1,705 citiri

Educația în vremea pandemiei. Distanțare socială sau distanțare de… realitate?

O elită tehnică va produce o structură super-planetară uniformă, atotcuprinzătoare, proiectată pentru funcționarea automată. În loc să funcționeze activ ca personalitate autonomă, omul va deveni un animal pasiv, fără scop, condiționat de mașină, ale cărui funcții corespunzătoare, așa cum tehnicienii interpretează acum rolul omului, vor fi fie introduse în mașină, fie strict limitate și controlate în beneficiul organizațiilor personalizate, colective. ”

Lewis Mumford, The Myth of the Machine

„Pe o peluză cuprinsă între tufe de arbuști mediteraneeni, doi copii – un băiețel de vreo șapte ani și o fetiță cam cu vreun an mai mare – jucau toată gravitatea și atenția foarte concentrate a savanților adânciți într-un studio consacrat unei mari descoperiri, un joc sexual rudimentar”.

„Ce micuță fermecătoare! zise Directorul privind lung în urma ei. Apoi se întoarse către studenți: – Ceea ce vreau să vă spun acum s-ar putea să vi se pară de necrezut. Dar, pe de altă parte, dacă nu ai pregătire specială în domeniul istoriei, majoritatea realităților din trecut par într-adevăr incredibile.

Și le dezvălui adevărul uluitor: Foarte multă vreme înaintea Erei Domnului Nostru Ford și chiar și vreo câteva generații după aceea, jocurile erotice între copii fuseseră considerate drept ceva anormal (studenții începură să râdă în hohote) și nu numai anormal, ci de-a dreptul imoral (vai, nu se poate!), fiind, prin urmare, interzise cu desăvârșire.”

A. Huxley, Minunata lume nouă

Cu puțin timp în urmă încheiam un articol publicat pe JURIDICE.ro cu urarea: „Bine ați venit în minunata lume nouă contactless!”[1].

De aproape două luni, educația a fost evacuată din grădinițe, școli și universități și aruncată în ograda unor corporații private cum sunt Google sau Zoom. Probabil în baza unui „Screen New Deal”. Educația globală exclude azi contactul direct dintre profesor și elev/student, pe de o parte, și contactul între elevi/studenți, pe de altă parte. Noul model de educație presupune un contact între profesor și elev/student mediat de un ecran, probabil, în baza unei noi ordini mondiale în educație, impusă de pandemia de Covid-19. O pandemie cum nu a mai existat vreodată în istorie, văzută pe „sticlă” de la un capăt al lumii la altul, asezonată cu confuzie și panică, manipulare și „fake news”, propagandă și anti-propagandă, cenzură și supraveghere. Se adaugă și evenimentele care mai întâi sunt raportate de presă drept „accidente”, care devin mai târziu ”sinucideri” pentru ca în final să fie „asasinate” ca la „carte”, adică ghidul redactat de CIA (prezentat detaliat în documentarul Pelin, difuzat de Netflix, în care este investigată moartea unui celebru om de biochimist, om de știință la Fort Detrick, implicat în utilizarea armelor biochimice de către SUA în războiul din Coreea (1950-1953)[2]. O pandemie care a accelerat schimbările structurale politice, sociale, culturale, care se aflau în stare incipientă.

