3,167 citiri

Neuroștiințele și dreptul

Ovidiu Predescu
Ovidiu Predescu

Tot stând acasă din cauza COVIDULUI-19, mi-a atras atenţia o carte scrisă de David Eagleman, specialist în neuroştiinţe, intitulată Incognito. Vieţile secrete ale creierului[1]. Mai ales, “De ce ideea de vinovăţie este discutabilă” – capitolul 6 al cărţii – care, prin cazurile privind leziuni ale creierului prezentate şi comentate, dezvăluie tot mai apăsat legăturile dintre neuroştiinţe (ansamblul ştiinţelor creierului, ca, de pildă, neurobiologia, psihofiziologia, psihobiologia, neuropsihologia ş.a.) şi drept ca doctrină, ştiinţă şi jurisprudenţă.

“În ultima vreme nu reuşesc să mă mai înţeleg. Se presupune că sunt un om tânăr, destul de cumpătat şi inteligent. Cu toate astea, în ultima vreme (nu-mi amintesc când a început) am fost victima multor gânduri neobişnuite şi fără sens.”[2] Aşa îşi începea Charles Whitman, în vârstă de 25 de ani, un tânăr cu o viaţă normală şi cu o inteligenţă peste medie, biletul de adio scris cu o noapte înainte de atacul armat pe care l-a comis în august 1966 în şi din turnul Universităţii din Texas, Austin, soldat cu moartea a treisprezece oameni şi cu treizeci şi trei de răniţi. Totodată, în dimineaţa atacului, mai făcuse două victime: propria mamă şi soţia. Referitor la acest aspect din urmă Charles Whitman menţiona: “Am judecat îndelung şi am decis ca la noapte să-mi ucid nevasta, pe Kathi. O iubesc foarte mult şi a fost o soţie nemaipomenită, aşa cum şi-ar dori orice bărbat. Nu pot să dau un motiv exact pentru ce o să fac…”[3]. De asemenea, foarte important este că, în aceeaşi scrisoare de adio, criminalul – el însuşi ucis în timpul atacului armat de forţele de poliţie din Austin – îşi exprima dorinţa de a i se face o autopsie pentru a se stabili dacă intervenise vreo modificare în creierul său. În plus, nu cu mult timp înainte de data comiterii omorurilor, Charles Whitman nota în jurnalul său următoarele: “Am stat de vorbă cu un doctor la un moment dat şi preţ de vreo două ore am încercat să-l conving că mă simt copleşit de nişte impulsuri violente care sunt peste puterile mele. După acea şedinţă nu l-am mai văzut niciodată pe doctor şi am încercat să-mi depăşesc singur zbaterea minţii, dar se pare că fără nici un folos.’’[4] Cu ocazia autopsiei cadavrului criminalului suspiciunile lui Charles Whitman privind sănătatea creierului său s-au confirmat: medicul legist a descoperit că în creierul acestuia se dezvoltase o tumoare (glioblastom) de mărirea unei monede de cinci cenţi, poziţionată sub talamus, care apăsa pe hipotalamus, precum şi asupra unei a treia structuri a creierului, numită amigdală, răspunzătoare în mare măsură de reglarea emoţiilor, în special relativ la frică şi agresivitate.

Având în vedere cazul de mai sus, David Eagleman aduce în atenţia cititorului mai multe întrebări care se ivesc justificat la intersecţia dintre neuroştiinţe şi drept şi care au în centru conceptul de vinovăţie, prilej de reflecţie pentru jurişti. Iată-le aşa cum le-a formulat însuşi autorul cărţii: “Aflând despre tumoarea lui Whitman, ţi-ai schimbat trăirile în legătură cu măcelul comis de el? Această informaţie ar fi putut oare să modifice sentinţa pe care ai fi considerat c-o merită în cazul în care ar fi supravieţuit? Tumoarea schimbă măsura în care îl consideri “vinovat”?… Pe de altă parte nu ar fi periculos să conchidem că oamenii cu o tumoare pe creier sunt oarecum lipsiţi de vină sau că ar trebui să fie absolviţi de crimele comise? În termeni legali este el vinovat? În ce măsură este condamnabil un om al cărui creier este vătămat fără voia lui?…’’[5].

Din perspectiva legii penale române în vigoare, conceptul de vinovăţie desemnează o trăsătură esenţială a infracţiunii, ce rezidă în poziţia subiectivă, exprimată prin formele sale, şi anume intenţia, culpa şi intenţia depăşită (praeterintenţie), a subiectului infracţiunii faţă de rezultatul faptei sale[6].

