Cauza Roman Zakharov contra Rusiei, cererea nº 47143/06, Hotărârea Marii Camere din 4 decembrie 2015[1].
La originea cauzei a stat plângerea îndreptată împotriva Federaţiei Ruse, prin care un resortisant al acestui stat, reclamantul Roman Andreyevich Zakharov[2], abonat la serviciile mai multor operatori de telefonie mobilă[3], a sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare C.E.D.O. sau Curtea de la Strasbourg) la 20 octombrie 2006, în temeiul art. 34 din Convenţia (europeană) pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia). În petiţia sa, reclamantul a relevat că se poate pretinde victimă a încălcării art. 8 din Convenţie prin simpla existenţă a legislaţiei care autorizează un sistem de interceptări secrete ale comunicaţiilor, fără a fi nevoie să demonstreze că aceste măsuri secrete i-au fost aplicate efectiv. În opinia sa, existenţa unei astfel de legislaţii înseamnă că toţi utilizatorii serviciilor de telecomunicaţii riscă să fie supravegheaţi şi, prin urmare, se interpretează în sine ca o ingerinţă în exercitarea drepturilor sale care decurg de la art. 8. (paragr. 158).
I. Cu privire la calitatea de victimă a reclamantului şi existenţa unei „ingerinţe”.
Curtea de la Strasbourg observă că reclamantul invocă în cauză o ingerinţă în exercitarea drepturilor sale, ingerinţă care nu rezultă din măsuri specifice de supraveghere care i-ar fi fost aplicate, ci din simpla existenţă a legislaţiei care autorizează măsurile de supraveghere secretă şi din riscul de a fi el însuşi supus unor astfel de măsuri (paragr. 174).
De asemenea, C.E.D.O. apreciază că legislaţia în litigiu a introdus un sistem de supraveghere secretă în cadrul căruia pot fi interceptate comunicaţiile de telefonie mobilă ale tuturor utilizatorilor serviciilor de telefonie mobilă oferite de furnizori ruşi, fără ca utilizatorii să fie informaţi vreodată despre această supraveghere. Aşadar, legislaţia în litigiu afectează în mod direct orice utilizator al serviciilor de telefonie mobilă (paragr. 175).
În plus, C.E.D.O. a mai reţinut că dreptul rus nu oferă căi de atac efective unei persoane care crede că a fost supusă unei supravegheri secrete (paragr. 176).
Astfel, Curtea de la Strasbourg consideră că reclamantul nu a reuşit să demonstreze că riscă să fie supus supravegherii secrete din cauza situaţiei sale personale (paragr. 177).
Având în vedere caracterul secret al măsurilor de supraveghere prevăzute de legislaţia în litigiu, aplicarea lor pe scară largă, din moment ce afectează toţi utilizatorii serviciilor de comunicaţii de telefonie mobilă, precum şi lipsa căilor de atac efective care permit contestarea în plan intern a presupusei aplicări a unor astfel de măsuri, C.E.D.O. consideră justificată examinarea in abstracto a acestei legislaţii (paragr. 178).
Prin urmare, Curtea de la Strasbourg socoteşte că reclamantul are dreptul să se pretindă victima unei încălcări a Convenţiei, chiar dacă nu poate argumenta în susţinerea cererii sale faptul că a fost supus unei măsuri concrete de supraveghere. Pentru aceleaşi motive, simpla existenţă a legislaţiei în litigiu constituie, în sine, o ingerinţă în exercitarea de către reclamant a drepturilor derivate de la art. 8 paragr. 1 din Convenţie. În consecinţă, Curtea de la Strasbourg a respins obiecţia ridicată de Guvernul Federaţiei Ruse cu privire la lipsa calităţii de victimă a reclamantului (paragr. 179).
