Ovidiu Predescu: Domnule profesor, vă mulţumesc pentru că aţi acceptat să-mi acordaţi acest interviu într-un moment greu din existenţa umanităţii pe acest pământ, şi anume lupta pe viaţă şi pe moarte împotriva pandemiei cu insidiosul Covid-19. Nu putem uita că, acum un secol, omenirea greu încercată de ororile Primului Război Mondial era nevoită să poarte o altfel de bătălie cu pandemia de gripă spaniolă. Cu toate acestea, naţiunea română avea să scrie atunci cele mai importante pagini din istoria sa tumultuoasă. 

În multe dintre lucrările dumneavoastră – pe unele dintre acestea având onoarea să le public în revista ”Dreptul” – precum și în documentele I.C.J. aferente materiei aţi făcut referiri la marcarea Centenarului juridic internațional având ca reper principal data de 4 iunie (1920–2020), în legătură cu aceasta recent fiind adoptată de Parlamentul României o lege privind proclamarea sa ca zi națională. Care sunt, în concret, resorturile și semnificațiile acestei aniversări-eveniment?

Mircea Duțu: Secolul reprezintă nu numai o măsură a scurgerii timpului, ci, adeseori, și un reper în istorie, inclusiv cea a statului și dreptului. De această dată e vorba de o aniversare complexă, ținând de sfârșitul Primului Război Mondial, consecințele sale pentru ordinea europeană, dreptul internațional și, în particular, pentru noi românii de desăvârșirea statului național unitar sub forma României Mari. Poate că pentru nicio altă țară implicată, momentul istoric 1918–1920 nu a însemnat așa de mult în istoria sa modernă ca pentru România; prin reunirea întregii națiuni în cadrul aceluiași stat, devenit astfel național-unitar, ea a cunoscut maxima extindere teritorială și deplina forță creatoare, s-a deschis cea mai rodnică epocă în dezvoltarea sa socio-culturală, s-a amplificat seria de contribuții românești la civilizația universală și la afirmarea românilor în rândul popoarelor lumii. Din perspectiva acestor mari împliniri suntem, în fapt, în fața unui triplu centenar: cel al înfăptuirii României Mari ca operă națională (1918–2018), juridic internațional (1920–2020) și constituțional (1923–2023, adoptarea legii fundamentale a țării reîntregite din 29 martie 1923). Într-un atare context secular aniversar pentru acest an să nu uităm de „Trianon” pentru că, în pofida vicisitudinilor istoriei, harta României de azi a fost desenată și prin tratatul semnat la 4 iunie 1920! Se împlinea astfel și va lumina pentru totdeauna „ceasul astral” al neamului românesc, al dezvoltării statalității sale spre care au aspirat deschis și oficial din toate timpurile, dar răspicat și împlinit începând cu acea „pohtă ce-am pohtit” din 1601 a lui Mihai Viteazul, continuată apoi prin mrejele timpului ale reperelor precum cele din 1821, 1848, 1859, 1877 și definitivate pe calea marii opere aferente răstimpului 1918–1923. 

Înfăptuirea unității juridice ca parte componentă majoră a unității naționale a reprezentat un proces de mare amploare și importanță istorică, încă nu pe deplin cercetat într-o viziune de ansamblu interdependentă și multidimensională, care a însemnat mai întâi unificarea judiciară prin extinderea aceleiași organizări judecătorești la nivelul întregii noi țări și împărțirea dreptății peste tot în limba română; apoi, cea legislativă, care s-a înfăptuit prin extinderea legislației din Vechiul Regat, în mod treptat, în provinciile alipite – Basarabia în 1928, Bucovina în 1938 și în Transilvania la 15 septembrie 1943 –, constituirea regimului legal unic al profesiilor, în frunte cu avocatura și notariatul, construirea marii Școli naționale de drept, prin alăturarea la facultățile juridice de la Iași și București a celor din Cernăuți și Cluj (1919) și, nu în ultimul rând, afirmarea structurilor unei științe românești a dreptului și culturii juridice naționale.

Ovidiu Predescu: În continuarea discuţiei noastre, vă rog să ne spuneţi care sunt, în opinia dv., semnificațiile Centenarului juridic din perspectiva dreptului internațional?

