1,148 citiri

Puterea în vremea pandemiei. “Paradoxul” stării de urgență în democrația liberală

Introducere. Utilitatea unei discuții despre justificarea constituțională a stării de urgență

Au trecut aproape două luni de când România este guvernată în regim de stare de urgență. A fost o experiență unică pentru cei din generația noastră, pentru care istoria constituțională contemporană începe după anul 2000. Am realizat cu toții provocările juridice pe care le ridică și am văzut multe intervenții pe această temă. M-au interesat în special discuțiile de drept constituțional. Însă am ajuns să mă preocupe o temă relativ cunoscută, dar „uitată”, aceea a justificării constituționale a stărilor excepționale, între care se numără și starea de urgență. Când spun „justificare constituțională” nu mă gândesc la un articol din Constituție (care este ușor de găsit), ci mă gândesc la compatibilitatea conceptului însuși de stare de urgență (sau, în sens mai larg, de „stare de excepție”) cu principiile fundamentale de organizare politică care sunt consacrate în Constituție, adică principiile fundamentale ale democrației liberale. Pe scurt, justificarea existenței în Constituție a ideii înseși de stare de urgență. Problema care trebuie depășită este aceea că starea de urgență presupune o dublă derogare de la aceste principii: pe de o parte, o limitare a rolului deliberării publice în guvernare, pe de altă parte, o restrângere a drepturilor și libertăților fundamentale. În acest text, mă voi concentra asupra celei dintâi derogări, limitarea rolului deliberării publice în guvernare. Chestiunea restrângerii drepturilor și libertăților ridică mai puține provocări teoretice (deoarece, în general, se acceptă că drepturile nu sunt absolute), în schimb ridică redutabile probleme practice, care merită discutate într-un mod mai aplicat (și, de aceea, mult mai în detaliu) decât o pot face aici.

Cred că o discuție pe tema mai sus enunțată este utilă din mai multe motive. În primul rând, statutul stării de urgență, ca ipostază derogatorie de la regimul constituțional general, nu a beneficiat de foarte multă atenție în doctrina noastră constituțională. Îmi amintesc că atunci când am studiat dreptul constituțional la facultate, am cam „sărit” peste partea cu starea de urgență și cea de asediu, cu speranța, aproape convingerea (larg împărtășită de colegi și profesori), că aceste teme nu vor fi prea curând de interes practic. Iată că soarta ne-a dat acum și ocazia, și motivația concretă, și răgazul pentru o reflecție pe tema statutului stării de urgență în filosofia care stă la baza constituțiilor liberale.

Și cred că este o ocazie binevenită și pentru a răspunde unor posibile provocări concrete pentru regimul constituțional din România. Am văzut că deja în Ungaria (și nu numai), autoritățile au profitat de situația creată de pandemie pentru a promova măsuri de reorganizare instituțională care pun serios în discuție caracterul democratic al statului[1]. Deși un risc de acest gen pentru România nu pare atât de apropiat, el nici nu poate fi exclus din calcul, având în vedere că nici de la noi nu lipsește retorica cu accente îndreptate împotriva democrației liberale.

De altfel, atacurile asupra democrației liberale utilizează un arsenal larg de arme, inclusiv argumente relativ sofisticate din punct de vedere intelectual, preluate din dezbaterile din constituționalism și științele politice. O reflecție onestă asupra legitimității stării de urgență (și a ipostazelor „excepționale” în general) într-o democrație liberală este menită să răspundă, în primul rând, acestui tip de argumente (bineînțeles, dacă poate, așa cum sper). Unul dintre aceste argumente sofisticate este tocmai cel al rolului „stării de excepție”[2] în fundamentarea teoriei statului constituțional, promovat de Carl Schmitt în perioada interbelică. Pe scurt, argumentul lui Carl Schmitt[3] poate fi descris după cum urmează. „Starea de excepție” presupune renunțarea la aplicarea regulilor obișnuite care alcătuiesc sistemul juridic (deci ordinea constituțională). Cel care are puterea să decidă asupra „stării de excepție” (să o instituie) este cel de care depinde menținerea sau nu a ordinii juridice. De aici, faimoasa definiție schmittiană a suveranului ca fiind cel care decide asupra stării de excepție. Teoria politică a democrației susține că poporul este suveran, dar este evident că nu poporul decide asupra stării de urgență, deci, în termeni schmittieni, poporul nu poate fi suveran. Iată un interesant paradox[4] al democrației. Făcând un mic joc de cuvinte, cum se face că excepția fondează regula?

Îmi propun, deci, să furnizez un răspuns propriu întrebării: cum justifică pradigma constituțională a democrației liberale limitarea în situațiile de criză a elementelor caracteristice pe care această paradigmă le promovează? În fond, ceea ce încerc să fac este să schițez un fel de curs introductiv în dreptul constituțional al stării de urgență, așa cum poate mi l-aș dori dacă aș fi din nou în anul I de studii. Nu voi atinge chestiuni de drept pozitiv constituțional decât în mod incidental, totuși. Mă interesează mai mult ideile din spatele normelor constituționale propriu-zise.

