2,108 citiri

“Am fost și bolnav când eram mic”. Despre forța majoră “specială” din OUG 29/2020

Radu Rizoiu
Radu Rizoiu

Încă de la apariția Decretului prezidențial nr. 195/2020 au început să apară opinii în spațiul public prin care se susținea faptul că, prin instituirea stării de urgență, România a intrat sub imperiul forței majore dispuse prin lege. Prin urmare, oricine poate acum să refuze executarea obligațiilor asumate pe motiv de intervenire a unei cauze de exonerare. Tendința de simplificare este una profund umană și ea devine de înțeles mai ales în perioade dificile precum cea de față. Dar, pentru că diavolul este în detalii, se dovedește că ambele afirmați de mai sus sunt eronate.

În primul rând, Decretul de instituire a stării de urgență nu vorbește nimic despre forța majoră. Și ar fi fost și greu să spună ceva util. Forța majoră este un „eveniment extern”, deci el este exterior (chiar și) legii. Ceea ce face legea este să stabilească efectele unei situații de forță majoră în plan juridic. Iar art. 1351 NCC tocmai asta face: spune că fortuitul este exonerator de răspundere (pentru prejudiciul cauzat). Or, prejudiciul în materie contractuală este legat de o neexecutare, dar este diferit de aceasta. Art. 1516 alin. (2) NCC include daunele interese în conjuncție cu celelalte remedii.

OUG 29/2020 vorbește însă de forța majoră. Instituie ea (prin art. X) un caz „special” de forță majoră? Eu cred că nu. În continuare, regimul juridic al forței majore este cel general din codul civil. Adică existența unui caz de forță majoră atrage exonerarea de răspundere (în limita în care fortuitul exclude culpa în neexecutare), ceea ce poate conduce la „liberarea” debitorului de obligația asumată în condițiile art. 1634 NCC. Mai departe însă, în contractele sinalagmatice, dispariția unei obligații se va repercuta asupra obligației interdependente, conducând la încetarea contractului conform art. 1557 NCC cu consecința restituirii prestațiilor deja executate (și neechivalate) [art. 1635 NCC]. Este ceea ce eu numesc „ecuația fortuitului” și ea demonstrează că forța majoră este doar un element care dă naștere unei serii întregi de consecințe. Nu este vorba doar despre o „permisiune” de neexecutare și atât.

În al doilea rând, pentru a înțelege dispozițiile art. X din OUG 29/2020 este necesară o plasare a textului normativ în context. În afară de contextul faptic (evocat mai sus), există și un context furnizat de chiar expunerea de motive inclusă în debutul actului normativ. De acolo vedem că una dintre ideile-forță este aceea a sprijinirii IMM-urilor prin protejarea lichidității acestora. Altfel spus, intenția legiuitorului a fost aceea de se asigura că această „coloană vertebrală” a economiei nu este afectată de lipsa de resurse financiare. Premisa este aceea că un IMM nu dispune de instrumentele de protecție financiară sofisticate ale unei mari corporații, ci se bazează pe încasările din luna în curs pentru a-și achita datoriile curente. O criză de lichidități ar însemna imposibilitatea IMM-ului de a-și achita obligațiile curente, ceea ce ar deschide foarte repede poarta insolvenței. Pentru a evita o asemenea soartă, Guvernul a încercat să ofere soluții prin care, pe de o parte datoriile IMM-ului să fie amânate (fără a fi sporite cu dobânzi moratorii), iar pe de altă parte creanțele acestora să fie în continuare încasate (pentru a nu opri lanțul de producție). După finalizarea situației de urgență, IMM-ul va putea relua plățile din resursele primite (și din creanțele înregistrate din producția continuată) în cursul acestei perioade.

În acest context, dispozițiile art. X din OUG 29/2020 trebuie văzute ca simple derogări de la regimul comun al forței majore, derogări care sunt menite a favoriza IMM-urile. Însă ele nu pot ignora conceptele juridice fundamentale: forța majoră nu se declară, ci se constată – ea este un eveniment, un fapt juridic în sens strict. Ce face textul Ordonanței este să instituie o serie de prezumții, pentru a ușura modul în care IMM-ul poate invoca efectele forței majore. Inversând sarcina probei, legiuitorul îi oferă IMM-ului un moment de respiro. Dacă însă se dovedește că situația de fapt nu justifică un impact direct și absolut invincibil asupra obligației contractuale, atunci cealaltă parte poate solicita executarea prestației contractuale arătând tocmai aceste elemente de fapt.

Forța majoră nu operează automat, ea trebuie plasată în contextul contractual. Fiecare construcție contractuală are specificul său, așa că o soluție unică nu este posibilă. „Ecuația fortuitului” trebuie aplicată la datele concrete ale speței, iar rezultatul va diferi în funcție de acestea și de amenajarea contractuală a raporturilor dintre părți. Nu pentru toate situațiile starea de urgență (și limitările adoptate în acest context) reprezintă un caz de forță majoră. În special, nu poate un profesionist (fie el și IMM) să susțină, de exemplu, că nu s-a gândit că vor surveni limitări după ce o serie de funcționari cu rang înalt au anunțat gravitatea situației și au precizat că anumite „recomandări” sunt, de fapt, obligații. Prin urmare, obligații asumate la diferite momente în timp se pot dovedi afectate de un eveniment imprevizibil sau, din contră, previzibile. Momentul asumării obligației (nașterii raportului obligațional) este cel în raport cu care se analizează situația de fapt din perspectiva caracterului fortuit.

În mod sigur vom avea în următoarele luni o jurisprudență extrem de bogată care va conduce la dezvoltarea teoriei forței majore. Nu pot decât să sper că soluțiile din practica judiciară nu se vor mulțumi să afirme existența unei situații de forță majoră fără a analiza fiecare situație în mod specific (așa cum s-a mai întâmplat în trecut când instanțele au considerat că ar exista o obligație a debitorului să invoce forța majoră în ipoteze în care dreptul civil nega caracterul exonerator – situația bunurilor de gen, de exemplu). Situația aduce cu cea din anecdota în care șoricelul își justifica talia redusă în comparație cu cea a elefantului prin aceea că „eu am fost și bolnav când am fost mic”…

Av. conf. univ. dr. Radu Rizoiu
Facultatea de Drept, Universitatea din București
RIZOIU & POENARU LAW FIRM

* Opinie susținută în cadrul dezbaterii Forța majoră între litera legii și scopul urmărit de legiuitor”ediția 346, organizată de Societatea de Științe Juridice (SSJ)