1,049 citiri

Justiția digitală: progres tehnic şi riscurile regresului juridic – Pe marginea unui experiment procedural

poza 2Procese amânate, activitate de judecată redusă la cauze excepționale și desfășurată în condiții speciale, instanțe închise accesului publicului, un minister al justiției funcționând pe bază de telemuncă, experiențe judiciare inedite, aplicarea unei legislații „de urgență” marcată, în privința anumitor componente, de constatarea neconstituționalității, iată doar câteva aspecte ce caracterizează justiția românească în ultimele două luni. Și perspectivele imediat următoare nu sunt mai puțin optimiste: după o perioadă îndelungată de „proteste” și diminuarea astfel a activității, va urma avalanșa contestărilor proceselor-verbale de constatare a contravențiilor întocmite în aplicarea legislației stării de urgență declarată neconstituțională, ceea ce va aglomera până la aproape de sufocare grefele instanțelor judecătorești. În acest context judiciar particular, complex și neclar, apare, mai degrabă ca o complicație juridică decât ca o speranță și facilitate în alte împrejurări normale, implicarea accidentală a digitalului, ca soluție de „avarie” la o criză sanitară devenită, prin forța lucrurilor, și una judiciară. Principala aplicație: folosirea videoconferinței ca alternativă la ședința publică tradițională, dar în mod intempestiv, fără o pregătire reglementară și nici chiar tehnică absolut necesare, impusă de împrejurările urgente și majore pe care le-am trăit în ultima perioadă la nivel mondial. Așadar, poate că insolitul eveniment al „crizei judiciare” românești indusă indirect de pandemie îl reprezintă „experiența de pionier” a Tribunalului București care a soluționat peste 80 de dosare „în sistem de videoconferință pe perioada stării de urgență…” deschizând astfel „un drum și de aici încolo sunt multe de făcut”. 

În diferite țări, interesându-ne mai ales cele cu un drept și sistem judiciar asemănătoare, au apărut deja și primele reacții jurisprudențiale și luări de poziții oficiale față de atari dezvoltări impuse de evoluția imprevizibilă a realităților socio-sanitare. Înainte de toate, se deplânge faptul că prin aceasta ședința publică e considerată un lux, și nu lipsește prea mult ca să devină mai puțin accesibilă. Un înalt reprezentant al Consiliului de Stat francez (instanța supremă de contencios administrativ în Hexagon) aprecia că în multe cazuri oralitatea este condiția justeței, pertinenței și practicabilității hotărârilor pronunțate de judecător; în ultimele decenii, ședința publică a suferit deja tot mai multe ajustări și inedite dimensiuni așa încât o atare operă nu a făcut decât să fie desăvârșită de criza sanitară. Se subliniază, apoi, urgența restabilirii funcționării normale a justiției. În același cadru francez, un raport din 28 aprilie a.c. al Comisiei naționale consultative pentru drepturile omului constata și atrăgea atenția asupra faptului că izolarea a suspendat o parte a activității judiciare și, departe de a fi rezervate urgențelor, modificările de procedură, introduse cu titlu temporar și excepțional, sunt aplicabile în întreg câmpul dreptului civil, penal și administrativ care poate fi tratat în scris, fără ședință publică și chiar fără contradictorialitate. Or, nu este suficient, cum justifică unii, ca o hotărâre să fie motivată și supusă apelului pentru a legitima atingerile aduse altor garanții procesuale care au propria lor justificare, în virtutea imperativului că drepturile omului nu sunt substituibile! 

I. În imemorialul „lanț” al justiției în care intervenția acesteia presupunea în mod tradițional amestecul, în diferite proporții, a oralității cu scrisul se adaugă în ultimele decenii un element nou, deosebit de dinamic, inedit prin natura sa, și exploziv prin consecințele posibile și probabile asupra noului domeniu de a opera: digitalul! El intervine deja, adeseori, alături de inteligența artificială, în desfășurarea procesului judiciar tradițional, zdruncinând abordări și concepții, promovând celeritatea și depășind complexitatea prin soluții și modalități insolite, dar punând în discuție semnificații ale unor principii procesuale altădată consacrate ca sacrosancte și considerate imperative. Marile racile ale lentorii și duratei, costului uneori exorbitant, imprevizibilității vecină, nu de puține ori, arbitrariului a deznodământului procesului sunt astfel mult estompate, sporind în acest mod accesul la justiție și favorizând virtuțile procesului echitabil și termenului rezonabil de înfăptuire a sa. Dar digitalizarea justiției nu înseamnă numai trecerea informației judiciare de pe un suport material pe altul dematerializat, noi strategii contencioase ori ameliorări tehnice extraordinare ale desfășurării procedurilor de tot felul, ci implică un salt major în planul filosofiei procesului judiciar, cu implicații radicale asupra conceperii și desfășurării sale concrete, în cadrul unei „revoluții juridico-digitale” necesare, inevitabile, dar care presupune un „just echilibru” între avânturile și progresele dimensiunii manageriale și păstrării, adaptării naturii intrinseci și obiectivelor definitorii ale activității de înfăptuire a justiției.

