602 citiri

Alexandru Papiu Ilarian – membru al Academiei române

Mihai Sandru
Mihai Sandru

Rezumat:

Alexandru Papiu Ilarian, istoric și jurist din secolul al XIX-lea, cu contribuții și misiuni importante în epocă, și-a desăvârșit studiile juridice la Universitatea din Viena și a obținut doctoratul la Universitatea din Padova. A fost profesor la Universitatea din Iași, ministru de justiție în guvernul lui Mihail Kogălniceanu (1863-1864) și pentru o perioadă de aproape șapte ani procuror la Curtea de Casație. În 1868, la 41 de ani, este ales membru al Societății Academice Române, devenită din 1879 Academia Română. Susține primul discurs de recepție la 12/26 septembrie 1869, fiind unul din cele 4 discursuri care s-au rostit până la transformarea din 1879. Între 1869 și 1873, Alexandru Papiu Ilarian a avut o activitate intensă în cadrul Academiei.

Politică, istorie și drept

Activitatea lui Alexandru Papiu Ilarian în cadrul Academiei Române trebuie observată în cadrul mai larg al preocupărilor sale: un om activ, implicat în politica vremii, de la Revoluția din 1848, ministru al justiției în guvernul Kogălniceanu, procuror și avocat, este în același timp și un pasionat cărturar și profesor. Dacă pentru activitatea didactică timpul (și vremurile) nu i-a(u) fost prieten, pentru activitatea de cercetare și științifică, în special de studiere a arhivelor capitalelor europene și elaborare a istoriilor sale a fost un devotat. Pasiunea politică și devotamentul pentru istorie sunt o îmbinare a vieții lui Papiu. În Istoria românilor din Dacia Superioară,[1] subliniază că evenimentele prea apropiate au fost ”trecute ca în fugă”. Ceea ce este fundamental pentru el în această lucrare este temelia istorică, națională[2] dar și juridică, într-un fel, a statalității române. Începutul lucrării face apel la o formulă retorică, considerând istoria românilor ”o adevărată istorie de patimi” (p. 1). Perioada 1526-1696, de independență a Transilvaniei, este caracterizată ca ”o perioadă și mai fatală din istoria românilor”. Așa cum se observă, această operă de tinerețe, patetică, este ulterior lăsată de-o parte, romantismul fiind înlăturat de mai obiectivele documente. Este trecerea de la sentimente (îndeosebi transilvănene) spre căutarea cu acribie a oricărui document necesar scrierii unei istorii.[3] Este pasul pe care îl face în cercetarea științifică a documentelor, sub influența lui Gheorghe Șincai, și anume volumele Tezaur de monumente istorice pentru România, vol. I-III, 1862-1864. Toată documentația referitoare la aceste volume se găsește la Biblioteca Academiei Române.[4]

Simpozionul „Alexandru Papiu Ilarian – personalitate a justiției românești moderne”, desfășurat la Biblioteca Astra din Sibiu, 26 octombrie 2019 a pus în valoare diferite aspecte ale cercetării vieții și activității lui Alexandru Papiu Ilarian.[5]

Recunoașterea meritelor științifice și civice

Activitatea politică a fost dublată de activitatea civică, Papiu Ilarian fiind primul președinte al societății Transilvania pe care a condus-o între 1867 și 1874. În același timp, Papiu a fost membru al Asociației transilvane pentru literatură și cultură a poporului român (ASTRA).

Monografia relației lui Alexandru Papiu Ilarian cu Academia Română a fost realizată în mod strălucit de Ioan Chindriș.[6] De altfel, trebuie menționat că Alexandru Papiu Ilarian nu a purtat titlul de academician, întrucât Academia Română este înființată și va prelua Societatea Academică Română, la doi ani după dispariția lui Papiu, respectiv în 1879. Vom utiliza totuși acest cuvânt, chiar dacă realitatea semantică este post-factuală, întrucât,din punct de vedere juridic, este unul dintre membrii Academiei Române.[7]

Papiu a fost unul dintre primii juriști aleși în Academia Română, alături de Mihail Kogălniceanu (Titu Maiorescu a fost fondator, desemnat cu câțiva ani înainte).[8] Alexandru Papiu Ilarian este ales la prima sesiune de alegeri a Societății Academice Române din 16 septembrie 1868, alături de Mihail Kogălniceanu și Gheorghe Sion și activează la sesiunile Academiei până în 1873.[9] În răspunsul la discursul de recepție, George Barițiu subliniază acribia lui Papiu Ilarian și îi ureză bun venit alături de istoricii Academiei pentru ”a recomanda națiunii române studiul istoriei, mai ales de a confăptui din toate puterile sale pentru cultivarea istoriei naționale”.[10] Așa cum subliniază Ioan Chindriș, ”procesele verbale ale sesiunilor din anii 1869-1873, publicate în Analele Societății Academice Române, ni-l înfățișează ca pe unul dintre membrii cei mai activi”.[11]

Formația sa juridică a fost pusă în slujba Academiei și a instituțiilor statului chiar și înainte de alegerea în Academie, alegere care s-a realizat cu un vot unanim. La solicitarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, va face parte din colegiul care a elaborat răspunsul statului român către Patriarhia din Constantinopol, răspuns referitor la proclamarea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române.

