10,357 citiri

O întrebare retorică: cine răspunde în cazul declarării ca neconstituţională a unei dispoziţii legale modificată cu încălcarea unei decizii a Curţii Constituţionale

ESSENTIALS-Viorel-Mihai-CiobanuLa sfârşitul anului 2015, Curtea Constituţională a României a declarat neconstituţionale unele dispoziţii din Noul Cod de procedură civilă, cum ar fi sintagma „sau că recursul este vădit nefondat” din cuprinsul art. 493 alin. (5) ori sintagma „pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul” din art. 509 alin. (1) raportat la motivul 11 de revizuire ori, în sfârşit, prevederile art. 666, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 138/2014, şi care stabileau competenţa de încuviinţare a executării silite în favoarea executorului judecătoresc.

Sigur, ca şi în alte cazuri, soluţiile CCR sunt discutabile, dar dacă în primele două cazuri este vorba de o interpretare a textelor din NCPC în raport cu dispoziţiile constituţionale şi credem că soluţiile sunt prea drastice[1], în cel de-al treilea caz pentru prima oară – după ştiinţa noastră – Curtea declară neconstituţională o dispoziţie legală adoptată cu încălcarea flagrantă a unei decizii anterioare pe care o pronunţase şi asupra căreia nu a revenit. Or, o ştie orice cetăţean care a citit Constituţia, potrivit art. 147 alin. (4) deciziile CCR sunt, de la data publicării lor în Monitorul Oficial al României, „general obligatorii şi au putere numai pentru viitor”.

În discuţie se află Decizia CCR nr. 458 din 31 martie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, p. I, nr. 296 din 17 aprilie 209, prin care a fost declarat neconstituţional art. 3731 din fostul cod, care stabilea ca cererea de executare silită să se depună la executorul judecătoresc, care va trece la executare fără a mai fi nevoie de încheierea de încuviinţare a executării silite dată de instanţa de executare (soluţie introdusă în vechiul cod prin art. I pct. 13 din Legea nr. 459/2006).

Evoluţia legislativă a acestei soluţii este următoarea:
– prin proiectul NCPC, publicat în anul 2009, s-a păstrat, ca şi în vechiul cod, procedura învestirii cu formulă executorie de către instanţă (art. 619-621) şi încuviinţarea executării silite de către executorul judecătoresc (art. 644);
– urmare a dezbaterii publice şi luând în considerare Decizia CCR nr. 458/2009, în NCPC (Legea nr. 134/2010) s-a reglementat procedura învestirii cu formulă executorie (art. 630-632) şi s-a prevăzut ca încheierea de încuviinţare a executării să fie pronunţată de către instanţa de executare în condiţiile stabilite de art. 656;
– în Comisia de elaborare a proiectului legii de punere în aplicare a NCPC au fost luate în discuţie criticile legate de reglementarea separată a celor două proceduri – învestirea cu formulă executorie şi încuviinţarea executării silite – şi s-a ajuns la soluţia de a fi combinate, urmând ca în finalul încheierii de încuviinţare a executării silite să fie cuprinsă formula executorie. Prin urmare Legea nr. 76/2012 a modificat în mod corespunzător art. 630-632 şi art. 656 NCPC, fiind reglementată o singură procedură şi anume încuviinţarea de către instanţa de executare silită în condiţiile art. 656 modificat[2];
– prin art. I pct. 20 din Legea nr. 138/2014 art. 656 (devenit după republicare art. 666) a fost modificat în sensul că atribuţia de încuviinţare a executării silite a fost scoasă din competenţa instanţei de executare şi trecută în competenţa executorului judecătoresc, astfel cum a fost reglementarea din perioada 2006-2009 (când, iniţial prin OUG nr. 42/6 mai 2009, iar apoi prin Legea nr. 207/2010, art. I, pct. 76 s-a preluat soluţia cu încuviinţarea executării de către instanţă din NCPC adoptat) şi din proiectul NCPC.