Din această perspectivă, sporirea cantitativă și calitativă a datelor și ameliorarea modului de dispunere și prezentare a lor, omniprezența ecranului (calculatorului) și strategiile predictive sunt considerate cele trei mari provocări ale digitalului în materie, cu consecințe disruptive asupra tuturor componentelor funcției judiciare percepute de unii ca inevitabile și pe deplin acceptabile, de alții cu implicații discutabile majore care presupun o atenție deosebită și mergându-se până la a propovădui de către cei mai sceptici pericolul dispariției justiției statale pur și simplu prin-o „dejudicizare” în marș forțat la orizontul deceniilor!

Printre efectele negative deja sesizabile ale unor atari evoluții se află și sporirea inegalităților în fața justiției, în sensul că mijloacele de acțiune ale justițiabililor s-au multiplicat prin abundența informațiilor oferite pe cale informatică, dar aceasta nu trebuie să ascundă existența unei veritabile „fracturi digitale” între cei care dispun din plin și cei prea puțin sau deloc de mijloace informatice spre a accede la justiție și a-și exercita drepturile procesuale aferente.

Se ridică apoi întrebarea dacă o justiție fără de coprezență, via videoconferințelor mai este demnă de o atare denumire! Reducerea oralității în favoarea ecranului, pătrunderea masivă și promovarea pe scară largă a imaginii și sunetului digital în pretoriu perturbă și alterează dimensiunea personală, pasională, aleatorie a oricărui proces judiciar. Tensionarea intrinsecă a dezbaterilor se șterge; o simplă refulare personală, un ecran fără expresie, o voce cu origine neperceptibilă. Conexiunea înlocuiește relația și-i anulează virtuțile umane. Discontinuitatea între a vedea, a întâlni și a simți, gest și cuvânt, text și context marchează astfel experiența judiciară. „Videoaudiența” justificată printr-o stare excepțională tentează pe mulți să fie extinsă treptat, până la a deveni regulă. În mod legitim se naște în acest mod temerea că această distanțare inhibantă sparge și neagă coprezența, constitutivă și inseparabilă deci ședințelor de judecată. Chemate să se pronunțe în asemenea probleme, jurisdicții reprezentative, precum Consiliul Constituțional al Franței, au statuat că o persoană are dreptul să nu facă obiectul unei decizii fondate exclusiv pe un tratament automatizat, producător de efecte juridice față de ea ori care o afectează în mod semnificativ. Altfel spus și în concluzie, întâlnirea efectivă în pretoriu trebuie să fie menținută întrucât aspectul ține de respectarea drepturilor fundamentale. Limitarea sa implică un dublu pericol: pe de o parte, desimbolizarea (prin înlăturarea și absența ritualului judiciar, care conferea prestanță și solemnitate indispensabile actului de justiție), iar, pe de alta cel de conflictualizare prin dispariția mediațiilor profesionale. 