Mircea Duțu: Conferința de pace de la Paris din 1919–1920 prin hotărârile adoptate a încercat pentru prima dată în istorie ca, după o conflagrație (mondială), nu numai să rezolve situația învinșilor, ci să purceadă la „organizarea păcii prin drept”, a instituționalizat relațiile internaționale (prin Societatea Națiunilor, creând prima organizație internațională cu vocație universală și lansând ideea construcției europene) și prin tratatele încheiate a marcat inițierea etapei moderne în dezvoltarea dreptului internațional public. Referitor la această din urmă semnificație, cele „patru tratate într-unul” – de la Versailles, cu Germania (28 iunie 1919), Saint-Germain-en-Laye, cu Austria (10 septembrie 1919), Neuilly-sur-Seine, cu Bulgaria (27 noiembrie 1919), Trianon, cu Ungaria (4 iunie 1920) și Sevrés, cu Turcia (10 august 1920) – care aveau să constituie așa-zisul „sistem Versailles”, au consacrat principii noi: cel al naționalităților și corolarul său, dreptul la autodeterminare al popoarelor, crearea premiselor ca în deceniul următor să se interzică războiul din viața internațională, Pactul Briand-Kellogg (1928) și să întemeieze astfel un secol de drept al păcii și cooperării interstatale. Prin punerea în funcțiune, în 1923, a Academiei de Drept Internațional de la Haga, „organizarea păcii prin drept” dobândea trei piloni instituționali definitorii: cel științific (de cercetare și învățare a dreptului internațional) întruchipat de academia menţionată, pilonul judiciar (reprezentat de Curtea Permanentă de Justiție Internațională) și, respectiv, cel politico-juridic (Societatea Națiunilor). Astfel structurate și organizate, bazele dreptului și relațiilor internaționale au permis evoluții permanente exprimate ulterior prin înființarea O.N.U. și adoptarea Cartei sale (1945), sistemul Națiunilor Unite și ansamblul principiilor și normelor ce constituie dreptul internațional actual. Statul național a devenit de atunci principalul subiect al vieții internaționale, creatorul și destinatarul principal al normativității și cooperării. Ideea organizării internaționale și dorința reconcilierii aveau să impulsioneze postbelic procesul construcției europene ce va genera dreptul comunitar (al U.E.), iar după 1989 vor consolida globalizarea și dreptul mondial. Putem afirma astfel că ultimul secol de dezvoltare a dreptului internațional stă sub semnul bazelor trasate atunci, evoluțiile ulterioare nefăcând altceva decât să le continue, îmbogățească semnificațiile și amplifice conținutul.

Ovidiu Predescu: Rămânând în planul dreptului, depășit evident de momentul istoric și scurgerea timpului, Tratatul de la Trianon mai produce astăzi vreun efect juridic?

Mircea Duțu: Paradoxal și ținând parcă de domeniul absurdului, da! Din punct de vedere strict tehnic, la puțin timp după intrarea sa în vigoare și punerea în aplicare, producându-și și consumându-și efectele, el devenea caduc și ca atare ajungea imposibilă chiar revizuirea clauzelor sale. Așa că invocarea și contestarea lui ca atare au rămas încă demult la nivel de simbol și ideologie revanșardă. Dar iată că uneia din „consecințele sale”, așa-zisului Proces al optanților unguri, desfășurat în perioada 1923–1930 și stins formal pe cale de tranzacție diplomatică internațională și reglare arbitrală în anii 1930, grație legislației românești post-2000 privind reconstituirea dreptului de proprietate asupra pădurilor și terenurilor agricole, i se conferă, fie și indirect, și i se permit perverse consecințe juridice în prezent. Astfel, optând pentru cetățenia ungară, câteva sute de mari proprietari agrari din Transilvania au pierdut, în virtutea tratatului, cetățenia română și apoi imobilele lor rurale reprezentând o parte consistentă a patrimoniului funciar al Transilvaniei istorice au fost supuse exproprierii în condițiile legii privind reforma agrară din 1921. Considerându-se discriminați și invocând prevederile tratatului din 4 iunie 1920, aceștia au acționat mai întâi statul român în fața Consiliului Societății Națiunilor, după aceea s-au adresat instanțelor judecătorești interne pentru ca, în cele din urmă, revendicările să fie reglementate în cadrul general al soluționării pe cale diplomatică a reparațiilor de război stabilit prin acorduri internaționale în 1930. Conform acestora din urmă, s-a constituit un Fond Agrar, s-au creat tribunale arbitrale mixte care au soluționat cererile optanților și li s-au acordat, cu titlu de indemnizare, sute de mii de lei aur. Prin legislația românească de acum 15-20 de ani s-au prevăzut, fără reperele necesare decurgând din perspectiva istoriei și a raportului dintre dreptul intern și dreptul internațional, pretinse reparații, de cele mai multe ori în natură, în privința imobilelor respective. Peste noapte, prin decizii administrative și apoi chiar prin sentințe judecătorești, urmașii optanților unguri și-au recăpătat, pe lângă despăgubirile din anii 1930, și latifundiile în Transilvania, într-un joc juridic care ne arată, încă o dată, că cine uită istoria (juridică!) riscă nu numai să o repete, dar să provoace prejudicii grave, uneori iremediabile! Am avut ocazia ca recent, în ianuarie 2020, să consult fondul aferent consecințelor Tratatului de la Trianon – procesul optanților unguri la Archives Nationales de France din Paris, rămas necercetat până acum, răsfoit eventual numai pentru obținerea de documente în scopul revendicărilor judiciare și am putut astfel constata dimensiunile problemei, inclusiv din perspectiva restanțelor în cunoașterea sa deplină! 

