3,631 citiri

Admisibilitatea probelor noi în căile de atac de reformare reglementate de Noul Cod de procedură civilă

1. O sumară incursiune introductivă

Noul Cod de procedură civilă, ca și cel anterior, conține unele prevederi semnificative în privința admisibilității și administrării probelor în cadrul căilor de atac de reformare. Demersul de față ne este sugerat de o jurisprudență recentă privitoare la admisibilitatea probelor noi în apel. În cadrul acestei incursiuni doctrinare și jurispudențiale nu ne propunem un examen aprofundat asupra tuturor aspectelor pe care le implică admisibilitatea probelor în apel și recurs, ci doar una sumară în contextul Deciziei nr. 9/2020 pronunțată în cadrul unui recurs în interesul legii de către instanța noastră supremă.

În materie de apel, actualul Cod de procedură civilă conține o dispoziție de o relevanță deosebită în art. 478 alin. (2). Potrivit acestui text: ”Părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate în prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanța de apel poate încuviința și administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri”. Pe de altă parte, art. 479 alin. (2) C.proc. civ. dispune că: ”Instanța de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 478 alin. (2)”. Observăm în cadrul acestor preliminarii că doar cel de-al doilea text face referire expresă la ”administrarrea probelor noi”.

Referire la dovezi regăsim și în art. 470 C.proc.civ., text ce enumeră elementele pe care trebuie să le cuprindă cererea de apel, inclusiv ”probele invocate în susținerea apelului”.

Orice examen asupra admisibilității și administrării probelor în apel nu pot face abstracție de prevederile art. 476 C.proc.civ, intitulat marginal ”efectul devolutiv al apelului”. Primul alineat al acestui text dispune că: ”Apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel statuând atât în fapt, cât și în drept”[1]. Textul are conotații nu doar în conexiune cu abordarea noastră de față, ci și una cu totul particulară, anume în sensul că promovează practic principiul celor două grade de jurisdicție. Aceasta înseamnă, în esență, că apelul generează o nouă judecată asupra fondului, iar aceasta îmbrățișează toate aspectele de fapt și de drept ale cauzei. Dar, în mod evident, rejudecarea fondului se va realiza în limitele stabilite, expres sau implicit de către apelant și în condițiile art. 478 C.proc. civ.

Din punctul de vedere al analizei noastre deosebit de relevante sunt și prevederile art. 476 alin. (2) C.proc.civ., text conform căruia: ”În cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanța de apel se va pronunța, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanță”. Observăm că de data aceasta textul invocat nu se referă la ”probe noi”, astfel cum o face art. 479 alin. (2) C.proc.civ., ci la ”dovezi noi”. Deosebirea între cele două sintagme nu este de conținut, ci doar una de ordin redacțional.

În privința recursului, admisibilitatea probelor noi este reglementată în art. 492 C.proc.civ., text ce instituie regula conform căreia ”în instanța de recurs nu se pot produce noi probe, cu excepția înscrisurilor noi”. Textul nu reprezintă o noutate, ci dimpotrivă a fost preluat din fostul art. 305 din codul anterior de procedură civilă.

Codul de procedură civilă nu cuprinde previzări deosebite în privința admisibilității probelor în cadrul căilor de atac de retractare. În privința contestației în anulare, art. 508 alin. (1) C. proc.civ. conține o prevedere potrivit căreia ea ”se soluționează de urgență și cu precădere, potrivit dispozițiilor procedurale aplicabile judecății finalizate cu hotărârea atacată”. O dispoziție asemănătoare întâlnim și în materie de revizuire (art. 513 alin. 1 C.proc.civ.). Aceste dispoziții procedurale nu ridică probleme deosebite de aplicare și interpretare, astfel că nici nu formează obiectul demersului de față.

2. Admisibilitatea probelor în apel

Apelul constituie o cale de atac de retractare și cu caracter devolutiv care oferă părților posibilitatea unei reexaminări a cauzei lor sub toate aspectele, respectiv atât în privința elementelor de fapt, cât și a celor de drept. Existența și promovarea principiului celor două grade de jurisdicție inculcă ideea examinării aceleași cauze, în mod succesiv, de doi judecători diferiți, dintre care cel din urmă are posibilitatea de a corecta erorile săvârșite de primul[2]. În doctrina occidentală această idee este subliniată de proceduriști de prestigiu. Doi autori francezi remarcau, în urmă cu două decenii, că trei exigențe sunt esențiale pentru existența unor grade diferite de jurisdicție, respectiv examinarea succesivă a aceleași cauze; examinarea cauzei de doi judecători diferiți și identitatea puterilor jurisdicționale ale judecătorilor[3]. Și un autor brazilian afirma relativ recent că principiul dublului grad de jurisdicție implică dreptul unei părți nemulțumite de soluția pronunțată de o instanță de a solicita altei entități judiciare, având puteri identice cu prima, de a pronunța o nouă hotărâre asupra fondului[4].

