2,609 citiri

Bănuiala legitimă ca motiv de strămutare și obligația de rezervă a judecătorilor în ipoteza situațiilor litigioase complexe

Valeriu Stoica
Valeriu Stoica
Cătălina Dicu
Cătălina Dicu

1. Situațiile litigioase complexe

A. Structura situațiilor litigioase complexe.

Nu de puține ori, în practica aplicării dreptului, se întâlnesc mai multe raporturi de drept substanțial, cu aceleași părți sau cu părți diferite, legate între ele prin izvorul lor: o unică situație de fapt cu caracter complex. Când aceste raporturi de drept substanțial devin litigioase, este posibil ca fiecare să genereze un proces judiciar distinct. Ca urmare, pe rolul aceleiași instanțe, este posibil să se afle, în același timp sau în mod succesiv, mai multe procese legate între ele tocmai prin interdependența raporturilor juridice substanțiale în legătură cu care s-au născut. Este vorba despre o situație litigioasă complexă.

De exemplu, cu ocazia executării lucrărilor sistematice de cadastru și de carte funciară, s-a constatat că, în același sector cadastral, există suprapuneri între terenurile proprietarilor vecini, terenuri care constituie imobile distincte, dintre care unele sunt înscrise în cărțile funciare deschise în cadrul înregistrării sporadice. Când aceste suprapuneri ale terenurilor implică mai mult de două imobile, se nasc litigii în lanț între proprietarii vecini. Raporturile juridice de drept substanțial în conținutul cărora intră drepturile de proprietate asupra imobilelor vecine au caracter litigios, generând mai multe procese, simultane sau succesive, între care există, în mod firesc, influențe reciproce: se constituie astfel o situație litigioasă complexă.

De asemenea, când există mai multe contracte, între aceleași părți sau între părți diferite, legate între ele, formând un lanț contractual sau un grup de contracte[1], litigiul care se naște în legătură cu unul dintre contracte ”contaminează” și celelalte raporturi contractuale, generând mai multe litigii concomitente sau succesive, pe rolul aceleiași instanțe, astfel încât ia naștere o situație litigioasă complexă.

În domeniul sistematizării teritoriului și al urbanismului, actele administrative – fie ele normative sau individuale, emise de autoritățile competente – pot produce efecte asupra unor raporturi de proprietate multiple, între diferite persoane. Când un asemenea act administrativ este vătămător pentru aceste persoane, generând mai multe procese, concomitente sau succesive, aflate pe rolul aceleiași instanțe, se naște de asemenea o situație litigioasă complexă.

Exemplele de acest fel sunt destul de numeroase în practica judiciară, în diverse domenii de drept.

B. Specificul situațiilor litigioase complexe

Două elemente importante sunt specifice acestor situații litigioase complexe. Mai întâi, există raporturi juridice multiple între aceleași persoane sau între persoane diferite, raporturi care sunt legate între ele prin izvorul lor comun. Apariția unui litigiu într-unul dintre raporturile juridice determină litigii și între raporturile juridice conexe. Apoi, ca urmare a existenței mai multor litigii născute între persoanele care au drepturi și interese în respectiva situație juridică, sunt pornite mai multe procese distincte, dar cu influențe reciproce, procese care se judecă pe rolul aceleiași instanțe, în mod concomitent sau succesiv.

Astfel înțeleasă, situația litigioasă complexă nu se confundă cu ipoteza litispendenței și nici cu ipoteza judecării succesive a aceluiași litigiu, astfel încât să fie posibilă invocarea efectului negativ al puterii lucrului judecat. De asemenea, situația litigioasă complexă este diferită și de ipoteza în care există suficiente elemente comune între două procese succesive încât să se poată invoca efectul pozitiv al puterii de lucru judecat.

Totuși, elementele care structurează situația litigioasă complexă, adică atât raporturile de drept substanțial, cât și raporturile procesuale dintre părțile în litigiu, sunt legate între ele, astfel încât, într-un fel sau altul, judecarea unuia dintre procese are consecințe, în fapt și/sau în drept asupra celorlalte procese.