La rândul său, privit din aceeaşi perspectivă, conceptul de voinţă desemnează un “proces psihic care stă la baza manifestării exterioare prin care persoana îşi realizează scopurile urmărite”[7]. Deopotrivă, orice act exterior conştient are la bază voinţa.

Conform doctrinei,[8] în codul penal în vigoare vinovăţia este înfăţişată ca un proces de conştiiţă alcătuit din două elemente: un proces intelectiv şi unul volitiv. Este vorba despre teoria psihologică a vinovăţiei, potrivit căreia reprezentarea faptei şi a urmărilor acesteia apare în conştiinţă. Acolo “are loc deliberarea asupra faptei şi asupra motivelor care pot determina luarea hotărârii şi… se decide dacă fapta asupra căreia s-a purtat deliberarea urmează a fi săvârşită sau nu…”. Iar punerea în executare a hotărârii este apanajul voinţei care, dirijată de conştiinţă, antrenează şi stimulează capacitatea de a acţiona a infractorului. În acelaşi timp, teoria psihologică asupra vinovăţiei, într-o analiză completă, trebuie să se raporteze şi la teoria normativă a vinovăţiei, ceea ce “presupune nu numai o legătură psihică a agentului cu manifestarea exterioară, ci şi o anumită corelaţie cu norma de incriminare, deoarece aceasta îi prescrie subiectului atât conduita, cât şi poziţia sa subiectivă în raport cu fapta incriminată… În acest caz, trăsătura esenţială a vinovăţiei se caracterizează şi în raport cu cerinţele unei norme de incriminare determinate, apărând sub forma elementului subiectiv al conţinutului infracţiunii.’’.

Prin urmare, aşa cum rezultă din doctrina şi jurisprudenţa penală, săvârşirea infracţiunilor se derulează pe traseul conştiinţă-voinţă, aceasta din urmă dirijată de conştiinţă. Dar, în raport cu creierul uman, ce poziţie ocupă oare conştiinţa, sau nivelul conştient al minţii? Unul infim, ne răspunde David Eagleman după care “majoritatea lucrurilor pe care le facem, gândim şi simţim nu se află sub controlul nostru conştient… Conştiinţa (consciousness), sau nivelul conştient al minţii, este un mărunt pasager clandestin pe un transatlantic, care se bucură de călătorie fără să bage în seamă enorma inginerie de sub punte (creierul uman, paranteza noastră – Ov. P.)”[9].

În acest context suntem îndreptăţiţi să adresăm şi noi o întrebare: are omul libertatea de a alege? Formaţia mea de jurist ar răspunde afirmativ. Însă, cam de prin anii 1970-1980, reprezentanţii neuroştiinţelor, cercetând tot mai atent şi pe baza unor tehnologii tot mai avansate creierul uman, ne spun că liberul-arbitru, capacitatea omului de a alege liber, deci după conştiinţa şi voinţa sa, este doar o iluzie[10].

Potrivit unei definiţii, liberul-arbitru este facultatea omului de a decide prin propria voinţă în afara oricărei solicitări exterioare[11]. Altfel spus orice persoană este izvorul gândurilor şi acţiunilor sale.

Problematica liberului-arbitru s-a aflat mereu în atenţia filosofilor, teologilor, metafizicienilor, neurologilor, juriştilor ş.a.

Limitându-ne la domeniul juridic, mai precis la cel penal, liberul-arbitru – ca fundament al responsabilităţii penale – înseamnă posibilitatea omului de a-şi alege în mod liber conduita socială, având reprezentarea consecinţelor faptelor sale şi capacitatea de a-şi dirija voinţa potrivit cu aceste reprezentări[12].

În cartea lui David Eagleman ni se spune că discuţia în legătură cu liberul-arbitru datează de mii de ani fiind purtată cu pasiune, cu înflăcărare. Astfel, sunt persoane care susţin conceptul ca atare având ca unic argument experienţa lor nemijlocită şi conştientă. Or, acest lucru, arată autorul, ne poate induce în eroare întucât cu toate că “deciziile noastre par a fi alegeri libere, nu există nici o dovadă care să susţină această idee”[13]. Şi continuă relevând că dilema privind liberul-arbitru devine semnificativă atunci când ne referim la vinovăţie, la culpabilitate[14]. Ştim deja că în procesul penal instanţa de judecată, în baza probelor administrate în cauză, trebuie să stabilească dacă inculpatul este ori nu vinovat şi să pronunţe o sentinţă de condamnare sau de achitare, după caz. Iar David Eagleman ne arată că jurisprudenţa admite că responsabilitatea actelor ţine de voinţă, în sensul că oamenii au liber-arbitru, fiind judecaţi în baza acestui concept.