După discurs, cea mai mare parte a activității din sesiunile Academiei au fost dedicate Dicționarului limbii române. Au fost ani de dezbateri și polemici, chiar ”manevre” și neînțelegeri. Papiu participă cu toată ființa, cu devotament față de ideile de bază, face propuneri și discută soluțiile.[12]

Opera juridică a lui Papiu este expusă în articole, majoritatea de opinie sau de atitudine, articole publicate ad-hoc.[13] Cu toate acestea, s-au găsit și în lucrările istorice fărâme juridice care au fost comentate într-un mod inedit și profund în literatura noastră de specialitate.[14] Tudor Drăganu[15] i-a dedicat o lucrare în care gravează monografia unei idei, respectiv formarea dreptului public român.

Descriptio Moldaviae a fost o nouă etapă în viața academică a lui Papiu Ilarian. Astfel, în 1870 se oferă să facă o descriere domnitorului și cărturarului Dimitrie Cantemir, fiind astfel scutit de munca la Dicționar. Cum în 1871 lucrarea, mai ales notele critice, nu era finalizată, se hotărâște, la propunerea lui Papiu, să se publice lucrarea fără note critice.[16]

”Papiu Ilarian avea o părere foarte evoluată despre rolul Societății Academice. Considera Societatea ca un for științific dinamic, chemat să fie motorul întregii mișcări cultural-literare din țară. (…) La 25 august 1871, într-o ședință plenară a Societății, el cere cuvântul și propune ca fiecare membru să fie obligat a prezenta, în fiecare sesiune, una sau mai multe disertații sau studii, memorii, din domenii care intră în competența fiecăruia.” [17] Cu foarte mare greutate propunerea a fost pusă în practică, una dintre primele comunicări fiind tot a lui Papiu.

Discursul

Discursul de recepție este un moment important în viața lui Alexandru Papiu Ilarian[18]. În primul rând, viața sa politică se afla în degringoladă după ce fusese destituit din funcția de procuror al secției a III-a criminală a Curții de Casație. În al doilea rând, Papiu lucrează intens la acest discurs, probabil cu greu egalat în istoria Academiei Române, cel puțin din punctul de vedere al întinderii, dar și al substanței. Suntem în prezența unui volum, nu a câtorva file răzlețe. De altfel, în răspunsul la discurs, rostit în numele Academiei de George Barițiu se subliniază elocința sa, principalele probleme și dificultăți din munca de cercetare a istoricului. Este, de altfel, un punct de revenire în viața publică a lui Alexandru Papiu, la un an după alegerea sa în acest for cultural.

Ștefan Pascu sublinia că există o similitudine de între Gheorghe Șincai și Alexandru Papiu Ilarian, astfel cum și-au drămuit energia vitală, caracterul și elementele fundamentale ale scrierilor istorice.[19] Sunt subliniate multe asemănări în privința informației și interpretărilor istorice, cum ar fi începerea colonizării romanilor în epoca lui Traian, retragerea romanilor (inclusiv retragerea în anul 274 este preluată de Papiu). Însă, ”nu numai în ceea ce privivește judecarea evenimentelor istorice, influența lui Șincai se resimte asupra lui Papiu Ilarian, dar și în ce privește ideile sociale, politice, naționale și religioase cuprinse în opera lor istorică”.[20]

Discursul se constituie, ca un rar element în cultura română, de mulțumire unui înaintaș care a trudit în aceleași condiții, punându-și sănătatea zălog pentru munca intensă și recunoscând ”tot Șincai e profetul nostru și cartea sa evengheliul nostru.[21]

Discursul de recepție este, în același timp, o lucrare care valorifică istoriografic lucrări de mică amploare (datorate lui Kogălniceanu, Cipariu și Laurian), o primă monografie științifică a vieții și ideilor lui Șincai.[22] Este de fapt, un misterios cuvânt, care dacă va fi fost citit în întregime a fost nu numai presărat cu aplauze dar și într-un fel puțin odihnitor. Puțină odihnă avea și Papiu, nu doar în privința reificării ideilor și metodelor de cercetare ale lui Șincai, dar și în privința revenirii în viața politică. Care nu s-a mai realizat vreodată. Discursul lui Papiu a fost urmat de exclamația cuprinzătoare a președintelui forului, Ion Heliade Rădulescu: ”Domnilor! Astăzi e ziua cea mare, în care se eternizează memoria lui Georgiu Șincai, unul dintre cei mai mari români, martir al românismului. Să trăiască România!”[23]

Concluzii

Viața lui Alexandru Papiu Ilarian, cu laturile sale activiste, civice, politice, funcționărești sau de demnitate publică este completată în mod fericit de alegerea sa în Academia Română. A fost o etapă a vieții sale zbuciumate, ca un balon de oxigen, din păcate poate prea târziu sau nu doar atât de târziu cât mai ales lipsit de latura socială care i-a fost necesară toată viața, eforturi care să fie însoțite de recunoașterea eforturilor sale.

