1,990 citiri

Ipoteca asupra creanței nu se confundă cu creanța

Radu Rizoiu
Radu Rizoiu

„Cheia” de decriptare a art. 2465 NCC este tocmai amplasarea sa în topografia normativă. Dincolo de denumirea marginală care pare să trateze o chestiune generică, textul este încadrat în secțiunea dedicată executării ipotecii. Prin urmare, titlul executoriu este ipoteca (asupra creanței) [art. 2430 NCC], iar executarea este determinată de o neîndeplinire a obligației principale [art. 2429 NCC]. În această „cheie”, este destul de simplu de văzut că acele „condiții pentru a porni executarea silită” sunt de fapt cele din art. 2430 NCC.

Pentru o urmărire mai facilă, este util să avem mereu în fața ochilor (minții) structura unei ipoteci asupra creanțelor. Ea implică mereu (cel puțin) trei subiecte de drept: creditorul ipotecar (B), constituitorul ipotecii (C) și debitorul creanței care face obiectul ipotecii (D).

Între aceste persoane există mai multe raporturi, dar esențiale sunt două raporturi obligaționale distincte [art. 1164 NCC]: cel între B și C și cel dintre C și D. Este au un conținut diferit: obligația lui C față de B este cea garantată cu ipoteca (o vom nota cu Og – obligație garantată). Prin urmare, remediul asociat acestei obligații este (și) o acțiune ipotecară („înarmată” cu titlu executoriu – contractul de ipotecă). De cealaltă parte, datoria lui D este față de C și ea poate fi de orice fel (iar de regulă ea nu este constatată printr-un titlu executoriu; o vom nota cu Oo – obligația obiect). C are un set de remedii contra lui D dacă acesta nu plătește la scadență [art. 1516 alin. (2) NCC].

Dacă se acceptă existența celor două obligații, toate dificultățile dispar ca prin farmec. Astfel, atunci când vorbim de executarea ipotecii, avem în vedere acțiunea ipotecară. Art. 2429 teza finală NCC se referă la dreptul lui B de a „urmări bunul ipotecat”, adică Oo. Deci premisa este că acel „bun” nu este deja al lui B. În ce patrimoniu se află acesta? Păi, el apare ca un drept (de creanță) n patrimoniul lui C. Deci unde îl urmărește B? Împotriva lui C, evident. Art. 2465 spune cum poate B să devină titularul creanței lui C (contra lui D). La finalul executării, B este creditorul lui D, primind dreptul de creanță de la C. Mai departe, B trebuie să-și valorifice dreptul astfel obținut fie în mod direct (îi cere plata lui D), fie indirect, cesionând creanța proaspăt primită unui terț (T).

În toate cazurile, însă B nu a putut primi mai mult decât avea C (și deci nu poate să-i transfere lui T mai mult) [art. 17 alin. (1) NCC]. Dacă C nu beneficia de un titlu executoriu contra lui D, nici C nu va avea un asemenea titlu, deci nu se poate pune problema executării silite a lui D. Dacă Oo nu este ajunsă la scadență, nici B nu-i poate cere plata lui D cum nu putea nici C. Așadar, art. 2465 NCC nu privește executarea contra lui D, ci doar pe cea contra lui D.

Este însă posibil (Codul civil enunță această ipoteză ca fiind regula, dar în practică ea este excepția) ca C să nu mai dețină (controlul asupra) Oo. Art. 2404 NCC spune că, de regulă, B are de la momentul constituirii ipotecii dreptul de a primi plata de la D, în mod direct. Prin urmare, B este deja titularul creanței, de vreme ce poate cere plata. Înseamnă că s-a cesionat creanța de la C la B încă de la nașterea ipotecii (este ipoteza factoringului). Acum se vede (și) sensul art. 2400 NCC: de vreme ce asistăm la o veritabilă cesiune a creanței, D trebuie să știe cui trebuie să-i plătească (lui B, iar nu creditorului său originar – C). Notificarea din art. 2400 NCC nu este altceva decât notificarea de plată din art. 1578 NCC. Numai prin excepție va putea C să mențină controlul asupra creanței [art. 2406 NCC].

Acum apare clar(ificat) și sensul art. 185 LPA: cât timp B are deja o acțiune („directă”, cum a caracterizat-o domnul judecător Bozeșan) contra lui D, nu mai are ce să-i ceară lui C, deci nu mai există interesul unei executări pornite de B contra lui C. Acest lucru se întâmplă de fiecare dată în ipoteza în care este aplicabil art. 2404 NCC (iar D a fost notifica conform art. 2400 NCC). În schimb, dacă ne aflăm în ipoteza art. 2406 NCC, pentru a putea să-i ceară plata lui D, B trebuie întâi să devină titularul creanței aferente Oo. În acest sens, el îl va putea executa pe C în condițiile art. 2465 NCC. Obiectul executării este însă doar creanța deținută de C, iar nu obligația lui D. Aceeași idee este explicită în art. 158 LPA.

În concluzie, raportul ipotecar (Og) este doar între B și C și nu se poate extinde asupra lui D. Atunci când B acționează contra lui D o va face numai în limitele și condițiile Oo, adică nu va putea face decât ce putea face C contra lui D. Singurul caz în care B va acționa contra lui D în calitate de creditor ipotecar este atunci când C la rândul său era un creditor ipotecar al lui D, adică atunci când Oo era la rândul său garantată cu o (altă) ipotecă [art. 2402 NCC].

Av. conf. univ. dr. Radu Rizoiu
Facultatea de Drept, Universitatea din București
RIZOIU & POENARU LAW FIRM

* Opinie susținută în cadrul dezbaterii „Executarea ipotecii mobiliare asupra creanțelor„, ediția 364, organizată de Societatea de Științe Juridice (SSJ)