Aşadar, avem ori ba liber-arbitru? Un posibil răspuns la această întrebare ni-l oferă însuşi Eagleman: “Ştiinţa nu poate găsi o cale prin care să spună că da, iar intuiţia noastră nu reuşeşte să spună că nu… liberul-arbitru rămâne o problemă deschisă, validă şi relevantă a ştiinţei.’’[15]. Totuşi, la orizontul social această întrebare nu mai are nicio semnificaţie, deoarece în drept ca jurisprudenţă funcţionează ceea ce autorul numeşte un automatism – ca strategie de apărare, propunând totodată un concept pe care-l numeşte principiul automatismului suficient. Astfel, în cadrul procesului penal, apărarea utilizează această strategie atunci când “acuzatul acţionează fără voia sa – când şoferul intră cu maşina într-o mulţime în timpul unei crize de epilepsie. Avocaţii susţin astfel că un act este rezultatul unor procese biologice asupra cărora acuzatul a avut puţin control ori deloc. Cu alte cuvinte a fost un act vinovat, dar nu a existat intenţia din spatele lui.’’[16] Deci, în opinia lui Eagleman, chiar dacă ar exista liber-arbitru, acesta ar fi doar un factor neînsemnat în cadrul creierului uman pe care îl compară cu o maşinărie automatizată colosală în care totul este interconectat, prin urmare, şi liberul-arbitru, evident dacă acesta ar exista.

Semnificativ pentru punctul în care am ajuns cu analiza noastră, ni se pare un alt caz prezentat în cartea la care ne referim, şi anume acela al unui tânăr de 23 de ani, căsătorit, cu o fiică de cinci luni şi o relaţie bună cu socrii, pe numele său Kenneth Parks. Între miezul nopţii şi zorii zilei de 23 mai 1987, cu o zi înainte de întâlnirea programată cu socrii săi, în stare de somnambulism, acesta s-a urcat în maşină şi s-a deplasat la socrii săi. Apoi, a intrat în domiciliul acestora prin efracţie, şi-a înjunghiat mortal soacra, după care şi-a atacat socrul, însă acesta a supravieţuit atacului. După aceea, s-a urcat din nou în automobil şi s-a deplasat la secţia de poliţie unde a declarat: <<”Cred că am omorât nişte oameni… mâinile mele”, dându-şi seama pentru prima oară că are răni grave pe mâini>>[17]. Din electroencefalograma (EEG) lui Parks a rezultat o problemă, şi anume: “creierul său încerca să treacă direct dintr-o fază de somn adânc în cea de veghe, iar asta în mod periculos, de câte zece până la douăzeci de ori pe noapte. Un creier normal nu încearcă o astfel de tranziţie nici măcar o dată pe noapte.”[18] Aşa fiind, rezultatul EEG a fost decisiv în convingerea juriului că Parks suferea de somnambulism, că acţiunile sale au fost involuntare, în consecinţă, el fiind achitat pentru omor şi tentativă de omor.

Examinând cazurile referitoare la Charles Whitman (în situaţia în care nu ar fi fost ucis de poliţişti şi adus în faţa organelor judiciare) şi Kenneth Parks, ajungem la următoarea concluzie: infracţiunile săvârşite de aceştia nu pot fi cercetate şi judecate penal fără a ţine cont de biologia acestora, mai precis – în ambele speţe – de starea de sănătate a creierului lor. Aşadar, în asemenea cazuri, unde comportamentul infracţional este generat de diferite boli ale creierului, cercetarea penală şi judecata unor asemenea inculpaţi implică şi o abordare ştiinţifică de natură a suplimenta sistemul clasic al probelor cu unele de sorginte neurală, aspect ce va influenţa şi aplicarea, precum şi modalităţile de executare a pedepselor, dar şi modurile de reabilitare a condamnaţilor.

În încheiere, am să punctez câteva dintre propunerile pe care David Eagleman le face cu privire la îmbunătăţirea actului legislativ şi a celui de justiţie – în special a celei penale –, prin intermediul neuroştiinţelor.

