Dreptul și Justiția în zodia coronavirusului COVID-19

poza 2Starea de urgență instituită prin decret la 16 martie a.c. și prelungită până la 15 mai 2020 pentru gestionarea crizei sanitare, indusă de pandemia cu coronavirusul COVID-19, lovește din plin și legea și legalitatea în România. Premisele, substanța și procedurile de aplicare a exigențelor statului de drept sunt grav afectate: legea este înlocuită cu ordonanțele militare și ordinele ministeriale, activitatea de judecată se „suspendă de plin drept” cu excepția unei liste de cauze stabilită de colegiile de conducere ale instanțelor care contează (Înaltei Curți și curților de apel) , considerate a fi de o „urgență deosebită” iar de la începutul lunii aprilie sediul Ministerului Justiției este dezafectat, decontaminat și activitatea trecută în regim de telemuncă (această din urmă măsură constituind indiscutabil, cel puțin până acum, o „excepționalitate românească” mondială).

O situație care s-a extins cu rapiditate, odată cu pandemia, în ultimele luni la nivelul întregii planete, mai în toate statele indiferent de sistemul de drept și de justiție, în numele „interesului public general”, pentru evitarea „riscului de sănătate publică” și ca „măsuri urgente cu caracter excepțional”. Pentru sistemul juridic și cel de justiție o atare evoluție se manifestă în două sensuri principale: pe de o parte, emergența și propagarea fulgurantă a unui drept de excepție, chemat să răspundă unor aspecte noi, care marchează transversal marea majoritate a sectoarelor de activitate economico-socială și reglementare juridică, iar, pe de alta, paralizia, aproape totală, a funcționării autorității judiciare, deopotrivă, în privința activității de înfăptuire, precum și de administrare a justiției. Cu precizarea, că indiferent de bulversări, respectarea strictă a literei și spiritului Constituției, inclusiv în privința acestor stricte limite, nu poate fi pusă la îndoială!

O asemenea stare de lucruri nu putea rămâne fără consecinţe pentru reflecţia juridică a zilelor noastre. Într-o contribuţie recentă inspirată de contextul mondial extraordinar şi publicată în prestigiosul cotidian francez Le Monde sub titlul sugestiv Droit d’exception et paralysie de la justice favorisent l’avènement du far west, profesorul Nicolas Molfessis evocă implicațiile teoretice ale acestei inedite conjuncturi de tendință globală, atrăgând totodată atenția asupra consecințelor ei atât imediate, cât şi pe termen lung. Puse în oglindă, cele două mișcări în planul dreptului arătate mai sus, una de profunzime ameninţând cu o explozie, cealaltă de contracție tinzând aproape spre dispariție, favorizează împreună apariția și manifestarea a ceea ce ar putea să se asemene cu un far west, acea societate în care indivizii își fac singuri dreptate în afara oricăror repere legitime obiective și generale! Simpla lectură a considerentelor și prevederilor pertinente ale decretelor pentru instituirea stării de urgență, în frunte cu „măsurile urgente cu caracter excepțional” și mai ales a celor privind drepturile și libertățile fundamentale afectate și cu aplicabilitate directă în materie de justiție, în pofida asigurărilor că „nu afectează substanța drepturilor, ci urmăresc un scop legitim” generează pentru specialiști mari și preocupante semne de întrebare, iar pentru novicele interesat destule motive de îngrijorare.

