1,915 citiri

Cum se vede o situație de pe locurile ieftine

Valentin Constantin
Valentin Constantin

Ce fel de exercițiu a fost virusul chinezesc pentru autoritățile statului? Dacă răspunsul ar trebui dat în cît mai puține cuvinte, aș răspunde că a fost un exercițiu de guvernare mimetică. În acest moment, cu resursele umane pe care le desfășurăm în politică, nu suntem capabili de prea multă gîndire sau acțiune originală. Și dacă, printr-un miracol, sau printr-o salbă de miracole, gîndirea originală ar reuși să apară, nu cred că o vom recunoaște ușor și nu este deloc sigur că o vom putea folosi.

Dacă aveți dubii, priviți cu atenție firmele care produc la noi programe de televiziune. Totul este „format de emisiune” importat sau știri în format de austeritate, citite de pe promptere de tineri ziariști inexpresivi. Într-un „format” importat doar lipsa de inspirație a vedetelor locale este originală. Doar vedetele locale par să fie pe cont propriu.

Fiind un fenomen cvasi-global, gripa Wuhan a oferit diverse modele de guvernanță pentru imitatori. Așa cum nu există în această lume un copyright pentru clauzele de inspirație străină din constituțiile „naționale”, nu există drepturi de autor nici pentru măsuri guvernamentale în vremuri dificile. Te oprești, te uiți și încerci.

La noi a fost adoptată, cu foarte mult entuziasm, regina măsurilor preventive: izolarea. Este o măsură care implică zero riscuri pentru cel care a impus-o și foarte puține riscuri pentru cel care o suportă. Izolarea populației este regina măsurilor preventive pentru că nu trebuie, atunci cînd o impui, să cunoști prea bine cauzele sau efectele a ceea ce ți-ai propus să previi. Așa cum TVA-ul și acciza sînt reginele politicii fiscale, două impozite cuminți, despre care se poate spune că se plătesc aproape singure la pompa de benzină, recluziunea voluntară sau impusă are în ochii miopi o eficacitate fără limite. Este adevărat, amenzile pentru contravenient sînt deosebit de brutale. După o lună de izolare, se aude în surdină vocea corona-scepticilor: „Ne-ați izolat, dar nu ne-ați echipat”.

Ceea ce găsesc eu uimitor în aventura gripei Wuhan prin societatea noastră românească este formidabila aderență a celor cinci televiziuni de știri și a celor generaliste la discursul politicienilor. Contribuie și ele cu ce pot: cu dezinformări prin omisiune, cu mici manipulări și cu materiale de propagandă. Desigur, mai scapă și cîte o știre sănătoasă, de exemplu că Organizația Mondială a Sănătății nu este un refugiu pentru geniile medicale și nici măcar o instituție internațională neutră, sau că situația din Lombardia nu este nici pe departe comparabilă cu cea din România, sau că în lume s-au răspîndit trei tulpini diferite ale virusului din Wuhan și că nu toate sunt la fel de periculoase, sau că există state în care guvernele nu îndrăgesc izolarea ortodoxă.

E clar că presa dintr-o țară care în imaginarul majorității este o țară liberă, ar trebui să controleze guvernul, nu să-l secondeze. Atunci cînd statul derogă de la respectul pe care îl datorează drepturilor fundamentale și le suspendă, chiar și pentru o lună, cineva ar trebui să-l controleze. Avocatul Poporului tocmai a cerut Președintelui să instituie starea de urgență. Parlamentul a aprobat. În sistemul judiciar ar putea exista un control, ar fi însă unul ex post factum. Instituțiile judiciare au fost „împachetate” și plasate în conservare. În acest moment, prestează exclusiv servicii urgente, din zona penală. Și atunci? A mai rămas cineva în afara presei care să mai controleze dacă legalitatea excepțională, cu ordonanțe militare „ad-hoc” este adaptată circumstanțelor de la noi?

