşa cum arătam şi în exemplul de la întrebarea anterioară. Am învăţat toţi la Teoria dreptului metodele de interpretare a normelor juridice şi trebuie să le folosim, şi metoda istorică şi pe cea logică şi cea sistematică etc. Să nu dăm interpretări înguste şi să ne grăbim să le şi publicăm sau să ne pronunţăm pe baza unor asemenea interpretări.
Alina Matei: Tinerețea nu are vârstă, zicea Piccaso. Dar ce ne facem cu bătrânețea?
Viorel Mihai Ciobanu: Bătrâneţea poate avea şi ea avantajele ei, o experienţă mai bogată, soluţii mai aşezate, o apreciere mai exactă şi mai generoasă, chiar dacă lucrarea studentului lasă aparent impresia de lipsă de pregătire, o toleranţă mai mare, fără a renunţa totuşi la exigenţă etc. Pentru un cadru didactic lucrurile sunt mai uşoare pentru că trăieşte mereu, chiar şi când a ajuns la bătrâneţe, printre tineri şi, de regulă, asimilează de la ei energia pozitivă, pe care apoi o retransmite şi aşa mai departe.
Alina Matei: Profesor distins, Judecător al Curții Constituționale, Decan, autoritatea numărul unu, de necontestat, în materie de procedură civilă, autor prolific, soț. Care v-a adus cele mai importante realizări?
Viorel Mihai Ciobanu: Fiecare dintre ele şi toate la un loc mi-au adus bucurii şi satisfacţii. Am o soţie, de asemenea ardeleancă, care a fost studentă la Cluj şi de care m-am îndrăgostit la prima vedere, alături de care trăiesc de peste 40 de ani şi-mi doresc să avem o bătrâneţe senină, liniştită, cu multă sănătate. Ca profesor am mulţumirea că am contribuit la formarea a mii de studenţi, judecători, inclusiv la ÎCCJ, unii judecători la Curtea Constituţională, la CEDO, la Curtea de la Luxemburg, procurori (unii procurori generali sau prim procurori), avocaţi (decani de barouri şi preşedinţi de uniune), notari publici, executori judecătoreşti, consilieri juridici. Unii au fost sau sunt prim-miniştri, miniştri, secretari de stat, senatori, deputaţi, prefecţi, rectori, decani, profesori universitari, cercetători etc. Mă bucur când aud fapte bune, mă întristez când greşesc sau sunt „judecaţi” pe nedrept, îi critic uneori pentru că nu sunt suficient de atenţi. Am contribuit de asemenea la formarea unor specialişti în Procedură civilă, care sunt cadre didactice la Bucureşti, Prof. Gabriel Boroi, Prof. Mihaela Tăbârcă, Prof. Evelina Oprina, Prof. Maria Fodor, Conf. Traian Briciu şi Ion Dragne etc. La Lugoj Vasile Bâc, la Braşov, Roxana Trif şi alţii. Am condus peste 30 de teze de doctorat fără să am teama că vreuna ar putea fi bănuită de plagiat. Ca judecător la Curtea Constituţională am pronunţat într-o perioadă grea soluţii curajoase, unele fiind citate şi astăzi, am încercat să ofer soluţii teoretice noi, care din păcate nu au trezit şi curiozitatea urmaşilor de la Curte pentru a diversifica soluţiile pe care le pronunţă. Ca fost decan, zece ani, mă mândresc că am reuşit să redau în mare măsură folosirea facultăţii, care este proprietara de drept, că am recuperat o parte din moştenirea Profesorului Stoicescu în beneficiul facultăţii şi a studenţilor ei, cu ajutorul absolventei noastre avocat Lucia Cherecheş şi a colegilor mei avocaţi, Profesorii Valeriu Stoica, Romeo Popescu, Traian Briciu, Bogdan Dumitrache etc., am realizat prima mare operaţiune de renovare a clădirii şi, desigur, am contribuit la formarea unei echipe selecte de cadre didactice care menţin facultatea în frunte. Sigur am omis multe lucruri importante, dar sunt mândru şi fericit că am putut să fac bine. Rău am încercat să nu fac nimănui.
Andrei Săvescu: Se discută că datorită meritelor dumneavoastră aţi fost propus să candidaţi pentru Academia Română, iar mai recent ca membru fondator al Academiei de Ştiinţe Juridice din România. Ce ne spuneţi?