Totodată, nu poate fi ignorat marele pericol al substituirii în plan intelectiv-operațional al logicii juridice prin cea digitală, depersonalizată și indiferentă pulsului socio-uman. În procesul digital totul se petrece ca și când cadrul informatic ar fi legea (Cod is law!). Dreptul se reduce la o operație cifrată, un algoritm din aplicarea căruia rezultă o decizie asumată ca obligatorie și adusă la îndeplinire în mod obligatoriu. Judecătorul ar deveni nu „gura legii”, ci cea a unui calculator sub forma unui algoritm depersonalizat. La rândul său, jurisprudența ar dobândi două ipostaze de manifestare: una cantitativă și statistică, „medie” și o alta mai calitativă, dar restrânsă la un efort de lizibilitate și de argumentare. Totodată, s-ar putea naște astfel o construcție „orizontală” a dreptului, nu după modelul precedentului, ci de un tip probabilistic. De asemenea, uniformizarea practicilor care ar rezulta în urma utilizării computerului ar face dificilă căutarea și promovarea de soluții alternative, deopotrivă de către avocați și de judecător în cadrul litigiului. Nu în ultimul rând și la fel de important s-ar afecta grav inventivitatea și creativitatea în interpretarea și aplicarea legii, jurisprudența ajungând a se reduce la indexarea în mod conformist a materiilor, la o cifră eliberată de o mașină pentru toate cazurile identice sau asemănătoare. Deci, nici mai mult nici mai puțin, un proces standardizat, o procedură algoritmizată și hotărâri tipizate! Opțiunea pare a fi una tranșantă într-o societate și, respectiv, justiție guvernate major de calculator și gestionate pe algoritmi sau, dimpotrivă, continuarea modelului statului de drept, ajutat tehnic, în măsură acceptabilă, care să nu-i afecteze funcțiile definitorii în substanța lor, ci să se amplifice și nuanțeze. 

II. Dincolo de intervenția intempestivă și folosirea conjuncturală a digitalului în condițiile excepționale ale stării de urgență, primordial sanitară, folosirea sa în activitatea de justiție și impactul asupra dreptului în general au generat asocieri dintre cele mai diverse și sugestive. Printr-o analogie aparent surprinzătoare, dar în cele din urmă relevantă, bazată pe faptul că ambele perspective presupun, din motive diferite, suprimarea dreptului ori cel puțin al celui statal, prof. G. Drouot de la Universitatea din Bordeaux propune extinderea criticilor adresate pozițiilor anarhiste, cu unele adaptări desigur și asupra invaziei necontrolate în sfera dreptului și a justiției a algoritmilor prin intermediul digitalizării (Droit, algorithmes et anarchie, Recueil Dalloz, 16 janvier 2020). „Exhumarea” gândirii lui P. Kropotkin (1842–1921) și aplicarea la un domeniu de avangardă precum așa-zisa „informatică juridică” și „inteligență artificială judiciară” dă naștere la reflecții profunde și concluzii semnificative după ecuația: anarhia ar fixa scopul, algoritmul ar fi mijlocul, iar dreptul statal obstacolul care s-ar impune înlăturat. Algoritmizarea, standardizarea și tipizarea exprimării cerințelor legii, formalizarea procedurilor de urmat în justiție, a pronunțării hotărârilor și învățării dreptului s-ar înscrie în cadrul acestei logici menite să înlăture substanța originară a dreptului și să-l transforme într-o „carapace” de norme tehnice iar din cunoașterea și aplicarea sa să facă o operațiune tehnică de fluidizare informatică și descifrare matematică.

Critica impunerii algoritmilor și a gândirii anarhiste clasice a lui Kropotkin care invită împreună, din rațiuni diferite, dar cu consecințe foarte asemănătoare, la negarea normativității statale cere revenirea la o viziune a dreptului ca știință (și/sau artă) a justului și injustului și o recentrare a justiției pe aceste valori.

III. Cu sau fără asemenea speculații teoretice rămâne problema crucială: ce putem gândi despre un proiect de societate și o democrație concretă în care reformele în materie judiciară privesc măsuri care, în cea mai mare parte, au abandonat ideea de just și se concentrează spre a clama și răspunde penuriei de mijloace prezentată ca insurmontabilă.

Perceperea dreptului ca știință și artă și centrarea sa asupra înfăptuirii justiției și a modului de a o face înseamnă asumarea ca repere fundamentale în această privință a justului și a injustului. Schimbarea modului de a concepe juridicul și de înțelegere a împărțirii dreptățiiimplică și o anumită perspectivă în acceptarea intervenției digitalului și inteligenței artificiale și mai ales a viziunii de utilizare a lor în vederea atingerii scopurilor prestabilite. O idee de drept și practică a justiției (judiciare), plecând de la simbolurile tradiționale ale acesteia din urmă, adânc înrădăcinate în experiența pretoriului și mentalitățile individuale și colectivă: sabia, balanța și eșarfa acoperind ochii. Și mai ales aceasta din urmă care implică o metodologie și filosofie a îndoielii, care conduce nu numai la interogație permanentă, ci implică și a rezista paradigmelor științifice dominante, concluziilor tranșante ale expertizelor ori pseudo-evidențelor faptelor. Menirea conferită și sarcina încredințată sunt acelea de a face justiție și nu de a descrie realitatea, oricât de complexă ar fi aceasta, iar a „zice dreptul” implică un arbitraj între adevăruri multiple, adesea articulate pe planuri distincte. O atare funcție esențială a dreptului, transferată și exprimată specific în planul înfăptuirii justiției prea adesea uitată ori condamnabil ignorată astăzi, înseamnă în ultimă instanță a surprinde și spune sensul vieții în societate. Dincolo de rolul represiv și gestionar, dreptului îi revine astfel și acela de a fi un cuvânt socialmente autorizat care numește, rânduiește și departajează. 