Măsurile luate de un guvern pentru a lichida pericolul care amenință sănătatea publică trebuie să fie necesare (limitate strict la exigențele situației) și proporționale. Mai mult, Constituția interzice ca astfel de măsuri să fie discriminatorii[1]. Oare pensionarii de 65 de ani se află într-o situația care să justifice obiectiv și rezonabil libertatea condiționată de respectarea intervalului orar 11-13? Pericolul în care se află pensionarii a fost cumva dedus din faptul că majoritatea victimelor din Lombardia au fost persoane de peste 80 de ani, o mare parte bolnave de cancer? A analizat oare dl. Vela chestiunea proporționalității măsurilor pe care le-a impus? Pentru că ador limbajul d-lui Vela (e.g., „Polițiștii au perimetrat zona carantinată”), mă întreb: a perimetrat oare dl. Vela toate subtilitățile situației pe care a creat-o?

În fine, dacă pedeapsa unui arest nuanțat și generalizat la domiciliu este utilă în percepția societății (întărit de o logică de fier, „cine vegetează, nu se infectează”), în schimb, atunci cînd trebuie să facă ceva, mai mult decît să stimuleze inacțiunea populației, Guvernul dă celebrele simptome publice de diletantism. Medicii nu au echipament, spitalele nu au management, soarta micilor producători de ridichi de lună și de ceapă verde atîrnă de un fir de ață, băncile mîrîie la cei care vor majorări modeste ale liniilor de credit și nu există nici un motiv, altul decît panica, care să te facă să interzici exporturile de alimente, ș.a.m.d.

Guvernul declară că va ajuta pe toată lumea: pe șomeri și pe angajatori. Bineînțeles, cu un ochi la Comisia europeană de la care se așteaptă inițiative generoase și acțiuni hotărîte. Am totuși o nedumerire referitoare la susținerea angajatorilor, adică a întreprinzătorilor privați. Am înțeles că Guvernul vrea să ajute pe toată lumea. Mi-am adus aminte dilema scepticului în cimitir: cum poți să deosebești craniile celor buni de craniile celor răi. Cum să-i deosebești pe micii investitori care nu votează niciodată PSD de ceilalți? Cum să-i deosebești într-un an electoral pe clienți de inamici? Cum să distribui banii, fără să regreți mai tîrziu?

Totuși, de ce să ajuți un comerciant lipsit de prevedere și, mai mult sau mai puțin, ineficient? De ce să-l ajuți și pe cel prudent și pe cel neglijent? De ce să-i ajuți și pe cei care și-au cumpărat mașini luxoase și vacanțe exotice și pe cel auster, care și-a constituit un fond de rezervă pentru zile negre sau un fond pentru viitoare investiții? Să-l transformăm pe cel neglijent într-un client permanent al statului, iar pe cel prudent să-l descurajăm definitiv? Mă gîndesc cum vor fi susținute de stat sutele de restaurante cu bucătării insalubre și cu bucătari improvizați, sau micile prăvălii deschise în locații neplauzibile, ori cum sînt resuscitați rău-platnicii în loc să fie lăsați să se odihnească în pace.

Cînd auzi opoziția vorbind pe la televiziuni simți că nori cumulonimbus s-au așezat peste patrie. Vine un politician și spune fără să clipească: „Avem nevoie urgentă de un guvern de uniune națională”. Presupun că cei care nu-și pierd timpul cu teoria politică sînt fermecați de sintagma „uniune națională”. Ce este totuși un guvern de uniune națională? Este un guvern în care sunt reprezentate toate partidele politice care contează la un moment dat. Este guvernul unui stat totalitar, pentru că prin prezența tuturor partidelor politice la guvernare se desființează opoziția. Cum să colportezi asemenea inepții? Cît de mult trebuie să detești Constituția?