Viorel Mihai Ciobanu: Este adevărat că de mai multe ori profesorul Ion Dogaru de la Craiova, din motive neclare pentru mine, mi-a solicitat să-mi depun dosarul pentru Academia Română, iar în acest an Decanul facultăţii, profesorul Flavius Baias – cu sinceritate de această dată sper – a propus acelaşi lucru în şedinţă de departament, dar am refuzat. Pe fond, cred că în ţară au existat şi există încă jurişti care au merite mai mari decât mine şi chiar faţă de o parte din cei care au fost academicieni. Pe formă, am fost deranjat de faptul că într-un stat declarat de drept, membrii actuali ai Academiei nu au fost şi nu sunt de acord cu existenţa unei secţii de ştiinţe juridice distincte. Dacă aceasta este părerea lor despre locul juristului într-o societate democratică prefer să nici nu încerc să ajung în mijlocul lor. Este de asemenea adevărat că Profesorul Mihai Lucian, directorul Departamentului de Drept Privat, ca şi decanul de la Facultatea de Drept din Alba-Iulia, m-au întrebat dacă doresc să fiu propus ca membru fondator al noii Academii de Ştiinţe Juridice. Cu toate că directorul ICJ, Mircea Duţu, a scris atât de frumos, chiar pe JURIDICE.ro, despre rostul şi menirea acestei Academii, am refuzat şi această propunere, deoarece mie, care am trăit mai bine de jumătate de viaţă în epoca comunistă, îmi aduce aminte totuşi de Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice şi dacă nu am dorit să încerc să candidez pentru Academia Română, nu pot să-mi leg numele de o pseudo-academie. Propunerile ce mi s-au făcut îmi aduc aminte de o reflecţie a lui Henry Miller, citită recent în Colosul din Maroussi: „Oameni care nu cred în nimic scriu tomuri erudite despre zei care nu au existat niciodată. Asta face parte din trăncăneala culturală. Dacă eşti foarte bun, te alegi în cele din urmă cu un loc în Academie, unde te transformi treptat într-un adevărat cimpanzeu”. Prefer să rămân pentru foştii şi actualii mei studenţi, pentru cei interesaţi de lucrările mele, Profesorul Viorel Mihai Ciobanu.
Florentin Țuca: Sunt un admirator al Profesorului Ciobanu și am fost mereu mișcat de dragostea domniei sale pentru știința juridică și atașamentul său pentru matematica, rigoarea și coerența pe care ar trebui să le întruchipeze dreptul. Mi-ar plăcea să am ocazia unei dezbateri detaliate cu domnia sa, dar mă mulțumesc și cu oportunitatea de a-l provoca doar cu câteva chestiuni: Dacă ar sta în puterea Dumneavoastră modificarea Constituției, care ar fi principalele amendamente?
Viorel Mihai Ciobanu: Îmi face plăcere să-i răspund lui Florentin, mi-a fost student şi la un moment dat trebuia să fim colegi, deoarece Profesorul Francisc Deak îl aprecia foarte mult şi îl dorea ca asistent. Nu ştiu ce s-a întâmplat, dar cu siguranţă pierderea este pentru facultate. Revenind la întrebarea punctuală, am publicat deja propuneri tehnice de revizuire a Constituţiei, propuneri, recunosc, făcute în mare grabă deoarece se precipitau lucrurile, dar acum după ce am recitit materialul aş renunţa la unele şi aş adăuga altele. În primul rând, apreciez că viitorul Parlament ar trebui să se declare Adunare Constituantă şi să elaboreze o nouă Constituţie, ca să nu fie constrânsă de limitele revizuirii stabilite în prezent de art. 152. Mi-e greu ca într-un interviu deja destul de lung să enumăr chiar şi numai principalele amendamente, dar referitor la ceea ce este apropiat profesiei noastre cred că ar trebui mai clar definite consecinţele principiului separării puterilor în stat şi în acelaşi timp şi al colaborării dintre ele, după cum acest principiu ar trebui privit şi în raport cu atribuţiile Curţii Constituţionale şi cu existenţa netăgăduită şi influenţa unor puteri nestatale, de fapt (sindicate, ONG-uri, experţi, media etc). În al doilea rând aş reglementa exact poziţia şi rolul instanţelor, pe de o parte, şi a parchetelor, pe de altă parte, cu Consilii distincte, precum şi mai atent rolul şi atribuţiile Curţii Constituţionale, selecţionarea judecătorilor, poziţia lor. Depăşind acest cadru, cu referire la celelalte puteri aş reglementa, mai exact alegerea (reducerea numărului de parlamentari) şi rolul Parlamentului, alegerea Preşedintelui României de către Parlament, cu un rol precis determinat, sistem cunoscut în multe ţări, extinderea atribuţiilor şi răspunderii Guvernului. Poate vom avea totuşi prilejul unei dezbateri mai detaliate.