II. Cu privire la justificarea ingerinţei.
Curtea de la Strasbourg concluzionează că dispoziţiile din dreptul rus privind interceptarea comunicaţiilor nu conţin garanţii corespunzătoare şi efective împotriva arbitrarului şi a riscului de abuz inerent oricărui sistem de supraveghere secretă, risc care este deosebit de mare într-un sistem în care serviciile secrete şi poliţia beneficiază, prin mijloace tehnice, de acces direct la toate comunicaţiile de telefonie mobilă. În special, circumstanţele în care autorităţile publice sunt abilitate să recurgă la măsuri de supraveghere secretă nu sunt definite suficient de clar. Dispoziţiile privind ridicarea măsurilor de supraveghere secretă nu oferă garanţii suficiente împotriva ingerinţelor arbitrare. Dreptul intern autorizează păstrarea automată a unor date evident irelevante şi nu este suficient de clar cu privire la circumstanţele în care elementele interceptate trebuie păstrate sau distruse după proces. Procedurile de autorizare nu sunt apte să garanteze că o măsură de supraveghere secretă este dispusă numai atunci când este „necesară într-o societate democratică”. Controlul asupra interceptărilor, aşa cum este organizat în prezent, nu îndeplineşte cerinţele privind independenţa, existenţa unor competenţe şi atribuţii suficiente pentru a exercita un control efectiv şi permanent, dreptul de control public şi eficacitatea în practică. Eficacitatea măsurilor este compromisă de lipsa de notificare, în orice stadiu, cu privire la interceptare sau lipsa de acces corespunzător la documente referitoare la interceptări (paragr. 302).
Este important de remarcat faptul că deficienţele cadrului legal, identificate mai sus, par să afecteze aplicarea concretă a sistemului de supraveghere secretă existent în Rusia. Curtea de la Strasbourg nu este convinsă de afirmaţia Guvernului Federaţiei Ruse, potrivit căreia toate interceptările care se efectuează în Rusia sunt perfect legale şi bazate pe o autorizaţie judiciară corespunzătoare (paragr. 303).
Având în vedere deficienţele menţionate, C.E.D.O. consideră că dreptul rus nu îndeplineşte cerinţa privind „calitatea legii” şi nu poate să limiteze „ingerinţa” la ceea ce constituie o măsură „necesară într-o societate democratică” (paragr. 304).
Aşa fiind, Curtea de la Strasbourg consideră că a fost încălcat art. 8 din Convenţie (paragr. 305).
NOTĂ
1. La nivel internaţional, inviolabilitatea corespondenţei este prevăzută în art. 12 din Declaraţia universală a drepturilor omului, precum şi în art. 17 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.
Pe plan european, dreptul la respectarea corespondenţei este expres prevăzut în art. 8 paragr. 1 din Convenţie şi vizează ocrotirea vieţii private personale a indivizilor protejând ”spaţiul lor de intimitate” împotriva unei supravegheri în exces din partea autorităţilor publice[4].
Mai precis, Convenţia proclamă, prin teza a patra a art. 8 paragr. 1, dreptul persoanei de a-şi comunica în scris ori prin pager, telefon fix sau mobil, pe cale radiofonică, prin e-mailuri, GPS ori prin alte suporturi ori mijloace de comunicare specifice erei digitale gândurile şi opiniile, fără a-i fi cunoscute de alţii, cenzurate sau făcute publice. Prin urmare, sunt ocrotite toate tipurile de corespondenţă, atât cele tradiţionale (de pildă, scrisori, telefon), cât şi cele moderne (de exemplu, e-mailuri, GPS etc.). În plus, acest drept este garantat şi de art. 7 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care prevede “respectarea secretului comunicaţiilor”.
2. Este necesar a fi subliniat şi caracterul autonom al dreptului la respectarea corespondenţei. În acest mod, inviolabilitatea corespondenţei este distinctă de dreptul la respectarea vieţii private, în sensul că existenţa sa nu este condiţionată de încălcarea acestui din urmă drept[5]. Deopotrivă, dreptul la respectarea corespondenţei trebuie deosebit de dreptul la protecţia datelor cu caracter personal, chiar dacă aceste două garanţii uneori au legături strânse, mai ales atunci când interceptarea unei corespondenţe permite accesul la datele personale ale unui individ[6].