Acest specific al situațiilor litigioase complexe determină anumite particularități legate de incompatibilitate și strămutare. Mai precis, cazurile de incompatibilitate prevăzute în art. 42 alin. (1) pct. 1 și pct. 13 C. pr. civ. și bănuiala legitimă ca motiv de strămutare, definită în art. 140 alin. (2) C. pr. civ., dobândesc conotații noi în ipoteza situațiilor litigioase complexe.

2. Corelația dintre motivele de incompatibilitate prevăzute în art. 42 alin. (1) pct. 1 și pct. 13 C. pr. civ. și motivul de bănuială legitimă definit în art. 140 alin. (2) C. pr. civ.

A. Imparțialitatea judecătorului, din perspectiva incompatibilității și din cea a strămutării.

Cum s-a precizat în doctrină, dreptul la un proces echitabil, care constituie substanța unui principiu fundamental al procesului civil, implică și dreptul la o instanță independentă și imparțială. În mod judicios, s-a apreciat că independența și imparțialitatea judecătorului privesc ”atât organizarea judiciară, cât și funcționarea concretă a instanței în circumstanțele unui litigiu determinat, fiind consecința inevitabilă și forma de obiectivare, instituțională și funcțională, a dreptului de acces la justiție”[2]. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat dubla condiție a imparțialității: sub aspect subiectiv, judecătorul trebuie să fie echidistant față de părți, iar sub aspect obiectiv judecătorul trebuie să manifeste neutralitatea apreciată în raport cu garanțiile independenței.[3] Astfel înțeleasă, imparțialitatea este asigurată, între altele, și prin reglementarea de către legiuitor a unor incidente procedurale cu privire la instanță, respectiv prin normele juridice privind incompatibilitatea și strămutarea[4].

Deși imparțialitatea este o exigență care constituie scopul comun ce trebuie să fie asigurat prin normele specifice care reglementează incompatibilitatea și strămutarea, anumite nuanțe proprii fiecărei reglementării urmează să fie avute în vedere.

În ambele ei aspecte, subiectiv și obiectiv, imparțialitatea, ca exigență a dreptului la un proces echitabil, protejează, în primul rând părțile aflate în proces. Dreptul la un proces echitabil este, prin esența lui, un principiu fundamental al procesului civil care protejează interesele părților. Desigur, prin reglementarea cazurilor de incompatibilitate și a instrumentelor juridice prin care aceasta poate fi invocată (abținerea și recuzarea)[5] este protejat și prestigiul justiției. În cazul strămutării accentul este pus invers. Mai ales când este vorba de motivul de bănuială legitimă, reglementarea strămutării protejează în primul rând prestigiul instanței și al judecătorilor. Îndoiala cu privire la imparțialitatea judecătorului generează neîncrederea în justiție. Or, credibilitatea instituției justiției este indispensabilă pentru realizarea funcțiilor acesteia prin care se asigură ordinea socială și echilibrul comunității. Dacă în cazurile de incompatibilitate există o prezumție de imparțialitate, în cazul strămutării există doar o suspiciune de imparțialitate. Odată dovedite cazurile de incompatibilitate, prezumția de imparțialitate este absolută, ea neputând fi răsturnată. Această soluție este în concordanță cu ideea de a asigura, în primul rând, o bună protecție a intereselor părților. Bănuiala legitimă, ca motiv de strămutare, generând doar o suspiciune de imparțialitate, este lăsată la aprecierea suverană a instanței care judecă acest incident procedural, ținând seama mai ales de interesul protejării prestigiului și credibilității justiției. Pentru a exista încredere în justiție nu este suficient ca judecătorul să fie imparțial; mai este necesar ca părțile să creadă în această imparțialitate, iar dacă au îndoieli (suspiciuni) care generează o bănuială legitimă, soluția strămutării restabilește încrederea în imparțialitatea justiției, protejând astfel prestigiul acesteia.

Există totuși două cazuri de incompatibilitate care nu sunt atât de exacte în definirea lor și care pot interfera cu motivul de bănuială legitimă care justifică strămutarea pricinii. Deși s-a spus că motivele de strămutare sunt ”cauze extrinseci incompatibilității”[6], interferențele totuși există între incompatibilitate și strămutare, mai pregnant în cazul de incompatibilitate reglementat în art. 42 alin. (1) pct. 13 C. pr. civ. și mai diluat în cazul de incompatibilitate reglementat în art. 42 alin. (1) pct. 1 C. pr. civ. Aceste interferențe devin mai vizibile în ipoteza situațiilor litigioase complexe.