Florentin Țuca: Care sunt, în opinia Dumneavoastră, cele mai mari păcate ale sistemului legislativ românesc?
Viorel Mihai Ciobanu: Nu este conceput în mod coerent, Consiliul Legislativ are un rol decorativ. Ar fi trebuit să facă corelarea întregii legislaţii, să se evite paralelismele şi uneori soluţiile contradictorii. Modificarea repetată a aceluiaşi act normativ prin OG, OUG sau altă lege împiedică destinatarii la receptarea corectă şi imediată, ceea ce poate duce chiar la soluţii greşite în justiţie sau administraţie şi, în orice caz, la o practică judiciară neunitară. Pe de altă parte, când legea fundamentală sau un alt act normativ face trimitere la acte normative inferioare ele ar trebui elaborate de cei care au conceput actul normativ superior şi intrarea lor în vigoare să fie concomitentă.
Florentin Țuca: Care ar fi cele mai necesare ajustări ale sistemului de învățământ juridic autohton?
Viorel Mihai Ciobanu: Datorită faptului că activitatea cadrelor didactice este normată fiecare titular caută să-şi păstreze numărul de ore, forma de examinare şi se preocupă uneori mai puţin de modernizarea programei. Ideal ar fi să existe mai puţine discipline obligatorii şi mai multe discipline opţionale şi facultative, atât la licenţă, cât şi la masterat. Dificultatea la noi este însă şi că cei care obţin licenţa pot în unele cazuri să intre direct în profesie, după examenul/concursul de admitere (avocaţi, consilieri juridici, notari publici, executori judecătoreşti) şi atunci eşti obligat să le oferi un minim de cunoştinţe generale. Pe de altă parte se manifestă rezistenţă în faţa unor concepţii noi. Am propus, de exemplu, cum am arătat mai devreme, ca fosta Teorei generală a statului şi dreptului, în prezent Teoria generală a dreptului să capete o nouă denumire Introducere în drept şi cu un nou conţinut (model francez, J. L. Bergel şi Fr. Terré), dar titularul disciplinei şi Departamentul de Drept Public se opun, din comoditate presupun.
Florentin Țuca: Cât de aproape sunt previziunile lui Orwell? În alți termeni, cât vor mai rezista drepturile omului în fața comportamentului tot mai autarhic al statelor?
Viorel Mihai Ciobanu: Nu sunt neapărat un adept al teoriei conspiraţiei, dar constatat că drepturile omului au fost necesare în epoca războiului rece, iar acum din inerţie se bate moneda pe ele pentru a păstra aparenţele statului de drept democratic. Altfel cum s-ar explica, de exemplu, că art. 6 din CEDO are în vedere în continuare în principal dreptul la un proces echitabil pentru inculpat, când în toate statele semnatare litigiile civile (lato sensu) au ponderea cea mai mare, dar multe litigii sunt exceptate, iar în cazul celorlalte garanţiile sunt mai puţin elaborate. Pe de altă parte, aprecierea asupra drepturilor omului se face foarte diferit de la o ţară la alta. Nu mai puţin însă nici comportamentul statelor nu este acelaşi, şi unele sunt mai egale decât altele şi în nici un caz România nu are încă dreptul de a se considera stat de drept consolidat, trebuie în continuare condus şi controlat. De către cine? Poate urmaşii noştri vor afla. Noi cunoaştem numai aparenţele, care nu sunt întotdeauna foarte relevante. Am în vedere, de exemplu, mecanismul de verificare şi control, care constituie o ruşine, în primul rând, pentru noi, ca ţară, şi, în al doilea rând, pentru cei care ni l-au impus şi îl perpetuează an de an, pentru că reflectă deschis aprecierea pe care o au faţă de România, de autorităţile publice, de cetăţenii acestei ţări. Aş încheia răspunsul meu la această întrebare a lui Florentin cu o apreciere a aceluiaşi Henry Miller, la care m-am referit mai devreme: „Lupta nu se duce împotriva bolii, boala este doar un efect. Duşmanul omului nu este microbul, ci omul însuşi, mândria sa, prejudecăţile, prostia, aroganţa. Nicio clasă nu este imună, nici un sistem nu are vreun leac. Fiecare om trebuie să se revolte împotriva unui mod de viaţă care nu îi e propriu. Ca să fie eficientă, revolta trebuie să fie permanentă şi neobosită. Nu este suficient să fie răsturnate guverne, stăpâni, tirani: fiecare trebuie să-şi răstoarne propriile idei preconcepute despre moral şi imoral, despre bine şi rău, despre dreptate şi nedreptate… Ne-am făcut singuri sclavii propriei noastre viziuni meschine şi limitate asupra vieţii. Este glorios să-ţi sacrifici viaţa pentru o cauză, dar morţii nu realizează nimic. Viaţa ne cere să oferim mai mult – spirit, suflet, inteligenţă, bunăvoinţă. Natura este întotdeauna gata să aline golurile cauzate de moarte, dar moartea nu poate ţine loc inteligenţei, a voinţei, a imaginaţiei pentru a cuceri forţele morţii”.