3. În literatura de specialitate şi în jurisprudenţa C.E.D.O. s-a arătat că în aplicarea prevederilor art. 8 paragr. 1 din Convenţie, curţile europene se opun posibilităţii ca statele să-şi supravegheze “în secret” cetăţenii sau, mai exact, ele se asigură ca aceste supravegheri “să fie strict necesare pentru ocrotirea instituţiilor democratice…”[7]. Dreptul la respectarea corespondenţei desemnează facultatea persoanei de a comunica fără întrerupere şi fără a fi cenzurată. Majoritatea proceselor judecate de Curtea de la Strasbourg se referă la interceptarea corespondenţelor, mai degrabă la violarea secretului acestora. Cel mai adesea asemenea acţiuni sunt considerate ingerinţe în dreptul consacrat prin art. 8 paragr. 1 din Convenţie, esenţialul constând în a stabili dacă acestea pot să fie justificate în baza art. 8 paragr. 2 din Convenţie[8]. Miza în aceste litigii o constituie două interese contrare aflate în concurenţă, şi anume: interesul individual al fiecăruia de a vedea corespondenţele sale protejate şi interesul general al societăţii în ansamblul ei de a vedea securitatea publică apărată şi/sau de a putea să lupte împotriva criminalităţii ori a terorismului. Deci, problema care se pune în mod regulat în faţa C.E.D.O. este de a determina până unde statele pot merge cu supravegherea corespondenţelor fără a risca de a “submina” ba chiar de a “distruge” democraţia, pe motiv de apărare a acesteia (Klass şi alţii contra Germaniei, hotărârea din 6 septembrie 1978, paragr. 42)[9].
4. Din acest punct de vedere, s-a arătat că dacă “spiritual general” al jurisprudenţei europene a rămas relativ stabil de la originile sale, Curtea de la Strasbourg a fost constrânsă să se adapteze la două evoluţii tehnologice majore. De o parte, aceea legată de evoluţia “suporturilor” corespondenţei împreună cu, în special, dezvoltarea telefoniei mobile şi a e-mailurilor în era internetului. Şi, pe de altă parte, aceea consecutivă modernizării corelative a tehnicilor de interceptare. Astfel, dacă în prezent a devenit mai uşor de a coresponda, tot aşa astăzi este mai facil de a supraveghea corespondenţele – atât ale persoanelor fizice, cât şi ale persoanelor juridice – ba chiar pentru anumite state de a pune în mişcare proceduri de supraveghere “la scară mare”[10].
De aici şi riscul crescut pentru drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, dovadă fiind şi hotărârea de faţă, în care Federaţia Rusă a fost condamnată cu fermitate din cauza unei legi privind interceptarea secretă a comunicaţiilor telefonice care, potenţial, permitea să se asculte convorbirile oricui fără deosebire şi în orice moment.
Suntem de acord cu cele arătate în literatura străină din domeniu potrivit căreia atât prin hotărârea pronunţată în speţa Zakharov, unde a făcut un examen in abstracto al legislaţiei ruse litigioase, dar şi prin alte hotărâri de dată recentă, la care ne vom referi succint în continuare, în pofida creşterii ameninţării teroriste în chiar interiorul democraţiilor europene, C.E.D.O. încearcă în mod constant să asigure un nivel ridicat de protecţie a corespondenţelor telefonice, scrise etc. în temeiul art. 8 paragr. 1 din Convenţie[11].
Mai mult, la nivelul Uniunii Europene s-a arătat că U.E. şi statele membre au obligaţia de a respecta şi proteja drepturile fundamentale ale omului exercitate on-line, evident în condiţiile luării măsurilor necesare pentru ca spaţiul cibernetic să fie unul deschis, sigur şi securizat în raport cu criminalitatea în materie[12]. Desigur ne referim aici la încrederea în internet şi interoperabilitatea sa, inclusiv la securitatea corespondenţei electronice sub toate formele ei de manifestare.