Înfăptuirea justiției devine astfel un fel de „medicină de urgență”, o sintagmă care trimite nu numai la o stare fizică a jurisdicțiilor, ajunse cu ușile închise, ci ar exprima ceva mult mai grav: o încetare a justiției statale, „închizând” justiția, cum am spune despre un butic care își oprește activitatea, ne dăm seama brusc de fragilitatea unui întreg sistem pe care îl consideram până atunci irefragabil. Situația este surprinsă sugestiv de președintele unei înalte instanțe judecătorești pariziene prin „impresia de a fi într-o enormă mașină care s-a oprit dintr-o singură lovitură”, dar să nu uităm că este vorba de „aparatul” care, în societățile moderne, democratice reglează marea majoritate a conflictelor interumane și incită la respectarea regulilor de drept. În această ultimă privință, continuându-și analiza, profesorul de drept de la Universitatea Panthéon-Assas și secretar al Clubului juriștilor francezi remarcă faptul că, dintr-o atare perspectivă, dreptul (autentic, ci nu cel surogat) nu a dispărut, totuși, ori cel puțin anumite forme ale sale. Avalanșa de texte apărute și publicate în „Monitorul Oficial” pentru încadrarea juridico-obligatorie a stării de urgență ne arată aceasta, dar ele conțin reglementări având ca prim obiect îndepărtarea, fără menajamente, a dreptului existent, şi aceasta întrucât este proprie „dreptului de excepție” și exprimă pretenţia de a se considera o „medicină de urgență” a statului, un drept al acestuia la „autoconservare”, aşa cum scria filosoful-jurist Carl Schmitt (1888–1985). Rezultatul unei atari răsturnări de situație și reconfigurare a ordinii juridice ar fi acela că, fie că vorbim despre aspecte de procedură, fie de drept substanțial (de drept civil, dreptul muncii, drept fiscal, cel al achizițiilor publice ori drept bancar), multe dintre principiile esențiale pe care se întemeiază sistemul nostru juridic au fost ignorate sau îndepărtate cel puțin temporar pentru a evita ca totul să se prăbușească. Nimeni și nimic nu poate nega în mod principial necesitatea unor asemenea măsuri într-un context excepțional, care nu putea fi prevăzut în detaliu și care constituie o situație extraordinară ce impune măsuri de aceeași natură; dar tot așa, nu putem a nu remarca faptul că asemenea reguli, pentru a ne proteja, „inventează o lume fictivă, cea în care ne comportăm ca și când nimic nu s-ar fi petrecut ori ca şi cum am fi putut să acționăm la timp”. ”Precum atunci când inducem unui bolnav o comă artificială, pentru a-l scuti de suferință și a-i păstra funcțiile vitale, adaugă universitarul francez, dreptul de excepție acționează ca ficțiunea juridică pentru a ne sustrage realității, în speranța că după criză raporturile juridice se vor destinde, iar presiunea actuală va dispărea, atât în materia dreptului penal, cât și în cea a dreptului civil. În orice caz, astfel și acum, printre altele în planul dreptului privat vede lumina zilei un drept al debitorului. În întregime derogatoriu”.

Analiza și ideile relevate în acest cadru, chiar și tratate la nivelul în care „excepția vânează principiul”, sunt interesante și pertinente și pentru ceea ce am putea deja numi „dreptul excepțional român”, având în vedere măsurile de asanare temporară dispuse prin ordonanțe de urgență guvernamentale sau ministeriale în domeniile aferente. Așadar, datoriile fiscale, sociale, bancare, civile fac obiectul unor suspendări/amânări de plată la simplă cerere și cu proteguirea statului; negocierea de excepție aduce atingere legăturii de obligație, inclusiv în raporturile de drept privat, paralizând jocul penalităților, clauzelor penale, clauzelor rezolutorii ori interferează cu rezilierea și reînnoirea convențiilor; termenele de prescripție și de decădere sunt întrerupte în curgerea lor etc. Toate aceste texte excepționale – disparate și reactive – dispersează măsurile pe care le prevăd, fără a exista, cel puţin în acest moment, garanţii necesare şi suficiente pentru corelarea lor sistematică cu ansamblul dreptului pozitiv și uneori chiar cu principiile sale întemeietoare, neputând fi astfel percepute şi cu atât mai puţin contracarate efectele lor negative asupra sistemului dreptului.

Consecințele crizei juridice induse de pandemie pot fi și mai dramatice și durabile în planul comportamentelor și atitudinilor personale și prin propagare colective, cu implicații gregare asupra mediului social și solidarității acum atât de necesare. Pentru fiecare, teama de viitor, perspectivele sumbre ale unei prăbușiri a lumilor cunoscute și condiții avute rezonează puternic; pentru a mai salva ce se poate, fiecare ne vom juca propria partitură cu mai mult sau mai puțin cinism și aceasta fie că e vorba de indivizi ori state, de colectivități private sau publice, întreprinderi comerciale ori societăți de binefacere, fără excepție. În România, tuturor acestora li se adaugă întoarcerea masivă și forțată de împrejurări a unor „fii risipitori”, nu dintre cei mai respectuoși cu legea, și care vor căuta „debușee” pentru acțiune economică pe teritoriile natale, agravând astfel nivelul criminalității, precum și insecuritatea personală și publică. Riscul multiplicării și generalizării comportamentelor ghidate de un principiu de supraviețuire economico-socială devine astfel real şi ameninţă înseşi fundamentele cognitive ale obligativităţii normative definitorii pentru orice ordinea juridică: din momentul în care jurisdicțiile sunt închise ori a nu plăti datoriile devine un drept discreționar acordat de stat sau timpul juridic nu mai curge, fiind întrerupt prin lege, cum mai putem crede că vechile reglementări, în special cele vizând a asigura securitatea juridică a tranzacțiilor, ordinea publică ori apărarea proprietății vor mai putea fi pe deplin aplicate și întocmai respectate? În aprecierea datelor disponibile și din perspectiva soluțiilor posibile ale unei atari probleme trebuie să nu pierdem din vedere că dreptul este un sistem în care prevalează limitarea și efectul de domino; în momentul în care o parte esențială a sa se găsește suspendată, fie și temporar, excepția afectează principiul și devine imposibil de tolerat vechiul drept, cel al lumii vechi, dar care și-a demonstrat valabilitatea și de care nu ne putem despărți nepregățiți și în mod automat. Unii vor accepta să se supună unei reguli pe care dreptul de excepție a înlăturat-o pentru alții? Și cum ar putea-o face, când ei înșiși sunt împiedicați de a-i recupera costurile? Iar la toate acestea se adaugă efectul dezinhibator al închiderii jurisdicțiilor, care ajunge la a incita la violarea vechilor reguli, mai ales în condiţiile în care influenceri de tot felul se întrec în a prevesti faptul că „lumea de după criză nu va mai semăna cu cea de dinainte”. Este suficient să ne imaginăm fie şi numai pentru o clipă ce ar însemna transferul unui asemenea mesaj din lumea social media în cea a publicaţiilor juridice şi, de ce nu, a motivărilor hotărâri judecătoreşti: punerea sub semnul întrebării a înseşi ideii de drept.