În primul rând, din informaţiile existente rezultă că propunerea de modificare a art. 656 aparţine CSM, cu motivarea, reluată şi în expunerea de motive a Legii nr. 138/2014, că s-a produs o aglomerare a anumitor instanţe. Este vorba de instanţe din Bucureşti, îndeosebi Judecătoria Sectorului 3 în condiţiile în care potrivit art. 650 de la acea dată se prevedea, ca regulă, că instanţa de executare este judecătoria în circumscripţia căreia se află biroul executorului judecătoresc, text declarat neconstituţional şi el prin Decizia nr 348/17 iunie 2014 (M. Of., p. I, nr. 529 din 16 iulie 2014). Problema competenţei a fost rezolvată prin Legea nr. 134/2014, dar cu toate acestea propunerea cu încuviinţarea de către executor a rămas. Paralel s-a reintrodus prin aceeaşi lege procedura învestirii cu formulă executorie a titlurilor executorii, cu excepţia hotărârilor judecătoreşti, deci a sporit competenţa (cel puţin parţial) altor instanţe judecătoreşti. Ceea ce dorim să subliniem este faptul că CSM face cu multă uşurinţă propuneri de modificare a unor legi/coduri fără să examineze toate consecinţele (inclusiv respectarea unor decizii obligatorii ale CCR) şi fără să se preocupe de a găsi alte soluţii decât modificarea unor acte normative noi, care la marea majoritate a instanţelor de executare din ţară nu au ridicat probleme. Răspunde CSM pentru această iniţiativă a sa care s-a soldat cu un eşec răsunător şi cu o bulversare a activităţii instanţelor de executare şi a executorilor judecătoreşti, cu necesitatea de a pune Ministerul Justiţiei în situaţia de a propune modificarea NCPC printr-o ordonanţă de urgenţă, de a stabili norme tranzitorii etc.?

În acest context, deşi ţinută în oarecare secret, trebuie spus că în mediul juridic se vorbeşte de faptul că CSM pregăteşte o nouă „năzdrăvănie”, şi anume să constituie o comisie care să elaboreze propuneri de modificare a tuturor celor 4 noi coduri, civil şi procedură civilă, penal şi procedură penală. Sigur CSM nu are iniţiativă legislativă, dar faţă de soluţia recentă din Hotărârea sa [art. 53 alin. (1) lit. h)] prin care a aprobat noul Regulament al instanţelor şi care este în sensul ca grefierii să poată redacta hotărâri, nu ne-ar mai mira nimic. Ştiam, pe de o parte, de la dascălii noştri din ţară cât şi din străinătate că „hotărârea este opera judecătorului” şi aceasta nu numai în privinţa soluţiei, ci şi a considerentelor care explică drumul parcurs de judecător pentru a-şi forma convingerea intimă pe baza probelor administrate şi a dispoziţiilor legale aplicabile la speţă. CSM dă şi soluţia, adică judecătorii să ofere grefierilor modele de hotărâri. Deci, urmează o nouă categorie de hotărâri, nereglementate în coduri, şi anume „hotărârile copy-paste”.

Media a mai semnalat acest aspect, el s-a întâlnit şi la case mult mai mari, cum ar fi CCR, dar probabil că CSM-ului i s-a părut că au existat prea puţine situaţii de acest gen şi atunci a luat măsuri în consecinţă. Pe de altă parte, probabil distinşii membri CSM, s-au gândit că dacă politicienii şi nu numai, comit atâtea plagiate, de ce să nu răspândim metoda şi în cazul hotărârilor judecătoreşti. Pe de altă parte, ştiam, din lege de această dată, că atribuţia elaborării modificării actelor normative privind justiţia şi mecanismul judiciar, în general, revine, Ministerului Justiţiei şi nu avem cunoştinţă să fi avut loc vreo modificare a legislaţiei. Poate actualul ministru al justiţiei să nu se lase prins în capcana unor probleme periferice şi să se ocupe de cele esenţiale pentru înfăptuirea justiţiei. Deocamdată singurul rezultat al activităţii sale este OUG nr. 62/2015 prin care s-au prelungit nişte termene de intrare în vigoare a unor dispoziţii din NCPC, în condiţiile în care predecesorul domniei sale şi CSM nu au făcut nimic în perioada 1 februarie 2013 – 31 decembrie 2015. S-ar putea trezi dacă nu este atentă că nu mai sunt necesari judecători, că INM-ul trebuie desfiinţat, că ne întoarcem la codurile anterioare etc. CSM este un organism foarte util, dar rolul său esenţial, potrivit Constituţiei României şi a celor din alte ţări ale UE care reglementează o astfel de autoritate, este de a fi un tampon între puterea politică (legislativă şi executivă) şi puterea judecătorească, pentru a asigura independenţa judecătorilor şi/sau procurorilor în activitatea ce o desfăşoară[3].