5. Raportat la speţa comentată, în nota de faţă vom acorda o atenţie aparte protecţiei corespondenţelor telefonice.
O scurtă privire retrospectivă asupra jurisprudenţei C.E.D.O. în domeniu ne relevă că acest caz al ascutărilor telefonice a dat loc unui litigiu european îndreptat împotriva Franţei. Astfel, unele hotărâri pronunţate de Curtea de la Strasbourg în 1990 au determinat adoptarea în Franţa a legii din 10 iulie 1991, întrucât judecătorul european a apreciat că originea în esenţă jurisprudenţială a garanţiilor privind ascultările nu era suficientă[13].
Aşadar, după 1991, în Franţa ascultările administrative (interceptările de securitate) – care ne interesează în demersul nostru –, se fac în baza unei autorizaţii scrise şi motivate de la prim-ministru la propunerea ministrului apărării, al internelor sau a celui însărcinat cu vămile, pentru un obiectiv de securitate naţională, de protejare a potenţialului ştiinţific şi economic al Franţei, de prevenire a terorismului, de criminalitate sau de delincvenţă organizată. Totodată, potrivit legii din 24 iulie 2015 referitoare la informaţie, înregistrarea trebuie să fie distrusă după 10 zile, lucru ce se verifică de către Comisia Naţională de Control al Tehnicilor privind Informaţia[14].
Pentru a avea o imagine de ansamblu a reglementărilor în materie din Franţa, remarcăm că ascultările judiciare (autorizate de un judecător de instrucţie) sunt guvernate din 1991 de art. 100 la 100-7 din Codul de procedură penală francez. Acestea sunt prevăzute în materie criminală şi corecţională, atunci când pedeapsa este mai mare de doi ani de închisoare. Ascultările fac obiectul unei decizii scrise şi motivate ce stabileşte durata ascultării. În sfrşit, procesul-verbal este dresat de judecătorul de instrucţie sau de ofiţerul de poliţie judiciară, iar înregistrările sunt puse sub sigilii şi apoi distruse când acţiunea publică s-a prescris[15].
6. Relativ la interceptările de securitate, în principal au fost verificate de C.E.D.O. ascultările telefonice ordonate de către poliţie (spre exemplu, cauza Malone contra Regatului Unit, hotărârea din 2 august 1984) sau de către autoritatea judiciară (de pildă, cauza Kruslin & Huving contra Franţei, hotărârea din 24 aprilie 1990). Exigenţa previzibilităţii este în aceste situaţii esenţială, norma care prevede măsura restrictivă trebuind să fie clară şi accesibilă, aspect ce a condus la numeroase condamnări din partea C.E.D.O. (a se vedea, deopotrivă, C.E.D.O., Marea Cameră, cauza Amann contra Elveţiei, hotărârea din 16 februarie 2000).
În această privinţă, Curtea de la Strasbourg, relativ recent, admiţând în totalitate preocuparea pentru lupta împotriva terorismului, a denunţat legea maghiară din 2011 asupra ascultărilor telefonice, apreciind că în virtutea acestui text oricine – persoană fizică ori juridică – putea să facă obiectul unei supravegheri secrete (cauza Szabo & Vissy contra Ungariei, hotărârea din 12 ianuarie 2016).
Prin extindere, conform jurisprudenţei C.E.D.O., constituie o încălcare a prevederilor art. 8 din Convenţie, interceptarea mesajelor înregistrate pe un pager (cauza Taylor-Sabori contra Regatului Unit, hotărârea din 22 octombrie 2002), supravegherea GPS (cauza Uzun contra Germaniei, hotărârea din 2 septembrie 2010) sau aceea a e-mailurilor (cauza Copland contra Regatului Unit, hotărârea din 3 aprilie 2007)[16].
