2,090 citiri

Monolog în vreme de pandemie

Ovidiu Predescu
Ovidiu Predescu

Este de ceva timp stare de urgenţă din cauza pandemiei de coronavirus. Un virus insidios, practic necunoscut şi grăbit în a-şi lărgi aria de răspândire pentru a curma cât mai multe vieţi omeneşti fără deosebire de rasă, sex, culoare a pielii, care a declarat război unei societăţi omeneşti debusolate, birocratică, nepregătită suficient şi lipsită în mare parte de echipamentul medical necesar pentru a-i face faţă, aflată în plin proces de globalizare şi globalitate tot mai superficial condus şi care pare că se derulează împotriva adevăratului sens al vieţii – mai binele umanităţii.

Nu este pentru prima dată şi, evident, nici pentru ultima oară când umanitatea se confruntă cu o pandemie, însă istoria ne arată că în asemenea momente de maximă periculozitate pentru însăşi esenţa fiinţei umane trebuie evitate pe cât posibil panica, prostia, paranoia unora sau a altora – oameni obişnuiţi ori conducători –, precum şi absurditatea unor măsuri luate de autorităţi sau omisiunea acestora de a adopta măsurile adecvate unei stări de urgenţă, având drept urmări, de pildă, o escaladare nejustificată a prețurilor la materiale, produse, servicii,medicamente vitale pentru bolnavii cronici, într-un cuvânt a speculei pe faţă. La fel, cei aflaţi la putere trebuie să nu exagereze cu limitarea exercitării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi, pe cale de consecinţă, să împiedice abuzurile din partea autorităţilor care ar putea să încalce demnitatea umană; să facă în aşa fel încât distanţarea socială menită să prevină ori să estompeze răspândirea virusului să nu blocheze prea mult timp viaţa socială directă dintre oameni, comunicarea doar virtuală dintre aceştia nefiind încă suficientă pentru garantarea echilibrului psihic al omului – fiinţă eminamente socială; să asigure un cadru economico-social propriu democraţiei şi statului de drept, prin adoptarea unor măsuri economice şi financiar-bancare beneficie atât persoanelor fizice rămase fără venituri ori cu ele diminuate, cât şi întreprinderilor pentru a-şi putea desfăşura în continuare activităţile productive. Aşa fiind, este nevoie, poate mai mult ca oricând, ca autorităţile publice să vegheze ca toate aceste restricţii, precum şi altele asemenea lor, să se desfăşoare într-un cadru legal conform cu convenţiile internaţionale pentru consacrarea şi garantarea acestor drepturi şi libertăţi, care pentru noi românii, europeni şi, totodată, cetăţeni europeni în cadrul Uniunii Europene sunt: Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Altfel, riscăm ca acestea să aibă urmări indezirabile asupra viitorului speciei noastre pe această planetă. Iar acest pericol, fără a exagera cu nimic, ar fi ocriză a supravieţuirii cu multiple verigi, cum ar fi, o criză economică şi alimentară, o alta financiar-bancară ori una socială – vulnerabilităţi reale la adresa securităţii naţionale şi internaţionale – care, urmând crizei sanitare, ar putea face mai multe victime în raport cu orice virus din această lume.

Mai mult sau mai puţin impus, este momentul reflecţiunilor, dar şi al comportamentelor adecvate în asemenea situaţii la limită în legătură cu ceea ce suntem şi, mai ales, asupra a ceea ce vrem să devenim noi şi urmaşii noştri într-o lume extrem de instabilă şi de imprevizibilă.

Departe de semeni şi de rutina socială zilnică, cantonat în propriul birou de acasă şi conectat mai mult ca oricând la internet, din când în când evadez din închisoarea online impusă de vremuri şi de veac a ecranului curbat al computerului meu, îndreptându-mi atenţia asupra volumelor ce stau cuminţi pe rafturile bibliotecii din faţa mea.

Astfel, îl redescopăr pe Oscar Wilde cu al său monolog dramatic De profundis[1] scris în închisoarea Maiestăţii Sale, din Reading, Marea Britanie, acum 123 de ani. Acesta arăta că viciul suprem este superficialitatea[2]Adică, a aborda cu uşurinţă lucrurile şi problemele esenţiale ale vieţii, a nu le putea înţelege cu adevărat; a nesocoti experienţele negative fără a învăţa mai nimic din ele, ceea ce înseamnă a ne minţi pe noi înşine, oprind astfel dezvoltarea unor metode şi mijloace care ne-ar feri de repetarea lor la un nivel şi mai periculos. Şi tot Oscar Wilde ne mai spune că marele secret al vieţii este suferinţa, ea fiind ascunsă în toate[3].