Astfel, potrivit art. 42 alin. (1) pct. 1 C. pr. civ., judecătorul este incompatibil ”când și-a exprimat anterior părerea cu privire la soluție în cauza pe care a fost desemnat să o judece”. Înțelesul acestui text este clar când este vorba de un litigiu simplu, care generează un sigur proces între părți, dar se tulbură în ipoteza situațiilor litigioase complexe. Tocmai pentru că acestea presupun existența mai multor procese născute în legătură cu raporturile de drept substanțial multiple, dar legate între ele, judecarea unui proces de către un judecător îi va afecta imparțialitatea când el va judeca un al doilea proces din aceeași situație litigioasă complexă. Dacă s-ar interpreta mai larg sintagma ”și-a exprimat anterior părerea” s-ar putea vorbi despre existența unui caz de incompatibilitate. Uneori judecătorii se abțin invocând tocmai acest motiv de incompatibilitate, privit din perspectiva unei situații litigioase complexe.

Dacă însă sintagma ”și-a exprimat anterior părerea” este interpretată în mod strict, prin raportare la unul și același proces, iar nu prin luarea în considerare a tuturor proceselor integrate în situația litigioasă complexă, această împrejurare poate fi privită cel puțin ca un motiv de bănuială legitimă de natură să justifice strămutarea pricinii[7].

B. Interferențe posibile între anumite cazuri de incompatibilitate și cazul de bănuială legitimă ca motiv de strămutare în ipoteza unei situații litigioase complexe

Mult mai pregnantă este interferența între incompatibilitate și bănuiala legitimă în cazul precizat în art. 42 alin. (1) pct. 13 C. pr. civ. Într-adevăr, nu se poate face o distincție netă între ”alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea sa” (a judecătorului) și elementele care nasc ”îndoială cu privire la imparțialitatea judecătorilor” din cauza ”circumstanțelor procesului, calității părților ori unor relații conflictuale locale”, sintagmă inclusă în art. 140 alin. (2) C. pr. civ. Cu atât mai mult interferența dintre aceste elemente împiedică distincția clară dintre incompatibilitate și strămutare în ipoteza unei situații litigioase complexe.

Într-adevăr, într-o asemenea ipoteză, împrejurarea că același judecător s-a pronunțat mai întâi – nu numai în drept, ci și în fapt – într-un proces care face parte dintr-o situație litigioasă complexă, iar apoi este chemat să se pronunțe în al doilea proces din aceeași situație litigioasă complexă este de natură să nască cel puțin o îndoială legitimă cu privire la imparțialitatea instanței de judecată. Iar dacă acest motiv de îndoială nu atrage aplicarea art. 42 alin. (1) pct. 1 sau pct. 13 C. pr. civ., atunci el face necesară aplicarea art. 140 alin. (2) C. pr. civ. O asemenea soluție este cu atât mai potrivită în cazul în care însuși judecătorul respectiv a făcut cerere de abținere, invocând această împrejurare, dar cererea a fost respinsă.

Soluția strămutării pentru bănuială legitimă într-o asemenea ipoteză este cu atât mai justificată cu cât, înainte de soluționarea definitivă a tuturor proceselor integrate în aceeași situație litigioasă complexă, părțile, în mod direct sau prin avocații lor, desfășoară o adevărată campanie publică pentru a acredita o anumită înțelegere a faptelor și o anumită interpretare a prevederilor legale aplicabile care sunt analizate în mai multe procese din aceeași situație litigioasă complexă. Buna-credință cu care se desfășoară o asemenea campanie intelectuală nu este de natură să înlăture suspiciunea de imparțialitate cât timp, chiar și involuntar, judecătorii care sunt chemați să se pronunțe sau care s-au pronunțat în procesele din aceeași situație litigioasă complexă, sunt atrași, într-un fel sau altul, să-și spună părerea în legătură cu problemele de drept incidente. Consorțiul intelectual astfel creat constituie o circumstanță a procesului de natură să nască o îndoială cu privire la imparțialitatea judecătorilor, dând conținut bănuielii legitime, ca motiv de strămutare.