7. Revenind la hotărârea Zakharov, aceasta se înscrie într-un lanţ jurisprudenţial inaugurat cu mult timp în urmă de C.E.D.O., prin hotărârea Klass, în care Curtea de la Strasbourg a statuat că reprezintă un amestec, o ingerinţă posiblitatea autorităţilor germane de a asculta “în secret” corespondenţele avocaţilor, fără a avea obligaţia să-i informeze pe aceştia ulterior cu privire la măsurile luate împotriva lor. Prin urmare, rezultă că supravegherea corespondenţelor telefonice constituie cel mai adesea o ingerinţă în dreptul garantat prin art. 8 paragr. 1 din Convenţie; în acelaşi timp, aceasta poate să fie justificată în temeiul art. 8 paragr. 2 din Convenţie.
În speţa comentată, C.E.D.O. a dezvoltat controlul său in abstracto, considerând că un sistem care instaurează o supraveghere secretă a comunicaţiilor constituie în sine o ingerinţă în exercitarea drepturilor garantate prin art. 8 din Convenţie, fără ca petiţionarul să fie nevoit a demonstra că o asemenea măsură i-a fost aplicată efectiv.
În cauză, legislaţia rusă în litigiu a afectat direct toţi utilizatorii serviciilor de telefonie mobilă deoarece a instituit un sistem de supraveghere secretă în care persoanele care utilizează serviciile de telefonie mobilă ale furnizorilor naţionali riscă să le fie interceptate comunicaţiile de telefonie mobilă fără să fie vreodată informate despre supraveghere. Mai mult decât atât, legislaţia internă nu prevedea căi de atac efective pentru persoanele care suspectau că au fost supuse unei supravegheri secrete. O examinare a legislaţiei relevante in abstracto era, aşadar, justificată în sensul derogării de la regula că persoanele nu au dreptul să se plângă de o lege in abstracto (paragr. 171). Astfel, nu a fost nevoie ca reclamantul să demonstreze că, din cauza situaţiei personale, a fost expus riscului unei supravegheri secrete. Astfel, acesta avea dreptul să se considere victima unei încălcări a Convenţie.
În mod egal, în acest cadru este nevoie să precizăm că în jurisprudenţa referitoare la măsurile de supraveghere secretă, Curtea de la Strasbourg stabileşte unele garanţii minime împotriva abuzurilor de autoritate pe care legea trebuie să le conţină, şi anume: natura infracţiunilor care pot duce la un mandat de interceptare; definirea categoriilor de persoane care ar putea fi supuse interceptării; stabilirea unei limite a duratei executării măsurii; procedura de urmat pentru examinarea, utilizarea şi păstrarea datelor colectate; măsurile de precauţie ce trebuie luate pentru comunicarea datelor către alte părţi; precum şi circumstanţele în care este posibilă sau necesară ştergerea ori distrugerea înregistrărilor (paragr. 231)[17].
În concluzie, în materia interceptărilor de securitate, acestea pot fi justificate numai dacă ele au la bază un cadru legal clar şi previzibil şi constituie măsuri necesare într-o societate democratică pentru securitatea naţională; de asemenea, legislaţia naţională trebuie să prevadă căi de atac efective pentru persoanele care consideră că sunt vizate de asemenea interceptări, de preferinţă acestea trebuind să fie de natură jurisdicţională.
Considerăm că în pofida creşterii riscului săvârşirii unor fapte grave la nivelul continentului european, cum ar fi cele privind terorismul, criminalitatea organizată, traficul de persoane, traficul de droguri ş.a., esenţial pentru existenţa statului de drept şi a instituţiilor sale democratice, a democraţiei în general, este asigurarea acelui echilibru între luarea măsurilor pentru prevenirea şi combaterea unor infracţiuni de natura celor menţionate mai sus şi garantarea şi respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, cum este, de pildă, dreptul la respectarea corespondenţei. În caz contrar, există pericolul unor abuzuri grave de natură a aduce prejudicii considerabile democraţiei, pe motiv de apărare a acesteia.