Al doilea subiect la modă îl reprezintă guvernanța militară. De treizeci de ani, sociologii din România care sondează opinia populației despre instituțiile statului au pregătit terenul. În sondaje populația admiră armata și biserica (nu se precizează care biserică) și disprețuiește constant Parlamentul. Cum să compari biserica și armata cu Parlamentul? Din nou, obiectul disprețului public este Constituția. Pe ce se bazează un Președinte și un Guvern, în afara acestui gen de sondaje de opinie, atunci cînd ia în considerare o soluție de administrare militară? În cea de-a doua jumătate a secolului XX, mai multe state din America de Sud au trăit experiența unor dictaturi militare. Majoritatea, extrem de violente. Specialiștii în științe politice le-au găsit însă un alt numitor comun: combinația de incompetență și corupție. Ce performanțe administrative se află în portofoliul managerilor militari de spitale? Pot să impună disciplina în spitale? Însă noi așteptăm cu totul altceva de la medici și asistente: devotament, nu disciplină. Se pricep coloneii să creeze devotament?

Nu afirm că un guvern al unei țări cum este a noastră ar putea să facă lucruri foarte importante pentru economie. Și totuși, ar putea să facă cîte ceva. De exemplu, cel mai bun lucru pe care ar putea să-l facă Guvernul ar fi să mobilizeze rentierii. Nu militar, ci fiscal. Adică să-i determine să contribuie și ei la finanțarea bunurilor publice. Rentierii sînt la noi o clasă de privilegiați foarte bine ascunsă. Deși este o clasă mult mai extinsă decît clasa beneficiarilor de pensii speciale, sau chiar decît clasa sinecuriștilor bugetari. Am să descriu pe scurt și aproximativ clasa rentierilor.

În România există sute sau chiar mii de spații comerciale în orașele reședință de județe, zeci de spații comerciale în micile orașe și, probabil, mai multe zeci de mii în București. Care este natura proprietății lor? Exclud din discuție spațiile comerciale noi, care sînt rodul unor investiții. Nu acestea reprezintă însă majoritatea. Majoritatea sînt cele construite în epoca comunistă sau sînt localuri retrocedate.

Cei mai mulți proprietari le-au moștenit de la fostele întreprinderi comerciale comuniste, prin programe de privatizare în masă, la care au participat direct sau indirect, public sau ocult. Altele, aparțin revoluționarilor reali sau imaginari care le-au primit cu titlu gratuit. Chiriile, adică rentele aferente, însumează sute de milioane de euro lunar. Problema nu o reprezintă chiriile, ci impozitul pe chirii. Dacă s-au deghizat în microîntreprinderi, rentierii plătesc un impozit net de 6% din valoarea chiriilor. Dacă se prezintă la fisc ca persoane private, ca simpli particulari, vor plăti 7,5%. Sînt cele mai mici impozite care se plătesc în această țară și printre cele mai mici din Europa și din lume.

Probabil este o recompensă a statului pentru că rentierii nu produc nimic, nu-și asumă niciun risc comercial, nu au, de fapt, nicio utilitate socială. Și totuși, o mare parte dintre rentieri dețin un monopol atipic. Acest monopol poartă numele de „vad comercial”. Cei care dețin vaduri comerciale impun și percep chirii piperate. Atunci cînd pot, comercianții transferă chiriile în prețuri. Cînd acest mecanism nu funcționează prea bine, își plătesc angajații în sistem mixt. O parte pe hîrtie, o parte la negru. Însă orice strategii ar utiliza, mai devreme sau mai tîrziu, clienții rentierilor falimentează. V-ați putea închipui că un impozit, să spunem, de 30% pe chirii, ar rezolva problema majorării pensiilor? Am amintit pensiile pentru că vor fi primele victime ale politicienilor.

Nu aș spune că situația actuală este un spectacol bun sau prost. Simt deja că nu am prins locurile cele mai bune atunci cînd le-am găsit pe cele mai ieftine. Disting culorile, disting crosele. Atunci cînd e cazul disting pumnii pe care și-i împart hocheiștii. Dar nu disting niciodată pucul.

* Titlu se vrea un omagiu adus unui autor destul de competent de romane polițiste, instrumente atît de utile în această perioadă.


[1] La art. 53 alin. 2 din Constituție.


Prof. univ. dr. Valentin Constantin