Mutatis mutandis o spunem aici răspicat: deşi au fost avertizaţi în repetate rânduri, oamenii în frunte cu mai marii lor au dat dovadă de prea multă superficialitate în gestionarea corespunzătoare a aspectelor importante ale vieţii, alegând aproape de fiecare dată cu uşurinţă calea neasumării răspunderilor reale ce le reveneau. Mă refer aici la cei care au guvernat şi care guvernează în prezent ţările şi popoarele acestora, dar şi la oamenii obişnuiţi care au nesocotit obligaţia pe care o aveau mai întâi faţă de ei înşişi, dar şi faţă de societate în ansamblu, aceea de a sancţiona la timp derapajele politice, economice şi sociale ale decidenţilor de ieri şi de azi. Aşa şi numai aşa, o mare parte a omenirii îndură şi azi, în plin avânt al erei digitale şi al inteligenţei artificiale, povara sărăciei; aşa şi numai aşa mor în continuare prea mulţi oameni de boli incurabile iar mediul şi, prin urmare, calitatea vieţii noastre pe pământ se află în mare primejdie. În loc să se investească masiv în promovarea cercetării ştiinţifice pentru descoperirea de noi tratamente, vaccinuri şi medicamente, în loc să se doteze serviciile sanitare cu echipamentele medicale necesare pentru a putea lupta de la egal la egal cu epidemiile şi chiar cu pandemiile de tot felul, în loc să se ia urgent măsuri pentru oprirea degradării mediului, clasa politică de oriunde preferă să adopte măsuri superficiale, ineficiente care, în situaţii cum este pandemia actuală, atentează grav la siguranţa sanitară a societăţii omeneşti. Aşa şi numai aşa s-a ajuns azi ca multe ţări, unele cunoscute ca fiind foarte dezvoltate şi cu un nivel de trai ridicat, să-şi închidă practic cetăţenii în case de teama răspândirii coronavirusului, să intezică în totalitate adunările publice de la cele cu caracter sportiv la cele culturale, să estompeze activităţile economice şi să falimenteze multe firme mici şi mijlocii, precum şi să pericliteze locurile de muncă ale multor oameni. Dar, mai ales, să-şi reveleze, în toată tristeţea ei, neputinţa în faţa morţii miilor şi miilor de oameni infectaţi cu coronavirus. Şi nici nu vreau să mă gândesc la numărul jertfelor umane când se va atinge maximul pandemiei. Şi, în special, la ce va urma după aceea. De-a dreptul dramatică în aceste momente este criza de echipamente medicale de protecţie şi de urgenţă (măşti şi combinezoane de protecţie, precum şi alte echipamente individuale de protecţie, ventilatoare, materiale de laborator, teste etc.). Mai mult, numărul spitalelor şi al paturilor pentru tratarea bolnavilor de coronavirus este insuficeint, în timp ce medicii aflaţi în prima linie a războiului sanitar împotriva virusului ucigaş, de la care normal aşteptăm să fim vindecaţi, sunt ei înşişi infectaţi.

Aşadar, superficialitatea acţiunilor umane în soluţionarea problemelor semnificative ale societăţii omeneşti, faptul că nu se doreşte de mai marii acestei lumi – din cauza unor interese personale şi de grup – să se ajungă la miezul, la esenţa lucrurilor care contează cu adevărat în ecuaţia vieţii a generat şi generează în lume durere în sufletele celor mai mulţi dintre semenii noştri.

În concluzie, mai avem încă timp, nu prea mult însă, pentru a deveni în sfârşit responsabili în luarea deciziilor care ne pot marca existenţa şi viitorul pe această planetă. Cred că, în sfârşit, a venit vremea ca meritocraţia să decidă. Aceasta ar însemna un lucru bun şi un punct de pornire pentru a înţelege locul şi rostul nostru într-o societate care face faţă tot mai greu provocărilor şi ameninţărilor de toate felurile – de la catastrofe naturale până la cele care pun în pericol major sănătatea publică la nivel mondial, viaţa însăşi şi miracolul din aura ei.

Altminteri, în contextul mondializării cu orice preţ, omul de azi, tot mai depersonalizat, fără o fizionomie proprie, va fi – aşa cum ne arată Ray Bradbury în a sa cunoscută carte Fahrenheit 451 – “ca un şerveţel de hârtie: îţi sufli nasul în el, îl mototoleşti, îl arunci, apoi iei un altul şi-ţi sufli nasul în el, îl mototoleşti şi-l arunci”[4].


[1] Oscar Wilde, De profundis, Editura Humanitas, Bucureşti, 2017.
[2] Idem, op. cit., p. 75.
[3] Ibidem, p. 82.
[4] R. Bradbury, Fahrenheit 451, Editura Art, Bucureşti, 2013, p. 25.


Prof. univ. dr. Ovidiu Predescu
Director al publicaţiilor “Dreptul”