Astfel, ni se sugerează elaborarea şi adoptarea unei legislaţii penale moderne, mai legată de neuroştiinţe, care să ne schimbe percepţia că pedeapsa închisorii ar fi o soluţie adecvată pentru orice situaţie, închisorile în prezent fiind comparate de autor cu nişte “sanatorii psihiatrice”. O asemenea legislaţie ar trebui să prevadă implicarea dimensiunii biologice în reabilitarea individualizată, cu privire la “comportamentul criminal la fel cum înţelegem alte afecţiuni precum epilepsia, schizofrenia şi depresia, pentru care se poate acorda ajutor în prezent”[19]. Astfel, sunt propuse soluţii noi, revoluţionare de reabilitare a celor cu un comportament criminal, cum ar fi antrenamentul prefrontal, care “se bazează deopotrivă pe biologie şi pe etică şi permite persoanei să se ajute singură în luarea deciziilor pe termen lung”[20], acesta facilitând reintegrarea condamnatului în societate. La fel, se arată că o legislaţie eficientă în domeniu are nevoie de modele de comportament eficiente, adică “înţelegerea nu doar a felului în care vrem să se comporte oamenii, ci a felului în care se comportă de fapt.[21]. Dezvoltarea relaţiilor dintre neuroştiinţe (pe măsură ce omul înţelege mai bine creierul cu ajutorul tehnologiilor avansate), economie şi luarea deciziilor, va crea, la nivelul politicii penale, acel cadru favorabil mutării centrului de greutate dinspre pedeapsă spre politicile de prevenire, proactive. În acest mod, cu referire la infracţiunile săvârşite cu violenţă, se va acorda o mai mare semnificaţie recunoaşterii problemelor infractorului atât de ordin neural, cât şi de ordin social. În fine, cu privire la sistemul legislativ, ni se relevă că “Explicaţiile biologice nu-i vor disculpa pe infractori. Ştiinţa creierului va îmbunătăţi sistemul legislativ, nu-i va împiedica funcţiile.”[22].

De asemenea, David Eagleman, punând în discuţie actualitatea conceptului de vinovăţie, afirmă că acesta este unul vetust, care nu mai corespunde cerinţelor contemporane, dar şi celor pe termen mediu şi lung. În opinia sa acest concept ar putea fi înlocuit cu un termen modern, şi anume modificabilitatea care ne obligă să răspundem la câteva întrebări: <<Ce putem face de acum înainte ? Este posibilă reabilitarea? Dacă da, minunat. Dacă nu, pedeapsa cu închisoarea îi va modifica comportamentul viitor (condamnatului, paranteza noastră – Ov. Predescu)? Dacă da, trimite-l la închisoare. Dacă pedeapsa nu va ajuta, atunci ia persoana respectivă sub controlul statului pentru “a o scoate din joc”, nu ca s-o pedepseşti’>>[23].

În concluzie, deşi neuroştiinţele sunt abia în zorii obţinerii unor răspunsuri complete la întrebările legate de modul cum iau oamenii decizii şi dacă acestea sunt ori nu rezultatul conştiinţei şi voinţei lor, care le influenţează şi modelează comportamentul, sau dacă balanţa înclină decisiv în favoarea acestui adevărat computer biologic care este creierul uman, consider că în viitorul apropiat ele vor juca un rol însemnat în aflarea adevărului judiciar în domeniul penal.

În plină eră a interdisciplinarităţii şi chiar a transdisciplinarităţii, am dorit să înfăţişez succint conexiunea tot mai pregnantă dintre neuroştiinţe şi drept, cu speranţa justificată că juriştii vor medita, dar şi că vor acţiona pentru îmbunătăţirea legislaţiei, precum şi a calităţii actului de justiţie penală cu privire la faptele criminale şi la autorii lor, atât în interesul individului, cât şi al societăţii în întregul ei.


[1] D. Eagleman, Incognito. Vieţile secrete ale creierului, Editura Humanitas, Bucureşti, 2017.
[2] Idem, op. cit., p. 190.
[3] Ibidem, p. 191.
[4] Ibidem, p. 191-192.
[5] Ibidem, p. 193.
[6] A se vedea şi G. Antoniu, C. Bulai, Dicţionar de drept penal şi procedură penală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2011, p. 946.
[7] Ibidem, p. 949.
[8] G. Antoniu, Vinovăţia (comentariu) în “Explicaţii preliminare ale noului Cod penal. Articolele 1-52”, vol. I, de G. Antoniu (coordonator) ş.a., Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 149-151.
[9] D. Eagleman, op. cit., p. 12-13.
[10] A se vedea pe larg aici, accesat la data de 28 aprilie 2020.
[11] Le petit Larousse. Dictionnaire encyclopédique, Larousse, Paris, 1993, p. 83.
[12] A se vedea aici, accesat la 28 aprilie 2020.
[13] D. Eagleman, op. cit., p. 203.
[14] Ibidem, p. 211.
[15] Ibidem, p. 212.
[16] Ibidem.
[17] Ibidem, p. 205.
[18] Ibidem, p. 207.
[19] Ibidem, p. 224.
[20] Ibidem, p. 229.
[21] Ibidem, p. 236.
[22] Ibidem.
[23] Ibidem, p. 237.


Prof. univ. dr. Ovidiu Predescu
Director al publicaţiilor “Dreptul”