Ultima exigență enunțată mai sus este statuată în mod neechivoc și de art. 476 alin. (1) C.proc.civ., text ce dispune că: ”Apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel statuând atât în fapt, cât și în drept”. Textul are însă și în dreptul nostru, la fel ca și în dreptul altor țări democratice, propriile sale limite care sunt impuse de caracterul devolutiv al apelului, conform art. 476-478 C.proc.civ.

Exigențele evocate sunt de o pertinență și actualitate greu de contestat, ele fiind de esența principiului dublului grad de jurisdicție. Iar în considerarea acestor exigențe ne apare evident că gradele de jurisdicție nu se suprapun cu treptele de jurisdicție. Sublinierea acestei idei este utilă cu atât mai mult cu cât în doctrină și jurisprudență, inclusiv în cea a instanței constituționale, confuzia dintre gradele și treptele de jurisdicție s-a manifestat adeseori[5].

Aptitudinea instanței de apel de a realiza o veritabilă reeditare a judecății de fond nu ar fi pe posibilă fără a i se recunoaște acesteia și atribuții corespunzătoare în materie de probațiune. Chiar fără a intra într-un examen foarte riguros a problemei în discuție se poate remarca cu ușurință că instanța de apel are prerogative ample în materie de probațiune, care nu pot fi nici cel puțin comparate cu cele pe care legea i le recunoaște instanței de recurs. Admisibilitatea probelor în cele două căi de atac de reformare se întemeiază pe regili fundamentale diferite.

Textul fundamental în materie de apel este, astfel cum am subliniat deja, art. 478 alin. (2) C. proc. civ. Norma procedurală citată mai sus impune unele restricții în materie de probațiune, atunci când dispune că părțile nu vor putea folosi alte ”dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare”. Același text mai precizează (teza a II-a) că: ”Instanța de apel poate încuviința și administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri”.

Prima observație implicată de aceste dispoziții procedurale este aceea că în apel nu se pot folosi alte dovezi decât cele ”invocate la prima instanță”. Soluția este explicabilă tocmai prin faptul că apelul rămâne totuși o cale de atac a cărui obiectiv este exercitarea unui control asupra legalității și temeiniciei hotărârii pronunțate de prima instanță. Dacă ne referim strict la această sintagmă este fără îndoială faptul că textul nu vizează probele noi ce se pot propune în apel. ”Dovezile” invocate la ”prima instanță” nu sunt probe noi, ci probe care pot fi readuse în discuția instanței de apel. De altfel, textul astfel cum am remarcat nici nu folosește sintagma de ”probe noi”. Această sintagmă este folosită însă de art. 479 alin. (2) C.proc.civ. care trimite expres la prevederile anterior menționate: art. 478 alin. (2) C.proc.civ.

Dar art. 478 alin. (2) nu se referă doar la dovezile ”invocate la prima instanță”, ci și la cele ”arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare”. Or, conjuncția ”sau” evocă alte probe decât cele ”invocate la prima instanță”. Acesta este și sensul trimiterii pe care art. 479 alin. (2) C.proc.civ. o face la art. 478 alin. (2) C.proc.civ. Prin urmare, în opinia noastră, probele arătate în motivarea apelului sau în întâmpinare fac parte din categoria probelor noi la care se referă legiuitorul. În această paradigmă a probelor noi se înscriu și acele probe a căror ”necesitate rezultă din dezbateri”. Aceste dovezi nu fac parte, prin definiție, din categoria celor invocate în fața primei instanțe.