Discursul de recepție la Academie nu putea să fie decât al istoricului, pentru că istoricul avea succes în epocă. Ca fețele lui Ianus, personaliatea lui Papiu era împărțită între drept și istorie, dar nu atât de strict cât ni s-ar părea nouă astăzi. În ființa sa era o omogenitate, de la primele lucrări scrise, primele acțiuni revoluționare de la 1848, teza de doctorat și profesoratul la Iași, în toate era un balans nu între științe, ci între posibilitățile pe care fiecare dintre aceste științe i le oferea să-și apere ideile fundamentale, naționale, ideologia sa.


[1] Alexandru Papiu Ilarian, Istoria românilor din Dacia Superioară până la 1848, I-II, Viena, 1851-1852.
[2] Pentru o arheologie a cristalizărilor ideilor ideologice ale lui Alexandru Papiu Ilarian, a se vedea: Ioan Chindriș, Ideologia revoluționară a lui Alexandru Papiu Ilarian, Editura România Press, 2002, p. 53-73.
[3] Ioan Chindriș, Alexandru Papiu Ilarian, un om devotat istoriei, apărut prima dată în Manuscriptum, XVII, 1986, p. 160 și urm. și republicat în vol. Ioan Chindriș, Transilvanica, Editura Cartimpex, Cluj-Napoca, 2003, p. 321 (utilizat în această lucrare).
[4] Ms. rom. 946 – 949: extrase din cărți, copii din ziare, copii de documente și registre, toate privitoare la istoria românilor; extrase după relațiile ambasadorilor Vaticanului la Constantinopol și alte extrase. Ms. rom. 4284 – indice de documente istorice aflate la Viena și liste de gazete. De asemenea, se regăsesc și documente referitoare la statistică, subiect care l-a precupat în perioada cât a lucrat la teza de doctorat, la Padova (ms. rom. 207 – Statistica generală a Europei).
[5] Mircea Duțu, Drept natural sau organicism juridic? Legatul Şcolii Juridice Ardelene în gândirea juridică românească, disponibil la adresa https://www.juridice.ro/essentials/3325/drept-natural-sau-organicism-juridic-legatul-scolii-juridice-ardelene-in-gandirea-juridica-romaneasca, Irina Alexe, Alexandru Papiu Ilarian – profesorul; Augustin Lazar, Alexandru Papiu Ilarian – procurorul general; Nicolae Ploeșteanu, George Șincai un model complet pentru Alexandru Papiu Ilarian, Eugen Hurubă, Alexandru Papiu Ilarian – mureșeanul; Tudor AvrigeanuPapiu, Lincoln, Savigny: o posibilă legătură. Lucrările vor fi publicate în Revista Societății Culturale Alexandru Papiu Ilarian.
[6] Ioan Chindriș, Alexandru Papiu Ilarian și Academia Română, Zalău, 1973, 71 p. republicat în Ioan Chindriș, Transilvanica, Editura Cartimpex, Cluj-Napoca, 2003, p. 123-158 (ediție pe care am utilizat-o în această lucrare).
[7] La recunoașterea meritelor lui Papiu ar fi episodul Franz Iosif: Revista Historia, Alexandru Papiu-Ilarian refuză medaliile oferite de Franz Iosif, articol nesemnat, disponibil la adresa https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/alexandru-papiu-ilarian-refuza-medaliile-oferite-de-franz-iosif.
[8] Mircea Duțu, Dreptul și juriștii în Academia Română (1866-2016), Editura Academiei Române, 2016, p. 125 și urm. A se vedea și istoria lui Andrei Rădulescu: Mircea Duțu, Academia Română (1866-2016): temeiuri, tradiții și valori juridice, ed. Universul Juridic, p. 73 și urm.
[9] Dorina Rusu, Membrii Academiei Române. Dicționar 1866-2016, Partea a II-a, Editura Academiei Române, 2016, p. 292-293.