Putere, eficiență și legitimitate

Pentru a putea funcționa, orice putere socială instituționalizată (adică o putere care durează în timp și se organizează prin reguli, proceduri și instituții) are nevoie de eficiență și legitimitate. O relativă eficiență este necesară pentru a asigura chiar perpetuarea funcționării respectivei puteri. La limită, puterea se poate menține și numai prin forță, dacă are destule resurse pentru a menține un grad minim de eficiență. Însă forța este destul de costisitoare și, în orice caz, mai costisitoare decât conformarea voluntară a membrilor grupului asupra cărora puterea se exercită. De aceea, puterea socială are tendința de a se legitima, adică de a afirma un motiv (un set de motive) pentru ca membrii grupului să o accepte, fără a fi nevoie să recurgă la forță. Dreptul are un rol important atât în chestiunea eficienței exercitării puterii, dar și în aceea a legitimității (dreptul constituțional, în special, are un rol esențial în domeniul legitimării puterii).

Legitimitatea unei anumite puteri sociale depinde de factori concreți: perioada istorică, cultura locală, tipul de relații economice, etc.. O putere monarhică, de exemplu, se legitima, de regulă, cu ajutorul religiei, regele fiind „unsul lui Dumnezeu”. O putere de acest tip (am ales un exemplu simplu) își afirmă legitimitatea pretinzând originea sa divină și o menține prin ritualuri. Dacă ritualurile sunt urmate și credința religioasă se menține la același nivel în societate, o legitimitate de acest tip este relativ ușor de întreținut. Odată afirmat principiul legitimității, este suficient să fie urmate ritualurile care confirmă sursa legitimității. Ce vreau să subliniez este că, într-un astfel de caz, cei care se supun puterii nu au prea multe mijloace și ocazii să conteste legitimitatea puterii. Afirmarea legitimității, dar mai ales instrumentele confirmării sale (ritualurile), se află în mâna deținătorului puterii.

O putere socială organizată într-un regim democratic nu este așa de „norocoasă”. Legitimitatea în regimurile democratice rezidă chiar în controlul pe care cei care se supun puterii se presupune că îl au asupra acesteia („poporul este suveranul”). Cetățenii își votează periodic reprezentanții, care legiferează și numesc pe cei însărcinați cu exercitarea puterii propriu-zise (executivul). Aleșii răspund în fața cetățenilor la următoarele alegeri, riscând să piardă votul acestora. În acest fel, guvernații îi „controlează” pe cei care guvernează. Deși am simplificat și aici foarte mult realitatea, cred că putem fi de acord că, în esență, putem descrie astfel legitimitatea democratică[5].

Deja întrevedem provocarea pe care starea de urgență o adresează legitimității democratice. În exemplul regimului monarhic oferit mai sus, existența unor circumstanțe excepționale care ar pretinde o guvernare diferită de cea „obișnuită” nu pune în discuție legitimitatea monarhului. El rămâne „unsul lui Dumnezeu” și în aceste circumstanțe (chiar dacă ar guverna diferit). În schimb, regimul democratic pretinde, în cazul stărilor excepționale (urgență și asediu, așa cum apar în art. 83 din Constituție) limitarea acțiunilor celor guvernați, cât și a reprezentanților lor. Așadar, exact elementele care fondează legitimitatea democratică. Această situație este singulară în comparație cu orice alt regim politic. Dacă exemplul cu regimul monarhic poate părea neconcludent (pentru că acolo puterea este cvasi-personalizată), putem să ne gândim și la un exemplu intermediar, să-i zicem. La un regim oligarhic, în care puterea este deținută de un grup pe baze pretins meritocratice (pretenție acceptată la modul general în societate ca legitimă). Nici în acest caz, o situație excepțională care pretinde măsuri excepționale din partea celor care conduc nu pune în discuție legitimitatea acestora din urmă (ba chiar poate să o consolideze: cine, dacă nu acei puțini „cei mai buni”, ar trebui să guverneze într-o astfel de situație?).

Nimeni și nimic nu e perfect. „Eșecurile” democrației „mărturisite”

De ce este, așadar, regimul democratic singurul care se confruntă cu o astfel de problemă? Răspunsul este, totuși, destul de simplu. Pentru că este singurul regim care își leagă explicit legitimitatea de cei guvernați, adică cei asupra cărora se răsfrâng limitările pretinse de starea de urgență. De ce este atunci acceptat conceptul însuși de stare excepțională în regimul democratic? De ce prevăd constituțiile statelor democratice posibilitățile de derogare în cursul acestor stări excepționale? Și aici răspunsul este simplu (sau mai bine, zis, simplu de dat pe baza experienței istorice). Pentru că acceptă faptul că, în aceste situații, care sunt excepționale (deci cu o relevanță limitată la nivel statistic sau în raport cu perioade lungi de timp) și rămân excepționale, o guvernare care să urmeze cât mai complet principiile care fondează legitimitatea democratică poate să nu fie cea mai bună opțiune. Filozofia regimului democratic, spre deosebire de ale celorlalte regimuri, admite că nu are soluția pentru orice problemă. Admite, așadar, posibilitatea eșecului. Cred că acest aspect este atât de important, încât oricât l-am sublinia, nu exagerăm.