Ovidiu Predescu: O atare marcare, precum și semnificațiile majore acordate Tratatului de la Trianon nu ar însemna continuarea confruntării „revizionism/antirevizionism” și amâna astfel „reconcilierea memoriilor” clamată de mulți?

Mircea Duțu: Mai întâi să precizăm că nu e vorba de o evocare numai a tratatului din 4 iunie 1920 și a semnificațiilor sale ci, pe cât posibil, a componentelor întregului moment istorico-juridic 1919–1920 în frunte cu „sistemul Versailles”. Pentru cunoscători este vorba de elementul inaugural al noii ordinii europene și mondiale, având ca actor definitoriu statul național și un drept internațional, în primul rând interstatal și care a avut ca o etapă intermediară anul 1945 prin crearea O.N.U. și adoptarea Cartei sale – de la care aniversăm deci 75 de ani – ajungând până la dreptul global, postmodern de azi! De altfel, și construcția europeană cu punctul ei culminant U.E., precum și dreptul său se înscriu în această perspectivă. Într-o paranteză fie spus, chiar în gestionarea crizei sanitare globale, provocată de pandemia coronavirusului COVID-19, un rol important a revenit Organizației Mondiale a Sănătății, și ea o parte a sistemului instituțional internațional secular. În fine, din perspectiva Centenarului juridic internațional, așa cum îi arată și denumirea, ne preocupă aspectele de ordin juridic, care au făcut mai puțin obiectul cercetării științifice, relevării moștenirii și formelor prezente de manifestare a continuității. Fenomenul revizionismului care a cunoscut forme succesive de manifestare, de la cea agresivă, de cale armată inaugurată de Horthy în 1919, continuând cu cel „legalist” al lui Apponyi (anii 1920), ajuns total și, inclusiv, terorist din anii 1930, de dictat în 1940 și neorevizionismul post-2000 face îndeobște apanajul istoricilor. Pe noi ne-ar fi putut interesa, eventual, cel mult „revizionismul juridic”, pentru că există și așa ceva, din moment ce problema s-a exprimat și în acest plan, iar astăzi poartă rezonanțe constituțional-legislative și implică inclusiv instituții juridice (statut personal, cetățenie, autonomie teritorială, regională și de ținut). Nu în ultimul rând, nu cred că la contestări permanente și extinse „replica tăcerii” ar fi cea mai potrivită. Știți bine că în dreptul civil uneori tăcerea înseamnă acceptare, iar în cel procesual penal dreptul la tăcere evită autoincriminarea. Așadar, nu e cazul a adopta o atare atitudine, mai ales când ai de partea ta adevărul și argumentul, inclusiv cel juridic! În fine, dacă nu există dialog ci doar monolog, cum poți să ajungi, ori măcar să speri, la reconciliere, fie și doar în paginile de istorie?

Avem nevoie, mai mult decât oricând, de o abordare nepolemică a acestei problematici, cu depărtarea necesară și cu atât mai mult cu cât la 100 de ani de la momentul de referință constatăm cu toții că nu dispunem (încă!) de lucrări sprijinite pe surse documentare suficiente și credibile, abordări nuanțate, pe cât posibil nepartizane, care să ia în calcul, așa cum se cuvine, și dimensiunea juridică și astfel să reziste criticii științifice obiective.