Florentin Țuca: Într-o lume dominată de doctrina războiului perpetuu (”endless war”), mai credeți în dreptul internațional?
Viorel Mihai Ciobanu: Nu sunt specialist în dreptul internaţional public dar socotesc că se vede cu ochiul liber că principiile generale şi generoase înscrise în tratate şi documente internaţionale sunt mai aproape de teorie, decât de ceea ce se întâmplă în practică. Adică sunt state care pot face ce doresc şi state care trebuie să facă ce doresc alţii. Din păcate cred că facem parte din ultima categorie. Iar cel mai mult mă întristează că noi românii nu promovăm valorile care să ne confere o altă poziţie în lume, ci dimpotrivă, de multe ori, cetăţeni sau chiar instituţii de stat, cum s-a întâmplat uneori cu Institutul Cultural Român, fie direct, fie prin filialele sale din lume, deci finanţate de stat, de noi toţi, denigrează statul, poporul, limba. Pe de altă parte, mă indispune profund şi modul în care, în contextul menţionat, media românească în general tratează rezultatele mai vechi sau mai noi ale unor cercetători străini care se exprimă în legătură cu adevărata dimensiune a neamului geto-dac sau cu corelaţia dintre limba latină şi limba română, iar noi, în loc să adâncim aceste cercetări şi să le popularizăm, pentru a răspunde, şi în acest fel, preocupărilor constante de denigrare ce vin şi din partea unor vecini, le desconsiderăm, le luăm în derâdere.
Sunt tentat să cred că nu s-a schimbat nimic de fond din secolul XIX, când Alexandru Vlahuţă publica poezia sa „Cîrmacii” (Târgovişte, 1881), din care reproduc o singură strofă:
„Cum să mai vedem în ţară cinste, muncă, propăşire,
Când spoială este totul, când vezi că prin linguşire
Şi făţărnicii, netoţii, au ajuns aşa departe!
Cum să-şi mai trudeşti viaţa ca să-nveţi puţină carte
Când te uiţi că-n astă ţară, dată pradă celor răi,
Înţelepţii sunt victime, ticăloşii sunt călăi!”
Pe de altă parte, doresc să fiu mai optimist şi să sper pentru mai bine, cel puţin pentru tineri, deoarece trebuie să fim de acord cu ceea ce, între altele, îi scria Ion Luca Caragiale aceluiaşi Vlahuţă, în legătură cu poporul: «N’ ajuns să cumpănească bine ceea ce i se pune împotrivă; şi astfel nu înţelege că în mâna lui ar sta să-şi îndrepte soarta şi să dispună de ҆ntregul de ea – precum e drept şi precum are să fie odată. În fine, nu are încă îndrăzneala să-şi răfuiască socotelile cu „binevoitorii lui epitropi”. Dar cu vremea trebuie să vină şi asta; trebuie să vină şi înţelegerea fără de care nu poate fi o naţiune sigură de avutul ei, nici de onoare, nici de viitorul ei.»
Alina Matei: Un mesaj, vă rog, pentru utilizatorii JURIDICE.ro.
Viorel Mihai Ciobanu: Doresc tuturor utilizatorilor sănătate şi putere de muncă, dorinţă permanentă de a fi informaţi la zi cu privire la legislaţie, doctrină, jurisprudenţă de la toate instanţele naţionale sau regionale, iar JURIDICE.ro este de mare ajutor în acest sens. Să nu uite nici un moment că în doctrina de specialitate se subliniază că ignoranţa este soră geamănă cu dependenţa şi cu supunerea degradantă, cu prăpastia necunoaşterii şi cu încălcarea legii.
Andrei Săvescu: Domnule Profesor, vă mulţumesc că aţi răspuns întrebărilor noastre, iar la aniversare vă dorim multă sănătate şi noi împliniri pe toate planurile.