[1] Disponibilă aici, accesat la 9 martie 2020; a se vedea şi D. Szymczak, Le droit au respect de la correspondence, în ”Les grands arrêts de la Cour européenne des Droits de l’Homme”, 9e édition mise à jour, de Fr. Sudre (coordonator) ş.a., PUF/Humensis, Paris, 2019, p. 503-504.
[2] Redactor-şef al unei edituri şi al unei reviste de aviaţie. De asemenea, preşedinte al filialei din Sankt Petersburg a Fundaţiei pentru Apărarea Glasnost, organizaţie neguvernamentală care monitorizează situaţia libertăţii mass-mediei în regiunile Rusiei, apără independenţa mass-mediei regionale, libertatea de exprimare şi respectarea drepturilor jurnaliştilor şi le oferă sprijin juridic, inclusiv sub aspect procedural.
[3] În fapt, reclamantul a introdus o acţiune în justiţie împotriva a trei operatori de telefonie mobilă, plângându-se de ingerinţa în dreptul său la caracterul privat al comunicaţiilor telefonice. Acesta a susţinut că, în conformitate cu legislaţia internă relevantă, operatorii de telefonie mobilă au instalat echipamente care au permis Serviciului Federal de Securitate (FSB) să intercepteze toate comunicaţiile telefonice fără autorizaţie legală prealabilă. Acesta a solicitat emiterea unei dispoziţii pentru îndepărtarea echipamentelor şi acordarea accesului la telecomunicaţii numai persoanelor autorizate.
Instanţele interne au respins cererea reclamantului, constatând că acesta nu a reuşit să dovedească faptul că i-au fost interceptate convorbirile telefonice sau că operatorii de telefonie mobilă au transmis informaţii protejate unor persoane neautorizate. Instalarea echipamentului la care s-a referit nu a încălcat în sine caracterul privat al comunicaţiilor sale.
[4] D. Szymczak, op. cit., p. 504.
[5] C.E.D.O., A. contra Franţei, hotărârea din 23 noiembrie 1993, paragr. 35, în D. Szymczak, op. cit., p. 505.
[6] D. Szymczak, op. cit., p. 505.
[7] C. Gauthier, S. Platon, D. Szymczak, Droit européen des droits de l’Homme, Éditions Dalloz, 2017, Paris, p. 180.
[8] Art. 8 paragr. 2 din Convenţie: ”Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept (dreptul la respectarea corespondenţei, paranteza noastră – Ov. P.) decât în măsura în care acesta este prevăzut de lege şi constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora.”.
[9] D. Szymczak, op. cit., p. 505.
[10] Ibidem.
[11] Ibidem, p. 505-506.
[12] Comisia Europeană, Înaltul Reprezentant al U.E. pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate [Bruxelles, 7 II. 2013, Join (2013)1 final], Comunicare comună către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic şi Social European şi Comitetul Regiunilor. Strategia de securitate cibernetică a U.E.: un spaţiu cibernetic deschis, sigur şi securizat, disponibilă aici, accesată la 14 martie 2020.
[13] C.E.D.O., hotărârile Kruslin contra Franţei şi Huving contra Franţei din 24 aprilei 1990, în V. Barbé, L’essentiel du Droit des libertés fondamantales, 8e édition 2017-2018, Gualino editeur, Lextenso éditions, 2017, p. 114.
[14] V. Barbé, op. cit., p. 114.
[15] Ibidem.
[16] C. Gauthier, S. Platon, D. Szymczak, op. cit., p. 181.
[17] Disponibilă aici, accesat la 17 martie 2020.
Prof. univ. dr. Ovidiu Predescu
Director al publicaţiilor “Dreptul”
*Mulțumim, Revista Dreptul.
Articolul va fi publicat în Revista Dreptul nr. 6/2020.