IV. „Experimentul” judiciar-procedural promovat în perioada suspendării activității de judecată, cu unele excepții, aferentă stării de urgență, de la Tribunalul București în temeiul unui Regulament special și în absența unor dispoziții legale pertinente ori propunerile formulate în același context în sensul promovării digitalului în plan procedural prin ajustări, modificări și completări posibile a fi aduse codurilor de procedură civilă și penală reflectă, pe lângă dorința naturală, cu precădere a tinerelor generații de juriști, dar nu numai a lor, de accelerare a introducerii avantajelor digitalului în pretoriu și un răspuns la preocupările de depășire a situației concrete de supraaglomerare a activității, generată de mai multe cauze și accentuată de măsurile excepționale din ultima perioadă. Soluțiile avansate precipitat sub impactul unor atari inițiative ne arată însă insuficiența analizelor efectuate și dezbaterilor purtate pe această temă, în special în privința posibilităților materiale, capacităților profesionale disponibile și, nu în ultimul rând, a riscurilor unei digitalizări grăbite, fără precauțiile necesare care pot conduce la afirmarea semnificațiilor unui nou adagiu, vehiculat deja în lumea juridică occidentală: Justiție digitală, justiție nedreaptă! Înainte de a supralicita (posibilele) avantaje ale calculatorului și internetului în justiție este bine să ne gândim unde ne aflăm și să încercăm a vedea ce și de unde putem importa idei și practici în raport cu cerințele nivelului și particularitățile justiției noastre și posibilitățile sale reale de transformare și tranziție digitală. Nu e vorba de a face din critica introducerii și extinderii digitalului în activitatea judiciară un scop în sine ori de nostalgii generaționale ci, mai degrabă, de a atrage atenția asupra inadmisibilității unei atitudini de genul absenței unei reflecții consistente și dezbateri suficiente asupra problemei, ca și când a priori totul ar fi bun și nimic nu ar avea consecințe negative.

Informatizarea a început și la noi de decenii și continuă fără însă să fi depășit încă stadiul echivalenței între digital și hârtie. Potențialitățile și avantajele analizei și comunicării „fără fir” sunt luate în calcul din ce în ce mai mult, inclusiv în direcția accesării dosarelor pe internet. Procedura digitală prinde contururi și dobândește expresii concrete alături de procedura orală și cea scrisă (ori una a unei proceduri scrise fără hârtie). Caracteristicile sale nu vor mai fi ședința, cum e cazul procedurii orale ori schimbul de concluzii scrise, ca pentru cea scrisă, ci structurarea/fragmentarea înscrisurilor, sfârșitul audienței (în afară de videoconferințe), instantaneitatea schimbului pieselor și concluziilor (prin comunicare electronică la orice oră și trimiterea sistematică tuturor părților și instanței) și asistența deciziei (prin justiția zisă predictivă). Bine gândită și orientată, o atare evoluție nu ar trebui să conducă, prin ea însăși, la o justiție inechitabilă, cu atât cu cât nici forma scrisă nu a condus la timpul său la o asemenea situație. Totuși, pentru a se evita o derivă se recomandă adoptarea de paveze precum dreptul la o audiență fizică, denumit uneori principiul prezenței, ori dotarea cu mijloace de a asigura transparența algoritmurilor și limbajului experților utilizat de softul folosit în luarea hotărârilor. Aducerea la zi a faptelor de către algoritm nu va trebui niciodată să înlocuiască decizia judecătorului, după cum nicio expertiză nu va putea să se substituie analizei acestuia. Se va cuveni adoptarea principiului cooperării între părți și instanță în procedura digitală (oficiu de judecător în materie de drept extins la orice izvor, chiar minor, de drept, rolul părților extins în materie de stabilire a faptelor cu o dezvoltare a standardului probelor). În fine, va fi necesar să se țină seama de principiul „judecătorului natural” prin asigurarea unei distribuții obiective, repartizării aleatorii a cauzelor și implicare a judecătorilor și a părților în caz de schimbare a sa pentru a preveni riscul de dependență a magistraților de majoritatea deciziilor degajate de algoritmi. O asemenea abordare de ansamblu este una nu numai umanistă a transformării digitale (ținând cont de procesul echitabil), ci și interumanistă, având în vedere raporturile substanțiale și procedurale între părți.