1. Educația online

Perspectiva mea ca profesor

Pentru fiecare curs din mansardă mă îmbrac elegant, mă machiez, mă parfumez și îmi asortez o bijuterie. Mă așez confortabil în fața ecranului, intru pe mail, programez cursul online, apoi încarc ID-ul întâlnirii în forumul de pe platforma E-learning, iar în final intru pe grupul de Facebook al studenților anului I sau IV, după caz, ca să îi anunț că le-am trimis linkul videoconferinței și că îi aștept la întâlnirea online. Ciudățenia este că predau fără pantofi în picioare și, uneori, chiar fără ciorapi. Uneori, elegantă este doar bluza, pentru că pantalonii fac parte dintr-o ținută lejeră de casă. Nu mai este mult timp până când voi purta pantaloni scurți. Dacă m-aș prezenta astfel în amfiteatru, probabil că studenții care mă cunosc deja m-ar ridiculiza în cel mai bun caz, dacă nu ar avea dubii asupra echilibrului meu mintal. Încep cursul în fața unui ecran unde îmi chinui ochii fără să văd chipurile studenților, pentru că văd doar niște căsuțe negre inscripționate cu numele lor și cu simbolul microfonului închis. Le adresez un salut și câteva întrebări pentru un debut de interacțiune: „cum vă simțiți?”,v-ați acomodat cu noul stil de viață?”, „cum suportați izolarea?”. Continui cu predarea. Din când în când mă opresc din monolog și le adresez câte o întrebare. Tăcere. Urmează întrebările unui profesor tâmp: „mai sunteți aici?”, „mă auziți?”, „mă vedeți?”. Răspunsurile curg pe chat. Din când în când, curg pe chat și câteva întrebări. Uneori le citesc cu voce tare. Rar se întâmplă ca vreun student să îmi adreseze o întrebare cu microfonul și camera deschise. Pauza este scurtă, pentru a face puțină mișcare. Mărturisesc că, de curând, acuz dureri lombare, articulare, cervicale, dureri ”neposedate” înainte de pandemie. Desigur, nu e de la ”online”, ci îmbătrânesc prematur. Epuizarea se instalează mult mai repede acum decât atunci când predam în amfiteatru. Desigur, nu știu niciodată realitatea: dacă studenții urmăresc sau nu prezentarea audio-video de la început până la sfârșit. Pentru că nu îi văd, nu îi aud. Mă simt în fereasta aceea ca într-o închisoare, izolată de ei. O dată am fost chiar abuzată. A intrat la curs un intrus care trimitea tot felul de filmulețe, nu de alea porno ca la conferința domnului Cioloș. Sunt acolo într-o lume rece, de gheață, fără emoții, fără vibrații, fără energie – în afară de cea electrică, esențială pentru conectare cu închisoarea. La sfârșit, cursul se prelungește cu sesiunea de „La revedere!”, ca într-o comedie în care joacă admirabil Stan și Bran. O comedie tristă, în care profesorul interpretează rolul principal, iar studenții sunt simpli spectatori. Simulăm un curs. E adevărat că nu am mai pierdut timpul în trafic în drum spre facultate, dar am pierdut altceva, intreacțiunea reală cu studenții.

Perspectiva studenților

Le-am cerut studenților să răspundă la un chestionar. Toți cei 53 care au acceptat provocarea au afirmat că le lipsește interacțiunea cu profesorii și colegii. Majoritatea a relevat ca dezavantaje ale educației online: lipsa de concentrare sau atenție, suprasolicitarea fizică (în special a vederii) sau oboseala. Unii au spus că le lipsește motivația de a participa la întâlnirile online, alții au declarat că intervine plictiseala. Unii au răspuns că își pierd capacitatea de a scrie și comunica verbal, alții, capacitatea de a înțelege. Am înțeles deslușit că au învățat în această perioadă să prețuiască prezența în amfiteatru, interacțiunea reală și educația face to face. Am înțeles că scuză stângăciile „tehnice” ale unor profesori, cei atehnici, categorie din care fac parte. O inabilitate pe care nu o pot transforma în abilitate urmând cursuri online de învățare a metodelor de predare online. Dacă aveam abilități tehnice, mă îndreptam spre altă facultate, în niciun caz spre Drept.

În ciuda pretenției de interacțiune și conectare a oamenilor, tehnologia creează izolare și retragere interioară. Studenții sunt ascunși în spatele unui ecran. Aceste rezultate sunt antitetice acțiunii de educere – unul dintre verbele din care derivă latinescul educatio. Educere înseamnă a trece dintr-o stare în alta. OR, prin educația online, atât profesorul cât și studentul se află în aceeași stare – închisoare. Excesul de tehnică ucide interesul de a vedea și capacitatea de a învăța. Utilizatorul se bucură de actul de a vedea mai degrabă decât de ceea ce vede. Excesul de tehnologie ucide imaginația, capacitatea de a scrie de mână și poate afecta capacitatea de a comunica verbal a studentului. Studentul și profesorul trăiesc în e-realitatea vieții ecranului. În cartea sa, ”Learning How to See Again”, Joseph Piper a afirmat că ”omul de azi își pierde capacitatea de a vedea pentru că sunt prea multe de văzut”. Cineva spunea că spectacolul este o relație socială între oameni mediată de imagini. Când lumea reală este înlocuită cu simple reprezentări ale ființelor reale, acestea uzurpă rolul ființelor reale. Corpul uman dispare în imagini spectrale hipnotice. Profesorul este conectat și, totuși, separat de student prin intermediul unui ecran. Ecranul devine, astfel, cea mai sigură ascunzătoare în fața oamenilor și chiar a virusului Covid-19. Înțelegem, întrucâtva, mai bine afirmația Heidegger a făcut-o în ”Ființă și timp”:omul tehnologic este o ființă înstrăinată”.

Perspectiva corporațiilor tehnologice

Cu câteva zile în urmă, ministrul educației afirma că 250 000 de elevi din zone defavorizate vor primi gratuit o tabletă pentru o perioadă de 2 ani. Înțeleg că e un contract de comodat cu durată determinată. De ce 2 ani? Presupun că autoritățile au aflat de la experții OMS fie că virusul va pleca în concediu după 2 ani – cam pe atunci vom pleca și noi în concediu după oboseala provocată de atâta distanțare socială, dezinfecție și online, un concediu care va fi ca un dezinfectant al omului infectat de tehnologie -, fie că atunci se va livra vaccinul care va salva planeta. Acum nu o mai salvează adolescenta Greta, ci pensionarul Bill. Tehnologia creată de corporațiile din Sillicon Valey a devenit esențială pentru a învăța. Fără smartphone, tabletă, laptop sau calculator și fără internet, accesul la educație nu este posibil în vremea distanțării sociale.

Cam în același timp în care se discuta în România despre lipsa accesului la educația online a elevilor, Guvernatorul Statului New York, Andrew Como anunța că fostul CEO Google, Eric Schmidt, va conduce o comisie care se va ocupa de „integrarea permanentă a tehnologiei în fiecare aspect al vieții civice”, prioritară fiind telemunca în general, dar telesănătatea și teleeducația în special[3]. Același Eric Schmidt care, cu câteva săptămâni în urmă descria educația online instituită în NY drept „un experiment masiv de învățare la distanță”, care are ca scop încercarea de a afla: „cum învață copiii la distanță? Și cu aceste date, ar trebui să construim instrumente de învățare la distanță și mai bune, care, atunci când sunt combinate cu profesorul îi vor ajuta pe copii să învețe mai bine”. Totodată, el a adăugat că „oamenii ar trebui să fie un pic recunoscători” față de companiile de tehnologie pentru că au obținut capitalul, au făcut investiții, au construit instrumentele pe care le folosim acum și ne-au ajutat cu adevărat”. Cu o zi mai înainte, Como anunțase un parteneriat similar cu Bill & Melinda Gates Foundation pentru a dezvolta „un sistem de învățământ mai inteligent”. Adică, un sistem inteligent în care elevii, studenții sunt doar cobai, iar dascălii niște colaboratori (-ționiști)? Un sistem în care elevii, studenții, dascălii sunt mai bine supravegheați și controlați acasă, la domiciliul, în noul amfiteatru, acolo unde fiecare mișcare, fiecare cuvânt, fiecare relație a noastră poate fi urmărită și care poate fi transmisă pe baza cooperării sau colaborării cu guvernul și giganții tehnologici. Desigur, omul salvează nu doar sănătatea, ci și educația. Cu vaccinul și calculatorul.

Coincidență sau nu, ce să vezi?, tocmai acum în SUA este în desfășurare scandalul Deep state vs Michael Flynn, în care iese la suprafață virusul deep state care a contaminat SUA. La noi am stabilit deja că statul e (de) drept. Așa că nu e o altă pandemie, chiar mai veche, cum zic conspiraționiștii (americanii republicani, comuniștii chinezi sau oligarhii ruși, care or fi?) pandemia de deep state. Tot acum, și tot întâmplător, nu?, a ieșit la suprafață corupția din „știință” și conflictele de interese ale unor „experți” în săntate publică din OMS, CDC, NHS, din institute de sănătate publică naționale.

Realitatea este că o dată cu pandemia a explodat tehnologia. Educația online ne protejează împotriva virusului, dar nu împotriva altor maladii. Un articol recent din National Geographic (ediția din 24 aprilie 2020) identifică „oboseala zoom-ului drept numele de argou pentru epuizarea disproporționată experimentată de profesori după efectuarea de sesiuni on-line – spre deosebire de ceea ce acești profesori au experimentat anterior”. Clasa „zoom” și „rudele” sale, explică articolul, exclud indiciile interpersonale. Aceste semne lipsă includ, de exemplu, direcția fețelor (deoparte sau ochi în ochi), respirația, expresiile faciale ale nedumeririlor, surpriza, aprobarea, dezaprobarea, recunoașterea și gesturile. Absența elementelor paraverbale și a contactului inter-personal este imposibil de asamblat sau înlocuit în clasa cibernetică. De-aici și oboseala acută atât la profesori, cât și la studenți.

Întrucât comunicarea verbală este completă și completată de componentele ei paraverbale și noverbale, suprimarea comunicării nonverbale, decorporalizarea și substituirea actorilor din procesul educativ de reprezentărilor lor grafice, vizuale, denaturează esența însăși a educației.

Realitatea este că sub pretextul ocrotirii sănătății publice, intruzuinea în viața noastră privată va fi totală. Realitatea este că izolați, suntem mai bine controlați. Realitatea este că tehnologia nu ne protejează viața, ci ne-o controlează. Realitatea este că tehnologia nu ne protejează sănătatea, ci ne-o vatămă.

2. Educația sexuală

Corporațiile, statul sau părinții?

La summitul informal de la Sibiu din 9 mai 2019, Președintele Comisiei Europene de atunci, Jean Claude Junker, a spus: „Faptul că societățile noastre îmbătrânesc este o problemă. Este de datoria statelor membre să vină cu politici care să îi facă pe oameni să-și crească populația. Comisia nu este responsabilă de libidoul continentului”. Desigur, azi, de libidoul planetei e responsabilă tehnologia sau, corect ar fi să spun, corporațiile tenologice.

În timpul distanțării sociale dintre parlamentari, în timpul distanțării oamenilor de probleme atât de importante precum educația pentru viață și educația sexuală a copiilor lor, Legea nr. 272/2004l[4] privind protecția și promovarea drepturilor copilului a fost completată și modificată prin Legea nr. 45/2020. Ceea ce anul trecut scandalizase o țară întreagă – Strategia Națională de Educație Parentală, astfel încât a determinat Ministerul Educației să renunțe la proiectul respectiv pus în dezbatere publică– acum nu a mai scandalizat pe nimeni, fiindcă toți ochii erau pe Covid, ce mai vid! Astfel, art. 46 alin. 3, din cap. II Drepturile copilului, secțiunea a 2-a, Sănătatea și bunăstarea copilului a fost completat, în același capitol, cu alin. 3 cu lit. i) și j), iar art. 52, secțiunea a 3-a Educație, activități recreative și culturale, a fost completat cu lit. g). Art. 46 alin. 3 lit. i) prevede că organele de specialitate ale administrației publice centrale, atoritățile administrației publice locale, precum și orice alte instituții publice sau private cu atribuții în domeniul sănătății și în domeniul educației sunt obligate să adopte, în condițiile legii, toate măsurile necesare pentru ”derularea sistematică în unitățile școlare, cel puțin o dată pe semestru, de programe de educație pentru viață, inclusiv educație sexuală pentru copii, în vederea prevenirii contactării bolilor cu trasnmitere sexuală și a gravidității minorilor” (lit. i) și ”pentru derularea sistematică în unitățile școlare, cel puțin o dată pe semestru, de programe de educație pentru sănătate, inclusiv pentru dezvoltarea capacităților psihoemoționale, a competențelor sociale și interpersonale” (lit. j). Art. 52 alin. 1 prevede la lit. g) că Ministerul Educaţiei Naţionale, ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, precum şi inspectoratele şcolare şi unităţile de învăţământ, ca instituţii ale administraţiei publice locale cu atribuţii în domeniul educaţiei, sunt obligate să întreprindă măsuri necesare pentru facilitarea accesului la programe de educație pentru sănătate a tuturor elevilor înscriși în învățământul preuniversitar.

Desigur, educația pentru sănătate este binevenită acum în timp ce o planetă întreagă învață la televizor, de la președinți de state, guverne, organizații „științifice”, dar și politice, și de la vedete lipsite de orice expertiză să se spele pe mâini, să poarte măști și mănuși. Cu atât mai mult acum cu cât OMS, împânzită de „experți” dornici să ne protejeze sănătatea, s-a încurcat în știință la începutul pandemiei și a spus că măștile nu trebuie purtate de toată lumea ci doar de cei bolnavi. Acum, toată lumea e obligată să le poarte. Cu atât mai mult acum cu cât Guvernul, dornic să ne protejeze sănătatea, a achiziționat din China 1,2 milioane de măști defectuoase care au pus în pericol sănătatea personalului medical din spitale. Pentru că între atâția experți nu s-a găsit și un expert al legii care să precizeze caracteristicile bunurilor care făceau obiectul vânzării. Este binevenită acum când dreptul la sănătate al celor care au alte afecțiuni decât infecția cu Covid-19 este grav încălcat prin ordine și protocoale referitoare la triaj. Este binevenită acum când anxietatea, angoasa, depresia se răspândește ca virusul. Când consumul de anxiolitice a crescut alarmant. Oare vor fi învățați elevii și despre riscurile izolării asupra sănătății, nu doar despre beneficiile ei? Vor fi învățați elevii și despre beneficiile îmbrățișării și sărutării, nu doar despre pericolele lor? Vor fi învățați elevii despre beneficiile afecțiunii și ale dragostei, ale relațiilor de familie și de prietenie, sau doar despre pericolul lor? Vor fi învățați elevii despre sănătate mintală și nu doar despre pandemii?

Educația pentru viață este și ea binevenită acum când copiii si adulții au aflat, în sfârșit, că există moarte, că nu sunt nemuritori și că moartea este o certitudine. Este cât se poate de binevenită după ce un virus cum nu a mai fost vreodată i-a separat pe tineri de vârstnici, i-a izolat pe oameni unii de alții, pe copii de părinți, pe nepoți de bunici, a închis bisericile unde oamenii celebrează viața și deplâng moartea, a închis cimitirele unde își plâng dorul de cei plecați din această viață în eternitate, a închis școlile și universitățile unde era viață. Vor fi învățați despre rolul familiei și al credinței în Dumnezeu și al comunității și al bisericii în viața lor? Vor fi învățați despre rolul suferinței în evoluția spirituală a ființei umane? Vor fi învățați despre empatie, caritate și limbajele iubirii? Vor fi învățați să facă diferența între adevăr și erezie, între adevăr și minciună? Vor fi învățați doar să aibă încredere oarbă – în știință și în statul-providență care pretind că ne protejează viața – sau și să se îndoiască, să se întrebe, să reflecteze? Vor învăța să îi urască pe cei care nu vor fi de acord cu ei într-un discurs? Vor învăța să propage frica și ura? Vor învăța „să urmărească„ , „să informeze” și „să raporteze”. Căci dacă educația pentru viață îi învață pe elevi că „noua normalitate” înseamnă distanțarea lor de valorile morale și spirituale, de familie, de Dumnezeu, de comunitate, de biserică, de lectura sănătoasă și de cultură, dacă îi învață că „viața nouă” în „lumea nouă” înseamnă izolarea de sine, de Dumnezeu și de ceilalți, s-ar putea ca programul să fie unul pentru moarte spirituală și sufletească.

Cât privește educația sexuală, aceasta este utilă dacă vizează prevenția contactării bolilor cu transmitere sexuală și a sarcinilor nedorite. S-ar putea să fie mai puțin utilă cu privire la libido, desigur, dacă nu cumva are ca scop creșterea lui precum creșterea Hirsch-ului în cercetarea academică. În orice caz, după cum rezultă din ghidul tehnic international de educație sexuală, revizuit[5], elaborat de UNESCO în Agenda Educația Globală 2030, promovată de OMS[6], libidoul nu are întotdeauna de-a face cu concepția unui copil, nici măcar cu dragostea. De pildă, libidoul unui cuplu de același sex nu-l ajută să conceapă un copil. Dar, drept e că ceea ce nu fac libidoul și sexul la un loc poate face contractul. Minunea conceperii unui copil cu ajutorul biotehnologiei reproductive aplicată unei femei. Spre exemplu, recent, prezentabilul domn Anderson Cooper – a cărei auto-dezvăluire a orientării sexuale m-a dezorientat complet în momentul cu pricina, în fața televizorului, încât m-am împiedicat și am vărsat ceașca cu cafeaua de la ora 17 – prezentator la CNN, a anunțat public că a devenit tătic împreună cu (deja) fostul său soț, bag seama că și el e tot „tătic” contractual, dacă nu cumva a apărut cuvântul „mămic”. Desigur, am înțeles că libidoul lor a crescut și a scăzut de vreme ce s-au și despărțit, dar nu s-a pronunțat absolut deloc sintagma „mamă surogat” și nici cuvântul „contract”, disimulându-se, în acest mod, adevărul despre concepție și nașterea unui copil. Desigur, ca jurist mă simt ofensată că o noțiune din „mărețul” Drept al familiei nici măcar nu a fost amintită public, de parcă s-ar rușina de ea. Ca femeie, firește, mă simt ofensată că nu au amintit nici măcar în treacă că o femeie a acceptat să fie exploatată biotehnologic. În schimb, frumosul domn Coopers a pronunțat cuvântul talisman „umanitate”, care șterge orice diferență între sexe. Dacă elevii vor învăța din același ghid tehnic international de educație sexuală că auto-stimularea sexuală fizică și psihică nu este dăunătoare, s-ar putea ca educația sexuală să fie dăunătoare. Dacă vor învăța că pedofilia este ”normală”, îi va transforma pe copii în victime sigure ale exploatării sexuale. Dacă vor învăța din același ghid că sexul nu este binar, că genul poate fi determinat și că se pot orienta sexual, s-ar putea ca educația sexuală să-i dezorienteze complet pe copii. La fel ca și confuzia asupra pandemiei, confuzia asupra identității sexuale creează neîncredere, instabilitate emoțională. Dacă vor învăța după același ghid că debutul chiar prematur al vieții sexuale are și avantaje nu doar dezavantaje, s-ar putea să-i transformăm pe copii in obiecte sexuale de exploatat de către alții, în loc să prevenim și să combatem exploatarea sexuală.

Nu știu dacă la educația pentru viață, sănătate și sexuală se va învăța despre eros, care include dar fără a se limita la sex pătimaș, eros care este inima și sufletul unei culturi. Nu am văzut ca în ghidul UNESCO să se vorbească despre dragoste, ci doar despre atracție sexuală, sex și eliberarea sexualității, adică despre instrumentalizarea sexului. Oare vor fi învățați să creeze și să se întrețină relațiile de dragoste la distanță. Dar relații sexuale la distanță?

Logic, acum mă întreb cum se va face educația pentru viață, pentru sănătate, dar mai ales cea sexuală în vremea distanțătii sociale? Online? Tehnosexul va fi noua normalitate? Și mă întreb cine sunt experții care vor stabili conținutul programelor și cine vor fi lectorii. Numai cei care au susținut eutanasia, avortul, eliminarea religiei din școli, introducerea ideologiei LGBTQ, discursul de ură? Părinții vor fi consultați asupra curriculei? Li se va cere acordul așa cum li s-a cerut la cursurile de educație religioasă? După ce criterii vor fi selectați programatorii? Propaganda a pătruns de mult timp în viața copiilor și a adolescenților prin tehnologia avansată. Acum va pătrunde și mai adânc, o dată cu noua religie la care se închină întreaga planetă: tehnoreligia. Tehnoreligia, virusul care infectează încet, dar sigur, mințile și corpurile umane. Și zeii săi care acum acaparează toată conștiința noastră, o descarcă, o transformă cu ajutorul programelor și condiționărilor.

Albert Camus spunea că „bunăstarea umanității este întotdeauna alibiul tiranilor”.

3. Distanțare socială sau distanțare de… realitate?

OMS a anunțat ieri că va lansa la nivel mondial aplicația Covid-19 cu ajutorul Google și Apple, care va evalua simptomele bolii și va detecta persoanele cu care bolnavii intră în contact. Aplicația va avea și funcția de localizare a persoanelor cu care se intră în contact. Tot ieri, inventatorii Bluetooth, fără de care aplicațiile Google sau Apple nu ar putea funcționa, și-au manifestat îngrijorarea cu privire la gradul de incertitudine în detectarea mișcării persoanelor[7]. Rezultatul ar putea fi poztiv fals sau negativ fals, exact ca testul de depistare a virusului.

Dacă aplicația colectează informații privind temperatura corporală, fenomene biologice, emoții precum bucuria sau frica, dacă va monitoriza activitățile zilnice, mai ales cele online, înseamnă că tehnologia este intruzivă. Utilizatorii au devenit demult un bazin de date vândute departamentelor de marketing ale unor companii dar acum datele lor sunt livrate autorităților statului. Sub paravanul necesității ocrotirii sănătății sau, altfel spus, în baza principiul precauției atât de iubit de globaliști, ecologiști și de stânga radicală. De aceea auzim azi mantra: Nimic nu va mai fi la fel, „din precauție”. Iar apărătorii statului de drept acceptă azi sacrificarea libertăților tot din precauție.

Frica, mai întâi, determină populația să accepte restricții, limitări, confiscări ale drepturilor și libertăților lor pe care, în condiții de normalitate, le-ar fi respins. Apoi creează în populația înspăimântată simpatia față de statul care i-a răpit drepturile și libertățile. În final, frica și simpatia – reacții contradictorii – acționează simultan pentru programarea mentală a cetățeanului pacient. Exact ca în propaganda comunistă. Transbordarea ideologică neperceptibilă. Exact ca în sindromul Stockholm, când victima răpită îl simpatizează pe răpitor, când victima se îndrăgostește de agresor. Un sindrom care se întâlnește deseori în cazul copiilor alienați parental. Să fie asta o altă pandemie?

În loc de concluzii

Realitatea este că distanțarea socială ne-a apropiat extrem de periculos de tehnologia care ne controlează gândurile, emoțiile, vorbirea, mișcarea, relațiile.

Realitatea este că tehnologia nu este deloc prietenoasă cu socializarea, este chiar inamicul ei.

Realitatea este că tehnologia nu este deloc prietenoasă cu democrația. O tehnologie din care evadarea a devenit imposibilă, exact ca în societatea lui Orwell din 1984. O tehnologie din care nici măcar iubirea nu îi poate salva pe oameni, pentru că ea însăși a fost interzisă, a devenit infracțiune.

Realitatea este că distanțarea socială ne-a distanțat de statul de drept.

Realitatea este că absolvenții viitorului sunt instruiți să devină sclavii care să lucreze alături de mașini, ale căror puteri de concentrare și supraveghere depășesc imaginația și înțelegerea oamenilor, iar dascălii viitorului devin simpli colaboratori.

Realitatea este că am intrat într-o lume rece, într-o epocă „glaciară” (că tot ne amenințau ecologiștii în frunte cu adolescenta Greta – de altfel foarte bună interpretă în agent al urii – cu pericolul schimbărilor climatice).

Distanțare socială sau distanțarea de… realitate?

Îmi vine în minte „trăirea” lui Stephan Dedalus, personajul principal al lui James Joyce, din Portret al artistului la tinerețe: „Mama îmi aranjează hainele noi, cumpărate de ocazie. Se roagă acum, așa spune, să-mi fie dat a învăța, în viața cea nouă departe de cămin și prieteni, ce este inima și ce simte. Amin. Așa să fie. Fii bine-venită, o viață! Mă duc să întâmpin pentru a milioana oară realitatea experienței și să făuresc în forja sufletului conștiința nezămislită a neamului meu”.


[1] Disponibil aici.
[2] Disponibil aici.
[3] https://theintercept.com/2020/05/08/andrew-cuomo-eric-schmidt-coronavirus-tech-shock-doctrine/
[4] Publicată în M. Of. nr. 287/06.04.2020.
[5] https://unesdoc.unesco.org/ark:/48223/pf0000260770
[6] https://www.who.int/reproductivehealth/publications/adolescence/en/
[7] https://theintercept.com/2020/05/05/coronavirus-bluetooth-contact-tracing/


Av. conf. univ. dr. Lavinia Tec
Facultatea de Drept, Universitatea de Vest din Timișoara