În acest punct, doresc să fac o paralelă cu principiul economiei de piață pentru a furniza un exemplu de acceptare a eșecurilor unei paradigme în interiorul acesteia (deci, până la urmă, o formă de legitimare a excepțiilor). În lumea de astăzi, există un consens foarte larg (aproape unanim) în favoarea economiei de piață ca principiu organizator al vieții economice. În afara statelor cu economie planificată de stat (cred că doar Coreea de Nord se încadrează fără discuții în această categorie), economia funcționează conform principiului pieței. Disensiunile, și între economiști, și între curentele politice, vizează doar situațiile în care se consideră că statul trebuie să corecteze principiul pieței. Aceste situații sunt numite „eșecuri” ale pieței (market failures). Conform consensului economic, în aceste situații statul poate interveni, prin măsuri diferite, atât ca natură (măsuri de politică monetară, de impozitare sau de subisidii, de reglementare a unor activități, de investiții publice, etc.), cât și ca grad de intruziune (măsurile de reglementare sunt mai puțin intruzive decât, să zicem, creșterea semnificativă a impozitelor). În orice caz, acest tip de intervenții nu este justificat prin eliminarea sau negarea completă a principiului pieței ca principiu organizator (dominant) al economiei. „Corectare” nu înseamnă „înlocuire”. Disputele, actuale sau din trecut, foarte vii de altfel, nu vizează principiul organizator, ci dimensiunile corecturii: adepții lui laissez-faire pledează pentru intervenții cât mai reduse, în vreme ce susținătorii unei economii „sociale” militează pentru intervenții mai multe și mai susținute, dar nu pentru o economie planificată de stat.

Utilitatea acestei trimiteri la economie este aceea că pune în evidență faptul că există sisteme în care două sau mai multe principii diferite pot conviețui, fără ca domeniul să fie întemeiată pe un singur principiu exclusiv (și, astfel, să fie destabilizat de afirmarea unui principiu diferit de cel fondator). A recunoaște „eșecuri” ale unui principiu înseamnă a acepta că acel principiu nu este exclusiv, că nu ordonează singur un sistem, ci că poate conviețui cu alte principii concurente. Pe de altă parte, un astfel de sistem (care permite operarea cu mai multe principii ordonatoare) mi se pare că poate dezvolta o percepție mai sensibilă a detaliilor realității (a detaliilor factuale) și o paletă mai largă de răspunsuri la provocările cu care se confruntă sistemul (este, într-un cuvânt, mai adaptabil). Mă voi întoarce la final la această idee și voi încerca să o explorez ceva mai mult.

Schița de argumentare pe care o avansez în acest text identifică două „eșecuri” ale regimului democratic pe care acesta și le „mărturisește”, adică două trăsături ale procesului politic în democrație care îl fac vulnerabil în anumite situații, ceea ce atrage soluția „corectării” prin punerea în mișcare a unui mecanism derogatoriu, precum în cazul stării de urgență. Primul „eșec” se referă la viteza cu care se iau și aplică anumite decizii, cel de-al doilea la calitatea intrinsecă a deciziilor luate. Le voi discuta pe rând mai jos. Aș mai vrea să precizez că bănuiesc că nu sunt singurele potențiale „eșecuri”[6] și că nu cred că aceste „eșecuri” sunt cele care legitimează cu adevărat atacurile împotriva democrației. Mai degrabă faptul că sunt recunoscute în interiorul sistemului democratic delegitimează eventualele atacuri împotriva sa pe astfel de motive.

Decizie și indecizie. Eficiența în adoptarea deciziilor și implementarea lor

După cum spune una dintre regulile binecunoscute de management, în anumite situații (dar nu totdeauna), e mai bine să iei o decizie proastă, decât să nu iei nici o decizie[7]. Uneori, guvernarea presupune decizii care să se ia rapid și să se implementeze la fel de rapid. Acesta este motivul pentru care există executivul.

În unul dintre cele mai influente text de drept constituțional[8], Alexander Hamilton făcea o pledoarie viguroasă pentru un executiv „energic” (după cum el însuși se exprimă), care să asigure eficiența guvernării. Hamilton a fost, probabil, cel mai pragmatic dintre „părinții fondatori” americani. Propunerile sale au pornit mereu de la problemele concrete cu care se confruntă guvernarea, chiar dacă au fost ghidate de idealurile liberale ale epocii. A fost, așadar, un problem-solver, spre deosebire de, să zicem, Jefferson sau alții ca el, ale căror propuneri porneau mai degrabă de la idealuri și urmăreau transpunerea lor în realitate. În Federalistul nr. 70, Hamilton pledează pentru un executiv „unitar”, adică pus sub controlul președintelui și împotriva unui executiv „colegial”, care să reflecte interesele statelor componente ale Uniunii. Subiectul disputei trebuie plasat în contextul istoriei constituționale americane și este mai puțin important pentru noi. Însă, cu această ocazie, Hamilton pune în lumină faptul că legislativul și executivul funcționează după principii foarte diferite. Am putea să le spunem opuse, cu observația că asta nu înseamnă că trebuie să fie și incompatibile, așa cum am văzut mai sus. Legislativul funcționează după principiul deliberării, care presupune o pluralitate de interese, de opinii, de convingeri. Această pluralitate se regăsește în mod natural, cel puțin teoretic, în cadrul legislativului, alcătuit din reprezentanții poporului. Spune Hamilton: „În cadrul legislativului, a decide rapid este este cel mai adesea un lucru rău. Diferențele de opinie și disputele încrâncenate ale partidelor în acest sector al guvernământului [parlamentul], deși uneori pot bloca planuri salutare, promovează adesea deliberarea și circumspecția și pot limita excesele majorității. Însă atunci când s-a luat o hotărâre, opoziția este obligată să înceteze. Acea hotărâre devine lege, iar împotrivirea devine pedepsibilă. În schimb, nicio circumstanță favorabilă nu poate contrabalansa dezavantajele disensiunilor în cadrul sectorului executiv” (s.m.). Pentru că, în cazul executivului, eficiența este valoarea predominantă. Pe scurt, legislativul presupune pluralitate și se conduce după principiul deliberării, în vreme ce executivul se conduce după principiul eficienței și, de aceea, necesită unitate.