Sub aceste rezerve, în sensul adaptării și nu negării principiilor procesuale ale statului de drept, dezvoltarea unei proceduri digitale devine susceptibilă să favorizeze accesul la drept și la justiție, să accelereze procedurile și să sporească sentimentul de justiție.

V. Dezvoltarea lui Big Data nu face decât să sublinieze adevărul că savoire-ul juridic nu se reduce la o informare asupra procedurii de urmat și a soluțiilor posibile, ci implică o constatare și apreciere a stării de fapt și o problematizare juridică pertinentă, care să permită încadrarea/aprecierea sa legală spre a statua în modul cuvenit. Ofensiva inteligenței artificiale în viața juridică trebuie privită, la rându-i, în dimensiunile rezonabile posibil de a fi dezvoltate în domeniul dat. Este foarte puțin probabil ca internetul, calculatorul și robotul să înlocuiască în mod decisiv juristul calificat. Și aceasta nu pentru că ne-am îndoi de capacitatea de calcul și puterea lor de analiză ci, mai degrabă, întrucât oricât de performantă ar fi aparatura și de elaborat algoritmul ele nu posedă deloc conștiința faptului a ceea ce fac. S-ar pierde astfel orice percepere și efect – inhibant ori stimulant – al eșecului și succesului, bucuria și decepția în fața spectacolului judiciar și al rezultatelor sale. Să ne imaginăm că într-o zi s-ar ajunge să se încredințeze unei mașini sarcina „programată” de a aprecia și judeca fapte și acte umane, fără ca aceasta să fie măcar conștientă de ceea ce este o ființă și ce implică a-i judeca manifestările ei. Dintr-o asemenea perspectivă simplă, simplificatoare poate, dar relevantă pe deplin, juristul ca ființă umană apare foarte dificil, dacă nu imposibil, de a fi înlocuit în actul de justiție. În orice caz, aria câmpului de expertiză care poate fi cedat de om și încredințat digitalului și inteligenței artificiale rămâne dependentă nu numai la nivelul de dezvoltare științifico-tehnică, ci și de modul în care concepem dreptul ca simplă tehnică de cunoaștere, interpretare și aplicare a reglementărilor în vigoare sau ca o veritabilă știință și subtilă artă de cunoaștere și operare.

În planul învățării sale o atare perspectivă se exprimă în transformarea utilitarismului în filosofia juridică dominantă astăzi, un mod de reflecție care înseamnă mai degrabă a nu face filosofie, o metodă de învățare ce constă în a forma studenți pentru a deveni tehnicieni, să memoreze (grație și evaluărilor gen „test grilă”) cantități de texte în scopul de a găsi cea mai bună soluție, fără a le conferi, de altfel, nici cele mai mici rudimente de filosofie a dreptului. O asemenea metodă, aparent paradoxal, ar încuraja o atare tendință, după care însă ar încuraja și spori rolul inteligenței artificiale în „învățarea dreptului”, redusă la ceea ce avem dreptul să facem și la ce nu! Într-un „pozitivism” dus la extrem în urma unei practici de peste 100 de ani, nu este însă regretabil să mai vedem încă studiile de drept efectuate într-un cadru menit să transmită practici automate și cunoștințe tehnice limitate ale permisului și interzisului (ceea ce nu este același lucru cu justul și injustul!) ori ca simplu rezervor de date de apărare și promovare a unor interese concrete? 