Instanța supremă a promovat o interpretare mai largă a dispozițiilor procedurale privitoare la admisibilitatea probelor în apel în cadrul unei recente decizii date în interesul legii. Astfel, prin Decizia nr. 9 din 30 martie 2020, instanța supremă a statuat că ”în noțiunea de probe noi ce pot fi propuse și încuviințate în faza apelului se includ atât probele propuse în faţa primei instanțe prin cererea de chemare în judecată sau întâmpinare, cât şi acelea care nu au fost propuse în fața primei instanțe sau au fost propuse tardiv, iar în privința lor prima instanță de fond a constatat decăderea”. Decizia a fost pronunțată în interpretarea și aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 470, art. 478 alin. (2) şi a art. 479 alin. (2) din Codul de procedură civilă, prin raportare la art. 254 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă[6].

O atare interpretare este facilitată și de prevederile art. 470 alin. (1), lit. d) C. proc. civ. care se referă generic la ”probele invocate în susținerea apelului”. Instanța supremă ne oferă, după părerea noastră, o interpretare mai largă a dispozițiilor art. 254 alin. (1) și (2) C.proc. civ., care este relativ restrictiv în ceea ce privește incidența decăderii în materie de probațiune.

Interpretarea dată de instanța supremă conceptului de ”probe noi” este una care poate fi acceptată din punct de vedere doctrinar doar în lumina principiului celor două grade de jurisdicție, care, totuși, nu este de ordin constituțional. Folosirea probelor noi în apel nu ar putea trece peste limitele devoluțiunii impuse de art. 478 alin. (1) C. proc. civ., text ce nu permite schimbarea prin apel a ”cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe”. Cu rigoare trebuie să fie respectate și prevederile celui de-al doilea alineat al textului antereferit și care nu permite schimbarea în apel a calității părților, a cauzei sau obiectului cererii de chemare în judecată.

Legat de folosirea probelor în apel un prestigios autor remarca că ”și probele care se propun în plus față de prima instanță trebuie să urmărească dovedirea unor fapte avute în vedere la acea instanță”[7]. Aserțiunea autorului este una care ține seama și de rigorile caracterului devolutiv al apelului.

În privința probelor cu privire la care a operat sancțiunea decăderii, respectiv a acelora care nu au fost propuse în fața primei instanțe sau care au fost propuse tardive și cu privire la care a operat decăderea problema a fost examinată și de doctrină. Într-o opinie s-a apreciat că în apel ”pot fi propuse numai acele probe ce nu puteau fi propuse la judecata în primă instanță, precum și probele invocate în fața primei instanțe și respinse de aceasta, nu însă și probele cu privire la care a operat decăderea părții la judecata în primă instanță”[8]. Interpretarea dată de către autori este una căreia nu i se poate reproșa o anumită consistență procesuală, căci ea este, fără îndoială, în acord cu rigoarea cu care trebuie să opereze sancțiunea decăderii și în materie de probațiune. Și alți autori au apreciat că limitarea impusă de lege este rezonabilă, întrucât în lipsa unei atare limitări ”s-ar oferi câmp liber arbitrariului și abuzului în exercitarea dreptului, dându-se posibilitatea reiterării, în scop exclusiv șicanatoriu, a unor cereri lipsite de relevanță pentru soluționarea cauzei de natură să ducă la prelungirea nejustificată a duratei procesului”[9]. Totuși, am observat că autorii menționați se referă la toate ipotezele vizate de art. 478 alin. (2) C.proc.civ: dovezi invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare, fără nicio referire la probele respinse sau cu privire la care s-a constatat incidența decăderii.

Soluția contrară realizează o ”atenuare” spre a nu spune chiar o anihilare a dispozițiilor legale privitoare la sancțiunea procesuală a decăderii. Decizia interpretativă a instanței supreme se poate fundamenta însă pe faptul că legea – art. 468 alin. (2) C.proc.civ. – se referă indistinct și la dovezile ”arătate în motivarea apelului sau în întâmpinare”. Prin urmare textul nu conține nicio referire la respingerea unor asemenea probe de către prima instanță sau la pronunțarea decăderii de către aceasta pentru motivul că ele au fost depuse tardiv. Această opțiune procesuală sugerează o interpretare ce se întemeiază pe faptul că însăși textul analizat permite o excepție, anume aceea privitoare la ”administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri”[10].

Sub imperiul Codului anterior de procedură civilă s-a apreciat că partea decăzută de prima instanță din dreptul de a administra o probă în primă instanță are dreptul de a solicita administrarea acesteia în apel, întrucât 295 alin. (2) C.proc.civ. anterior permite administrarea de noi probe în apel, independent de vreo culpă a părții în primă instanță[11]. Soluția pare a fi promovată și de o parte a doctrinei actuale[12]. Jurisprudența mai veche a promovat și ea un punct de vedere similar. Astfel, chiar fosta Curte de Casație a statuat că apelul fiind devolutiv de instanță, partea care a renunțat la o probă în fața primei instanței poate să reitereze această dovadă în apel[13]. A fortiori, soluția se impunea și în cazul decăderii părții din dreptul de a administra o probă în fața primei instanțe.

