”Poate că sunt ales să te învăț ceva mult mai minunat: sensul Tristeții și frumusețea ei”
”Trecutul, prezentul și viitorul nu sunt decât o clipă în ochii lui Dumnezeu, și sub ochii lui trebuie să trăim.”

Oscar Wilde, De profundis

Înainte de pandemie am vizionat filmul “Cărturan”, în regia lui Liviu Săndulescu, produs de Anca Puiu. Este un film românesc foarte bun, care redă fidel problemele cu care se confrunta societatea noastră înainte de starea de urgență. Din perspectiva vremurilor pe care le traversăm, poate fi considerat un film profetic pentru că atinge două aspecte care îi frământă pe oameni în această perioadă: soarta copiilor care vor deveni orfani și moartea.

Cărturan este un om încercat mai întâi de pierderea soției, apoi de pierderea băiatului și a norei sale. Atunci când Cristi rămâne orfan, el, bunicul, își asumă responsabilitatea creșterii, educării și îngrijirii lui. Însă ajunge în etapa în care urmează să-și piardă viața. Diagnosticul pe care-l primește sună ca o condamnare la moarte, a cărei executare este amânată doar câteva luni: cancer la stomac cu metastaze. Da, și medicii dau verdicte, nu doar judecătorii. Viața și sănătatea sunt în mâinile lor, așa cum drepturile și libertățile sunt în mâinile judecătorilor.

Se spune că această maladie, cancerul, este singura care oferă bolnavului șansa de a-și organiza viața pe orizontală și pe verticală. Pe orizontală, îi dă omului șansa de a-și organiza pentru viitor viața de familie (desemnarea unui tutore pentru copiii minori), patrimoniul (prin testament și donatie) și funeraliile. Desigur, este vorba de viitorul celor care rămân în urma lui. Tot pe orizontală, omul are oportunitatea de a-și repara relațiile de familie, prietenie și dușmănie. Poate ierta sau cere iertare. Poate dezvălui secrete de familie sau din viața privată, poate rosti cuvinte și exprima gânduri pe care până atunci nu a îndrăznit sau nu a dorit să le împărtășească. Pe verticală, omul are șansa de a-și pune ordine în relația cu Dumnezeu sau Divinitatea, mărturisindu-și păcatele, eliberându-se de poverile sufltești. Are șansa de a se gândi mai bine la Cel Care ține în mâna Sa viața și moartea, la mântuire și la destinația finală.

În fața condamnării la moarte, Cărturan se confruntă cu două griji: cine-l va crește pe Cristi, un adolescent în vârstă de 14 ani, și organizarea unei pomeni „de vii”, așa cum este în locul să de baștină, în Oltenia.

1. În grija statului sau a omului?

Prima opțiune pe care o are Cărturan: apelează la singurele prietene din comunitatea în care locuiește: o tânără care îl ajuta pe copil la teme, față de care minorul era atașat, și mama sa la care locuia. Refuzul este categoric, pentru că fata va trebui să plece în Italia ”să-și găsească un rost”. Ce să facă aici?

A doua opțiune: o casă familială. Însă toate locurile sunt ocupate, îi spune directoarea, refuzând plicul pe care Cărturan i-l întinsese. Se agață de speranța că o funcționară tânără va fi ispitită de plic și-i va găsi un loc lui Cristi. Și, cum funcționarii sunt mai ”capabili” decât șefii, pardon, pot să rezolve ceea ce zic șefii că nu se poate rezolva, îi găsește un loc copilului. Dar are de așteptat câteva luni, până când un băiat va împlini 18 ani și va părăsi casa. Desigur, oferta financiară a lui Cărturan e prea mică pentru un serviciu măreț precum plasarea unui copil orfan în grija statului. Serviciul e măreț, nu-i un lucru de apucat să ajungi din coada listei de așteptare în capul ei! Așa că trebuie să-și vândă casa.

2. Ajutorul vine de la preot sau de la Domnul?

În fața acestor provocări, Cărturan se duce la preotul satului să-i ceară ajutor. După ce recunoaște că în ultimii 11 ani nu a venit la biserică decât de Paști și de Crăciun, Cărturan îi spune preotului că vrea să se pregătească de moarte.

La prima provocare – mai întâi el a provocat, apoi funcționara -, preotul îi spune să se roage lui Dumnezeu să-l ajute, să nu se roage pentru vânzarea casei, ”pentru că nu știm noi căile Domnului”.

La cea de-a doua provocare, preotul îi răspunde cu pilda fiului rătăcitor, încurajându-l că, ”oricât de rătăcit ai fi, totuși poți găsi calea spre Tatăl Ceresc”. Cât privește pomana, aceasta nu poate fi organizată în regiunea în care se află, pentru că ”nu e creștinește”, ”pomana făcută înainte de moarte e mare păcat”, ”viii cu viii, iar morții cu morții”. Sărmanul Cărturan, pare să fie victima unei practice neunitare! Și cum ar trebui să-i spună preotul: ”Dumnezeu să te ierte sau să te odhinească”? Preotul îi dă învățătura creștinească, fundamentală pentru viața oricărui creștin autentic: ”O dată cu crecunoașterea păcatelor începe drumul spre mântuire”.