[10] Alexandru Papiu Ilarian, Viața, operele și ideile lui Georgiu Șincai. Răspuns: George Barițiu, Ediție îngrijită de Nicolae D. Ploeșteanu, Editura Universitară, 2017, p. 188 (utilizat în acest material, citat ”Discurs…”). Ediția princeps este disponibilă pe internet aici: A. Papiu Ilarian, Georgiu Barițiu, Vieți’a operele și ideele lui Georgiu Șincai din Șinca: discursul de recepțiune de A. Papiu Ilarian și respunsul de Georgiu Barițiu: în șiedința publică a Societăței Academice Române din 14 septemvre 1869: cu XIV annesse și unu fac-simile, Bucuresci, Tipografia Naţionale, 1869. – [2] f., 156 p. Discursul a fost publicat sub îngrijirea Dorinei Rusu, în vol. Discursuri de recepție, 1869-1871 (vol. I), Editura Academiei Române, 2005. Volum îngrijit și indice general, dr. Dorina N. Rusu, cu un cuvânt înainte de acad. Eugen Simion, Președintele Academiei Române.
[11] Ioan Chindriș, Alexandru Papiu Ilarian și Academia Română, op. cit., p. 131.
[12] Ioan Chindriș, Alexandru Papiu Ilarian și Academia Română, op. cit., p. 137-143.
[13] Acuzații din Ploiești înaintea Curții cu Jurați, Românul, XIV, 1870, 10 octombrie, p. 890; Apendice la Independența constituțională a Transilvaniei, Românul, V, 1861, nr.225, p. 714-715; nr. 228-229, p. 722-723; nr. 230, p. 727; nr. 231, p. 730-732; Apendice la Independența constituțională a Transilvaniei, Tribuna română, Iași, III, 1861, nr. 139-142 (extras din Românul); Apendice la Independența constituțională a Transilvaniei, Revista Carpaților, II, 1861, septembrie, p. 257-314; Către cetățenii bivolari și toți giurgiuvenii!, Românul, XVII, 1873, 26-27 martie, p. 480-481. Către giurgiuveni, Românul, XIV, 1870, 5 iunie, p. 477-478; Cauza bivolarilor din Giurgiu înaintea Curții Juraților din Turnu Măgurele, București, 1873.
[14] Valerius M. Ciucă, Corespondențe filosofice între unele concepții ale lui Alexandru Papiu Ilarian – pontif peste epoci – și dreptul european contemporan, p. 476 și urm Augustin Fărcaș, Nicolae-Dragoş Ploeșteanu, Contribuţia juristului Alexandru Papiu Ilarian la edificarea statului român modern, p. 491 și urm., Cornelia Şuș, Juristul şi lingvistul Alexandru Papiu Ilarian – atemporalitatea ideilor sale despre limbă şi identitate, în vol. Daniel-Mihail Șandru, Raul Felix Hodoș, Irina Alexe (coord.), 100 de ani de drept în România, Ed. Hamangiu, 2018.
[15] Tudor Drăganu, Contribuția lui Al. Papiu Ilarian la formarea doctrinei dreptului public român, Tipografia Cartea Românească, Cluj, 1946, care pornește de la un alt discurs al lui Papiu, rostit la deschiderea anului judecătoresc în 1866.
[16] Ioan Chindriș, Alexandru Papiu Ilarian și Academia Română, op. cit., p. 149, 150.
[17] Ioan Chindriș, Alexandru Papiu Ilarian și Academia Română, op. cit., p. 152-154.
[18] Discursul a fost susținut în primul sediul al Academiei, în casa banului C. Gr. Ghica, de la intrarea în grădina Cişmigiu.
[19] Ştefan Pascu, Influenţa lui Gh. Şincai asupra lui Al. Papiu Ilarian, Societatea de mâine, 17, nr. 1, ian-mart. 1940, p. 10–12. A se vedea și bibliografia din volumul Dimitrie Poptămaș, Cornel Sigmirean (ed.) Gheorghe Șincai – sub semnul luminilor, Editura Nico, Târgu-Mureș, 2016.
[20] Ştefan Pascu, op. cit., p. 11. ”Dacă Papiu a știut să-și aleagă cu atâta înțelepciune ”magistrum vitae”, care întruchipa toate elementele omului superior, demn de a servi model oricui, nu ne e permis nici nouă, celor de azi, ba este o datorie sfântă de a cultiva memoria acestora”, fiind citat apoi Nicolae Iorga, care în Oameni care au fost, vol. III, p. 315, spune că Papiu este azi mai mult decât o figură din trecut.
[21] Discurs…, op. cit., p. 67.
[22] Ioan Chindriș, Alexandru Papiu Ilarian și Academia Română, op. cit., p. 134.
[23] Ioan Chindriș, Alexandru Papiu Ilarian și Academia Română, op. cit., p. 137.


Prof. univ. dr. Mihai Şandru

Articolul a fost publicat în Pandectele române, nr. 5/2019, p. 243-247.