Iată de ce considerăm că, măcar acum, la un secol de la semnarea tratatului „diabolizat”, putem face primul pas în această direcție pe tărâmul cercetării științifice partajate, propunând un proiect comun după modelul urmat deja de Franța în privința Tratatului de la Versailles (în 2018): reunirea unui grup de istorici-juriști specializați în atari probleme care să prezinte Tratatul de la Trianon plasându-se din punctul de vedere al principalelor cinci state semnatare și direct interesate – Ungaria, România, Cehia, Slovacia, Serbia – și, nu în ultimă instanță, ca un corolar, și din cele patru mari puteri de atunci – Franța, S.U.A., Marea Britanie și Italia –, imagine de ansamblu din perspectiva secolului scurs de atunci a percepțiilor documentului. Problema „efectului Versailles” s-a rezolvat în privința franco-germană prin reconcilierea istorică post-1945 și integrarea europeană, iar toate statele implicate în moștenirea Trianonului, cu excepția Serbiei, fac parte din U.E., având, prin urmare, toate premisele a trimite cazul la „arhivele istoriei”.

Ovidiu Predescu: După cum se ştie, momentul juridic 1918–1923 a influenţat fundamental și dezvoltarea doctrinei juridice românești, în general și a celei de drept internațional public, în special. Aşa fiind, domnule profesor, vă rog să-mi spuneţi cum s-au raportat marii juriști ai epocii la hotărârile și tratatele de pace ale Conferinței de la Paris?

Mircea Duțu: Prin crearea României Mari și a marii universități naționale – în 1919, sistemului românesc de învățământ superior inițial din 1860–64 adăugându-i-se, pe lângă universitățile istorice de la Iași și București, cea (fostă germană) de la Cernăuți și cea (fostă ungurească) de la Cluj – forțele academice, inclusiv juridice, s-au amplificat considerabil și forța creatoare a sporit. Marii profesori, deopotrivă „regățeni” sau din provinciile alipite, au făcut din analiza momentului juridic aniversat și valorificarea implicațiilor sale durabile o prioritate a preocupărilor lor. De pildă, profesorul bucovinean E. Ehrlich demonstra cauzele „Sfârșitului unei mari împărății” și alternativa statului național ca stat democratic, iar clujeanul Victor Onișor, în cursul său de „Istoria dreptului român” din 1921, releva „dreptul românilor de a se uni într-un singur stat” pe temeiul istoric și dreptul la autodeterminare. Dar faptul cel mai remarcabil rămâne construirea Școlii române de drept internațional și inițierea doctrinei naționale în materie sub influența tratatelor de pace, practicii Societății Națiunilor și pentru consolidarea ordinii europene și a statului național unitar român. Marile contribuții românești la dezvoltarea teoriei și practicii dreptului și relațiilor internaționale, prezențele noastre la Academia de Drept Internațional de la Haga, Asociaţia Internaţională de Drept Penal, la alte asociații științifice, congrese și reuniuni au stat sub semnul acestor deziderate. A fost cazul, de exemplu, lui Nicolae Titulescu cu pledoariile din Procesul optanților unguri, conferințele pentru „organizarea și dinamica păcii” ori discursurile de la tribuna Genevei diplomatice sau cel al lui Vespasian V. Pella, fondatorul dreptului penal internațional ca unul al păcii, inițiatorul înființării unei jurisdicții penale internaționale cu caracter permanent ș.a. Nu putem ignora nici puternica Școală de drept antirevizionistă de la Cluj, ilustrată cu precădere de opera profesorilor-patrioți George Sofronie și R. Seișanu, sau abordarea realistă a promovării intereselor românești prin dreptul internațional datorată profesorului N. Dascovici de la Universitatea din Iași.

Așadar, poate nu întâmplător știința dreptului și cultura juridică românești au atins culmile întemeierii, dezvoltării lor creatoare și afirmări universale în perioada interbelică, trăgându-și seva din marile împliniri juridico-statale de acum un secol!

Poate că tocmai de aceea reacția de azi trebuie să-și reevalueze obiectivele și să-şi stabilească prioritățile în raport cu noile forme de manifestare, strategii promovate și ținte asumate ale neorevizionismului. Este clar că acum tema centrală o reprezintă, în continuarea și metamorfozarea mesajului interbelic, drepturile și statutul minorităților, încercându-se să se impună, pe calea pașilor mărunți, deopotrivă în dreptul intern, cel al U.E. și internațional viziunea și practica drepturilor colective, garanțiilor externe, „coeziunii națiunii”, prin concepte precum: „comunitate autonomă”, „regiune autonomă”, „autonomie teritorială pe criterii etnice”, „statut personal special”, pluralitatea limbilor oficiale, „justiție autonomă” ș.a. Primele de încurajare pe calea „adoptării tacite” a unor legi, poziții neutre față de inițiative europene sau internaționale tendențioase ori ignorarea replicii serioase în plan academic nu fac decât să favorizeze strategia seculară ungară de a întreține și cultiva „problema Trianonului” în atenția opiniei publice, care s-a dovedit de-a lungul timpului eficientă și, în consecință, a fost și este continuată de cercurile interesate. Din această perspectivă, doctrina statului național unitar, a virtuților sale constituționale în tradiția centenară și practica supremației legii fundamentale și exigența statului de drept devin esențiale. Ne apare astfel cu deplină claritate importanța menținerii cu orice preț conjunctural, ca valoare de identitate constituțională, a „statului național unitar”, ca pavăză juridică de netrecut a tentativelor de destructurare statală.