În democrațiile liberale, funcția legislativă se realizează pe baza principiul deliberării (pentru exprimarea tuturor punctelor de vedere ale celor interesați, prin reprezentanți), care presupune schimb de idei, dialog, dispute. Așa cum am văzut, viteza nu este o unitate de măsură legitim utilizabilă în cazul procesului legislativ (sau, dacă este, asta se întâmplă foarte rar). În schimb, funcția executivă este cea care privilegiază eficiența în fața deliberării (și aici discutăm în termeni de principii relative, și nu absolute).

Atunci când o societate se confruntă cu situații excepționale[9], a lua decizii prompte poate să devină o prioritate (exemplul tipic este cel al războiului: dacă eziți prea mult să adopți o strategie sau o tactică de apărare, s-ar putea ca decizia să fie tardivă, indiferent cât de bună ar putea fi). De asemenea, dacă e ca deciziile să se dovedească cele bune, poate fi nevoie de o implementare rapidă și conformă a măsurilor decise, altfel decizia nu va mai putea fi testată. Asta înseamnă că principiul „temporizării”, care caracterizează activitatea legislativului, ar trebui să facă loc principiului „acțiunii energice”, ca să folosesc termenul lui Hamilton. Cu alte cuvinte, principiul de funcționare a executivului se extinde și în celelalte sectoare ale guvernării și devine principiul dominant în funcționarea construcției politice. Principiul deliberării (government by discussion) trece în planul al doilea. Nu este exclus complet din funcționarea aparatului politic, dar gradul de excludere depinde de la o tradiție constituțională la alta. Însă este clar că statutul său de principiu dominant încetează temporar (se suspendă, cum le place să spună juriștilor).

Doar spre exemplificare, să ne gândim că, potrivit Constituției României, instituirea stării de urgență se face de către președinte și abia apoi este supusă încuviințării parlamentului. Sau că pe durata stării de urgență se aplică ordonanțe militare (pe care iată că le-am „descoperit” abia acum), care nu sunt supuse aprobării parlamentului. Nu intenționez să intru în detalii aici, deși acestea sunt foarte interesante. Dar cred că este clar că principiul deliberării prin reprezentanți trece pe planul al doilea în funcționarea statului.

Așadar, în timpul stării excepționale (fie ea urgență, asediu sau cu alt nume), statul se conduce, în primul rând, după principiul care domină activitatea executivului, adică principiul acțiunii eficiente (care adesea înseamnă acțiune rapidă). Logica sectorului executiv este logica puterii și nu logica deliberării. Democrația liberală urmărește îngrădirea și îmblânzirea puterii. Darasta înseamnă și că acceptă necesitatea puterii. Avem destule fraze care exprimă aceast tip de acceptare, care vine împotriva convingerilor, scopurilor sau valorilor cuiva (fie la nivel individual, fie la nivel colectiv). De la „malum necessarium” până la „cu inima îndoită”. Dar sintagma mea preferată care exprimă acest tip de acceptare este uitata particulă „sive necessitatis” din binecunoscuta formulă opinio iuris sive necessitatis din dreptul internațional. După cum poate vă amintiți, această formulă descrie așa-numitul „element psihologic” al cutumei, adică nimic altceva decât acceptarea regulii conținute de cutumă. Dreptul internațional pretinde ca această acceptare să fie calificată, adică regula să fie acceptată ca regulă de drept (opinio iuris) și nu ca simplă uzanță de curtoazie. Însă opinio necessitatis are și ea un sens în frază: o regulă cutumiară se formează și atunci când le apare destinatarilor ca pur și simplu necesară, fără vreo altă justificare. „Necesitatea” era principiul pe baza căruia senatul și consulii republicii romane își auto-limitau puterile numind un dictator în momente dificile pentru republică sau în baza căruia senatorii emiteau așa-numitele senatus consultum ultimum, prin care unor magistrați li se acordau puteri speciale de a deroga de la normele juridice ca să facă „ceea ce era necesar” pentru a salva republica[10]. Tot de la romani ne vine și înțeleptul adagiu necessitas dat legem non ipsa accipit („necesitatea face legea, dar nu se supune legii”). În fond, a accepta „necesitatea” înseamnă a accepta limitele umane. În sfera politică, cred că înseamnă a accepta că faptele relevante politic nu pot fi complet controlate de ideile despre politică. Sau, invers: că ideile despre politică nu pot caracteriza integral faptele relevante politic.

Decizii „bune” și decizii „proaste”

Limitarea acțiunii principiilor democratice în caz de criză are o istorie veche care coboară, după cum se știe, până la Roma republicană. Justificarea oferită pentru aceste situații se baza, măcar implicit, pe „mărturisirea” tipului de „eșec” discutat anterior: uneori salus rei publice necesită viteză în luarea de decizii și energie în implementarea lor, două principii de acțiune care nu fac parte dintre cele promovate cu precădere în democrații.

Mai recent (mai ales în ultimele decenii) se discută și despre un al doilea tip de „eșec” al regimului democratic: în anumite probleme sau în anumite domenii, procesul decizional democratic nu va asigura adoptarea celor mai bune decizii, datorită unor caracteristici inerente ale sistemului reprezentativ. De aceea, în aceste domenii, se consideră preferabil ca deciziile să nu fie adoptate de către reprezentanții aleși ai poporului. Aceasta este rațiunea apariției așa-numitelor Independent Agencies (echivalentul românesc ar fi autorități administrative autonome), însărcinate să decidă și să implementeze politicile din respectivele domenii. Cel mai cunoscut exemplu din această categorie de instituții sunt băncile centrale, dar tot aici ar putea fi incluse (în funcție și de prevederile constituționale din fiecare țară) autoritățile din domeniul supravegherii concurenței, al energiei, etc.. Deși agențiile independente nu sunt complet scoase de sub controlul reprezentanților din adunarea legislativă, instrumentele de control de care dispun aceștia sunt mult slăbite, tocmai pentru a asigura un grad cât mai mare de „independență” acestor instituții. Sunt mai multe teorii care justifică regimul agențiilor independente, dar două sunt mai răspândite. Conform celei dintâi, reprezentanții alegătorilor nu pot lua decizii bune în domenii specializate (tehnice) întrucât nu au cunoștințele necesare[11]. În schimb, experții, profesioniștii sunt mult mai bine poziționați pentru a lua aceste decizii. Conform celei de-a doua teorii, calitatea deciziilor luate în instituțiile democratice este afectată de durata ciclului electoral[12]. Aceasta înseamnă că dacă guvernanții aleși vor lua o decizie ale cărei posibile efecte negative se vor vedea după o perioadă de timp mai lungă decât ciclul electoral în curs, atunci ei au un stimulent inerent de a lua respectiva decizie (sau, invers, să amâne luarea unei decizii până după următoarele alegeri, dacă efectele imediate ar fi negative, iar cele pozitive ar fi pe termen lung).

După cum se poate vedea, indiferent de teoria care justifică existența agențiilor independente, argumentul limitării acțiunii unora dintre principiile democrației liberale în aceste cazuri este legat de imperativul adoptării unor decizii „bune”. Este important de subliniat că, în teoria politică a democrației liberale, se consideră mai important ca deciziile politice să fie luate urmând o procedură care să asigure protejarea valorilor fundamentale (participare, reprezentativitate, etc.) decât ca deciziile luate să fie cele mai bune posibil. Cu alte cuvinte, procesul adoptării deciziilor politice este mai important decât substanța deciziilor[13]. Niciun regim democratic nu garantează că deciziile colective adoptate sunt de fiecare dată cele mai bune disponibile (o chestiune incontestabilă, dar care am impresia că nu a fost niciodată deschis și serios asumată în dezbaterile publice din România de după 1990). După cum spune inspirat Nadia Urbinati, virtutea democrației liberale este aceea că „ne protejează libertatea de a lua decizii greșite”[14]. Sau cum se spune în cărțile motivaționale de azi, putem să ne dăm voie să greșim. Până la urmă, se și învață din greșeli, deci poți risca să iei decizii proaste, dacă înveți din ele. Acesta este, de altfel, unul dintre argumentele teoretice ale celor care critică proliferarea agențiilor independente în lumea contemporană. Prin contrast, justificarea rolului experților în guvernare este aceea că ei ar fi în măsură să asigure faptul că deciziile luate sunt cele mai bune posibile sau, în orice caz, mai bune decât cele care ar fi luate de către non-experți. Deci, principiul guvernării prin experți se legitimează prin substanța deciziilor adoptate, și nu prin procesul adoptării lor.

Însă a învăța din greșeli presupune să poți repeta experiența unde ai greșit prima oară, după cum știm de la Nietzsche („ce nu ne omoară ne face mai puternici”). Uneori costul unei decizii greșite nu poate fi recuperat prin beneficiul descoperirii soluției. Sau, oricum, costul este prea mare pentru a fi socialmente acceptabil, așa cum s-a dovedit a fi cazul cu ipoteza dobândirii „imunității de turmă” prin permiterea transmiterii neîngrădite a virsului Covid-19, care ar fi presupus acceptarea sacrificării unui număr mare de semeni, în special din categorii vulnerabile (vârstnici și persoane cu afecțiuni cronice). Deci, în anumite situații, din aceleași rațiuni ca și în cazul primului „eșec”, pare a fi preferabil să se renunțe (temporar) la (o parte din) principiile guvernării democratice.

După cum am văzut în cazul actualei pandemii, deciziile de luat în gestionarea sa au presupus rezolvarea unor dileme în cel puțin două arii de specializare[15], dacă nu chiar trei. Mai întâi, în mod evident, specializarea în domeniul medical (care măsuri sunt mai eficiente în combaterea virusului, ce efecte secundare pot avea aceste măsuri, etc.). Apoi, la fel de evident într-un al doilea moment, specializarea în domeniul economic (cum poate fi atenuată scăderea economică, cum poate fi repornită economia, etc.). Al treilea domeniu ar putea fi cel logistic, dacă îl desprindem de cel strict medical (cum se pot folosi cel mai bine resursele sanitare existente, cum pot fi acestea crescute în termen scurt, etc.).

Poate că nu este necesar, dar cred că nu este nici inutil, să adaug că faptul că deciziile sunt luate de specialiști nu garantează că acestea vor fi și cele mai bune decizii disponibile. N-am descoperit rețeta guvernării perfecte până acum, și mă îndoiesc că o vom face. Însă cred că putem fi de acord că șansa luării deciziilor celor mai bune crește în acest caz. Și în cazul primului „eșec” al democrației (indecizia) și în cazul celui de-al doilea (riscul crescut al luării unor decizii greșite), abandonarea (sau, poate mai corect spus, retragerea în planul secund a) principiului deliberativ nu garantează rezolvarea problemei care a determinat acest „pas înapoi”. Dar cresc șansele de rezolvare, sau cel puțin asta este percepția noastră (sau poate doar speranța noastră).

Este „paradoxul stării de excepție” o slăbiciune sau un punct forte al teoriei politice a democrației?

Așa cum arătam, acest text s-a născut ca o încercare proprie de a răspunde întrebării „Cum este posibil paradoxul stării de urgență în paradigma democratică?”. Am întreprins acest demers conștient fiind de precaritatea antrenamentului meu filozofic. Speram însă că un anumit grad de stăpânire a conceptelor cu care operează constituționalismul și o oarecare familiarizare cu teoria politică și științele sociale îmi vor permite să înaintez în reflecție până la un punct satisfăcător.

Până la urmă, orice demers de acest gen presupune o „ordonare” a faptelor în conformitate cu o schemă de idei personală, așa că el depinde și de background-ul personal al fiecăruia. În descrierea celor două tipuri de „eșecuri” ale democrației am exploatat experiența anterioară în două proiecte editoriale: unul care viza o reflecție asupra rolului executivului în regimul constituțional românesc[16] și celălalt care implica o reflecție asupra agențiilor independente[17]. Literatura referitoare la acestea din urmă discută în mod deschis despre „limitele” sau „defectele” democrației. Dar abia cu prilejul prezentei reflecții am înțeles că aceste „eșecuri”, așa cum le-am numit inspirându-mă din economie, pot să reprezinte și un avantaj dar, mai ales, pot sugera o schemă de concepere a legitimării democrației liberale mai puțin rigidă decât linia deductivă popor – reprezentare – decizie politică legitimă.

Pe scurt, ceea ce am înțeles făcând discuția din acest text despre „eșecurile” democrației, este că particularitatea acestui sistem de guvernare în ceea ce privește legitimarea sa este tocmai aceea că nu apelează la un singur principiu (un principiu exclusiv) de legitimare. Aceasta dă naștere aparentului „paradox” al democrației. Însă mi s-a părut că aceeași situație oferă și niște avantaje. Mi s-a părut că democrația este un sistem care nu se întemeiază nici pe un singur principiu, nici pe două principii care se exclud reciproc. Există un principiu dominant (de fapt chiar două, dacă considerăm și principiul respectării drepturilor și libertăților individuale, dar asta este altă discuție) și există situații în care acest principiu cedează poziția dominantă în favoarea altuia. În cazul exemplului primului eșec, principiul deliberării prin reprezentanți face loc principiul acțiunii energice, iar în cazul celui de-al doilea, principiul deliberării prin reprezentanți se retrage în fața principiului specializării. După cum spuneam, foarte probabil că mai putem identifica „eșecuri” ale democrației liberale (sau ale luării deciziilor colective ca urmare a deliberării prin reprezentanți). Așadar, ceea ce consider că este relevant în discuție sunt nu atât „eșecurile” ca atare, cât ideea că mai multe principii diferite pot coexista.

Cred că asta asigură unui sistem permeabilitate, flexibilitate, sensibilitate mai mare la detaliile din mediu (fapte, realități). Introduce formule de „echilibrare”. Recunoaște un anumit grad de complexitate lumii (faptelor) pe care încearcă să le ordoneze inteligibil (să le dea sens). Un astfel de sistem pare mai greu de operat, dar s-ar putea să aibă mai multă reziliență în situații factuale complexe, în care un sistem mai rigid se poate „rupe”. Oferă o paletă de opțiuni mai largă și permite, cu adevărat, învățarea din greșeli.

Cam până aici am reușit să ajung cu reflecția despre „eșecurile” democrației. În acest punct, am înțeles că îmi lipsește vocabularul filozofic pentru a exprima mai clar ideea de flexibilitate avantajoasă menționată mai sus. Tocmai mă pregăteam să ma adresez unui prieten mai antrenat în filozofie care să îmi sugereze o grilă conceptuală cu care să termin „demonstrația”. Chiar atunci, întâmplător, am răsfoit un text mai vechi de-al lui Norberto Bobbio și am descoperit o distincție care se potrivea foarte bine cu ceea ce voiam să zic, dar nu-mi „găseam cuvintele”. Așa încât îmi voi termina ideea pe baza distincției preluate de la Bobbio, deși cu siguranță vor fi existând și alte formule mai bune sau mai cunoscute cu care să exprim aproximativ același lucru.

Într-o dispută cu filosofii comuniști cărora le reproșa faptul că nu au acceptat plauzibilitatea acuzațiilor de transformare a dictaturii proletariatului în dictatură personală sub regimul stalinist[18], Bobbio afirmă că acest refuz are și o cauză „filozofică”, datorată faptului că teoria marxistă, în forma în care fusese practicată în zona sovietică și cercurile sale de simpatizanți din lume, se întemeia pe „principiul autorității” (sau „metoda autorității”) iar „autoritatea” în cauză nu prevăzuse posibilitatea unei dictaturi personale odată înfăptuită revoluția comunistă. Cu această ocazie, Bobbio contrapune metoda autorității metodei empirice. Metoda autorității propune ca și criteriu de verificare („criteriu al adevărului”, cum spune Bobbio) conformitatea cu un corp de idei dezvoltat dintr-o sursă de autoritate (în cazul respectiv era vorba despre scrierile lui Marx și Engels). Într-un sistem bazat pe principiul autorității, experiența este lipsită de valoare. După cum se exprimă savuros Bobbio: „În niciunul din textele doctrinei [marxiste] nu era scris că în perioada dictaturii proletariatului ar fi existat o perioadă de tiranie și nici că un astfel de eveniment ar fi fost posibil. Așadar, cine afirma că Stalin era un tiran enunța o propoziție falsă, conform criteriului autorității. Nu ajuta la nimic să i se opună argumentul experienței” (p. 32). Nu e relevant aici restul argumentului, deși merită remarcat faptul că Bobbio (profesor de drept și filozofie) furnizează exemplul sistemului juridic ca sistem tipic bazat pe principiul autorității[19]. Doresc doar să preiau distincția epistemologică pe care o face Bobbio și să o aplic discuției de față.

Cred că ne este clar că mecanismul de legitimare[20] a puterii politice este bazat pe principiul autorității. Și într-un sistem monarhic: regele se legitimează prin relația cu Dumnezeu. Și într-unul oligarhic: elita deținătoare a puterii este, prin definiție, cea care „merită” această poziție. Și chiar și într-unul democratic: de aceea deciziile „proaste” luate de reprezentanții poporului nu au mai puțină legitimitate din acest motiv. Însă starea de excepție (necesitate, urgență, sau cum dorim să o numim) pare a oferi o nesperată supapă în mecanismul de legitimare din regimul democratic: în această stare de excepție, contează mai puțin legitimitatea bazată pe principiul autorității și mai mult input-ul experienței. Derogările acceptate în numele lui salus rei publice înseamnă abandonarea principiului autorității în aria determinată (temporal și spațial) ca „stare de excepție” în favoarea principiului empiric, conform căruia ceea ce contează este experiența în lumea reală. Salus rei publice este ceva ce ține de lumea reală și nu de lumea ideilor.

Acum să revenim la ideea de stare de excepție ca „paradox” al democrației liberale. De fapt, starea de excepție este un paradox, nu pentru că presupune renunțarea la legitimitatea democratică, ci pentru că presupune renunțarea temporară la principiul autorității, intrinsec în orice mecanism de legitimare a puterii politice. Regimurile politice nedemocratice nu au această problemă pentru că mecanismele lor de legitimare sunt sisteme închise bazate pe principiul autorității. Ca în exprimarea lui Bobbio, „nu are niciun sens să le opui experiența”. Dacă regimul politic rezistă, faptele, adică experiența, se vor „conforma” dogmelor din mecanismul de legitimare. Iar dacă nu, oricum nu mai contează. În schimb, democrația liberală a imaginat cumva o modalitate de depășire a rigidității inerente a sistemului de legitimare. Starea de excepție este o cale de ieșire din logica legitimității și o renunțare benevolă la principiul autorității pe care se fondează legitimitatea.

Nu știu să explic de ce se întâmplă asta. Dar mi se pare un lucru bun. Cred că un sistem care este mai bine racordat la realitate este un sistem mai bun. Iar racordarea la realitate se face doar empiric. Să ne aducem aminte doar un moment că legitimitatea și eficiența guvernării sunt interconectate și se alimentează una pe cealaltă. Legitimitatea se bazează pe principiul autorității, iar eficiența pe principiul empiric. Este greu deci de exclus orice considerent empiric din mecanismul de legitimare. Se poate face asta doar ignorând realitatea și preferând iluzia legitimității, așa cum îi acuzase Bobbio pe filozofii comuniști. La asta duce rigiditatea dogmatică care rezultă din utilizarea exclusivă a principiului autorității în chestiuni de organizare politică. Opinio necessitatis, care stă la baza stării de excepție, asigură o ieșire din capcana autorității și permite evitarea unor situații ca cea criticată de Bobbio. Faptul că democrația liberală are, așadar, o supapă de racordare a legitimității la eficiență este, cred, un avantaj competitiv în raport cu celelalte forme de guvernare. Putem să numim această supapă, adică starea de excepție, „paradox”. Dar nu mi se pare un paradox care să invalideze construcția teoretică a legitimității democratice. S-ar putea, dimpotrivă, să o consolideze. În fond, în aceasta constă valoarea „societății deschise” a lui Karl Popper: că permite reforma fără violență[21]. Rigiditatea dogmatică nu este totuna cu violența, dar nici nu sunt așa de îndepărtate în realitatea politică: ca să vă convingeți nu trebuie decât să citiți orice carte de istorie.


[1] O trecere în revistă a acestor evoluții în diferite țări din întreaga lume poate fi găsită în articolul A pandemic of power grabs, în The Economist din 25 aprilie 2020.
[2] Este adevărat că „starea de urgență”, așa cum este definită constituțional, nu este chiar același lucru cu „starea de excepție”, însă face parte din aceeași categorie și cred că ridică același tip de probleme.
[3] Argumentul lui Schmitt a fost preluat de mai mulți filosofi de stânga, cel mai cunoscut fiind Giorgio Agamben, și transformat într-o critică a statului contemporan. Nu îmi propun să răspund acestor argumente în textul de față.
[4] Colega mea, Alexandra Mercescu, folosește termenul de „paradox” pentru stările de excepție cu următoarea formulare inspirată: „[D]reptul însuși […] este cel care se anihilează, legitimând propria irelevanță. În fața urgenței, dreptul acceptă, benevol deci, puterea pură. Avem aici de-a face cu un paradox din care cu greu putem ieși, filosofic vorbind” (interviu disponibil aici). Este adevărat că aici, ca și la Schmitt, paradoxul este al sistemului juridic, și nu al teoriei politice a democrației. Însă cred că se poate discuta despre extinderea sa, pe baza aceluiași argument, și în teoria politică a democrației.
[5] Așa cum arătam în introducere, nu discut în acest text despre componenta „liberală” a democrației liberale, adică principiul protecției drepturilor și libertăților fundamentale pentru a împiedica o eventuală „tiranie a majorității”.
[6] De altfel, cel de-al doilea „eșec” discutat aici este conștientizat relativ recent (de vreo sută de ani), pe când ideea stării de excepție este mult mai veche. Probabil doar primul tip de eșec era avut în vedere. Sau? Specializarea militară?
[7] Se pare că exprimarea îi aparține lui Theodore Roosevelt, sub forma: „cel mai bun lucru pe care poți să îl faci e să faci ceea ce e corect (the right thing), un lucru mai puțin bun este să faci ceea ce e greșit (the wrong thing), iar cel mai rău este să nu faci nimic”.
[8] Federalistul nr. 70, disponibil aici.
[9] Exemplul clasic este războiul, pentru care se instituie starea de asediu, însă pot exista și alte astfel de situații, precum pandemia care se manifestă actualmente, caz în care se instituie starea de urgență.
[10] Melissa Lane, Greek and Roman Political Ideas, Pelican Books, 2014, p. 263 și 269. Vezi și Carl Schmitt, Dictatorship, Polity Press, 2014, p. 9, 30-33 și passim..
[11] Această concepție era susținută de mișcarea Progressive din S.U.A. de la sfârșitul secolului al XIX-lea, care a dat direcția evoluției ulterioare a Partidului Democrat ca partid de stânga. O discuție foarte recentă pe această temă este făcută de Radu Rizoiu, disponibilă aici.
[12] Juan J. Linz, Democracy’s Time Constraints în 19 (1) International Political Science Review vol. 19 (1) / 1998, pp. 19-37, Giandomenico, Majone, Temporal Consistency and Policy Credibility. Why Democracies Need Non-Majoritarian Institutions(European University Institute, Working Paper RCS no. 96/57, 1996).
[13] Robert A. Dahl, Democrația și criticii săi, Institutul European, Iași, 2002, p. 224, Giovanni Sartori, Teoria democrației reinterpretată, Polirom, Iași, 1999, p. 377.
[14] Nadia Urbinati, Democrazia sfigurata. Il popolo tra opinione e verità (Università Bocconi 2014; original: Democracy Desfigured: Opinion, Truth and the People), p. 129.
[15] În acest text am lăsat la o parte discuțiile (foarte relevante, de altfel) cu privire la granița dintre „tehnic” și „non-tehnic”.
[16] Lucian Bojin, Cîteva observaţii despre organizarea puterii executive în G. Andreescu, M. Bakk, L. Bojin, V. Constantin,Comentarii la Constituţia României, Polirom, 2010, pp. 133-190.
[17] Lucian Bojin, The people, the experts and the politicians: Is expertise a challenge to democratic legitimacy?, în B. Iancu, E. S. Tănăsescu, Governance and Constitutionalism. Law, Politics and Institutional Neutrality, Routledge, 2019, pp. 32-50.
[18] Norberto Bobbbio, Ancora sulla questione dello stalinismo: alcune questioni di teoria în N. Bobbio, Né con Marx, né contro Marx, Editori Riuniti, Roma, 1997, p. 29 și passim (articolul original fusese publicat în 1956, la scurt timp după „raportul Hrușciov”).
[19] Ceea ce, în treacăt fie spus, ar putea să fie sursa insistenței lui Schmitt asupra paradoxului suveranității, din moment ce Schmitt aborda problema din perspectiva dreptului constituțional.
[20] Vorbim aici de legitimitatea presupusă sau teoretică. Legitimitatea concretă, măsurată social, este altceva și ea nu poate fi demonstrată decât pe baze empirice (alegeri, sondaje, statistici, etc.).
[21] Karl R. Popper, Societatea deschisă și dușmanii ei, vol. I, Humanitas, 1993, p. 17.


Avocat dr. Lucian Bojin
VALENTIN & ASOCIAȚII