Un alt cunoscut autor susține că problema în discuție ”nu este încă tranșată” sub imperiul Noului cod de procedură civilă, ceea ce este riguros exact și este ilustrat tocmai prin necesitatea intervenției instanței supreme prin adoptarea Deciziei nr. 9/2020. În opinia acestui autor, în atare condiții, este posibil să se susțină că instanța de apel trebuie să respingă cererea de probe ca fiind inadmisibilă, motivat de faptul că ”partea respectivă a fost decăzută din drepturile respective, nefiind specificat în art. 208 alin. (2) NCPC că această decădere este temporară, în sensul că operează doar în primă instanță”[14]. Autorul ne avertizează, pe bună dreptate, și cu privire la o posibilă reticență a instanțelor în aplicarea sancțiunii decăderii de vreme ce proba va putea fi totuși administrată în apel. Este o interpretare greu de ignorat. Același autor mai remarcă că menținerea acestei sancțiuni ridică problema concilierii ei cu rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului[15].

Fără îndoială că o hotărâre greșită poate fi salvată tocmai prin exercitarea unei căi de atac cu caracter devolutiv, cum este cazul apelului. În sistemul nostru procesual sau mai riguros al Codului de procedură civilă apelul este singura cale de atac ce are aptitudinea de a realiza principiul celor doaă grade de jurisdicție. Fără îndoială că principiul adevărului este un principiu cardinal al activității judiciare și care poate fi salvgardat în apel chiar trecând peste sancțiunea severă a decăderii. Pe de altă parte, nu putem să nu observm că două din textele în discuție din codul anterior și cel actual – art. 478 alin. (2) și art. 292 alin. (1) – sunt similare din punct de vedere al conținutului. Or, o atare realitate ar trebui să conducă la interpretări similare.

Soluția instanței supreme nu se bucură de o susținere normativă la adăpost de orice critică cu referire la admisibilitatea în apel a probelor cu privire la care a operat sancțiunea decăderii. Aceasta deoarece o atare sancțiune este una energică și operează cu mare rigoare chiar dacă legea permite și repunerea în termen în condițiile restrictive statuate de art. 186 C.proc.civ.

Este adevărat că nici textele în discuție nu beneficiază de o redactare care să fie de natură a evita orice interpretări diferite. Nici dreptul comparat nu ne oferă întotdeauna soluții ireproșabile în această materie. Un examen sumar din acest punct de vedere ne apare deosebit de util, mai ales din perspectiva unor ameliorări legislative ulterioare.

O soluție interesantă și lipsită, în opinia noastră, de orice echivoc este cea promovată de Codul de procedură civilă italian. Potrivit art. 345 alin. (3) C. proc.civ. italian nu sunt admisibile în apel ”noi mijloace de probă” (mezzi de prova) și nu se pot produce ”înscrisuri noi” (nuovi documenti), în afara cazului în care instanța le consideră necesare pentru soluționarea cauzei sau când ”partea demonstrează că nu a putut să le propună în primă instanță din cauza unor motive neimputabile acesteia”. În același spirit, art. 345 alin. (2) dispune că în instanța de apel nu se pot propune ”excepții noi”, în afara celor ce pot fi ridicate din oficiu. Ne aflăm așadar în prezența unei soluții restrictive cu privire la admisibilitatea probelor noi în apel.

Noul Cod federal de procedură civilă elvețian, adoptat în anul 2008 și intrat în vigoare doi ani mai târziu, promovează și el o soluție, în mare măsură asemănătoare, cu cea evocată anterior. Într-adevăr, potrivit art. 317 din acest cod : ”Faptele și mijloacele de probă noi nu pot fi luate în considerare decât în conduțiile următoare:
a) sunt invocate sau produse fără întârziere;
b) nu au putut fi invocate sau produse în fața primei instanțe deși partea care s-a prevalat de ele a făcut dovada diligenței necesare” (t.a.).