Ovidiu Predescu: La finalul acestui interviu-eveniment, invocând calitatea dv. de director al I.C.J., vă întreb cum marchează cea mai semnificativă instituţie juridică academică din România Centenarul tratatelor de pace de la Paris și în acest context pe cel al Trianonului?

Mircea Duțu: Departe de ceea ce evenimentul ar merita ca atare! Am simțit în această privință mai peste tot indiferență, dacă nu chiar reticențe greu de explicat și tot atât de dificil de înțeles! Ca institut național de cercetare științifică în domeniul dreptului, depozitar al tradițiilor românești în materie am înțeles, pe cât posibil, să ne facem datoria morală față de trecutul juridico-istoric din perspectiva momentului aniversar, mai întâi prin publicarea unui dosar tematic în revista proprie Studii și Cercetări Juridice, apoi prin elaborarea a două volume pe problematica aferentă și, nu în ultimul rând, pentru ziua de joi, 4 iunie 2020, era programată desfășurarea în organizarea Institutului, în Aula Academiei Române, a conferinței naționale cu tema Tratatele de pace, Europa și România ultimului secol, „în vederea marcării împlinirii a 100 de ani de la încheierea tratatelor de pace de la Paris (1919–1920), relevării urmărilor lor pentru istoria contemporană și, în acest context, a aniversării a 75 de ani de la crearea O.N.U. și adoptarea Cartei sale (1945)”. Din păcate, rigorile măsurilor de izolare și distanțare socială impuse de starea de urgenţă şi în prezent de cea de alertă, generate de actuala pandemie de coronavirus COVID-19, au făcut imposibilă desfășurarea evenimentului atât de singular, măcar ca și intenție, în peisajul cultural-științific românesc. Resimt în această privință un sentiment, deopotrivă, de neputință și de revoltă interioară. Mi-am amintit, în acest context, printr-o comparație ivită involuntar în memorie, de faptul că, în urmă cu puțin mai bine de 100 de ani, la 1 decembrie 1918, în plină epidemie de gripă spaniolă, peste 100.000 de români reprezentând întreaga Transilvanie, după unele relatări, au înfruntat riscurile molimei și au răspuns prezent chemării istoriei, mergând și votând la Alba Iulia unirea cu Țara! Mulți nu au putut participa fiind ținuți la pat, alții au reușit, totuși, să se țină pe picioare și s-au deplasat suferinzi, iar unii i-au căzut curând chiar jertfă, precum Gh. Pop de Băsești, dar cu toții au înțeles că trebuie să îndeplinească comandamentul legatului național! Ce-i mânau pe ei atât de puternic și de nestăvilit încât să înfrunte chinurile bolii și chiar spectrul morții spre a-și împlini datoria de neam și față de marea țară? Evident, sentimentul apartenenței la marea familie a națiunii române, imboldul reîntregirii sale și speranțele construirii împreună a unui viitor mai bun, mai demn și mai prosper!

Și noi astăzi, la un secol, aflați tot așa sub rigorile unei pandemii amenințătoare, dar cu posibilități tehnico-științifice infinit superioare detectării prezenței bolii și aplicării remediilor cuvenite efectelor sale, nu avem mobilul necesar și suficient depășirii temerilor spre a putea asigura desfășurarea și a participa la o simplă reuniune academică!

Aparțin generației care se pregătește, în virtutea vârstei, să părăsească treptat, la orizontul câtorva decenii, arena instituțională a confruntărilor teoretice, dar conștientă de sensul existenței sale nu poate să tacă și încearcă a transmite, precum alergătorii, făclia acestui crez și unor atari preocupări celor care vor urma fie și, cel puțin deocamdată, și nu numai, să atragă atenția asupra problemelor în speranța abordării lor. Aș dori ca tot mai mulți dintre cei care vor veni în timp să nu piardă simțul istoriei și conștiința datoriei naționale, inclusiv din perspectivă științifică, altfel riscând să rămână la rangul de simplă cohortă demografică, alunecând pe panta ireversibilă a timpului și pierzându-se fără urmă în negura neiertătoare a istoriei.