Mai trebuie adăugat că, în ipoteza unei situații litigioase complexe, ideea de dezînvestire a instanței dobândește și ea o conotație specială.

3. Dezînvestirea instanței și obligația de rezervă a judecătorilor în ipoteza situațiilor litigioase complexe

Conform art. 429 C. pr. civ., ”După pronunțarea hotărârii instanța se dezînvestește și niciun judecător nu poate reveni asupra părerii sale”. Are noțiunea de dezînvestire, astfel cum este folosită în acest text, aceeași semnificație când este vorba de un singur proces, generat de un raport litigios simplu dintre părți, și când este vorba de o situație litigioasă complexă, adică o situație în care sunt integrate multiple raporturi de drept substanțial, în legătură cu care au fost pornite mai multe procese judecate simultan sau succesiv de aceeași instanță?

În al doilea caz, judecătorul este într-o poziție inconfortabilă. El s-a dezînvestit într-unul dintre procesele situației litigioase complexe, dar este învestit să judece un al doilea proces din aceeași situație litigioasă complexă, în care se pun în discuție, cel puțin parțial, aceleași chestiuni de fapt și aceleași chestiuni de drept din primul proces, fără a se putea invoca însă nici aspectul negativ, nici aspectul pozitiv al puterii de lucru judecat. Poziția este inconfortabilă pentru că, pe de o parte, judecătorul este dezînvestit în primul proces, iar pe de altă parte, el nu poate reveni asupra părerii sale, ceea ce înseamnă că va trebui să și-o mențină și în al doilea proces. Chiar dacă nu ar exista această constrângere legală, coerența internă a modului de gândire pe care se presupune că o are orice judecător îl va împiedica să revină în al doilea proces asupra părerii exprimate în primul proces.

Soluția strămutării pricinii este de natură să înlăture atât acest inconfort al judecătorului, cât și suspiciunea privind imparțialitatea sa.

Această conotație nouă pe care o primește noțiunea de dezînvestire a instanței în ipoteza unei situații litigioase complexe are influență și asupra modului în care este înțeleasă obligația de rezervă a judecătorului.

Conform art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor și procurorilor, magistrații au obligația de a nu aduce atingere onoarei sau probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei. În conținutul acestei obligații generale intră obligația de rezervă, care presupune reținere în exprimarea opiniilor. În mod asemănător, în art. 9 alin. (2) din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor, aprobat prin Hotărârea nr. 328 din 24 august 2005 a Consiliului Superior al Magistraturii se prevede că ”Judecătorii şi procurorii trebuie să se abţină de la orice comportament, act sau manifestare de natură să altereze încrederea în imparţialitatea lor.”

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, o persoană care îndeplineşte o funcţie publică a acceptat anumite restricţii ale exerciţiului libertăţii de exprimare[8].

Având în vedere această jurisprudență, prin Decizia Curții Constituționale nr. 326 din 21 mai 2019[9] se reține la paragraful 27 că ”limitele libertății de exprimare a magistraților se circumscriu principiilor generale ale deontologiei profesiei, care implică independență, imparțialitate, integritate, și impun conformarea conduitei magistratului în raport cu aceste principii. Din acest punct de vedere, având în vedere gradul de abstractizare al normei legale, legiuitorul nu poate enumera care sunt faptele de natură a aduce atingere onoarei sau probității profesionale ori prestigiului justiției. În sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, funcția publică implică anumite restricții ale exercițiului libertății de exprimare, iar obligația de rezervă, trăsătură caracteristică a funcției publice, decurge din obligațiile și responsabilitățile ce revin funcționarilor publici, în calitate de agenți ai statului (Hotărârea fostei Comisii Europene a Drepturilor Omului din 3 mai 1988, pronunțată în cauza Morissens împotriva Belgiei)”.

În același sens a statuat și Înalta Curte de Casație și Justiție, reținând că << Principiile de la Bangalore cu privire la conduita judiciară recomandă că „judecătorul, ca orice cetăţean, are dreptul la libertatea de exprimare, libertatea convingerilor, libertatea de asociere, de a forma grupuri, dar îşi va exercita aceste drepturi în aşa fel încât să nu prejudicieze demnitatea funcţiei judecătoreşti sau imparţialitatea şi independenţa puterii judecătoreşti (Norma 4)”>> [10].

Îndeobște se afirmă, în mod judicios, că după dezînvestirea instanței, judecătorul își poate exprima părerea mai ales asupra chestiunilor de drept rezolvate, fără a încălca obligația de rezervă. Această idee ar trebui să fie însă amendată dacă soluția pronunțată de judecător nu este încă definitivă. În mod firesc, exigența obligației de rezervă ar trebui să îi împiedice pe judecători să își exprime public opiniile, atât asupra chestiunilor de drept în legătură cu procesul judecat, cât și mai ales asupra chestiunilor de fapt până la rămânerea definitivă a hotărârii.

Continuând acest raționament în ipoteza unei situații litigioase complexe, se poate spune, cu temei, că eliberarea judecătorului de sub povara obligației de rezervă se produce în momentul în care au fost soluționate definitiv toate procesele integrate în situația litigioasă respectivă. Această rezervă, atât cu privire la chestiunile de fapt, cât și cu privire la chestiunile de drept, este menită să înlăture suspiciunile (îndoielile) pe care părțile care se judecă într-unul sau altul dintre procesele respective le-ar putea avea, în mod legitim, cu privire la imparțialitatea instanței. Păstrarea rezervei este de natură să protejeze nu numai imparțialitatea judecătorului respectiv, ci și imparțialitatea întregii instanțe. Exprimarea publică a argumentelor de drept pe care se sprijină soluția dată într-un proces din situația litigioasă complexă ar putea crea îndoieli cu privire la imparțialitatea instanței din cauza circumstanțelor procesului și din cauza calității părților.

Dezbaterile științifice pot angaja în egală măsură pe oricare dintre membrii comunității juridice. Judecătorii nu trebuie să ocolească aceste dezbateri, dimpotrivă ei trebuie să contribuie la rezolvarea unor probleme de drept complicate, inclusiv prin participarea la conferințe de specialitate și prin publicarea unor articole și studii juridice. Cât timp însă ei sau/și instanța de judecată în care își desfășoară activitatea nu au epuizat încă soluționarea întregii situații litigioase complexe în legătură cu care s-a ridicat o anumită chestiune de drept, obligația de rezervă rămâne eficientă. Mai mult, se poate spune că aceasta încetează numai în momentul în care ultimul proces din situația litigioasă complexă a fost soluționat în mod definitiv.

4. Desființarea de drept, prin efectul admiterii cererii de strămutare, a hotărârii judecătorești pronunțate între timp în proces

Potrivit art. 145 alin. 2 C. pr. civ. ”Hotărârea va arăta în ce măsură actele îndeplinite de instanță înainte de strămutare urmează să fie păstrate. În cazul în care instanța de la care s-a dispus strămutarea a procedat între timp la judecarea procesului, hotărârea pronunțată este desființată de drept prin efectul admiterii cererii de strămutare”.

Așadar, dacă instanța care admite cererea de strămutare poate să aprecieze în legătură cu păstrarea actelor îndeplinite de judecător în procesul a cărui strămutare se solicită, o asemenea putere de apreciere este exclusă dacă cererea de strămutare a fost admisă, iar între timp s-a soluționat procesul respectiv.

În literatura de specialitate s-a arătat că ”Dacă, după formularea cererii de strămutare, instanța a procedat la judecarea procesului a cărui strămutare se solicită (cât timp nu s-a dispus suspendarea judecății, în condițiile art. 143 NCPC), hotărârea pronunțată este desființată de drept prin efectul admiterii cererii de strămutare, astfel cum prevede expres art. 145 alin. (2) NCPC. În literatura de specialitate s-a considerat că eventuala soluționare a procesului a cărui strămutare se solicită nu împiedică judecata cererii de strămutare, astfel încât această cerere nu va fi respinsă ca rămasă fără obiect, iar în cazul admiterii sale, instanța la care s-a dispus strămutarea va constata desființarea de drept a hotărârii”[11]. De asemenea, s-a arătat că ”soluția reglementării este firească și în deplină concordanță cu rațiunea instituției strămutării” [12] .

În același sens s-a statuat și de către Curtea Constituțională, prin considerentele deciziei civile nr. 194/2019[13]referitoare la constituționalitatea dispozițiilor art. 145 alin. (2) teza a II-a C. pr. civ., că aceste dispoziții legale referitoare la desființarea de drept a hotărârii judecătorești sunt constituționale. Astfel, Curtea a precizat că ”există diferențe neechivoce între art. 145 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă și art. 40 alin. (5) din Codul de procedură civilă din 1865. Spre deosebire de art. 40 alin. 5 din Codul de procedură civilă din 1865, dispozițiile art. 145 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă nu mai fac trimitere expresă la actele de procedură îndeplinite ulterior hotărârii de strămutare, astfel încât Curtea reține că această dispoziție legală vizează hotărârea instanței de la care s-a cerut strămutarea pronunțată după formularea unei cereri de strămutare.” (s.n.)

La par. 21 din aceeași decizie, se arată: ”În continuare, Curtea observă că instanța de la care s-a cerut strămutarea este înștiințată de îndată despre formularea unei cereri de strămutare [art. 142 alin. (1) teza a treia din Codul de procedură civilă], precum și despre admiterea sau respingerea cererii de strămutare [art. 144 alin. (3) din Codul de procedură civilă], astfel încât aceasta este în cunoștință de cauză despre existența unei proceduri de soluționare a cererii de strămutare. Dacă, în lipsa dispunerii măsurii suspendării procesului, în condițiile art. 143 din Codul de procedură civilă, instanța de la care s-a cerut strămutarea procedează la soluționarea litigiului, iar cererea de strămutare a fost admisă, hotărârea pronunțată în cauză nu acoperă lipsa de imparțialitate a judecătorului cauzei, întrucât obținerea sau apărarea unui drept ori protejarea unui interes, chiar legitim, nu se poate fonda pe o hotărâre a cărei legalitate este pusă la îndoială prin raportare la instanța care a pronunțat-o”.

La par. 22 din Decizia nr. 194/2019, Curtea Constituțională explică sintagma între timp, prevăzută de art. 145 alin. 2 C. pr. civ.: ”Referitor la sintagma “între timp” din cuprinsul art. 145 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă, Curtea reține că aceasta privește un interval scurs de la un moment procesual la altul, momentul de debut al acestui interval, în ipoteza normei criticate, fiind marcat de formularea unei cereri de strămutare în cursul procesului, în sens contrar, instituția strămutării ar fi lipsită de substanță și nu și-ar mai atinge scopul pentru care a fost reglementată, acela de a asigura imparțialitatea obiectivă a instanței care trebuie să judece fondul cauzei. Așadar, prin reglementarea criticată, legiuitorul a avut în vedere tocmai ipoteza în care hotărârea este deja pronunțată la momentul pronunțării hotărârii asupra cererii de strămutare” (s.n.)

În felul acesta, instanța de control constituțional reține că textul de lege vizează ipoteza în care cererea de strămutare este formulată în cursul procesului, înainte de pronunțarea hotărârii, dar până la momentul pronunțării asupra cererii de strămutare se pronunță hotărârea în cauză, acesta fiind sensul sintagmei ”între timp”.

Oricât de radicală ar părea soluția desființării de drept a hotărârii pronunțate în procesul a cărui strămutare a fost admisă și oricât de criticată ar fi opțiunea legiuitorului, această soluție nu poate fi împiedicată de lege lata. Până la modificarea dispozițiilor art. 145 alin 2 C. pr. civ., această soluție operează de drept, instanța de strămutare neavând nici o putere de apreciere. Adoptând această soluție, legiuitorul a avut în vedere o rațiune simplă: ori de câte ori subzistă o bănuială legitimă, adică ”în cazurile în care există îndoială cu privire la imparțialitatea judecătorilor”, aceasta nu poate să dispară ca efect al pronunțării hotărârii – între momentul la care s-a înregistrat cererea de strămutate la instanța competentă și momentul la care aceasta a fost admisă – în procesul în legătură cu care s-a dispus strămutarea. Nevoia de protejare a prestigiului justiției, condiție a încrederii în puterea judecătorească, justifică soluția desființării de drept a hotărârii respective. Într-adevăr, cât timp instanța la care se judecă pricina este informată în mod indubitabil cu privire la formularea cererii de strămutare, aspect subliniat și de Curtea Constituțională[14], pronunțarea hotărârii înainte de soluționarea cererii de strămutare are semnificația unui risc asumat de judecătorul pricinii. Chiar dacă instanța care soluționează cererea de strămutare nu a dispus suspendarea judecății pricinii, conform art. 143 C. pr. civ., judecătorul procesului a cărui strămutare s-a solicitat trebuie să fie precaut, iar dacă are el însuși îndoieli cu privire la modul în care va fi soluționată cererea de strămutare, precauția ar trebui să îl îndemne să amâne judecarea cauzei până la pronunțarea instanței de strămutare.

5. Concluzie

Rezultă din cele de mai sus că în ipoteza situațiilor litigioase complexe – care includ în structura lor raporturi de drept substanțial multiple, unite printr-o situație de fapt comună, cu caracter litigios, generând mai multe procese care se judecă la aceeași instanță, în mod simultan sau succesiv, în orice fază procesuală –, cazul de incompatibilitate relativă prevăzut în art. 42 alin. (1) pct.13 C. pr. civ., în principal, dar și cel menționat la pct. 1, precum și noțiunea de bănuială legitimă, ca motiv de strămutare, astfel cum e definită în art. 140 alin. (2) C. pr. civ., dobândesc conotații specifice.

În primul rând, când judecătorii s-au pronunțat, în fapt și în drept, într-un prim proces din situația litigioasă complexă, iar apoi sunt chemați să se pronunțe într-un al doilea proces din aceeași complex litigios, abținerea sau recuzarea ar fi justificată fie pe temeiul art. 42 alin. (2) pct. 1 C. pr. civ., fie pe temeiul pct. 13 din același alineat. În mod alternativ, dacă cererea de abținere sau de recuzare este respinsă ca urmare a unei interpretări foarte restrictive a acestor motive de incompatibilitate, soluția strămutării pricinii pentru motiv de bănuială legitimă ar fi de natură să apere prestigiul și credibilitatea justiției, restabilind încrederea în imparțialitatea judecătorilor.

În al doilea rând, obligația de rezervă subzistă – pentru judecătorii de la instanța care soluționează procesele din aceeași situație litigioasă complexă – până în momentul soluționării definitive a ultimului proces, această limitare a libertății de exprimare fiind în acord cu practica instanței de contencios constituțional și cu jurisprudența europeană. Altfel spus, este înțelept ca judecătorii să fie rezervați – până la momentul respectiv, când se produce cu adevărat dezînvestirea – în exprimarea opiniilor privind elementele de fapt și aspectele de drept specifice fiecărei situații litigioase complexe. Rezerva este cu atât mai necesară atunci când părțile inițiază – direct ori prin avocații lor, prin diferite mijloace, chiar cu bună-credință sau doar cu abilitate, sub umbrela unor pretinse interese generale – o campanie intelectuală pentru a crea aderență în favoarea unei imagini unilaterale a faptelor și a unei dezlegări partizane a problemelor de drept. Nerespectarea obligației de rezervă va da naștere unei îndoieli cu privire la imparțialitatea judecătorilor, ceea ce va justifica strămutarea pricinii pentru motiv de bănuială legitimă, potrivit art. 140 alin. (2) C. pr. civ., cu consecința desființării de drept – pe temeiul art. 145 alin. (2) C. pr. civ. – a hotărârii pronunțate între timp de instanța de la care s-a dispus strămutarea.