Discuția cu preotul îl tulbură. Este „pomana de vii” un pașaport spre Cer sau spre Iad? Totuși, tradiția din Oltenia, întreținută de preoți, l-a învățat că este condiția sine qua non pentru mântuire. De aceea îl ofensează opoziția preotului, pentru că îi pare un obstacol în calea mântuirii, un dispreț față de ”cele sfinte”, față de strămoși. Nu-l atinge nimic din spusele preotului așa cum l-a atins refuzul de a-i face pomana. Mintea lui este umplută cu tradiția, iar sufletul îi este gol. Nădejdea lui este în tradiție și forme, nu în Dumnezeu. Tradiția este idolul în fața căruia se închină Cărturan, nu Dumnezeu. Tradiția l-a învățat pe Cărturan că dreptul său la mântuire este condiționat de pomană. Pare prea ocupat de pomana de vii ca să poată pleca din lumea aceasta.

Totuși, Dumnezeul la care l-a îndrumat preotul să se roage îi rezolvă ambele probleme: preotul acceptă să vină la pomană, dar numai pentru a rosti o binecuvântare, nu o slujbă de pomenire; Cărturan nu mai trebuie să-și vândă casa pentru că preotul se oferă să-l ia în grija sa pe Cristi. Nu-și imagina Cărturan căile Domnului, dar surpriza este foarte vizibilă în film.

Se pot spune multe despre acest film. Vizionându-l, poți observa drama celui tânăr care pleacă din țară pentru a-și face un rost – dezrădăcinarea – în antiteză cu drama celui în vârstă care pleacă din lume, preocupat de a-și pune în ordine viața de aici și viața de Apoi. Unul se agață de pământ, celălalt de pământ și Cer. Primul trăiește cu ”mai am timp”, vârstnicul cu ”nu mai am timp”. Apoi se mai poate observa cum preoții decid modul în care se exercită dreptul la mântuire: pomana sau tradiția.

3. Ispita judecății

Privitorul este ispitit să-l judece pe Cărturan pentru că a încercat să corupă funcționari și pentru idolatrie și, de asemenea, este ispitit să se îndoiască de faptul că Dumnezeu l-ar ierta sau că l-ar mântui. Numai că ispita omului se lovește de porunca lui Isus Hristos: ”Nu judecați, ca să nu fiți judecați!”. Iar condamnarea noastră se lovește de puterea de iertare a lui Dumnezeu.

O claritate deosebită asupra iertării păcatelor o aduce C.S. Lewis în Preparing for Easter: Fifty Devotional Readings. El spune că există două remedii pentru pericolul de a nu crede în iertarea păcatelor. Unul este să ne amintim că Dumnezeu știe toate scuzele reale pentru faptele, acțiunile, inacțiunile noastre, știe mult mai bine decât noi. Dacă există circumstanțe atenuante, fără îndoială, El nu le va trece cu vederea. Adesea El trebuie să știe multe scuze pe care noi nu le-am gândit niciodată și, de aceea, sufletele umile vor avea, după moarte, surpriza încântătoare de a descoperi că, în anumite ocazii, au păcătuit mult mai puțin decât credeau. Al doilea remediu este acela să crezi cu adevărat în iertarea păcatelor. O mare parte a anxietății noastre vine din căutarea scuzelor și din faptul că nu credem cu adevărat în iertare, în ideea că Dumnezeu iartă necondiționat. Iertarea adevărată înseamnă a privi constant la păcat, la păcatul care a rămas fără nicio scuză, după ce au fost făcute toate socotelile, și, văzându-l în toată groaza, murdăria și răutatea, totuși să fii pe deplin împăcat cu omul care l-a săvârșit.

4. Dreptul la mântuire în vremea pandemiei

Într-un mod absolut surprinzător, pandemia a afectat tradiția. Starea de urgență a modificat regulile omenești de acces spre veșnicie. Fără pomeni, nici de vii, nici de morți. Fără cheltuieli, fără consum de lumânări, colaci, colive, fără prosoape, dar, mai dureros, fără prieteni și colegi. Pur și simplu a simplificat și ieftinit procedura. Acum, în starea de urgență, rămâne doar un singur lucru: recunoașterea păcatelor înaintea morții, atât. Restul a fost făcut de Altcineva pentru noi, cu mult timp înaintea noastră. Și, da, o înmormântare simplă. Banchetul îl va organiza Tata, așa cum l-a organizat tatăl pentru fiul rătăcitor. Acum, poate mai mult ca oricând, când toate granițele teritoriale sunt închise dar numai una singură este deschisă și luată cu asalt – granița dintre Cer și Pământ – contează unde ne ducem și ce rămâne în urma noastră. Doar atât. Hmm.

Epilog

”Gândurile Mele nu sunt gândurile voastre și căile voastre nu sunt căile Mele”, zice Domnul. ”Ci cât sunt de sus cerurile față de pământ, atât sunt de sus căile Mele față de căile voastre și gândurile Mele față de gândurile voastre” (Isaia 55:8-9).

Av. conf. univ. dr. Lavinia Tec
Facultatea de Drept, Universitatea de Vest din Timișoara