Legea de procedură civilă spaniolă conține și ea o dispoziție extrem de restrictivă în materie de probațiune. Potrivit art.460 alin. (1) din acest cod, în apel se pot produce doar înscrisruile la care se referă art. 270 și care ”nu s-au putut invoca la prima instanță”. Menționăm că acest din urmă text determină limitativ probele ce se pot propune, în fața primei instanțe, ulterior depunerii cererii de chemare în judecată și întâmpinării, cum ar fi cele survenite ulterior, înscrisurile anterioare de care partea nu a avut cunoștință sau probele ce nu au putut fi obținute anterior momentelor procesuale evocate din motive neimputabile părții.

O soluție restrictivă este promovată și de art. 372 alin. (1) din Noul Cod de procedură civilă a Republicii Moldova, intitulat marginal ”prezentarea unor noi probe și pretenții în instanța de apel”. Potrivit primului alineat al acestui text: ”Părțile și alți participanți la proces au dreptul să prezinte noi probe dacă acestea respectă prevederile art. 1191 alin. 2, dacă acestea nu au fost reclamate de către prima instanță la cererea participanților la proces sau dacă au fost restituite în mod nejustificat de către prima instanță”. Precizăm că art. 1191 alin. 2) determină condițiile restrictive în care se pot propune probe și după termenul stabilit de prima instanță pentru administrarea probelor în faza preliminară a cauzei. Altminteri snacțiunea decăderii este incidentă, astfel cum dispune chiar primul alineat al textului menționat.

Legiuitorul francez este mult mai generos în privința probelor admisibile în apel. Într-adevăr, potrivit art. 563 C.proc.civ. francez, pentru justificarea pretențiilor invocate în fața primului judecător ”părțile pot invoca mijloace noi, produce noi înscrisuri sau propune noi dovezi”. Soluția legii se întemeiază pe caracterul devolutiv al apelului, respectiv pe plenitudinea de jurisdicție a instanței de apel. În acest sens în jurisprudență s-a decis că ”asupra cauzei ce i-a fost devoluată, curtea de apel are depline puteri de a statua, ca și primii judecători, în fapt și în drept”[16].

Acest scurt escurs comparat evidențiază existența a două concepții cu privire la admisibilitatea probelor noi în apel: una restrictivă, dar majoritară și una mai generoasă, modelul francez fiind reprezentativ în această privință.

În privința probelor în apel, legiuitorul român a oscilat între cele două sisteme, deși din multe puncte de vedere modelul francez a fost important pentru noi. Interpretarea dată de instanța supremă este favorabilă modelului francez, deși o excepție de la sancțiunea gravă și energică a decăderii ar fi trebuit să fie explicită. Controversa evocată în rândurile de față și soluționată pe calea recursului în interesul legii a fost favorizată și de o redactare lipsită de precziune.

Din punct de vedere doctrinar ne putem întreba desigur care este cel mai bun sistem, cel restrictiv și care admite administrarea de probe noi în apel numai în mod excepțional sau dimpotrivă cel mai generos și care nu impune exgențe majore. În favoarea ambelor soluții se pot identifica argumente de o anumită consistență procesuală.

Admiterea probelor în apel, în condiții mai generoase, realizează o mai bună eficientizare a principiului celor două grade de jurisdicție și contribuie la promovarea principiului adevărului în cauzele civile[17]. Sistemul restrictiv privitor la administrarea probelor în apel este în concordanță cu fizionomia apelului care constituie totuși o cale de atac, ce nu ar trebui să conducă în toate cazurile și necondiționat la o reeditare totală a judecății. De lege ferenda ne pronunțăm în favoarea acestei din urmă soluții. Soluția contrară poate pune în discuție și utilitatea a două căi de reformare; ea poate conduce la o subestimare grosieră a activității desfășurate de prima instanță și chiar la o supraaglomerare a instanțelor de apel[18]. Nu ne propunem să reiterăm aici unele dintre argumentele ce invederează caracterul complex și chiar inadecvat al sistemului nostru juridicar, în sensul că reintroducerea apelului în legislația noastră prin Legea nr.92/1992 nu a reprezentat cea mai inspirată soluție[19].

3. Admisibilitatea probelor în recurs

Noul Cod de procedură civilă conține o singură dispoziție procedurală în privința administrării probelor noi în recurs. Ne referim la prevederile art. 492 C.proc. civ., intitulat marginal ”probe noi în recurs”. Primul alineat al acestui text dispune că: ”În instanța de recurs nu se pot produce noi probe, cu excepția înscrisurilor noi, care pot fi depuse, sub sancțiunea decăderii, odată cu cererea de recurs, respectiv odată cu întâmpinarea”. Textul enunțat proclamă în fapt principiul inadmisibilității probelor noi în recurs, regulă de la care face o excepție importantă în privința ”Înscrisurilor noi”.