Viorel Mihai Ciobanu: Vă mulţumesc şi eu pentru urări, iar dacă doriţi să-mi faceţi o mare bucurie vă rog să fiţi de acord să publicaţi în finalul acestui interviu „Rugăciunea unui judecător”, publicată în anul 1921 în Pandectele Săptămânale, în traducerea din franceză a Dr. George Surdu şi retipărită în Revista de Drept Maritim nr. 1/2014, pe care eu am prezentat-o studenţilor mei la deschiderea cursului de Procedură civilă. Deşi foarte veche şi destul de lungă socotesc această rugăciune deosebit de actuală şi ar fi cadoul meu pentru toţi cititorii dumneavoastră, nu numai judecători, ci şi procurori, avocaţi, consilieri juridici, alţi jurişti:
„Doamne! Eu sunt unica fiinţă pe lume căreia Tu i-ai dat o părticică din atotputernicia Ta; putere de a condamna sau a achita pe semenii mei.
În faţa mea persoanele se înclină; la cuvântul meu ele aleargă; la vorbele mele ele ascultă; poruncilor mele ele se supun; la sfaturile mele ele se împacă, se despart sau îşi părăsesc bunurile lor.
La semnul meu uşile se închid, în urma condamnatului, sau se deschid, pentru libertate.
Sentinţa mea poate schimba sărăcia în belşug şi bogăţia în mizerie. De hotărârea mea depinde destinul multor vieţi. Înţelepţi sau ignoranţi, bogaţi sau săraci, bărbaţi sau femei, cei care se vor naşte, copiii, tinerii, nebunii şi muribunzii, toţi sunt supuşi, de la naştere şi până la moarte, legii pe care eu o reprezint şi justiţiei pe care o simbolizez.
Ce grea şi teribilă povară ai pus, Doamne, pe umerii mei!
Ajută-mă Doamne, ca eu să fiu vrednic de această înaltă misiune! Măreţia acestui oficiu să nu mă ispitească. Orgoliul sau mândria să nu mă încânte şi măririle deşarte să nu mă încurajeze.
Unge, Doamne, mâinile mele, încurajează fruntea mea, o Duh al meu, pentru ca să fiu ministrul dreptăţii pe care Tu ai creat-o, pentru societatea oamenilor.
Fă din toga mea o manta incoruptibilă! Pana mea să nu fie un pumnal care răneşte, ci să fie săgeata care indică traiectoria Legii, pe drumul justiţiei.
Ajută-mă, Doamne! Fă-mă ca să fiu drept şi hotărât, cinstit şi curat, moderat şi blând, deschis şi umilit. Să fiu necruţător faţă de greşeli, dar înţelegător cu cei care greşesc. Prieten al Adevărului şi ghid pentru cei ce-l caută. Să fiu cel ce aplică legea, dar, înainte de toate, acela care o împlineşte. Nu-mi permite niciodată să-mi spăl mâinile, ca Pilat, în faţa nevinovăţiei şi nici să arunc, ca Irod, pe umerii celui batjocorit, haina de ruşine. Să nu mă tem de Cezar, de împărat, şi nici de frica lui să întreb poporul: Baraba sau Iisus?
Verdictul meu să nu fie o anatemă dureroasă, ci un mesaj care regenerează, un cuvânt care reconfortează, lumina care clarifică, apa care spală, sămânţa care încolţeşte, floarea care ţâşneşte din amărăciunea unei inimi umane. Sentinţa mea să poată aduce uşurare celui mâhnit şi curaj celui persecutat. Ea să sece lacrimile văduvei şi să înceteze plânsul orfanilor. Iar când vor trece prin faţa scaunului de judecată, pe care eu şed, zdrenţăroşii, mizerabilii, dezmoşteniţii, fără credinţă şi fără nicio speranţă în oameni, călcaţi în picioare, alungaţii, chinuiţii, a căror gură salivează, fără a avea pâine ca să mănânce, a căror faţă se spală cu lacrimi de durere, de umilinţă şi de dispreţ, ajută-mă, Doamne, să alin foamea şi să astâmpăr setea lor după dreptate. Ajută-mă Doamne!
Când momente din viaţa mea vor fi umbrite, când spini şi pălămidă îmi vor răni picioarele, când răutatea oamenilor va fi mare, când flăcările urii se vor aprinde şi pumnul se va ridica să lovească; când machiavelismul şi înşelăciunea se vor introduce în locul Binelui şi vor răsturna legile raţiunii; când ispita va întuneca gândirea mea şi va tulbura simţurile mele, ajută-mă, Doamne!
Când mă voi frământa în nesiguranţă, luminează-mi mintea; când voi ezita să iau o hotărâre, însufleţeşte-mă; când voi cădea, ridică-mă!
Şi, în sfârşit, când, într-o zi, voi muri, va trebui să apar în Augusta ta faţă, pentru ultima judecată, priveşte cu milă spre mine, Pronunţă, Doamne, Sentinţa Ta!
Judecă-mă ca Dumnezeu.
Eu am judecat ca om.”