S-ar putea spune, desigur, că asemenea considerații țin mai ales de domeniul ficțiunii și îngrijorării excesive, că la noi prioritățile privesc evitarea îmbolnăvirilor, stăpânirea efectului de turmă spre a respecta „distanțarea socială” ori slăbiciunile endemice ale sistemului medical, că în unele cazuri „dezertările” profesionale au impus „militarizarea” managementului sanitar și, de ce nu, că „norocul românesc” a acționat și de această dată, făcând ca epidemia să se manifeste mai temperat și cu efecte mai puțin violente și distrugătoare în masă. Însă, pe de altă parte, trebuie să observăm că deja asistăm la acte și fapte care tind să ia amploarea unui fenomen social general. În cazul tranzacțiilor în curs, sub zodia pandemiei, au loc renunțări din partea achizitorilor, chiar și atunci când reglementările legale nu-i autorizează, multe întreprinderi încetează în mod unilateral să-și plătească furnizorii pentru datoriile eșuate, fără ca vreo dispoziție a dreptului de criză să le permită ori locatarii spațiilor comerciale refuză plata chiriei sub motivul că nu le mai pot exploata, prin contractele cu băncile se elimină clauza privind imprevizibilitatea, prevăzută în codul civil, şi toate asemenea într-o logică a unui drept de excepție care se propagă rapid, efectul de atracție și de molipsire fiind ineluctabil. Ne îndreptăm, aşadar, cu viteză spre acel stadiu în care totul pare a acționa spre distrugerea securității tranzacțiilor și a favoriza comportamentele care nu se mai exprimă prin drept sau în temeiul său. La fel, în materie penală, ne-am putea întreba cum se mai formează convingerea intimă a judecătorului, ori cum mai poate convinge avocatul un complet de judecată de dreptatea clientului său după întreruperi, suspendări de plin drept, fără de limite temporale potrivite și justificări rezonabile într-o audiență care se teme a mai fi publică şi în mod real contradictorie, îndreptându-se spre exclusivitatea unor acte procedurale realizate în scris şi lipsite astfel de condiție personală nemijlocită a procesului ca fapt de viaţă, experienţă care este singura în măsură să facă din drept altceva decât un mecanism impersonal al controlului social, mai precis: al controlului societăţii de către stat prin intermediul unui dreptcare devine astfel un simplu instrument al acestuia din urmă, şi aceasta cu atât mai mult cu cât statul ar putea în aceste condiţii să afirme până la ultimele consecinţe un proces dezvoltat deja de-a lungul întregului secol XX şi în decursul căruia distincţii pe care astăzi studenţii (încă) le mai studiază la cursurile universitare de drept roman, precum cea între ius privatum şi ius publicum, au devenit din ce în ce mai obsolete.

De vreme ce criza e globală, dreptul care ia naştere pentru a o combate, trebuie la rândul lui să fie un drept global şi, astfel, s-ar putea spune mai departe, niciun sector nu mai poate fi lăsat în afara incidenţei „dreptului excepţional”. În orice caz, perioada stării de urgenţă de până acum a arătat deja cum sub zodia fricii de neînvins, poate prea ușor provocată de „noul coronavirus” pretins imprevizibil, valori și precepte de drept clădite timp de mii de ani par puse sub semnul întrebării, iar evitarea pericolului unor judecăţi grăbite nu este posibilă decât dacă admitem că într-o lume a cărei practică juridică a devenit nesigură, starea de urgenţă trebuie înţeleasă şi ca urgenţă a teoriei dreptului şi a cercetării juridice fundamentale, atât de desconsiderată în timpurile normale ale ultimelor decenii.

Putem, așadar, conchide: „Criza are şi aspecte pozitive”, nu-i aşa?

P.S.: În sens clasic, încă din dreptul roman, raportul juridic înseamnă o relație socială reglementată, atinsă de norme de drept; dacă stăm acasă, nu ne dăm mâna, nu ne îmbrățișăm, respectăm distanțarea socială etc., el – juridicul – mai există și/ori mai are rost?

Prof. univ. dr. Mircea Duțu, avocat
Directorul Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române