Textul se referă la admisibilitatea ”înscrisurilor noi” în recurs, adică în soluționarea căii extraordinare de atac a recursului. El nu își găsește aplicare în cadrul rejudecării cauzei după casare cu reținere sau trimitere[20]. Soluția nu face nicio îndoială și este de o logică procesual implacabilă, căci altminteri însăși casarea ar deveni practic inutilă. Dispozițiile art. 501 alin. (4) C. proc.civ. sunt foarte clare în această privință. Potrivit acestui text, în cazul ”rejudecării după casare, cu reținere sau cu trimitere, sunt admisibile orice probe prevăzute de lege”.

Obiectivul nostru nu este acela de a analiza cu rigoare principiul și excepția consacrată de lege, ci de a formula doar unele consideații asupra utilității acestei prevederi legale. Soluția evocată de text și-a găsit o justificare deplină în viziunea reglementărilor anterioare în care printre motivele de recurs figurau și unele de netemeinicie. În prezent, recursul este o cale extraordinară de atac, iar motivele de recurs pot avea ca obiec numai nelegalitatea, iar nu și netemeinicia hotărârii atacate.

În considerarea actualelor realități procesuale unii autori au apreciat că: ”Ar trebui ca în recurs să nu se permită administrarea niciunui mijloc de probă, deoarece recursul nu are efect devolutiv. Instanța de recurs nu judecă pricina, ci controlează legalitatea hotărârii instanței de fond. Părțile au avut la dispoziție două grade de jurisdicție”[21]. Autorii conchid, în final, că în atare condiții ”nu există o justificare ca în recurs să se poată administra noi probe”. Considerentele formulate de autorii menționați sunt de o pertinență ce nu poate fi contestată.

Considerăm și noi că legiuitorul putea renunța la actuala reglementare, astfel cum s-a procedat și în alte legislații procesuale. Un exemplu este și acela al Codului federal elvețian de procedură civilă. Potrivit art. 326 alin. 1 din acest cod, în recurs ”concluziile, susținerile și probele noi sunt inadmisibile”. Rigoarea acestui text este exemplară. Ceea ce trebuie să evidențiem, în mod cu totul particular, este faptul că această soluție este promovată deși recursul se poate fonda doar pe două motive: ”încălcarea legii” (violation de la loi) și ”constatări vădit inexacte a faptelor” (constatation manifestement inexacte des faits). Așadar, în sistemul procesual civil elvețian recursul se poate întemeia și pe un caz special și calificat de netemeinicie.

O dispoziție notabilă este și cea statuată în art. 442 alin. (2) din noul Cod de procedură civilă al Republicii Moldova. Conform acestui text: ”judecând recursul declarat împotriva deciziei date în apel, instanța verifică, în limitele invocate în recurs și în baza referinței (întâmpinării n.a.) depuse de intimat, legalitatea hotărârii atacate, fără a administra noi dovezi”. Iată că legea nu admite nicio excepție în privința administrării probelor în recurs, atâta timp cât această cale de atac se poate întemeia numai pe încălcarea normelor de drept material sau de drept procesual.

Notăm și o soluție asemănătoare cu cea din legislația noastră proceusală, însă mai nuanțată, și care este statuată în art. 372 alin. (1) C. proc. civ. italian. Potrivit acestui text, nu este admisibilă depunerea ”de acte și înscrisuri ce nu au fost administrate în primă instanță, afară de cele care vizează nulitatea sentinței atacate și admisibilitatea recursului incident”.

Prin urmare, în legislațiile în care recursul este conceput ca o cale de atac extraordinară și care se întemeiază numai pe motive de nelegalitate probele noi în recurs nu sunt admisibile, fiind lipsite de o justificare temeinică. Doar în mod excepțional unele legislații procesuale cum este cazul celei românești, celei spaniole și a celei italiene admit înscrisurile noi în dovedirea și combaterea motivelor de cassare. Ideea este subliniată și de o parte a doctrinei noastre. În acest sens, profesorul V.M.Ciobanu remarca că deși recursul se întemeiază numai pe motive de nelegalitate ”legiuitorul a socotit de cuviință să păstreze regula potrivit cărei, în mod excepțional, în recurs pot fi propuse ca probe noi numai înscrisurile noi”[22]. Remarcăm și opinia conform căreia înscrisurile noi trebuie să fie circumscrise ”motivelor de recurs, adică probele administrate trebuie să vizeze demonstrarea motivelor, iar nu demonstrarea unei situații de fapt diferite de cea reținută prin hotărârea recurată”[23]. Fără îndoială că o altă abordare nici nu poate fi primită, căci astfel cum corect s-a remarcat cercetarea ”situației de fapt nu este de atributul instanței de recus”[24].