VI. Experiențele cunoscute și impuse de starea de urgență din ultimele două luni sunt diverse, dar unele dintre ele au dobândit deja partizani ai continuării lor și în perioada de după și, astfel, să se ajungă chiar la permanentizarea acestora profitându-se de precipitarea unor atari conjuncturi. Așa, de pildă, în materie civilă recurgerea la substitutul videoaudienței și „succesul” astfel înregistrat au acreditat-o mai ales sub pretextul că nu exista altă cale de a face față enormei cantități de dosare acumulate pe perioada de suspendare a activității. Simulacrul de ședință publică se încearcă a fi introdus forțat, sub imperiul invocării aceleiași situații excepționale, fie și cu totul parțial, și în penal, dar domeniul rămâne deosebit de sensibil la tentativele de acest gen…

Peste tot însă apare avertismentul și semnalul de alarmă: nu trebuie ca reglementările edictate și puse în vigoare și deprinderile și experiențele judiciare generate în starea de urgență să sfârșească prin a intra în dreptul și practica comune. Simplificarea și schimbarea modului de desfășurare a anumitor proceduri pot echivala cu o pierdere și diminuare a accesului la justiție, exercitare a dreptului la apărare sau la un proces echitabil. Întoarcerea la normal va presupune o perioadă de tranziție în care se va continua utilizarea unor practici și aplicarea altor măsuri anterioare, excepționale, dar înlocuirea lor treptată în termenii normalității este inevitabilă și absolut necesară.

În fine, experiențele „învățării la distanță” folosind internetul par a fi pe cale a impune definitiv digitalul și în învățământul superior juridic, fără a fi neglijate precauțiile și limitările necesare. În orice caz, entitățile universitare ar putea vedea în acest nou context o ocazie de a promova tranziția spre hibridizarea cunoașterii și învățării dreptului, cu satisfacerea prealabilă a nevoilor de a dispune de și utiliza cum se cuvine instrumentele tehnice necesare demersului.

VII. Inovarea tehnologică presupusă de „revoluția digitală” aplicată la domeniul justiției este purtătoare de mari promisiuni, dar suscită în același timp aprinse și fundamentale dezbateri și generează chiar majore îngrijorări. Este vorba în special de un instrument de raționalizare a acțiunii instituțiilor judiciare și un mijloc de a spori și garanta accesul la informația procesuală al justițiabililor. Inteligența artificială poate ajuta justițiabilii, avocații și magistrații în a-și organiza informațiile, nuanța și îmbogăți procedurile, însă rămâne de parcurs un drum important până ce să satisfacă exigențele procesului echitabil stabilite de jurisprudența C.E.D.O. în interpretarea și aplicarea art. 6 din Convenția europeană. Decizia judiciară reieșită din inteligența artificială va rămâne mult timp, dacă nu pentru totdeauna, o fantasmă, eventual SF, în timp ce asistența deliberărilor prin cunoașterea rapidă a dreptului aplicabil și calculul probabilității rezultatelor, se vor perfecționa.

Specialiștii occidentali, în frunte cu cei europeni, ne îndeamnă la temperarea avântului speranțelor și a clamării urgenței având în vedere, în primul rând, ecartul care există și se menține între ambițiile inteligenței artificiale în domeniul justiției și realizările sale foarte sectoriale, punctuale și negeneralizabile care necesită mijloace umane de înalt nivel profesional tehnic și investiții financiare relativ substanțiale. În noua „piață a dreptului” nu se pune încă problema rentabilității debușeului legaltech, iar complexele probleme tehnice și implicațiile socio-juridice pe care le ridică nu reprezintă motive de prea mare optimism că ele se vor rezolva în viitorul apropiat.

Analizele pertinente și evaluările responsabile ale situației impactului digitalului asupra lumii judiciare ne arată o veritabilă „invazie” a balanței justiției de guvernanța normelor, o saturație a spațiului judiciar printr-o proliferare a cifrelor care șterge simbolul balanței până la punctul de a deveni ilizibil. Într-o atare schemă harta înlocuiește teritoriul, obiectivul cifrat argumentația, programarea și managementul ocultează judecata. Poate că astfel visul unei cetăți, făcută armonioasă prin calcul, ar fi în fine realizat. Dar cu ce preț? S-ar putea pune în discuție chiar alegerea tipului de societate și, implicit, de justiție pe care ni-l dorim: unul guvernat de cifre și date și funcționând după legi mecanice, ale cantității și mediei ori, dimpotrivă, continuarea Statului de drept, garant al valorilor care ne adună, cultivă spiritul umanist și solidaritatea într-o lume în care justul și injustul reprezintă reperele fundamentale și care nu așteaptă de la avansul științifico-tehnic înlocuirea sa ci, eventual, un ajutor în perfecționarea mecanismelor aferente și un plus de garanție a scopurilor pe care le generează!

În concluzie, marea dilemă este și rămâne: în ce măsură justiția digitală reprezintă un progres tehnic fără a genera însă și un regres juridic.

Prof. univ. dr. Mircea Duțu, avocat
Directorul Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române