În al doilea rând, este de semnalat că Ministerul Justiţiei şi-a însuşit propunerea CSM, ba chiar a majorat-o în sensul că a pus în discuţie şi desfiinţarea în întregime a procedurii de învestire cu formulă executorie[4]. Răspunde ministerul pentru că a acceptat şi înaintat o propunere de modificare a NCPC, fără o argumentare serioasă şi ignorând o decizie obligatorie a CCR? Şi-a asumat în raportul prezentat relativ recent în legătură cu activitatea sa (realizările sale?) de ministru al justiţiei răspunderea pentru gafa teribilă şi bulversarea produsă în activitatea practică? Aceeaşi răspundere apasă asupra întregului Guvern care a adoptat proiectul legii de modificare a NCPC.

În al treilea rând, Parlamentul a adoptat Legea nr. 138/2014, achiesând şi în comisiile juridice şi în Plenul celor două Camere la o propunere de modificare a NCPC care contrazicea flagrant o decizie obligatorie a CCR din anul 2009! Răspunde cineva? Este locul aici să ne întrebăm şi care este rolul Consiliului legislativ şi care a fost poziţia sa în această problemă?

În sfârşit, Preşedintele României a promulgat Legea nr. 138/2014 fără să o trimită Parlamentului pentru reexaminare şi fără a sesiza Curtea Constituţională. Potrivit art. 80 alin. (2) teza întâi din legea fundamentală, preşedintele veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. Or, vorbind de această atribuţie, desigur preşedintele trebuie să aibă în vedere nu numai litera Constituţiei şi a legilor, ci şi spiritul lor, inclusiv astfel cum a fost stabilit prin jurisprudenţa obligatorie a Curţii Constituţionale.

Sigur, aşa cum spuneam la începutul acestor rânduri nu este primul caz de neconstituţionalitate, dar, repet, este pentru prima oară când se propune, se adoptă şi se promulgă o dispoziţie legală vădit contrară unei decizii obligatorii a Curţii Constituţionale. Pe de altă parte, este de mirare că la nivelul atâtor autorităţi publice de prim rang nu s-a sesizat nimeni. Oare se citesc într-adevăr proiectele de lege şi le analizează cineva cu seriozitate? Sunt îndreptăţit să mă întreb şi dacă cel puţin consilierii atâtor decidenţi urmăresc şi citesc doctrina de specialitate din moment ce am semnalat această problemă îndată ce s-a aflat propunerea în mediul juridic[5] şi am atras atenţia că teoretic soluţia este posibilă, dar cu garanţii suplimentare faţă de vechea reglementare care, în concepţia Curţii Constituţionale să fie suficiente pentru a se suplini controlul exercitat de către instanţele judecătoreşti. Am reproşat şi Raportului MCV pe anul 2014 că se limitează la lozinci şi generalităţi, fără să examineze în mod concret aspecte privind asigurarea supremaţiei Constituţiei şi a legii[6].

În doctrina ulterioară modificării[[7] se subliniază: „Bineînţeles că, pentru a opera această modificare, legiuitorul a fost preocupat de efectele Deciziei nr. 458/2009 a Curţii Constituţionale, care a reţinut în cuprinsul considerentelor sale lipsa unor garanţii procesuale efective în favoarea debitorului, lipsa unui control real şi eficient al instanţei asupra etapei declanşării executării silite, precum şi necesitatea prevenirii oricărui abuz în exercitarea drepturilor creditorului urmăritor”. Şi autorii consideră că aceste garanţii sunt reintroducerea procedurii de învestire cu formulă executorie pentru titlurile executorii, altele decât hotărârile judecătoreşti şi posibilitatea exercitării contestaţiei la executare. Cu tot respectul pentru aceşti autori consacraţi deja şi în materia executării silite, aceste două garanţii existau şi în anul 2009, ba chiar mai mult erau supuse învestirii, ca regulă, şi hotărârile judecătoreşti, şi în aceste condiţii CCR a declarat neconstituţional art. 3731 din vechiul cod. Deci Legea nr. 138/2014 nu a oferit alte garanţii şi probabil aceasta a dus la declararea ca neconstituţional a art. 665 NCPC (art. 666 după republicare). Motivarea nu este publicată, dar din comunicatul CCR rezultă fără dubiu că motivul neconstituţionalităţii îl reprezintă nerespectarea deciziei nr. 458/2009.