4. Concluzii

Soluțiile adoptate de Noul Cod de procedură civilă au fost preluate în mare măsură din codul anterior atât în ceea ce privește administrarea probelor noi în apel, cât și în recurs. Din păcate unele din dispozițiile analizate cu privire la administrarea probelor noi în apel nu beneficiază de o redactare la adăpost de orice discuție, împrejurare ce a prilejuit și contoversele evocate în cuprinsul studiului de față.

Instanța supremă a realizat – prin Decizia nr. 9/2020 – o interpretare rațională a dispozițiilor art. 478 alin. (2) și ale art. 479 alin. (2) C.proc.civ. cu referire la administrarea probelor noi în apel. Totuși o atare interpretare, care este una extensivă, tinde la o reeditare aproape totală a judecății în fața primei instanțe. Este o soluție ce vine în sprijinul stabilirii adevărului și în acord cu caracterul devolutiv al apelului, dar poate sacrifica celeritatea procedurii și goli de conținut sancțiunea decăderii.

Dispozițiile privitoare la administrarea înscrisurilor noi în recurs ar putea fi reconsiderate, în sensul eliminării lor, în perspectiva unor noi intervenții legislative. Soluțiile de drept comparat prezentate anterior pot legitima o atare abordare. Din acest punct de vedere poate nu este întâmplător nici faptul că Noul Cod francez de procedură civilă nu conține referiri relevante privitoare la administrarea probelor noi în recurs. Situația este similară și în sistemul legii procesual civile spaniole. Iar Noul Cod de procedură civilă din Quebec, adoptat la data de 23 octombrie 2014 și intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2016, nici nu reglementează calea extraordinară de atac a recursului în casație.

Soluția instanței supreme, la care ne-am referit în cadrul demersului de față, are meritul de a aduce unele clarificări privitoare la interpretarea unor dispoziții importante în legătură cu admisibilitatea probelor în apel. Prin asemenea abordări se vădește rolul important al jurisprudenței, îndeosebi a celei realizate de instanța supremă, în clarificarea unor probleme de procedură, căci legiuitorul se află, adeseori, în imposibilitate de a prevedea totul, astfel cum afirma și Portalis în cadrul discursului său preliminar la Codul civil francez. Arta de a redacta un cod, spunea același autor al Codului civil francez, este aceea de a simplifica totul și de a prevedea totul. ”A simplifica totul este o operație asupra căreia trebuie să ne înțelegem. A prevedea totul este un scop imposibil de atins” (Jean Etienne Marie Portalis, Discours préliminaire du premier projet de Cod civil).


[1] Textul este inspirat din art. 561 C.proc.civ. francez, potrivit căruia ”apelul repune lucrul judecat în discuția jurisdicției de apel pentru ca ea să statueze din nou în fapt și în drept”. În doctrina franceză se apreciază că acest text postulează regula imutabilității litigiului, în sensul că el trebuie să păstreze aceleași elemente constituitive și în fața instanței de apel. Autorul face referire la o ”veritabilă obligație de rejudecare a litigiului” (L. Cadiet, E. Jeuland, Droit judiciaire privé, 5e édition, Litec, Paris 2006, p. 521.
[2] A se vedea pentru amănunte cu privire la principiul evocat în text I. Leș, D. Ghiță, Instituții judiciare contemporane, Ediția 2, C.H.Beck, București 2019, p.48-53; I. Leș, Sistemul dublului grad de jurisdicție în dreptul procesual civil actual, în ”Revista de drept comercial”, nr. 6/3003, p. 28-39.
[3] G.Cornu, J. Fojer, Procedure civile, PUF, Paris 1998, p. 166.
[4] H.B.Machado Segundo, Processo Tributario, Oitava Edicao, Editora Atlas S.A., Sao Paulo 2015, p. 39.
[5] Nici legiuitorul nu a fost scutit de o atare confuzie regretabilă. În expunerea la Proiectul Legii de organizare judecătorească nr.92/1992 s-a făcut referire expresă la instituirea ”triplului grad de jurisdicție”. A se vedea și jurisprudența Curții Constituționale citată în lucrarea noastră Sisteme judiciare contemporane (mai sus menționată), p.52, notele 1-2.
[6] Precizăm că la data redactării prezentului material decizia instanței suprem nu era motivată.
[7] V.M.Ciobanu, în V.M.Ciobanu și M. Nicolae (coordonatori) Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat, Vol. I-art.1-526, Ediția a II-a revizuită și adăugită, Universul Juridic, București 2016, p. 1315.
[8] G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, Editura Hamangiu, București 2015, p. 625.
[9] G.C.Frențiu, D-L.Băldean, Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat, Editura Hamangiu, București 2013, p. 723.
[10] Ibidem.
[11] M.Tăbârcă, Drept procesual civil, Universul Juridic, București 2005, vol. II, p. 66.
[12] A se vedea I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, Volumul II. Noul Cod de procedură civilă, Universul Juridic 2013, p.211-212 și jurisprudența citată de acest autor.
[13] Cas. I, dec. din 12 noiembrie 1901, apud V.M.Ciobanu, op.cit., p. 1331 pct.12. A se vedea și alte soluții jurisprudențiale citate de același autor (p.1331).
[14] P. Piperea, Noul Cod de procedură civilă. Note. Corelații. Explicații. C.H.Beck, București 2012, p. 496
[15] Ibidem, p. 497.
[16] Casația, secția civilă I, decizia din 7 mai 1998, pronunțată în cauza Contrats Conc.Consom. 1998, nr.109, obs. Raymond, apud S. Guinchard, Megacode Nouveau Code de procédure civile, Dalloz 1999, p. 583. A se vedea de asemenea J. Junillon, în Droi et pratique de la procédure civile sous la direccion de S. Guinchard, Dalloz, cinquième édition 2006, p. 1101.
[17] A se vedea cu privire la avantajele și inconvenientele ce pot fi generate de decizia la care ne-am referit în text A. Ionescu, Noțiunea de ”probe noi în apel”. Privire critică asupra aspectelor practice pe care le-ar putea produce recenta Decizie nr.9/2020 a ÎCCJ în procesele civile, apud juridice.ro/682185/noțiunea-de-probe-noi-în-apel.
[18] În doctrină franceză s-a observat că o devoluțiune nelimitată a litigiului în fața instanței de apel nu ar fi de loc oportună, căci ar devaloriza activitatea primei instanțe și ar lipsi apelul de propria sa specificitate. A se vedea în acest sens J.Héron, Droit judiciaire privé, 3e edition par Thierry le Bars, Monchrestien, Paris 2006, p. 582. Aserțiunea de mai sus ar putea fi receptată cu anumite rezerve în materie de probațiune, dar un probatoriu abundent în apel poate determina, în anumite circumstanțe, o reevaluare radicală a faptelor constatate de prima instanță.
[19] A se vedea I. Leș, Soluții judiciare de avngardă, inovții și restrucurări procesuale în materie civilă, în Dreptul nr.12/2019, p. 69.
[20] A se vedea de asemenea D.Ghiță, Drept procesual civil. Partea specială, C.H.Beck, București 2017, p. 245.
[21] G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 665.
[22] V.M.Ciobanu, op. cit., p. 1370.
[23] P. Piperea, op. cit., p. 518. Autorul ne oferă și un exemplu concret și pertinent în care un înscris poate fi folosit în recurs, respectiv pentru dovedirea existenței autorității de lucru judecat.
[24] G.Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 665. A se vedea în sprijinul aceleaiși soluții și C. Roșu, Drept procesual civil. Partea specială, Ediția 8, C.H.Beck, București 2018, p. 79. Autoarea justifică inadmisibilitatea probelor noi în recurs prin caracterul nedevolutiv al recursului, ceea ce semnifică că în recurs ”nu se judecă din nou pricina, ci se judecă hotărârea (p. 79). A se vedea în acest sens și R. Perrot, Institutions judiciaires, 8e édtition, Montchrestien, Paris 1998, p. 509; L.Cadiet, E. Jeuland, op.cit., p. 539.


Prof. univ. dr. h. c. Ioan Leș
Academia de Științe Juridice din România