[1] Pentru noțiunea de grup de contracte, a se vedea: I. Deleanu, Părțile și terții. Relativitatea și opozabilitatea efectelor juridice, Ed. Rosetti, București, 2002, pp.42-48; L. Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile. Vol.II.Contractul, Ed. Universul Juridic, București, 2009, pp. 132-135,572-574; 697-702; I. –F. Popa, Contractul civil, în „Curs de drept civil. Obligațiile” de L. Pop, I.- F. Popa, St. Vidu, Ed. Universul Juridic, București, 2015, pp. 50,, 51,147 și 236.
[2] I. Deleanu, Tratat de procedură civilă. Volumul I, Ediție revăzută, completată și actualizată, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 211.
[3] A se vedea I. Deleanu, op. cit. p. 349, text și nota 2.
[4] S-a observat în mod judicios că, deși în actualul Cod de procedură civilă strămutarea este reglementată în capitolul dedicat incidentelor procedurale privitoare la competența instanței, fiind considerată un caz de prorogare judecătorească a competenței, totuși strămutarea este mai degrabă un ”incident procedural care vizează instanța, în ansamblul ei, din motive de interes privat sau de siguranță publică” (I. Deleanu, op. cit. p. 366); ca urmare, se justifică tratarea strămutării împreună cu incompatibilitatea, indiferent de opțiunea de sistematizare a legiuitorului. Pentru doctrina care s-a pronunțat în sens contrar, a se vedea I. Deleanu, op. cit. p. 366, nota 2; Gh.- L. Zidaru, Comentariu la art. 140 C. pr. civ., în ”Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat. Vol. I – Art. 1-526”, lucrare coordonată de V.M. Ciobanu și M. Nicolae, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 432.
[5] În sensul că motivele de incompatibilitate prevăzute în art. 41 C. pr. civ. au caracter absolut, asigurând imparțialitatea obiectivă a judecătorului, astfel încât pot fi invocate pe cale de excepție (peremptorie și absolută) de oricare dintre părți, de instanță din oficiu și de procuror (când participă la dezbateri), în timp ce motivele de incompatibilitate prevăzute în art 42 alin. (1) C. pr., civ. au caracter relativ, asigurând imparțialitatea subiectivă a judecătorului, astfel încât pot fi invocate pe cale de abținere sau recuzare, a se vedea I. Deleanu, op. cit., pp 356 și 357. Anterior, acest autor criticase textele corepunzătoare din proiectului Codului de procedură civilă pentru absența unei distincții clare sub acest aspectele menționate (a se vedea I. Deleanu, Considerații generale și unele observații cu privire la proiectul Codului de procedură civilă, în RRDP nr. 2/2009, pp. 35-38).
[6] I. Deleanu, op. cit. p. 366.
[7] În legătură cu acest caz de incompatibilitate, s-a precizat că nu poate fi invocat cu temei dacă judecătorul și-a exprimat anterior părerea într-o lucrare științifică în legătură cu problema de drept ridicată în procesul pe care îl soluționează, dar abținerea s-ar justifica totuși potrivit art. 42 alin. (2) pct. 13; în acest sens, a se vedea M. Tăbârcă, Comentariu la art. 42 C. pr. civ., în „Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat. Vol. I – art. 1-526”, lucrare coordonată de V. M. Ciobanu, M. Nicolae, cit. supra., p. 152.
[8] Hotărârea CEDO din 3 mai 1988 dată în cauza „Morissens vs Belgique”, citată de Corneliu Bîrsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului- comentariu pe articole, vol. 1 Drepturi şi libertăţi, Edit. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 765 și de Tamara Manea în articolul ” Despre abaterea disciplinara a magistratilor privind manifestarile care aduc atingere onoarei sau probitatii profesionale ori prestigiului justitiei”, publicat la 27.01.2012 pe site-ul JURIDICE.ro.
[9] Decizia nr. 326/2019 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 663 din 9 august 2019.
[10] Decizia civilă nr. 7025/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în programul Lege 5, în Secțiunea Jurisprudență.
[11] A. Constanda, Comentariu la art 145 C. pr. civ. în „Noul Cod de procedură civilă, Comentariu pe articole. Vol I, Art.1-455”, de G. Boroi ș.a., Ed. Hamangiu, 2016, p. 418 (text și nota 13).
[12] M. Piperea, I. Armașu, Note și explicații la art. 145 C. pr. civ., în ”Noul Cod de procedură civilă, Note. Corelații. Explicații”, de Gh. Piperea ș.a., Ed. C.H.Beck, București, 2012, p. 180.
[13] Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 639 din 1 august 2019.


Prof. univ. dr. Valeriu Stoica
Facultatea de Drept, Universitatea din București
Founding Partner STOICA & Asociații

Av. Cătălina Dicu
Senior Partner STOICA & Asociații