Pentru a fi corecţi trebuie să spunem că în anul 2009 am fost printre primii care au criticat decizia nr. 458/2009[8] . Dar lucrurile trebuie să fie foarte clare: în doctrină putem să ne expunem argumentat orice punct de vedere, studenţilor le prezentăm soluţia CCR sau a ÎCCJ ori a altei instanţe şi, eventual, motivele pentru care nu suntem de acord cu soluţia sau cu motivarea, dar niciodată nu ne-am permis să îndemnăm pe cineva, student, teoretician sau practician al dreptului, să nu respecte o decizie obligatorie a CCR sau a ÎCCJ. Am predat şi am prezentat în scris decizia ca atare, iar dacă a fost cazul – ca şi în legătură cu elaborarea NCPC – am introdus garanţii suplimentare ce rezultau din deciziile CCR, pentru a înlătura obiecţiunile de neconstituţionalitate. Este, socotim, un semn de respect pentru statul de drept şi supremaţia Constituţiei şi a legilor.


[1] De exemplu actualii judecători ai CCR au uitat că Legea nr. 47/1992 a debutat cu soluţia de a se putea respinge excepţia de neconstituţionalitate ca vădit nefondată fără citarea părţilor. În cazul prevăzut de art. 493 contradictorialitatea şi dreptul la apărare se respectau, deoarece prin procedură scrisă se comunica raportul şi punctul de vedere al părţilor. Chiar şi în jurisprudenţa CEDO se acceptă procedura scrisă la nivelul instanţei supreme. Pe de altă parte, recomand actualilor judecători să adâncească problema tipurilor de decizii ce pot fi pronunţate şi prin care se poate evita declararea necondiţionată de neconstituţionalitate şi evita vidul legislativ – fără aroganţă, dar şi fără falsă modestie, recomand studiul meu, Consideraţii referitoare la deciziile ce se pot pronunţa ca urmare a exercitării controlului de constituţionalitate, în Dreptul nr. 5-6/1994 şi mai ales doctrina citată acolo.
[2] În doctrină (I. Deleanu, V. Mitea, S. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. III, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, pp. 281-282 şi 285) se apreciază noutatea ca fiind remarcabilă, iar soluţia, eliminând o bună parte din neajunsurile vechii reglementări, constituie un filtru judiciar pentru organele de executare care vor acorda un plus de prudenţă şi atenţie când se vor adresa instanţelor judecătoreşti.
[3] În prezent, când prin grija Ministerului Justiţiei şi a Centrului de Drept Constituţional şi Instituţii Politice din cadrul Facultăţii de Drept din Bucureşti, s-a publicat Codex-ul constituţional în 2 volume, care cuprinde toate constituţiile ţărilor membre UE (Şt. Deaconu, coord., I. Muraru, E.S. Tănăsescu şi S.G. Barbu) documentarea este mult mai uşoară. Lectura acestor volume este de natură să lămurească multe probleme care se discută la noi şi este benefică atât pentru jurişti, cât şi pentru politicieni (parlamentari, dar nu numai), jurnalişti şi alţi formatori de opinie, care uneori vorbesc sau chiar scriu mai mult decât citesc. Interesant de semnalat că în multe ţări componenţa consiliului este mixtă, adică există şi membri care nu sunt aleşi de corpurile profesionale, ci uneori de Parlament sau de Guvern şi de opoziţie, iar în Malta, de exemplu, şi Preşedintele Baroului face parte din Consiliul Magistraturii ex officio [art. 101 pct. 1 lit. f)].
[4] A se vedea V. M. Ciobanu, Avocatul Poporului, Curtea Constituţională, Consiliul Suprem al Magistraturii, Ministerul Justiţiei şi Noul Cod de procedură civilă, în RRDP nr. 6/2014, p. 42.
[5] V. M. Ciobanu, op.cit., disponibil pe JURIDICE.ro, 13 februarie 2014 şi apoi publicat în RRDP nr. 6/2014, pp. 59-64.
[6] A se vedea V. M. Ciobanu, Câteva reflecţii asupra unor evenimente politico-juridice petrecute la început de an, în RRDP nr. 2/2015, p. 51.
[7] E. Oprina, I. Gârbuleţ, Legea nr. 138/2014 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015, p. 147.
[8] V. M. Ciobanu, Curtea Constituţională – garant al supremaţiei Constituţiei, putere legiuitoare sau expert parlamentar?, în RRDP nr. 3/2009, pp. 72-95.


Prof. univ. dr. Viorel Mihai Ciobanu
Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti